REFERAT

DISCIPLINA: Administrarea comunitară a justiţiei

TEMA: Dreptul la un proces echitabil

2011

CUPRINS

I.Introducere…pag. 3

II.Cadrul normativ intern şi internaţional care consacră drepturi ale omului…pag. 3

III.Noţiunea de proces echitabil …pag. 4

IV.Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (extras) Articolul 6. Dreptul la un proces echitabil…pag. 5

V.Domeniul de aplicare al art. 6 din CEDO…pag. 5 VI.Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil…pag. 7 VI.1.Publicitatea procesului…pag. 8 VI.2.Independenţa şi imparţialitatea instanţei(cauza Sovtransavto Holding c. Ucrainei)…pag. 8 VI.3.Contradictorialitatea şi egalitatea de arme a părţilor(cauza Grozescu c. României)…pag. 9 VI.4.Desfăşurarea procesului într-un termen rezonabil(Hotărârea Stoianova şi Nedelcu împotriva României )…pag. 10 VI.5.Prezumţia de nevinovăţie(cauza Samoila şi Cioanca c. României) …pag. 12 VI.6.Dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzaţiilor aduse( cauza Abramyan c. Rusiei) …pag.13 VI.7.Dreptul de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării(cauza Baucher c. Franţei) …pag.14 VI.8.Dreptul de a fi asistat de un apărător ales sau numit din oficiu(cauza Rupă c. României) …pag.14 VI..9.Dreptul de a audia martorii apărării şi ai acuzării în condiţii de egalitate(Dănilă c. României)…pag.15 VI.10.Dreptul să fie asistat în mod gratuit de un interpret…pag.15 VI.11.Motivarea hotărârilor şi dreptul la tăcere al acuzatului…pag.15

VII.Sistemul de protecţie a drepturilor omului garantat de Convenţia europeană a Drepturilor Omului…pag.16 VII.1Sesizarea Curţii europene a Drepturilor Omului cu o cerere individuală…pag.16 VII.2.Model de cerere adresată Curţii europene a Drepturilor Omului…pag. 17 VII.3.Condiţiile de admisibilitate a unei cereri individuale…pag.18 VII.4.Procedura în cazul cererilor admisibile…pag. 19 VII.5.Curtea Europeană a Drepturilor Omului-Diagrama de prelucrare a dosarului…pag. 20

VIII.CONCLUZII…pag.21

BIBLIOGRAFIE…pag.22

I.Introducere

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului constituie o referinţă fundamentală a drepturilor şi libertăţilor omului. În Declaraţie se arată că baza libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume este recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile.Aceasta îşi propune să creeze o lume a libertăţii şi demnităţii care trebuie să aparţină tuturor oamenilor, indiferent de religie, rasă sau sex. În temeiul Declaraţiei s-au elaborat pacte, tratate, convenţii şi constituţii. Constituţia României a privit cu optimism acest act esenţial pe care l-a tratat cu respectul cuvenit considerându-l crezul democraţiei şi libertăţii româneşti. Declaraţia Universală este unul dintre izvoarele dreptului românesc actual şi o importantă sursă de informare pentru Curtea Constituţională chemată să se pronunţe asupra conformităţii legii cu Constituţia, cu Declaraţia cu tratatele, pactele şi convenţiile internaţionale la care România este parte. Atât Declaraţia, cât şi Constituţia obligă autorităţile, mai ales justiţia şi implicit justiţia constituţională, la respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, printre care

2

şi acele drepturi şi libertăţi prin intermediul cărora se asigură neatingerea laturii spirituale a personalităţii umane. Protecţia drepturilor omului presupune înainte de toate existenţa unor garanţii şi mecanisme pentru asigurarea exercitării lor. Dintre acestea , mecanismele jurisdicţionale s-au dovedit a fi cele mai eficiente. Ele au la bază exercitarea unor jurisdicţii ce au competenţa să examineze plângerile şi contestaţiile ce îşi găsesc temeiul în încălcarea drepturilor omului şi trebuie să pronunţe hotărâri cu caracter obligatoriu pentru cei interesaţi. Al doilea act de o importanţă indubitabilă este Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Introducerea sa a fost tradusă în mai multe limbi vorbite în Europa Centrală şi Orientală. Aceasta este destinată să fie cunoscută de un public cât mai larg şi în acele ţări care îşi pregătesc intrarea lor într-o Europă fundamentată pe o democraţie pluralistă, pe supremaţia dreptului şi a drepturilor omului. Convenţia constituie baza acţiunii permanente desfăşurate de Consiliul Europei ca deţinător al patrimoniului european în domeniul drepturilor omului. În textul Convenţiei se prevede că statele care ratifică acest act acceptă în mod automat dubla obligaţie ce decurge din art.1. Adică, ele trebuie să se asigure că dreptul lor intern este compatibil cu Convenţia şi să înlăture orice necunoaştere a drepturilor şi libertăţilor protejate de aceasta. Trebuie precizat însă faptul că nici măcar în sfera drepturilor omului nu există o concordanţă deplină între optica teoretică şi realitatea existentă în unele ţări sau continente. Cel mai elocvent exemplu îl constituie pedeapsa cu moartea. Dacă în majoritatea ţărilor lumii aceasta a fost abolită, realitatea ne arată totuşi că nu puţine ţări o mai menţin în timp ce pretind a fi ţări civilizate, democratice. Atât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cât şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului militează pentru respectarea demnităţii umane şi dezvoltarea individului ca personalitate unică şi distinctă însă care are aceleaşi drepturi şi libertăţi cu ceilalţi.

II.Cadrul normativ intern şi internaţional care consacră drepturi ale omului

Principalul act normativ intern care garantează respectarea drepturilor omului este Constituţia. Ea consacră atât drepturile şi libertăţile fundamentale precum şi corolarul lor, îndatoririle fundamentale. Includerea drepturilor în textul legii fundamentale se justifică prin importanţa lor, respectarea normei constituţionale impunându-se tuturor celorlalte acte normative. Exercitarea anumitor drepturi fundamentale este reglementată de codurile de procedură civilă, respectiv penală sau de alte legi speciale, cum ar fi: Legea nr. 272/2004 privind promovarea şi protecţia drepturilor copilului, Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, Legea nr.448/2006 privind protecţia persoanelor cu handicap, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul cultelor, Ordonanţa de Guvern 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare etc. România este de asemenea parte la o serie de tratate sau convenţii internaţionale prin care se consacră drepturi ale omului. Potrivit Constituţiei, respectiv articolelor 11 şi 20, acestea fac parte din dreptul intern şi se aplică cu prioritate, afară de cazul în care norma internă este mai favorabilă decât cea internaţională. • Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cele două pacte care o completează, Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice şi Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi cultural adoptate în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite. Declaraţia a fost adoptată în 1948, iar cele două pacte în 1966. Ele sunt în vigoare din 1976, după ce au fost ratificate de numărul de state cerut prin dispoziţiile lor, printre acestea aflându-se şi România. Textele au valoare declarativă, respectareadrepturilor omului de către state fiind monitorizată de Consiliul Drepturilor Omului, care are rol consultativ. • Tot în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, România este parte la Convenţia privind statutul refugiaţilor (19542), Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (1969), Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (1981), Convenţia privind drepturile copilului (1990). • Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale adoptată în cadrul Consiliului Europei. Ea este în vigoare din 3 septembrie 1953, iar România a devenit parte prin ratificarea ei la 20 iunie 1994. Ea consacră un sistem de protecţie complet prin instaurarea unei jurisdicţiieuropene a drepturilor omului, Curtea europeană a Drepturilor Omului.

3

• Tot în cadrul Consiliului Europei, România este parte la Carta social europeană (1994), Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (1994), Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale (1995). • În cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, România este parte la Actul Final de la Helsinki (1975) şi la Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1990). • Uniunea Europeană a adoptat, în decembrie 2007, Tratatul de la Lisabonacare conţine Carta Uniunii Europene a Drepturilor Fundamentale.România este şi ea stat semnatar al acestei Carte.

III.Noţiunea de proces echitabil Dreptul la un proces echitabil ocupă un loc special printre drepturile fundamentale recunoscute într-o societate democratică a cărui garantare trebuie să fie inerentă oricărui sistem de drept. Dispoziţia introdusă în art.21 alin.3 din Constituţia României face doar o referire la un „proces echitabil”, fără să lămurească această sintagmă. În Dicţionarul explicativ al limbii române, cuvântul „echitabil” este explicat că fiind „întemeiat pe dreptate, pe adevăr, just, drept, nepărtinitor”. În Dicţionarul de procedură penală se consideră că „în reglementarea procesuală, „echitatea” presupune o deplină egalitate a tuturor participanţilor la procesul penal, iar în realizarea acestuia echitatea nu poate fi separată de ideea fundamentală potrivit căreia toate persoanele care au încălcat legea trebuie să fie sancţionate şi nici un nevinovat să nu fie pedepsit.”1 În acest mod se exprimă cerinţa unui echilibru între apărarea interesului general al societăţii, de pedepsire a tuturor infractorilor şi interesul legitim al fiecărei persoane nevinovate de a nu fi supusă constrângerii penale; pentru aceasta este necesar , pe de o parte să existe autoritatea judiciară corespunzătoare pentru a aplica corect şi nepărtinitor legea penală celor care au săvârşit infracţiuni ,obligată prin lege să acţioneze în acest sens, deci să afle adevărul despre infracţiunea săvârşită şi autorul ei, precum şi aplicarea pedepsei în caz de vinovăţie, dar totodată să se asigure că nici o persoană să nu fie cercetată sau judecată pentru o infracţiune pe care nu a săvârşit-o. Manifestarea unei preocupări permanente de a nu se aduce , nejustificat, atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale consfinţite în Constituţie, presupune garanţii puternice care să împiedice orice abuz şi să înlăture consecinţele unor încălcări ale legii făcute de autorităţile judiciare în privinţa prezumţiei de nevinovăţie, a dreptului la apărare, a libertăţii individuale, a demnităţii umane, a vieţii intime.„În urma revizuirii Constituţiei României( art.23, alin.2 şi art.27, alin. 3), arestarea preventivă şi percheziţia nu se pot dispune decât de un judecător , ca exponent al imparţialităţii şi al independenţei justiţiei. Această cerinţă a Constituţiei îşi are justificarea prin statutul judecătorilor care formează instanţa judecătorească. Soluţionarea justă a cauzelor penale este garantată prin condiţiile în care se desfăşoară şedinţa de judecată: publicitate, oralitate, contradictorialitate, nemijlocire, egalitate de arme, toate garanţii ale unui proces echitabil.”2 Pentru a se asigura un echilibru între cei care susţin învinuirea şi cei chemaţi să răspundă din punct de vedere penal, trebuie instituite anumite garanţii procesuale, care constituie cerinţe ale unui proces echitabil, adică nu pot lipsi dispoziţii care consacră prezumţia de nevinovăţie, garantarea libertăţii persoanei, dreptul la apărare, dreptul la viaţa intimă prin inviolabilitatea domiciliului şi a corespondenţei, adică principii fundamentale ale procesului penal.

IV.Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale -Articolul 6. Dreptul la un proces echitabil

1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independenta şi imparţială,instituita de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţa poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a parţilor la proces o impun, sau în măsura considerată

1 G.Antoniu, N.Volonciu, N.Zaharia, Dicţionar de procedură penală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 97 2 G.Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ediţia a 2a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 67

4

absolut necesară de către instanţă, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumata nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.3. Orice acuzat are, în special, dreptul :a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa ;b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale ;c. se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer ;d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării ;e. să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.

V.Domeniul de aplicare al art. 6 din CEDO Curtea Europeană a precizat în primul rând care este sferă de aplicare a articolului 6. Conform textului Convenţiei Europene, Curtea Europeană nu poate fi sesizată decât de partea care invoca drepturi şi obligaţii cu caracter civil sau de persoana care a făcut obiectul unei acuzaţii în materie penală.Noţiunea de drepturi şi obligaţii cu caracter civil este înţeleasa de Curtea Europeană de maniera foarte largă.În analiza sa, Curtea nu s-a limitat la drepturile şi obligaţiile pe care dreptul intern le califica drept civile, ci a inclus treptat şi alte categorii de drepturi.Interpretarea Curţii a avut un caracter extensiv, iar acest articol este în prezent inaplicabil doar în materia litigiilor fiscale, cauzelor electorale, litigiilor privind regimul străinilor sau litigiilor privind regimul paşapoartelor. De asemenea,articolul 6 este aplicabil şi în materie penală, dar doar în ce priveşte persoană acuzată de săvârşirea unei fapte penale. Este foarte important de reţinut că dreptul la un proces echitabil în materie penală nu este garantat de articolul 6 şi victimei faptei penale. Dacă, însa, partea vătămată se constituie şi parte civilă, aceasta va putea beneficia de protecţia oferită de Articolul 6 pentru că urmăreşte valorificarea unui „drept cu caracter civil”.3 Curtea Europeană a dat o semnificaţie autonomă noţiunilor de „acuzaţie” respective de „materie penală”.Pentru a decide aplicabilitatea sau nu a articolului 6, Curtea ia în considerare calificarea pe care o dă dreptul intern, dar şi caracterul general sau nu al interdicţiei instituite prin legea internă precum şi natură şi gravitatea pedepsei care poate fi aplicată4. În funcţie de maximul pedepsei pe care legea internă îl prevede, Curtea poate include în sfera de aplicare a articolului 6 şi proceduri cu caracter disciplinar sau contravenţional. Analizând dispoziţiile art.6 din CEDO , care au în vedere un proces echitabil, se poate constata că acestea se referă la unele cerinţe fără de care procesul nu este echitabil. Astfel, se cere accesul liber la un tribunal imparţial şi independent, atât în ce priveşte judecarea şi soluţionarea conflictului de drept penal, cât şi luarea oricărei măsuri de constrângere asupra unor drepturi şi libertăţi fundamentale. În ce priveşte prima cerinţă, acesta este asigurată în procesul penal român, deoarece numai o instanţă judecătorească are dreptul la jurisdicţie , să aplice pedeapsa infractorilor. Tot în România, în procesul penal există separaţia între funcţia procesuală de acuzare, exercitată de un procuror, care aduce în faţa tribunalului suspectul şi funcţia de jurisdicţie, exercitată de instanţa de judecată, care judecă şi soluţionează definitiv conflictul de drept penal, nici o pedeapsă nu poate fi aplicată decât de instanţa judecătorească. În legătură cu aceste cerinţe la care se referă art.6 alin.1 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o practică bine cristalizată şi constantă , care oferă un tablou complet al situaţiilor juridice , cu care pot fi confruntate instanţele judecătoreşti naţionale, în legătură cu fiecare dintre cele trei elemente care alcătuiesc structura exigenţei exprimate de Convenţie în această privinţă şi anume: tribunal stabilit de lege, tribunal independent,tribunal imparţial. „Tribunalul stabilit prin lege” este una dintre condiţiile esenţiale promovate de Convenţie pentru a asigura condiţiile obiective ale unei judecăţi echitabile. La sintagma „stabilit prin lege” se aplică o interpretare extensivă a termenului. Convenţia nu

3 Ghidul avocatului de drepturile omului, Asocia ţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki(APADOR-CH), Bucuresti,2009,pag. 724 CEDO, Anghel c. României, hotarârea din 4 octombrie 2007, paragrafele 51-52

5

are în vedere numai bază legală a existenţei tribunalelor, ci şi orice dispoziţie din dreptul intern referitoare la: competenţă, compunerea instanţei, mandatul, incompatibilitatea şi recuzarea magistraţilor ş.a. Un al doilea element al exigenţei formulate prin art.6, alin.1 din Convenţie, îl constituie „dreptul la un tribunal independent”. Astfel, „instanţa europeană a arătat că sintagma semnifică încrederea pe care , într-o societate democratică, tribunalele trebuie să o inspire justiţiabililor. Or, pentru a se lua în considerare existenţa unei posibile bănuieli legitime de lipsă de independenţă a unei jurisdicţii, elementul determinant constă în a se şti dacă aprehensiunile celui interesat pot trece ca obiectiv justificat”5

Un element important al îndeplinirii acestei condiţii constă în faptul că , după pronunţarea unei hotărâri care devine definitivă şi irevocabilă ,deci obligatorie, aceasta să nu mai poată fi modificată de o autoritate nejudiciară, în detrimentul uneia dintre părţile procesului soluţionat definitiv. O altă problemă importantă o constituie faptul că obligaţia judecătorilor de a se conforma unei jurisprudenţe stabilite în secţiile unite ale instanţei supreme a unei ţari nu contravine caracterului independent al unui tribunal, deoarece reunirea în camere sau secţii a unei înalte jurisdicţii are ca scop conferirea unor autorităţi deosebite unor decizii de principiu în domenii importante ale activităţii judiciare, fără ca prin aceasta să se aducă atingere dreptului şi îndatoririi instanţelor de rang inferior de a examina în totală independenţă cauzele concrete ce le sunt deduse spre rezolvare. Curtea a făcut o observaţie importantă cu privire la această sintagmă precizând că, prin calitatea de tribunal independent , se înţelege un organ de plină jurisdicţie, care corespunde, printre altele, exigenţei independenţei faţă de executiv ,faţă de părţi şi faţă de puterea legislativă , impunându-se examinarea statutului care asigură independenţa fiecărui membru din compoziţia tribunalului. Cea de-a treia componentă a exigenţei formulate de art.6, alin.1 din Convenţie o constituie „dreptul la un tribunal imparţial”. Potrivit jurisprudenţei instanţei europene, imparţialitatea se defineşte ca fiind absenţa oricărei idei preconcepute privitoare la soluţia unui proces. Instanţele de judecată, indiferent de tipul lor şi de scara ierarhică pe care sunt plasate, trebuie să se supună acestui principiu al imparţialităţii. Această doleanţă se poate răsturna prin orice probă contrară. Noţiunea de „imparţialitate” trebuie luată într-un dublu sens: demersul subiectiv, adică încercarea de a se determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare şi demersul obiectiv prin care se urmăreşte a se determina dacă judecătorul cauzei oferă garanţii suficiente pentru a se exclude , în persoana să orice bănuială legitimă. „Curtea a arătat că în atribuţiile sale, atunci când are de făcut aprecieri în privinţa imparţialităţii obiective a tribunalului , constă în a determina dacă , independent de conduită personală a membrilor tribunalului, unele împrejurări sau fapte ce se pot verifica , autorizează punerea în discuţie a imparţialităţii tribunalului. De aceea , orice judecător despre care se poate crede că nu ar fi pe deplin imparţial cu privire la judecarea cauzei ce i-a fost repartizată spre soluţionare este obligat să se abţină să o examineze.”6

Noţiunea de proces echitabil este extrem de vastă. Articolul 6 al Convenţiei europene este aplicabil în două situaţii: când instanţele naţionale sunt sesizate cu o cauză privind drepturi şi obligaţii cu caracter civil şi atunci când se pronunţă cu privire la o acuzaţie în materie penală. Dacă cea de-a doua noţiune este destul de clară, trebuie precizat că articolul 6 nu garantează şi dreptul de a obţine judecareapenală a unor terţi.Cu alte cuvinte, dreptul la un proces echitabil în materie penal este recunoscut doar persoanei inculpatului.Noţiunea de drepturi şi obligaţii cu caracter civil este înţeleasă de Curtea europeană de manieră foarte largă. În analiza sa, Curtea nu s-a limitat la drepturile şi obligaţiile pe care dreptul intern le califică drept civile, ci a inclus treptat şi alte categorii de drepturi. Litigiile dintre persoane private intră în marea lor majoritate în această categorie. Litigiile care opun persoane private şi statul sunt analizate în funcţie de obiectul litigiului şi de natură publică sau privată a dreptului în chestiune. Curtea europeană a consacrat o interpretare progresivă extensivă, foarte puţine categorii de drepturi fiind scoase din sfera de aplicare a articolului 6. Astfel acest articol nu este în prezent aplicabil litigiilor fiscale, litigiilor privind regimul străinilor sau litigiilor privind regimul paşapoartelor.

VI.Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil 5 V. Pătulea, Proces echitabilJurisprudenţa comentată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2007, p.129 6 V. Pătulea, Proces echitabilJurisprudenţa comentată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2007, p. 136

6

Curtea Europeană a Drepturilor Omului funcţionează în baza precedentului judiciar. Aceasta jurisprudenţă este prin urmare un important izvor de drept deoarece Curtea Europeană a intervenit de maniera activa pentru a explica textul uneori foarte sumar al Convenţiei Europene. Aceasta a fost interpretată, şi de cele mai multe ori extinsă, prin intermediul jurisprudenţe inovatoare şi evolutive a Curţii. Noţiunea de proces echitabil este extrem de vastă şi a dat naştere unei jurisprudenţe abundente. Dacă, însa, garanţiile pe care le oferă articolul 6 sunt numeroase,trebuie de reţinut că printre acestea nu se numără şi dreptul la o soluţie favorabilă în proces. Din păcate, foarte multe din cererile care invoca încălcarea articolului 6 sunt declarate inadmisibile pentru că sunt în mod vădit nefondate. Aceste cereri care emana de la partea care a pierdut procesul în dreptul intern sau de la persoană condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni sunt formulate în speranţa că judecătorii de la Strasbourg vor răsturna decizia instanţelor interne.Or, Curtea Europeană nu este o instanţă de recurs.Rolul ei nu este de a se pronunţa cu privire la temeinicia unei acţiuni civile sau la nevinovăţia unei persoane. Curtea Europeană nu poate corecta eventualele greşeli de fapt sau de drept ale instanţelor naţionale7. Curtea analizează dacă, pentru a pronunţa o hotărâre, instanţele naţionale au respectat garanţiile consacrate de articolul 6.Analiza Curţii poarta asupra procedurii interne în ansamblu pentru ca acest mecanism de control european se bazează tocmai pe principiul subsidiarităţii:revine instanţelor naţionale de recurs rolul de a verifica dacă instanţele inferioare au respectat garanţiile procesului echitabil. Articolul 6 paragraf 1 enumeră o serie de garanţii:publicitatea şedinţei de judecată, judecarea cauzei într-un termen rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială,contradictorialitatea dezbaterilor şi egalitatea de arme.Curtea Europeană, pe cale de interpretare evolutivă a adăugat alte garanţii cum ar fi: accesul la instanţă, obţinerea unei hotărâri judecătoreşti motivate, securitatea raporturilor juridice,punerea în executarea a hotărârilor judecătoreşti definitive8.

VI.1.Publicitatea procesului În ceea ce priveşte garanţia de publicitate a procesului, scopul acesteia este,pe de o parte, de a proteja justiţiabilul de administrarea unei justiţii secrete, iar, pe de altă parte, de a contribui la încrederea societăţii, în general, în sistemul judiciar, prin aceea ca publicul poate avea acces la şedinţa de judecată. Se adaugă la acestea garanţiile de publicitate a textului hotărârilor judecătoreşti. Curtea Europeană a precizat în multiple rânduri că această garanţie nu trebuie înţeleasă în sensul unei obligaţii a instanţei de a citi textul hotărârii în mod public. Ceea ce ia în considerare Curtea în cauze care ridica această problemă este modalitatea pe care dreptul său practica internă le prevede pentru a face textul hotărârii public.Depunerea textului hotărârii la grefa instanţei care a pronunţat-o şi posibilitatea publicului de a avea acces la acest text satisfac în general analiza Curţii în această materie.Art. 6 impune condiţia distinctă a unui proces echitabil , publicitatea acestuia : fiecare persoană are dreptul la judecarea sa în mod public. În această privinţă CEDO constituie un îndreptar şi pentru instanţele judecătoreşti din România referitor la obligaţia lor de a respecta principiul publicităţii care figurează astfel în Codul de procedură civilă, art.121 şi respectiv Codul de procedură penală prin art.290. Astfel, potrivit art.121 din Codul de procedură civilă, „şedinţele vor fi publice, afară de cazurile când legea dispune altfel. Instanţa poate să dispună ca dezbaterile să se facă în şedinţă secretă, dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi. În acest caz părţile vor putea fi însoţite , în afară de apărătorii lor , de cel mult două persoane desemnate de ele. Hotărârea se pronunţă întotdeauna în şedinţă publică.” Potrivit art. 290 din Codul de procedură penală, „şedinţa de judecată este publică. Minorii sub 16 ani nu pot asista la şedinţa de judecată. Dacă judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, instanţa, la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu, poate declara şedinţa secretă pentru tot cursul său pentru o anumită parte a judecării cauzei. Declararea şedinţei secrete se face în şedinţă publică, după ascultarea părţilor şi a procurorului când participă la judecată. În timpul când şedinţa este secretă nu sunt admişi în sala de şedinţe decât părţile, reprezentanţii acestora, apărătorii şi celelalte persoane chemate de instanţă în interesul cauzei.”

7 CEDO, L.Z. c. României, hotarârea din 3 februarie 2008, paragraf 39.8 CEDO, Brumarescu c. României, hotarârea din 28 octombrie 1999,Constantinescu c. României, hotarârea din 27 iunie 2000, Sabin Popescu c.României, hotarârea din 2 martie 2004, Stoianova si Nedelcu c. României,hotarârea din 4 august 2005, Paduraru c. României, hotarârea din 1 decembrie2005, Weissman si altii c. României, hotarârea din 24 mai 2006.

7

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că principiul publicităţii procedurilor judiciare nu este absolut, autorităţile naţionale având posibilitatea de a ţine seama de imperative de eficacitate şi de economie. În ceea ce priveşte pronunţarea hotărârilor, acelaşi articol 6 prevede faptul că acestea trebuie să fie pronunţate în mod public. Practica judiciară a instanţelor din România este fermă în sensul că nerespectarea acestei cerinţe exprese , conţinute atât în art.121, alin.3, C.proc.civ. cât şi în art.310 C.proc.pen., constituie încălcare a principiului publicităţii şi se pedepseşte cu nulitate. Cu privire la accesul altor persoane în sala de judecată, atunci când instanţa a hotărât ca dezbaterile să se facă în şedinţă secretă, codul de procedură penală prin intermediul art.290, alin.4 prevede că „ în timpul cât şedinţa este secretă, nu sunt admişi în sala de şedinţă decât părţile, reprezentanţii acestora, apărătorii şi celelalte persoane chemate de instanţă în interesul cauzei”. Prin art.328 C.proc.pen se mai prevede că atunci „când şedinţa secretă a fost dispusă pe tot cursul desfăşurării procesului, fiecare martor ,după ce va fi ascultat, va fi invitat să părăsească sala, dar să rămână la dispoziţia instanţei în preajma sălii.” Trebuie precizat că articolul 6 nu garantează un drept la un dublu grad de jurisdicţie; însa articolul 2 din Protocolul nr. 7 a introdus dreptul la un dublu grad de jurisdicţie în materie penală. Astfel, atunci când sistemul naţional reglementează mai multe grade de jurisdicţie, Curtea analizează proceduranaţională în ansamblu pentru că revine tocmai instanţelor naţionale de recurs rolul de a corecta eventualele încălcări ale garanţiilor procedurale de către instanţele inferioare.Odată stabilită aplicabilitatea articolului 6, Curtea Europeană cercetează dacă au fost respectate garanţiile procedurale consacrate de paragraful 1. Trebuie precizat în primul rând că termenul de „instanţă” de la paragraful 1 acoperă, de regulă,instituţiile puterii judecătoreşti. În sistemul judiciar românesc corespund acestuitermen instanţele judecătoreşti aşa cum sunt ele constituite în baza Legii nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească.În funcţie de competentele concrete pe care le au, pot intra în această categorie şi unele instituţii administrative sau disciplinare. VI.2.Independenţa şi imparţialitatea instanţei

În ceea ce priveşte independenţa instanţei, Curtea Europeană se foloseşte de următoarele criterii pentru a determina dacă instanţele judecătoreşti beneficiază de independenţă faţă de puterea executivă sau legislativă: i) modul de desemnare şi durata mandatului membrilor instanţei; îi) existenţa unei protecţii fata de intervenţiile exterioare din partea executivului sau a părţilor; şiiii) existent aparentelor de independentă. În cauza Sovtransavto Holding c. Ucrainei, Curtea a constatat o încălcare a articolului 6, prin aceea că, printre altele, instanţele naţionale nu şi-au păstrat o aparenţă de independenţă.Curtea a pornit de la constatarea că Preşedintele Ucrainei scrisese instanţei ucrainene sesizate în speţă şi îi solicitase „să protejeze interesele Ucrainei” fata de cele ale reclamantei, o societate comercială rusa9. În ceea priveşte imparţialitatea instanţei, jurisprudenţa Curţii a dezvoltat o serie de criterii de apreciere: Curtea analizează imparţialitatea acesteia din punct de vedere subiectiv şi obiectiv. Imparţialitatea subiectivă a instanţei este prezumata până la proba contrară.Reclamantul ar trebui deci să dovedească imparţialitatea judecătorul, în forul său interior.Curtea adopta, însa, şi un demers obiectiv, pentru a cerceta dacă instanţa beneficia de suficiente garanţii care să excludă orice bănuială de parţialitate.În această materie, Curtea se poate folosi în aprecierea să chiar şi de aparenţe. În cauza Maszni c. României reclamantul a fost condamnat penal de către o instanţă militară, datorită faptului că legislaţia în vigoare la momentul faptelor prevedea că revine instanţelor militare competenta de judecată atunci când, în caz de coautorat, unul din făptuitori este militar.Reclamantul nu avea calitatea de militar, dar fusese judecat împreuna cu un militar de către o instanţă militară. El s-a plâns în faţa Curţii europene că instanţa militară care îl condamnase nu reprezenta o instant independenta şi imparţială.Curtea Europeană a criticat extinderea automată a competentei instanţelor militare asupra civililor, fără vreo apreciere circumstanţiata a motivelor care ar justifica judecarea acestorade către instanţele militare şi a constatat încălcarea articolului 6 în această privinţă10.

9 CEDO, Sovtransavto Holding c. Ucrainei, hotarârea din 25 iulie 2002, paragraf82.10 CEDO, Maszni c. României, hotarârea din 21 septembrie 2006, paragrafele 51-52.

8

VI.3.Contradictorialitatea şi egalitatea de arme a părţilor Articolul 6 mai conţine garanţii de contradictorialitate şi egalitate de arme a părţilor.Curtea a precizat că egalitatea de arme presupune că instanţa trebuie să dea ambelor părţi la proces şanse egale să îşi susţină cauza,nici una din părţi neputând beneficia de vreun avantaj în susţinerea cauzei sale. De asemenea,părţile trebuie să aibă acces la argumentele părţii adverse, iar procedura trebuie prin urmare să se desfăşoare în condiţii de contradictorialitate.Curtea a constatat încălcarea acestor principii când instanţele naţionale şi-au fondat deciziile pe argumentele unei părţi la care cealaltă parte nu avusese acces11,când unei părţi i să refuzat accesul la unele elemente la dosar12 sau la posibilitatea de a prezenta martori sau experţi în sprijinul cauzei sale13.Contradictorialitatea îngăduie părţilor în litigiu să participe în mod activ la prezentarea , argumentarea şi dovedirea drepturilor sau apărărilor lor în cursul desfăşurării procesului având dreptul de a discuta şi combate susţinerile făcute de fiecare dintre ele, precum şi de a-şi expune punctul de vedere asupra motivelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.”14Aşadar, aşa cum se subliniază în literatura juridică, contradictorialitatea reprezintă motorul instanţei . Procesul evoluează prin intermediul contradictorialităţii, prin intermediul unor contradicţii succesive, până la hotărârea care va înlătura contradicţia. Contradictorialitatea opune, dar şi uneşte părţile în proces, deoarece niciuna dintre părţi nu poate face nimic în instanţă decât sub privirile celeilalte. În cauza Grozescu c. României, reclamantul s-a plâns în faţa Curţii ca instanţele naţionale nu au analizat cauză să în condiţii de contradictorialitate.El a arătat că a iniţiat o procedură de divorţ şi că s-aopus ca fosta sa soţie să poarte după divorţ numele dobândit la căsătorie.După ce cererea sa de a continua să poarte acest nume a fost respinsă în prima instanţa şi în apel, fosta soţie a reclamantului a declarat recurs. În recurs, cauza a fost judecată la un singur termen.La ora stabilită în citaţie,avocatul reclamantului s-a prezentat şi a solicitat instanţei respingerea recursului.Constatând absenta fostei soţii sau a reprezentantului acesteia,instanţa de recurs a reţinut cauza în pronunţare.Ulterior,în cursul şedinţei de judecată, s-a prezentat avocatul fostei soţii a reclamantului, iar instant a repus cauza pe rol şi l-a audiat pe acesta, fără ca avocatul reclamantului să fie prezent.Instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre la acel termen,a admis recursul şi pe motiv că este cunoscută în mediul profesional sub acel nume, a încuviinţat ca fosta soţie să continue să poarte numele dobândit la căsătorie.Curtea Europeană a constatat că reclamantul nu a avut posibilitatea de a răspunde argumentelor din recurs ale fostei sale soţii şi că, de principiu,doar partea la proces decide care din argumentele adversarului său necesita comentarii. Curtea a concluzionat că procedura din recurs nu a respectat garanţiile de contradictorialitate15.

VI.4.Desfăşurarea procesului într-un termen rezonabil Articolul 6 mai prevede ca procesul trebuie să se desfăşoare într-un termen rezonabil.Ca regulă generală,Curtea va calculă durata unui proces de la data introducerii acţiunii,în civil,respectiv de la formularea unui act de acuzare,în penal şi până la data pronunţării unei hotărâri definitive. Trebuie precizat că durata procedurilor se calculează în funcţie de etapele procedurale necesar a fi parcurse pentru epuizarea căilor de recurs interne.Exercitarea de către reclamant a unor cai extraordinare de recurs nu va fi, în principiu, inclusă în durata procesului. De asemenea, dacă reclamantul introduce mai multe acţiuni pentru valorificarea aceluiaşi drept,Curtea va calcula separat durata fiecărei proceduri şi nu va proceda la un calcul de ansamblu. Pentru a se pronunţa cu privire la caracterul rezonabil al duratei astfel calculate, criteriile pe care Curtea le foloseşte sunt următoarele:

i) comportamentul autorităţilor; ii) comportamentul reclamantului; iii) complexitatea cauzei;

11 CEDO, MacGee c. Frantei, hotarârea din 7 ianuarie 2003. paragraf 1512 CEDO, McMichael c. Marii Britanii, hotarârea din 24 februarie 1995, paragraph 8213 CEDO, Bönisch c. Austriei, hotarârea din 6 mai 1985, paragraf 33.14 V. Pătulea, Proces echitabilJurisprudenţa comentată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2007, p. 17715 CEDO, Grozescu c. României, hotarârea din 27 septembrie 2007, paragrafele 24-26.

9

iv) miza pe care o prezintă respectiva procedura pentru părţi16. În special, pentru a se pronunţa cu privire la complexitatea unei cauze, Curtea va cerceta

circumstanţele fiecărei cauze, cum ar fi: natura faptelor sau a chestiunilor de drept implicate,numărul parţilor, acuzaţilor sau martorilor, existenta eventuală a unor proceduri paralele sau a unor elemente de drept internaţional.

Hotărârea Stoianova şi Nedelcu împotriva României – 4.08.2005

În urma unui incident petrecut în data de 17 martie 1993, dată la care C.D. a fost victima unei tâlhării comise de un grup de persoane, reclamanţii au fost arestaţi preventiv la data de 14 aprilie 1993.

Prin rechizitoriul din data de 10 iunie 1993, reclamanţii au fost trimişi în judecată pentru tâlhărie. Printr-o hotărâre din 24 noiembrie 1993, reclamanţi au fost achitaţi şi puşi în libertate, instanţa constatând că faptele pentru care au fost trimişi în judecată nu le sunt imputabile.

Parchetul a formulat apel. Tribunalul a reţinut, prin hotărârea din 12 iulie 1994, că actele de urmărire penală efectuate de parchet sunt lovite de nulitate absolută, a desfiinţat hotărârea din 24 noiembrie 1993 şi a trimis cauza la parchet. Instanţa a reţinut, în special, că actele de urmărire efectuate de parchet împotriva reclamanţilor s-au desfăşurat în absenţa avocatului, iar parchetul a omis, în cursul urmăririi penale, să audieze anumiţi martori şi să se sesizeze cu privire la anumite fapte esenţiale, susceptibile de a conduce la identificarea autorilor incidentului din 17 martie 1993. Această decizie a devenit definitivă, fiind menţinută de Curtea de Apel, printr-o decizie din data de 27 octombrie 1994, în urma căreia urmărirea penală a fost reluată de către parchet.

Printr-o ordonanţă din 11 noiembrie 1997, procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamanţilor. În ordonanţă se arată că, deşi faptele indicate de victimă sunt reale, nu există probe care să conducă la stabilirea indubitabilă a faptului că vinovăţia aparţine reclamanţilor. Procurorul a subliniat că s-a scurs o perioadă mare de timp de la incident şi a dispus clasarea cauzei.

Această soluţie a fost comunicată reclamanţilor, la cererea acestora, prin adrese ale parchetului din 11 martie şi respectiv 4 decembrie 1998.

La data de 12 mai 1999, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunal a infirmat ordonanţa din 11 noiembrie 1997 şi, întemeindu-se pe art. 220 şi 270 din Codul de procedură penală, a dispus redeschiderea procedurii penale împotriva reclamanţilor pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie şi încercare de a determina mărturia mincinoasă. Parchetul a arătat că dispoziţia parchetului ierarhic inferior nu a ţinut seama de probele aflate la dosar şi că ancheta efectuată de acesta nu a fost completă, nefiind efectuate mai multe acte, printre care confruntarea inculpaţilor în prezenţa apărătorilor acestora şi audierea anumitor martori.

La 26 mai 2000, un poliţist de al Biroul de Cercetări Penale, care a desfăşurat cercetarea penală, a solicitat parchetului încetarea procesului penal.

La 9 februarie 2001, parchetul a transmis dosarul de urmărire penală la acelaşi birou de cercetări penale. Nici un act de procedură nu a fost efectuat în perioada 27 aprilie – 30 noiembrie 2001. La 14 ianuarie 2002, dosarul a fost trimis de poliţie la parchet, care l-a retrimis la poliţie în vederea continuării cercetării, la 17 octombrie 2002.

În 2003 şi 2004, poliţia a citat, în mai multe rânduri, reclamanţii, partea vătămată şi mai mulţi martori în vederea unei noi audieri a acestora cu privire la incidentul din 17 martie 1993. Martorii au refuzat să se prezinte motivând că nu-şi mai amintesc faptele despre care parchetul doreşte să-i interogheze.

Printr-o ordonanţă din 21 aprilie 2005, parchetul a constatat că termenul de prescripţie a răspunderii penale a reclamanţilor s-a împlinit şi a dispus încetarea urmăririi penale.

Reclamanţii s-au plâns Curţii că durata procesului penal a încălcat principiul „duratei rezonabile” prevăzut în art. 6 alin. 1 din Convenţie.

În observaţiile sale, Guvernul a arătat că perioada care trebuie luată în calcul pentru a se stabili durata procedurii este de aproximativ 6 ani şi începe la data de 12 mai 1999, dată la care a fost reluată urmărirea penală. Procedura penală împotriva reclamanţilor cuprinde două faze distincte. Prima a început la 14 aprilie 1993, o dată cu arestarea reclamanţilor şi a luat sfârşit la 11 noiembrie 1997, dată la care a fost adoptată o ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală. Cea de-a doua a început la data de 12

16 CEDO, Ceraceanu c. României (nr.1), hotarârea din 4 martie 2008, paragraf 54

10

mai 1999, dată la care parchetul a dispus redeschiderea cauzei şi s-a încheiat la 21 aprilie 2005 cu încetarea urmăririi penale.

Curtea nu împărtăşeşte teza Guvernului, potrivit căreia prima fază nu trebuie luată în considerare. Ea estimează că ordonanţa din 11 noiembrie 1997 nu poate fi considerată un act prin care s-a pus capăt procesului penal întrucât nu reprezintă o decizie internă definitivă. Trebuie menţionat, în acest context, că parchetul poate, în temeiul art. 270 din Codul de procedură penală, să desfiinţeze ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală şi să redeschidă urmărirea penală fără limită în timp.

Or, nu este vorba în acest caz de o simplă posibilitate teoretică de redeschidere a procedurii. Parchetul poate să redeschidă urmărirea penală fără să fie constrâns să solicite o autorizare în acest sens din partea unei instanţe naţionale, în urma examinării de către această a fondului cererii în vederea verificării, de exemplu, a echităţii măsurii de redeschidere a cauzei sau a perioadei care s-a scurs de la dispoziţia de încetare a procesului care s-ar putea dovedi excesiv de lungă. Curtea nu poate să ignore, în acest context, că procurorii români nu îndeplinesc exigenţele de independenţă faţă de executiv.

În plus, redeschiderea urmăririi penale a fost dispusă pe motivul că ancheta iniţială nu a fost completă. Or, astfel de neajunsuri ale activităţii autorităţilor nu sunt imputabile reclamanţilor, care nu trebuie puşi într-o situaţie defavorabilă.

În sfârşit, Guvernul nu a demonstrat că reluarea urmăririi penale a avut un caracter excepţional. Perioadă la care se raportează Curtea în examinarea compatibilităţii procedurii cu standardele

art. 6 alin. 1 din Convenţie se întinde, prin urmare, de la data de 20 iunie 1994, dată la care Convenţia a intrat în vigoare pentru România, la 11 noiembrie 1997 şi de la 12 mai 1999 la 21 aprilie 2005. Aceasta a durat în total 9 ani şi 4 luni.

Potrivit Curţii, caracterul rezonabil al duratei procedurii se apreciază în contextul împrejurărilor cauzei şi ţinând cont de criteriile consacrate în jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului, precum şi cel al autorităţilor competente. Ea menţionează, de asemenea, că, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are tocmai rolul de a evita situaţia în care un inculpat rămâne, o perioadă prea lungă, într-o stare de incertitudine cu privire la soarta să.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea a concluzionat că România a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.17

Procesul civil începe o dată cu sesizarea instanţelor naţionale prin formularea unei acţiuni,dar Curtea Europeană analizează şi dacă persoanele în cauză au avut posibilitatea concretă de a sesiza aceste instante,dacă,în jargonul Convenţiei europene,reclamanţii au avut acces la o instanţă. În cauza Iordache c. României, reclamantul a susţinut că instanţele nu i-au pus în vedere că putea cere scutirea de la plata taxelor de timbru şi i-au respins ca netimbrata acţiunea prin care solicita încredinţarea fiului său minor.Curtea a luat în considerare faptul că reclamantul executa o pedeapsă privativă de libertate la momentul introducerii acţiunii şi nu dispunea de venituri pentru a achita taxa de timbru.Curtea a mai insistat asupra importanţei pe care o prezenta respectiva acţiune pentru reclamant.Prin urmare,Curtea a observat că instanţele naţionale nu au dovedit că au luat în considerare caracterul special al unei asemenea acţiuni şi nu l-au lămurit pe reclamant cu privire la consecinţele neplăţii taxei de timbru18.Curtea a concluzionat că articolul 6 a fost încălcat. Termen rezonabil înseamnă atât operativitate cât şi acceptarea unei durate de care ar depinde soluţionarea corectă a cauzei Cerinţa unui termen rezonabil în soluţionarea cauzelor în cadrul unui proces are repercursiuni atât asupra legiuitorului, cât şi asupra participanţilor la urmărirea şi judecarea cauzelor. Asupra legiuitorului se influenţează prin fixarea de către acesta a unor termene scurte de exercitare a unor drepturi, de efectuare a unor lucrări, de desfăşurare a unor activităţi, respectându-se totuşi garanţiile necesare pentru o normală şi corectă desfăşurare a unui proces; asupra activităţii de urmărire penală, de exemplu şi de judecată are influenţă prin obligarea procurorilor şi a judecătorilor, a părţilor de a desfăşura de îndată sau în termene cât mai scurte activităţile procesuale, ajungându-se astfel la o anumită operativitate a urmăririi penale şi a judecăţii, într-o durată nici prea scurtă, care ar afecta soluţionarea justă a cauzei, dar nici prea îndelungată, care ar afecta efectul represiv şi educativ al procesului pena. Caracterul procesului penal de a asigura soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil se reflectă în reglementarea regulilor de bază şi a normelor în care se desfăşoară activitatea autorităţilor judiciare şi a părţilor din proces, în sensul că reglementarea trebuie să asigure o operativitate normală,

17 THEMIS - Revista Institutului Naţional al Magistraturii,nr.4/2010,pag. 9618 CEDO, Iordache c. României, hotarârea din 14 octombrie 2008, paragraf 42

11

continuă, fără întreruperi şi amânări nejustificate, dreptul la apărare trebuie să fie asigurat chiar dacă ar implica o amplificare a duratei procesului, toate însă rezonabil , realizând şi celălalt caracter al procesului de a fi echitabil. Analiza echitaţii procesului nu se opreşte o dată cu finalizarea căilor de recurs interne.Curtea a precizat că articolul 6 garantează şi securitatea raporturilor juridice civile precum şi punerea în executare a hotărârilor definitive pronunţate de instanţele naţionale.Prin urmare, o hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă nu poate fi schimbată ulterior printr-o procedură extraordinară,cu atât mai mult cu cât posibilitatea introducerii acestei căi extraordinare de atac se afla la dispoziţia unei singure din părţi sau a executivului19. În cauza Brumărescu c. României, Curtea Europeană a analizat compatibilitatea recursului în anulare, aşa cum era prevăzut anterior de Codul de procedura civilă, cu dispoziţiile articolului 6 al Convenţiei europene care garantează dreptul la un proces echitabil. Curtea a constatat că această cale de atac era disponibilă doar Procurorului General al României,care nu fusese parte la procedura civilă iniţială şi care putea introduce cererea de recurs în anulare în orice moment.Curtea Europeană a considerat ca această situaţie contravine principiului securităţii raporturilor juridice 60 şi este contrara Articolului 6. Ulterior în cauza SC Masinexportimport Industrial Grup c. României,Curtea a ajuns la aceeaşi concluzie, chiar dacă ulterior cauzei Brumărescu dreptul intern a fost modificat pentru a restrânge prerogativele Procurorului General care putea introduce recursul în anulare doar într-un termen de 1 an de la data hotărârii din recurs20. În cauza Bota c. României, Curtea Europeană a analizat compatibilitatea cu prevederile articolului 6 al Convenţiei europene,a dispoziţiilor Codului de procedura penală care permiteau Procurorului General al României să introducă un recurs în anulare împotriva unei decizii penale definitive.Curtea a constatat că principiul egalităţii de arme nu a fost respectat în măsura în care doar o parte la procesul penal, mai precis Procurorul General,putea introduce această cale extraordinară de atac21. De asemenea, executarea unei hotărâri definitive nu poate fi împiedicata sau întârziata excesiv. Jurisprudenţa în materie este abundenţă în cazul României,statul român fiind condamnat în multiple rânduri pentru neexecutarea hotărârilor judecătoreşti22.

VI.5.Prezumţia de nevinovăţie Mai trebuie precizat că paragrafele 2 şi 3 ale articolului 6 consacra garanţii suplimentare pentru persoanele acuzate de a fi comis o infracţiune.În primul rând,orice persoană acuzată beneficiază de prezumţia de nevinovăţie până la stabilirea legală a vinovăţiei de către o instanţă23. Obligaţia de a respecta prezumţia de nevinovăţie se extinde nu doar asupra reprezentanţilor puterii judecătoreşti, ci şi asupra altor autorităţi ale statului care intervin pe parcursul procedurii penale:autorităţi ale poliţiei sau parchetului24. De asemenea, respectarea prezumţiei de nevinovăţie poate fi pusă la îndoiala atunci când informaţii cu privire la desfăşurarea anchetei penale sunt făcute publice şi difuzate de către mass-media.Prezumţia de nevinovăţie este un principiu potrivit căruia învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia să. Dacă există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.Instituirea prezumţiei de nevinovăţie nu are şi nici nu putea avea drept scop împiedicarea cursului justiţiei , ci doar de a oferi garanţii celor acuzaţi în penal că vor beneficia de un proces echitabil , ceea ce nu înseamnă nicidecum că aceştia vor beneficia de vreo imunitate în desfăşurarea procedurilor judiciare în ceea ce îi priveşte.”25

În cauza Samoila şi Cioanca c. României, Curtea a analizat dacă autorităţile române au respectat prevederile articolului 6 paragraful 2 în cursul procedurii penale pentru luare de mită îndreptate

19 CEDO, Brumarescu c. României, hotarârea din 28 octombrie 1999, paragraf 6120 CEDO, SC Masinexportimport Industrial Grup c. României, hotarârea din 1 decembrie 2005, paragrafele 33-3721 CEDO, Bota c. României, hotarârea din 4 noiembrie 2008, paragrafele 38-42.22 Ghidul avocatului de drepturile omului, Asocia ia pentru Ap rarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki(APADOR-CH), Bucuresti,2009,pag. 7823 CEDO, Anghel c. României, hotarârea din 4 octombrie 2007, paragraf 6024 Ghidul avocatului de drepturile omului, Asocia ţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki(APADOR-CH), Bucuresti,2009,,pag. 7825 V. Pătulea, Proces echitabilJurisprudenţa comentată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2007, p. 210

12

împotriva reclamanţilor.Aceştia s-au plâns ca procurorul care ancheta cazul şi şeful poliţiei locale au dat în cursul procedurii declaraţii presei şi televiziunii locale care afirmau fără îndoiala vinovăţia lor. Ei s-au mai plâns că au fost aduşi în fata instanţelor în uniforma penitenciarului deşi nu erau condamnaţi definitiv. Curtea a analizat declaraţiile pe care reprezentanţii statului le-au dat publicităţii în cursul procedurii şi a constatat că acestea erau formulate fără nuanţa sau rezerva şi că încurajau publicul să creadă în vinovăţia reclamanţilor.Curtea a mai constatat că prezentarea acestora în instanţă în uniforma penitenciarului era tot de natură a induce publicului ideea vinovăţiei reclamanţilor şi a observat că nimic din datele spetei nu indică faptul că reclamanţii nu dispuneau de haine proprii pentru a se prezenta în instanţă26.Concluzia Curţii a fost ca articolul 6 paragraful 2 a fost încălcat. Unei persoane acuzate de comiterea unei infracţiuni îi sunt recunoscute garanţii suplimentare: dreptul la informare cu privire la natura acuzaţiilor, dreptul de a dispune de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, dreptul la apărare şi la apărător numit din oficiu dacă nu dispune de resurse financiare pentru a-şi alege unul, dreptul la citarea şi audierea martorilor şi dreptul la un interpret gratuit.Aceste garanţii sunt aplicabile şi în cauzele pe care legea internă le-ar putea califica drept civile,dar care au caracter penal din punctul de vedere al Curţii europene.Lista garanţiilor de la paragraful 3 al articolului 6 nu este exhaustiva.Curtea Europeană a precizat că relaţia dintre paragraful 1 şi paragraful 3 ale acestui articol este una de la general la particular27.Prin urmare, Curtea ar putea constata încălcarea dreptului la un proces echitabil şi în ipoteza în care toate garanţiile de la paragraful 3 ar fi respectate.

VI.6.Dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzaţiilor aduse În art.6, paragraf 3, lit.a din Convenţia europeană a drepturilor omului se prevede în mod expres dreptul acuzatului „să fie informat în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa.” Iar la litera b din acelaşi text este statuat şi dreptul acuzatului să dispună de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale.„În legătură cu dreptul la informare, Curtea recunoaşte că textul art.6 din Convenţie , nu impune o formă specifică a modului în care acuzatul trebuie să fie informat cu privire la natura şi cauzele acuzaţiei care i se aduc.”.A fost însă necesară intervenţia instanţei europene pentru lămurirea conţinutului noţiunii de „informare”, Curtea făcând precizarea că aceasta nu semnifică altceva decât aducerea la cunoştinţa acuzatului a faptelor materiale ce i se reproşează şi a calificării juridice ce i se dă. În cauza Abramyan c. Rusiei, reclamantul a invocat, printre altele,încălcarea dreptului garantat de articolul 6 paragraf 3 lit. a.El a arătat că a fost cercetat penal pentru comiterea infracţiunii de luare de mâţă, dar ca a fost condamnat de prima instanţă pentru fraudă, o infracţiune mai gravă.Prima instanţă a operat o reîncadrare a faptei fără a pune acest aspect în discuţia părţilor.Reclamantul a exercitat singura cale de atac disponibilă conform dreptului rus,dar instanţă de recurs i-a respins argumentele într-o şedinţă în care nici reclamantul nici avocatul său nu fuseseră prezenţi.Curtea Europeană a analizat procedura în ansamblu şi a observat că instanţa de recurs,deşi avea posibilitatea legală de a reexamina cauza, nu a ascultat argumentele reclamantului cu privire la reîncadrarea faptei28.Concluzia a fost aceea a încălcării dispoziţiei invocate.

VI.7.Dreptul de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării Curtea Europeană apreciază în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei dacă acuzatul a dispus de timpul necesar pregătirii apărării sale:instanţă de la Strasbourg va lua în considerare dacă şi când i-a fost numit acuzatului un avocat,dacă acuzatul a avut acces nerestricţionat şi confidenţial la serviciile avocatului,dacă avocatul a avut acces liber la probele de la dosar. Curtea a insistat asupra importanţei comunicării libere cu avocatul pentru pregătirea apărării29.Restrângerea acestui drept nu poate surveni decât în circumstanţe excepţionale şi Curtea va cerceta dacă o asemenea restrângere este absolut necesară şi proporţionala.

26 CEDO, Samoila si Cionca c. României, hotarârea din 4 martie 2008, paragraf 98 si urm.27 Ghidul avocatului de drepturile omului, Asocia ţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki(APADOR-CH), Bucuresti,2009,,pag. 7928 Ghidul avocatului de drepturile omului, Asocia ţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki(APADOR-CH), Bucuresti,2009,,pag. 8029 Ghidul avocatului de drepturile omului, Asocia ţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki(APADOR-CH), Bucuresti,2009,pag. 81

13

În cauza Baucher c. Franţei, Curtea a constatat încălcarea articolului 6 paragraf 1 şi paragraf 3 lit. b deoarece instanţa penală franceza care l-a condamnat pe reclamant nu a motivat hotărârea în termenul prevăzut de lege,împiedicându-l astfel pe reclamant să exercite calea de atac a apelului.

VI.8.Dreptul de a fi asistat de un apărător ales sau numit din oficiu În literatura juridică este subliniat faptul că dreptul de apărare are două sensuri: unul material, care cuprinde întregul complex de drepturi şi garanţii procesuale care asigură părţilor posibilitatea de a-şi apăra drepturile, iar altul formal, care asigură părţilor dreptul de a-şi angaja un apărător. Art.6, paragraf 3, lit.c din Convenţie garantează oricărui „acuzat” posibilitatea de a se apăra de acuzaţia ce i se aduce , în trei modalităţi: acuzatul se poate apăra singur, poate fi asistat de un apărător la alegerea să sau poate fi asistat gratuit de un apărător din oficiu.Dreptul acuzatului de a se apăra singur nu trebuie confundat cu prezenţa personală a acestuia în instanţă. Aşa cum a subliniat instanţa europeană , chiar dacă nu este menţionat expres în art.6 din Convenţie, dreptul de a lua parte personal la dezbaterile procesului său decurge din scopul obiectul ansamblului acestui text: dreptul la un proces echitabil. Astfel, dacă acuzatul are posibilitatea , iar cauză nu face parte dintre cauzele deosebit de grave care necesită un reprezentant legal, acesta se poate reprezenta singur. În ceea ce priveşte dreptul acuzatului de a fi asistat de un apărător la alegerea să, Curtea a hotărât că acesta este unul dintre elementele fundamentale al asigurării unui proces echitabil. Dreptul acuzatului la asistenţă juridică din oficiu, gratuită apare atunci când acuzatul nu se poate apăra singur sau nu dispune de posibilitatea de a remunera un apărător. Astfel,Convenţia îi recunoaşte dreptul la asistenţă judiciară gratuită, asistenţă care va fi asigurată de un avocat numit din oficiu, atunci când interesele unei bune administrări a justiţiei impun prezenţa unui apărător.Convenţia Europeană dispune că acuzatul care nu are mijloace financiare pentru a-şi alege un avocat trebuie să fie reprezentat de un avocat numit din oficiu atunci când interesele justiţiei o cer.Prin urmare, textul articolului 6 impune două condiţii: lipsa resurselor financiare şi interesele administrării justiţiei.Prin urmare,dreptul la un apărător numit din oficiu nu este unul absolut,iar Curtea va aprecia de la caz la caz în funcţie de circumstanţele fiecărei spete (cum ar fi, de exemplu,profesia acuzatului, complexitatea cauzei,gravitatea pedepsei etc.).Mai trebuie precizat că numirea apărătorului din oficiu este atributul statului,textul Convenţiei neputând fi interpretat în sensul unei alegeri a apărătorului din oficiu. Alegerea apărătorului aparţine doar acuzatului care dispune de resurse financiare pentru a o face.Curtea a mai insistat asupra necesităţii că apărarea acuzatului să fie una efectivă.Dacă statul nu poate fi ţinut responsabil de prestaţia unui apărător din oficiu,membru al unei profesii liberale, revine, totuşi, instanţelor obligaţia pozitivă de a lua măsuri dacă într-o speţă apare evident că apărătorul nu a avut la dispoziţie nicitimpul nici înlesnirile necesare pentru a pregăti o apărare efectivă acuzatului30. În cauza Rupă c. României, reclamantul s-a plâns, printre altele că nu a beneficiat de o apărare efectivă în măsura în care în cursul procedurii penale îndreptate împotriva să avocaţii numiţi din oficiu s-au schimbat aproape la fiecare termen de judecată.Curtea Europeană a insistat asupra faptului că,de maniera generală,revine instanţelor o obligaţie de a interveni doar atunci când carentele avocaţilor numiţi din oficiu sunt evidente sau le sunt aduse la cunoştinţă de altă manieră.Curtea a criticat în speţă intervenţia pur formala a avocaţilor din oficiu,care nu au avut vreo întrevedere cu reclamantul şi nici nu au consultat dosarul cauzei.Curtea a considerat ca toate circumstanţele cauzei făceau necesară intervenţia organelor statului pentru a suplini carentele avocaţilor numiţi din oficiu şi a constatat încălcarea dispoziţiei invocate31.

VI.9.Dreptul de a audia martorii apărării şi ai acuzării în condiţii de egalitate Convenţia prevede dreptul oricărui acuzat de a întreba şi de a solicita audierea martorilor propuşi de acuzare şi de a obţine citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Dreptul acesta nu este, însa, unul absolut, reglementarea chestiunii admisibilităţii probelor fiind atributul statelor. De asemenea, instanţa competenta poate refuza audierea unui martor sau unor martori dacă o asemenea proba nu este relevantă în cauză.Curtea Europeană a insistat în jurisprudenţa să ca procedura citarii şi audierii martorilor trebuie să se desfăşoare în condiţii de egalitate a armelor între părţi. Prin urmare, acuzatul trebuie să aibă posibilitatea de a discuta în cadrul şedinţei publice orice probă produsă de acuzare.

30 CEDO, Godi c. Italiei, hotarârea din 9 aprilie 1984, paragraf 3131 CEDO, Rupa c. României, hotarârea din 16 decembrie 2008, paragraf 228.

14

În cauza Dănilă c. României, Curtea a constatat încălcarea articolului 6 paragraf 3 lit. d deoarece reclamantul nu a avut posibilitatea să obţină audierea martorului principal în cauză.Curtea a insistat asupra faptului că revine statului obligaţia de a depune diligente pentru a identifica martorul şi a-l aduce la şedinţa de judecată pentru a permite apărării audierea acestuia sau de a dispune audierea prin comisie rogatorie dacă martorul se afla în alt stat32. Curtea a ajuns la o concluzie identică în cauza Târau c. României şi a constatat că autorităţile statului nu au depus suficiente diligente pentru a identifica principalii martori ai acuzării, reclamanta neputând astfel obţine audierea acestora.La aceasta s-a adăugat imposibilitatea de a audia martorii propuşi de apărare în absenţa unei justificări coerente a unui astfel de refuz33. Dreptul acesta nu este, însa, unul absolut, dar situaţiile în care probele acuzării pot fi administrate fără un examen contradictoriu din partea apărării trebuie să rămână excepţionale.Curtea a criticat folosirea martorilor anonimi, mai ales în condiţiile în care condamnarea s-a bazat în exclusivitate pe mărturiile acestora sau apărarea nu a avut nici o posibilitate de a discuta despre credibilitatea acestor martori34.

VI.10.Dreptul să fie asistat în mod gratuit de un interpret Beneficiază de această dispoziţie acuzatul care nu înţelege sau nu vorbeşte limba în care se desfăşoară procedurile penale.Curtea Europeană a insistat asupra faptului că acest drept trebuie întotdeauna asigurat în mod gratuit acuzatului,dar a lăsat instanţelor naţionale sarcina de a stabili dacă acuzatul cunoaşte sau nu de maniera suficientă limba în care se desfăşoară procedura.Curtea a mai precizat că acest drept nu poate fi interpretat extensiv pentru a impune statelor obligaţia de a traducetoate documentele scrise aflate la dosarul penal35.

VI.11.Motivarea hotărârilor şi dreptul la tăcere al acuzatului Hotărârea este actul prin care se finalizează procesul, ea reprezentând opera judecătorului al cărui conţinut este rodul raţionamentului prin care acesta supune o speţă determinată regulii generale de drept. Evoluţia acestui raţionament reprezintă motivarea hotărârii. Aceasta este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţile litigante , dar şi pentru a permite când este cazul , instanţelor superioare să verifice dacă nu există lacune sau contradicţii în raţionamentul judecătoriilor. Referindu-se la obligaţia instanţelor de judecată de a-şi motiva deciziile lor, Curtea a statuat ca art.6 din Convenţie obligă, într-adevăr , instanţele să-şi motiveze hotărârile lor , dar această obligaţie nu trebuie înţeleasă în sensul că ele trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părţilor procesului. Întinderea obligaţiei de motivare a deciziilor variază în funcţie de natura acestora . Este necesar să se ţină seama , în special, de diversitatea capetelor de cerere ale ale acţiunilor şi de motivele formulate în căile de atac exercitate de părţi, de diferenţele existente între statele contractante cu privire la izvoarele dreptului , de diferenţele privitoare la prezentarea şi redactarea hotărârilor judecătoreşti. Curtea mai insistă şi asupra faptului că judecătorii trebuie să indice cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază deciziile pentru că numai astfel , de exemplu , un acuzat poate exercita căile de atac prevăzute de legislaţia naţională.

VI.II.Sistemul de protecţie a drepturilor omului garantat de Convenţia europeană a Drepturilor Omului

Convenţia europeană a Drepturilor Omului este un tratat internaţional adoptat în cadrul Consiliului Europei.Obiectivul autorilor a fost de a face primii paşi pentru aplicarea colectivă a unor drepturi enunţate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948.Convenţia consacră nucleul dur al drepturilor omului, acele drepturi de primă generaţie amintite în primul capitol al lucrării de faţă.Convenţia europeană este în vigoare din septembrie 1953 şi a fost ulterior completată de 14 Protocoale adiţionale.Protocoalele nr. 1, 4, 6, 7, 12 şi 13 la Convenţie au adăugat alte drepturi şi libertăţi celor garantate prin Convenţie, iar Protocolul nr. 2 a conferit Curţii puterea de a da avize consultative. Protocolul nr. 9 a dat posibilitatea

32 CEDO, Danila c. României, hotarârea din 8 martie 2007, paragrafele 60-6433 CEDO, Tarau c. României, hotarârea din 24 februarie 2009, paragraf 7634 Ghidul avocatului de drepturile omului, Asocia ţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki(APADOR-CH), Bucuresti,2009,,pag. 8335 Ghidul avocatului de drepturile omului, Asocia ţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki(APADOR-CH), Bucuresti,2009,,pag. 83

15

reclamanţilor persoane fizice să înainteze cererile lor direct Curţii, sub rezerva ratificării protocolului de către statul pârât. Protocolul nr. 11 a restructurat mecanismul de control. Celelalte protocoale se refereau la organizarea instituţiilor Convenţiei şi la procedura în faţa acestora. Protocolul nr. 14 are ca scop reformarea şi facilitarea procedurii în faţa Curţii. România a ratificat Convenţia europeană la data de 20 iunie 1994. De asemenea,România a ratificat şi toate cele 14 Protocoale adiţionale.Mecanismul pe care îl instituie Convenţia prezintă particularitatea de a consacra un recurs individual în faţa Curţii europene.Conform articolului 34 al Convenţiei europene,Curtea poate fi sesizată cu o cerere individuală „de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una din înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale”.Dintre toate sistemele internaţionale de protecţia a drepturilor omului, posibilitatea introducerii cererilor individuale direct în faţa Curţii europene este unică. Anterior intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la 1 noiembrie 1998, mecanismul Convenţiei era unul dual, Comisiei europene a Drepturilor Omului revenindu-i rolul de „filtru” al cererilor individuale.Curtea putea astfel fi sesizată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei,după ce Comisia europeană se pronunţa cu privire laadmisibilitatea cererii. Prin Protocolul nr. 11 acest sistem a fost desfiinţat, iar Curtea europeană a devenit singura instanţă competentă a se pronunţa asupra cererilor individuale. Curtea este compusă dintr-un număr de judecători egal cu numărul statelor care au ratificat Convenţia europeană.Judecătorii sunt aleşi pentru un mandat de şase ani de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei pe baza unei liste propuse de statele membre.În activitatea Curţii europene judecătorii intervin în nume propriu şi nu reprezintă nici un stat.Ei nu se pot angaja în nici o activitate incompatibilă cu independenţa sau imparţialitatea lor sau cu cerinţele unei funcţii permanente.În prezent,judecătorii Curţii europene sunt în număr de 4636.Din punct de vedere administrativ, judecătorii sunt actualmente organizaţi în cinci secţii.Data aderării unui stat la Convenţia europeană este importantă, deoarece acel stat poate fi tras la răspundere de către Curtea europeană pentru încălcarea drepturilor prevăzute de Convenţie numai dacă respectiva încălcare a avut loc după această dată.

VII.1.Sesizarea Curţii europene a Drepturilor Omului cu o cerere individuală Orice persoană fizică, organizaţie neguvernamentală sau grup de particulari care pretind a fi victima unei încălcări a Convenţiei europene pot depune direct la Curtea de la Strasbourg o cerere prin care invocă o încălcare de către un stat contractant a unuia dintre drepturile garantate prin Convenţie. Procedura în faţa Curţii europene este contradictorie, publică şi, în principiu scrisă. Audierile, care, de regulă, nu se ţin decât într-un număr redus de cazuri, sunt publice, cu excepţia situaţiilor când camerasau Marea Cameră iau o altă decizie.Memoriile şi alte documente înaintate Grefei Curţii de către părţi sunt, în principiu, accesibile publicului.Reclamanţii individuali pot înainta ei înşişi cererile prin poştă, fax sau curier electronic.Dacă cererea se depune prin fax sau curier electronic, retrimiterea prin poştă este totuşi obligatorie.În prima fază a procedurii, reclamanţii se pot adresa singuri Curţii europene. Reprezentarea devine obligatorie pentru audieri sau din momentul în care cererea a fost declarată admisibilă. Consiliul Europei a elaborat un sistem de acordare a asistenţei juridice pentru reclamanţii care au resurse financiare insuficiente.Reclamantul nu datorează nicio taxă pentru cererea sa, procedura fiindgratuită. Limbile oficiale ale Curţii sunt franceza şi engleza, dar cererile pot fi scrise în oricare din limbile oficiale ale statelor contractante, deci inclusiv în limba română. Odată ce cererea a fost declarată admisibilă, este obligatorie utilizarea uneia dintre limbile oficiale ale Curţii, cu excepţia cazurilor când preşedintele camerei sau Marii Camere autorizează utilizarea în continuare a limbii în care s-a făcut cererea.Curtea europeană ia decizii în comitete de trei judecători, în camere de şapte judecători sau în Marea Cameră care este compusă din şaptesprezece judecători.Pentru fiecare cerere individuală este desemnat un judecător raportor care, după o examinare prealabilă a cauzei, propune ca aceasta să fie examinată de un comitet alcătuit din trei membri sau de o cameră de şapte judecători. VII.2.Model de cerere adresată Curţii europene a Drepturilor Omului37

36 Manualul drepturilor omului, Asocia ţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki(APADOR-CH), Bucuresti,2008,pag.4337 disponibil pe pagina de Internet a Curţii europene http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/9ABDE82D-17F1-48CB-A734-DE1F228BBFC9/0/FormulaireROU.pdf

16

Număr de dosarCURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUIConsiliul EuropeiStrasbourg, Franţa

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUIConsiliul EuropeiStrasbourg, FranţaCEREREprezentată în conformitate cu articolul 34 al Convenţiei Europene a DrepturilorOmului,precum şi cu articolele 45 şi 47 ale Regulamentului Curţii

IMPORTANT: Prezenta cerere este un document juridic şi poate afecta drepturileşi obligaţiile dumneavoastră.

I. PĂRŢILE

A. RECLAMANTUL 1. Nume: 2. Prenume: Sex: 3. Cetăţenie: 4. Ocupaţia : 5. Data şi locul naşterii: 6. Domiciliul: 7. Telefon: 8. Adresa actuală: 9. Numele şi prenumele reprezentatului: 10. Ocupaţia reprezentantului: 11. Adresa reprezentantului: 12. Telefon/fax:

B. ÎNALTA PARTE CONTRACTANTĂ13.

II. EXPUNEREA FAPTELOR14.

III. EXPUNEREA PRETINSELOR VIOLĂRI ALE CONVENŢIEI ŞI/SAUPROTOCOALELOR, PRECUM ŞI A ARGUMENTELOR ÎN SPRIJINUL ACESTORAFIRMAŢII15.

IV. EXPUNERE ÎN LEGĂTURĂ CU PREVEDERILE ARTICOLULUI 35.1 DINCONVENŢIE16. Decizia internă definitivă:17. Alte decizii (enumerate în ordine cronologică):18. Dispuneţi sau aţi dispus de un recurs pe care nu l-aţi exercitat?

V. EXPUNEREA OBIECTULUI CERERII ŞI A PRETENŢIILOR PROVIZORII ÎNVEDEREA UNEI SATISFACŢII ECHITABILE19

V. ALTE INSTANŢE INTERNAŢIONALE CARE EXAMINEAZĂ SAU AUEXAMINAT CAZUL

17

20.

VI. LISTA DOCUMENTELOR ANEXATE21.

VIII. DECLARAŢIA ŞI SEMNĂTURA22. Declar pe onoare că informaţiile ce figurează în prezentul formular de cerere suntexacte.

VII.3.Condiţiile de admisibilitate a unei cereri individuale Un comitet de trei judecători poate să declare, în unanimitate, o cerere inadmisibilă sau să o radieze de pe rolul Curţii când o astfel de decizie poate fi luată fără vreo altă examinare.Condiţiile de admisibilitate a unei cereri individuale sunt enunţate de articolul 35 al Convenţiei europene. În primul rând, textul articolului 35 precizează că cererea nu poate fi introdusă „decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se înţelege din principiile de drept internaţional general recunoscute, şi într-untermen de 6 luni, începând cu data deciziei interne definitive”. În practică, în privinţa României, prin epuizarea căilor de recurs se înţelege obţinerea unei hotărâri definitive (în materie penală) sau definitive şi irevocabile (în materie civilă), cu alte cuvinte o hotărâre judecătorească pronunţată în recurs.Dacă în legislaţia României nu există o cale de recurs împotriva unei anumite încălcări a drepturilor prevăzute de Convenţie, atunci plângerea poate fi formulată în termen de 6 luni de la data la care s-a produs încălcarea.Termenul de 6 luni pentru sesizarea Curţii europene curge de la data pronunţării deciziei definitive. Deoarece hotărârile pronunţate în recurs nu se comunică părţilor, reclamantul este cel care trebuie să depună diligenţele necesare pentru obţinerea uneicópii a hotărârii. În lipsa acestor diligenţe el nu poate invoca depăşirea termenului de 6 luni pe motiv că nu i-a fost comunicată hotărârea.38

O problemă specială o ridică încălcările continue ale Convenţiei. De exemplu, în cazul în care reclamantul se plânge de neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sau de lungimea procedurilor judiciare, ambele încălcări ale articolului 6 din Convenţie, termenul de 6 luni nu curge în defavoarea reclamantului, iar acesta poate introduce plângere în orice moment.În al doilea rând, Curtea nu reţine nici o cerere individuală „dacă ea este anonimă sau este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte sau este deja supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare şi dacă ea nu conţine fapte noi”.În al treilea rând, Curtea poate declara inadmisibilă orice cerere individuală atunci când o consideră „incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau ale Protocoalelor sale, în mod vădit nefondată sau abuzivă”. Conform jurisprudenţei constante a Comisiei europene a Drepturilor Omului şi a Curţii europene,incompatibilitatea unei cereri individuale se analizează dintr-o triplă respectivă: incompatibilitate ratione temporis, ratione personae şi ratione materiae.Sunt incompatibile ratione temporis cererile introduse cu privire la fapte sau evenimente anterioare ratificării Convenţiei europene sau a Protocoalelor sale de către statul parte. Incompatibilitatea ratione personae se analizează fie prin lipsa calităţii de victimă a reclamantului (care, de exemplu, introduce în nume propriu o cerere prin care susţine că drepturile altei persoane au fost încălcate sau formulează o actio popularis), fie prin lipsa calităţii de stat parte la Convenţia europeană a ţării împotriva căreia s-a formulat cererea. În sfârşit, sunt incompatibile ratione materiae cererile prin care se invocă încălcarea unor drepturi şi libertăţi care nu sunt garantate de Convenţia europeană. O problemă specială o reprezintă calitatea unei organizaţii neguvernamentale de a fi reclamant. Conform articolului 34 al Convenţiei europene, o organizaţie neguvernamentală poate introduce o plângere în nume propriu dacă invocă invocarea unor drepturi ale organizaţiei.Dacă drepturile încălcate sunt ale unei persoane fizice, o organizaţie neguvernamentală nu poate introduce plângerea înnumele acelei persoane. În acest din urmă caz, organizaţia poate interveni numai în calitate de reprezentant al persoanei respective sau poate formula observaţii scrise în calitate de terţ intervenient.

VII..4.Procedura în cazul cererilor admisibile Camerele de şapte judecători judecă cererile individuale care nu au fost declarate inadmisibile de către un comitet alcătuit din trei membri.Camerele se pronunţă atât asupra admisibilităţii, cât şi asupra fondului cauzelor, în general prin decizii separate sau, când este cazul, prin decizii unice privind mai 38 Manualul drepturilor omului, Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki(APADOR-CH), Bucuresti,2008,pag . 47

18

multe cauze.Camerele pot să-şi decline competenţa în favoarea Marii Camere, sub rezerva acceptării declinării de către părţi, atunci când cauza ridică o problemă importantă relativă la interpretarea Convenţiei sau când soluţionarea unei chestiuni ar putea fi în contradicţie cu o hotărâre luată anterior de către Curtea europeană.Acesta din urmă deoarece,chiar dacă instanţa de la Strasbourg funcţionează în principiu, pe baza precedentului judiciar,ea poate decide la un moment dat să îşi modifice practica Prima fază a procedurii este în general scrisă şi poartă asupra admisibilităţii cererii.Uneori camera poate lua decizia de a ţine o audiere publică, caz în care se vor face,de asemenea, referiri la fondul cauzei.După ce cameră a decis să admită cererea,ea poate invita părţile să prezinte probe suplimentare şi să depună observaţii scrise,inclusiv o eventuală cerere pentru satisfacţie echitabilă din partea reclamantului.Dacă în faza de examinare a admisibilităţii cererii nu s-a ţinut o audiere, ea poate sădecidă organizarea unei audieri cu privire la fondul cauzei.În timpul procedurii referitoare la fond, cauza poate fi finalizată şi printr-o înţelegere amiabilă.Negocierile în vederea realizării acestei înţelegeri amiabile sunt confidenţiale şi se poartă prin intermediul Grefierului secţiei Curţii căreia îi este atribuită cererea.Camerele de şapte judecători hotărăsc cu majoritate de voturi. Orice judecător care a luat parte la examinarea dosarului are dreptul să anexeze la hotărâre fie opinia sa separată,concordantă sau disidentă, fie o simplă declaraţie de disociere.Curtea europeană, reunită în camera de şapte judecători sau în Marea Cameră,adoptă o hotărâre prin care poate constata încălcarea unui articol sau mai multorarticole din Convenţie sau, dimpotrivă, lipsa unei asemenea încălcări.Dacă se constată o încălcare, Curtea europeană condamnă statul pârât să repare prejudicial suferit de victima încălcării.Repararea prejudiciului poate consta într-o acţiune pe care Curtea o indică în hotărârea să, cum ar fi, de exemplu, punerea de îndată în libertate a unei persoane ilegal private de libertate sau restituirea unui imobil.De cele mai multe ori, o asemenea reparare efectivă a prejudiciului nu este posibilă,iar Curtea europeană acordă victimei încălcării o satisfacţie echitabilă.Daunele pe care le acordă Curtea pot fi materiale sau morale, în funcţie de natura prejudiciului produs.Spre deosebire de daunele materiale care trebuie dovedite cu mijloace de probă adecvate, daunele morale nu trebuie dovedite. În cazul în care încălcarea nu prezintă mare gravitate,Curtea europeană poate decide că recunoaşterea încălcării valorează în sine o reparaţie a prejudiciului suferit. Într-un termen de trei luni de la adoptarea hotărârii de către cameră, oricare dintre părţi poate cere retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere,dacă prin aceasta se ridică o problemă gravă relativă la interpretarea sau la aplicarea Convenţiei, ori a protocoalelor sale, sau o problemă gravă cu caracter general.Astfel de cereri sunt examinate de un colegiu al Marii Camere format din cinci judecători din care fac parte Preşedintele Curţii, preşedinţii de secţiuni, cu excepţia preşedintelui secţiei căreia îi aparţine camera ce a luat hotărârea, precum şi un alt judecător ales prin rotaţie dintre judecătorii care nu erau membri ai camerei iniţiale. O hotărâre a unei camere devine definitivă la expirarea termenului de trei luni sau mai devreme dacă părţile declară că nu au intenţia de a cere retrimiterea cauzei la Marea Cameră, ori în cazul în care colegiul de cinci judecători a respins cererea de retrimitere în faţa Marii Camere.În cazul în care colegiul acceptă cererea, Marea Cameră organizează, în principiu, o audiere publică, iar această audiere poartă asupra chestiunilor referitoare atât la admisibilitatea cererii cât şi la fondul cauzei. Marea Cameră se pronunţă printr-o hotărâre,luată cu majoritate de voturi, care este definitivă. Toate hotărârile definitive ale Curţii sunt obligatorii pentru statele pârâte în cauză.Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei este responsabil de supervizarea executării hotărârilor. El trebuie să verifice dacă statele, în privinţa cărora Curtea a hotărât că au încălcat Convenţia, au luat măsurile necesare pentru a îndeplini obligaţiile specifice sau generale ce decurg din hotărârile Curţii. Statele pot fi ţinutesă îndeplinească măsuri generale atunci când încălcarea constatată de Curtea europeană are un caracter sistematic şi decurge, de exemplu,dintr-o carenţă legislativă sau o practică administrativă contrară dispoziţiilor Convenţiei.În aceste situaţii statul trebuie să intervină pentru a înlătura eventualitatea unor noi încălcări.39

VII.5.Curtea Europeană a Drepturilor Omului-Diagrama de prelucrare a dosarului40

39 Manualul drepturilor omului, Asocia ţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki(APADOR-CH), Bucuresti,2008,pag. 5040 disponibil pe pagina de Internet http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/7749CC85-D2E2-4CD0-8436-D11F1F3D0D5D/0/Cheminementduneaffaire.pdf)

19

CONCLUZII

Rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost subiect al unui proces evolutiv având în vedere nevoia constantă ca jurisprudenţa să să fie în concordanţă cu dinamica politică, socială, juridică şi culturală a spaţiului căruia i se aplică. Luând în considerare permanenta dezvoltare a drepturilor protejate de Convenţie şi continuă schimbare a situaţiilor sociale aduse în faţa Curţii, apare ca fiind natural caracterul evolutiv al conceptelor utilizate de către Curte şi al jurisprudenţei sale.

În ciuda nevoii de continuă evoluţie a abordării Curţii faţă de faptele aduse în faţa ei, nevoia de a acorda o anumită prudenţă aplicării interpretării evolutive a Convenţiei a fost deja subliniată, Curtea neînlocuind legislatorii naţionali şi neavând competenţa de a interveni în legislaţiile statelor membre, chiar dacă o astfel de atitudine este determinată de interpretarea evolutivă pe care o foloseşte.

Cu toate acestea, având în vedere, pe de o parte, faptul că instanţa europeană şi caracterul evolutiv al concluziilor sale reprezintă un răspuns la dezvoltarea specifică domeniului drepturilor omului şi

20

la abordarea statelor membre vis a vis de acest domeniu, şi, pe de altă parte, că statele membre răspund ele însele jurisprudenţei Curţii europene, nu se poate nega influenţa directă pe care o are Curtea asupra legislatorilor naţionali.

Având în vedere efectele pe care le are jurisprudenţa Curţii asupra statelor membre şi consecinţele pe care le poate genera, autorităţile naţionale din statele membre ale Consiliului Europei au în general tendinţa de a-şi adapta legislaţia potrivit indicaţiilor ce se desprind din hotărârile Curţii. Ca o consecinţă a acestui aspect, se poate afirma cu certitudine şi fără a afecta în niciun fel adevăratul rol al Curţii Europene a Drepturilor Omului că, poate chiar involuntar, Curtea Europeană a dezvoltat, fără îndoială, un adevărat rol de legislator indirect.

Prin rolul de legislator indirect al Curţii Europene a Drepturilor Omului dorim să subliniem încă o dată că un astfel de rol nu este unul asumat în mod voluntar dar că este rezultatul influenţei pe care Curtea o are în mod natural şi logic, prin intermediul hotărârilor sale, asupra statelor membre, atunci când este vorba de încălcări determinate de o legislaţie necorespunzătoare, de lipsa unei legislaţii sau de încălcări care pot fi înlăturate prin măsuri legislative.

Rolul de legislator indirect al Curţii Europene a Drepturilor Omului este mai evident dacă avem în vedere perioada ce urmează pronunţării hotărârii de către Curte şi dacă avem în vedere rolul Comitetului de Miniştri în asigurarea şi supravegherea executării hotărârilor Curţii. Măsurile generale utilizate de către Comitetul de Miniştri au scopul de a preveni încălcările repetate ale drepturilor omului şi, acolo unde încălcările sunt determinate de legislaţia naţională care este în neconcordanţă cu Convenţia sau de lipsa unei legislaţii, revine acestuia rolul de a urmări modul în care statele membre se conformează şi respectă obligaţiile ce le revin potrivit hotărârilor Curţii, prin schimbarea legislaţiei în vigoare sau prin adoptarea alteia noi, corespunzătoare. Prin supravegherea atentă a Comitetului de Miniştri cu privire la executarea hotărârilor, care poate lua forma rezoluţiilor, şi, de asemenea, prin recomandările date pentru a determina statele membre să adopte măsurile necesare pentru a crea o legislaţie mai funcţională şi un sistem judiciar eficient, putem afirma că activitatea Comitetului este esenţială în ceea ce priveşte rolul de legislator indirect al Curţii Europene a Drepturilor Omului, din moment ce hotărârile Curţii nu ar beneficia de aceeaşi influenţă asupra statelor membre în absenţa acţiunilor Comitetului.41

BIBLIOGRAFIE:

1.V. Pătulea, Proces echitabil-Jurisprudenţa comentată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2007

2.Ghidul avocatului de drepturile omului, Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki(APADOR-CH), Bucureşti,2009

3.Manualul drepturilor omului, Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki(APADOR-CH), Bucureşti,2008

4.THEMIS - Revista Institutului Naţional al Magistraturii,nr.1/2010

41 THEMIS Revista Institutului Naţional al Magistraturii,nr. 1 /2010,pag 67

21

5.G.Antoniu, N.Volonciu, N.Zaharia, Dicţionar de procedură penală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988

6.G.Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ediţia a 2a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008

7.Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale

8. Constituţia României,Codul de procedură civilă,Codul de procedură penală

9.Decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului :CEDO, L.Z. c. României, hotărârea din 3 februarie 2008, paragraf 39.CEDO, Brumărescu c. României, hotărârea din 28 octombrie 1999,CEDO Constantinescu c. României, hotărârea din 27 iunie 2000, CEDO Sabin Popescu c.României, hotărârea din 2 martie 2004, CEDO Stoianova şi Nedelcu c. României,hotărârea din 4 august 2005, CEDO Paduraru c. României, hotărârea din 1 decembrie 2005, CEDO Weissman şi alţii c. României, hotărârea din 24 mai 2006.CEDO, Sovtransavto Holding c. Ucrainei, hotărârea din 25 iulie 2002, paragraf 82.CEDO, Maszni c. României, hotărârea din 21 septembrie 2006, paragrafele 51-52.CEDO, MacGee c. Franţei, hotărârea din 7 ianuarie 2003. paragraf 15CEDO, McMichael c. Marii Britanii, hotărârea din 24 februarie 1995, paragraf 82CEDO, Bönisch c. Austriei, hotărârea din 6 mai 1985, paragraf 33.CEDO, Grozescu c. României, hotărârea din 27 septembrie 2007, paragrafele 24-26.CEDO, Ceraceanu c. României (nr.1), hotărârea din 4 martie 2008, paragraf 54CEDO, Stoianova şi Nedelcu c. României, hotărârea din 4 august 2005, paragraf 24.CEDO, Iordache c. României, hotărârea din 14 octombrie 2008, paragraf 42CEDO, Brumărescu c. României, hotărârea din 28 octombrie 1999, paragraf 61CEDO, SC Masinexportimport Industrial Grup c. României, hotărârea din 1 decembrie 2005, par.33-37CEDO, Bota c. României, hotărârea din 4 noiembrie 2008, paragrafele 38-42.CEDO, Anghel c. României, hotărârea din 4 octombrie 2007, paragraf 60CEDO, Samoila şi Cionca c. României, hotărârea din 4 martie 2008, paragraf 98 şi urm.CEDO, Godi c. Italiei, hotărârea din 9 aprilie 1984, paragraf 31CEDO, Rupă c. României, hotărârea din 16 decembrie 2008, paragraf 228.CEDO, Dănilă c. României, hotărârea din 8 martie 2007, paragrafele 60-64CEDO, Târau c. României, hotărârea din 24 februarie 2009, paragraf 76CEDO, Anghel c. României, hotărârea din 4 octombrie 2007, paragrafele 51-52

22