1. Definirea Planificării audituluiFiecare auditor, mai devreme sau mai târziu, conştientizează faptul

importanţei lucrărilor de planificare, şi anume a planificării adecvate a auditului. Aceasta vine în urma experienţei practice pe care o dobândeşte în activitatea sa auditorul. Conform S.N.A. 300 „Planificarea”, planificarea auditului ţine de elaborarea unei strategii generale şi unei abordări detaliate a caracterului, momentului de exercitare şi a volumului procedurilor de audit presupuse. Auditorul urmează a planifica exercitarea auditului într-un mod cît mai raţional şi oportun.

Motivele fundamentale care explică de ce auditorul ar trebui să-şi planifice adecvat angajamentele sînt următoarele:

obţinerea suficientă de probe temeinice; menţinerea costurilor auditului la un nivel rezonabil; evitarea neînţelegerilor cu clientul.

Obţinerea unei cantităţi suficiente de probe temeinice este esenţială dacă Compania de audit vrea să-şi minimizeze răspunderea juridică şi să-şi păstreze bunul renume în cercul de afaceri.Menţinerea costurilor la un nivel rezonabil ajută Compania să rămână competitivă şi, astfel, să-şi păstreze sau să-şi mărească baza de clienţi. Evitarea neînţelegerilor cu clientul este importantă pentru menţinerea unor relaţii bune cu clienţii.Planificarea lucrărilor de audit contribuie la acordarea unei atenţii cuvenite celor mai importante direcţii ale auditului, determinarea problemelor esenţiale şi executarea rapidă a lucrărilor. Planificarea de asemenea ajută la repartizarea eficientă a lucrărilor personalului. Volumul planificării depinde de:

mărimea agentului economic; complexitatea auditului; experienţa anterioară de lucru a auditorului cu agentul economic

dat; cunoaşterea business-ului clientului.

Componentele de bază ale planificării unui audit sînt următoarele:1. Preplanificarea;2. Cunoaşterea business-ului clientului.3. Înţelegerea sistemelor contabil şi de control intern.4. Evaluarea riscului şi caracterului semnificativ.5. Stabilirea caracterului, momentului de exercitare şi volumului

procedurilor de audit.6. Elaborarea Planului general de audit şi a Programului de audit.

Fiecare din primele cinci componente are drept scop să-l ajute pe auditor să realizeze ultima etapă, adică întocmirea unui Plan general de audit eficient şi eficace şi redactarea unui Program de audit. 2. Preplanificarea – etapa iniţială a planificării auditului

Faza iniţială a efectuării unui audit este etapa planificării preventive, adică etapa când auditorul determină oportunitatea acceptării angajamentului de exercitare a auditului. Etapa planificării preventive este cea care precedă scrierea şi semnarea scrisorii de angajament, precum şi încheierea contractului de exercitare a auditului. La această fază are loc cunoaşterea reciprocă a potenţialilor parteneri (Compania de audit şi potenţialul ei client), precum şi schimbul de informaţii care i-ar permite fiecărei părţi să ia decizia privind posibilitatea şi oportunitatea efectuării auditului. Dacă auditorul şi clientul decid să colaboreze, ei trebuie să coordoneze condiţiile de prestare a serviciilor de audit. Condiţiile discutate şi coordonate este necesar de a le consemna în scris, de exemplu, în scrisoarea de angajament privind exercitarea auditului, care este prevăzută de S.N.A. 210 „Condiţiile angajamentelor de audit” sau în orice altă formă potrivită de angajament, permisă de legislaţia în vigoare.Însă, conform S.N.A. 310 „Cunoaşterea business-ului”, înainte de a accepta un angajament, auditorul urmează să obţină o informaţie preliminară despre ramura, forma de proprietate, conducerea şi tranzacţiile agentului economic.Etapa de preplanificare include atât investigarea unor noi clienţi, precum şi păstrarea clienţilor deja existenţi. Uneori auditorul trebuie să decidă dacă va accepta clientul nou sau e mai bine să deservească clientul cu care colaborează deja, fără a se antrena în noi angajamente. De obicei, această alegere îi revine unui auditor cu experienţă, iar în practica firmelor de audit cu renume mondial – partenerului de audit sau comitetului de conducere al firmei de audit. Înainte de a accepta un client nou multe firme de audit fac o analiză a companiei pentru a determina dacă ea poate fi acceptată în calitate de client. Este necesară evaluarea reputaţiei clientului potenţial în comunitatea de afaceri respectivă, stabilitatea lui financiară şi relaţiile cu firmele de audit cu care a colaborat anterior. Dacă clientul potenţial a mai fost auditat de alte firme de audit, apare obligaţia iniţierii unei comunicări cu auditorul predecesor. La fel, o mare importanţă în luarea acestor decizii o are şi portofoliul de clienţi deja existent al firmei de audit.Referindu-ne la momentele expuse mai sus, putem concluziona că etapa planificării preventive este etapa decisivă, deoarece în cadrul acestei etape se ia decizia de a accepta sau nu cererea clientului şi respectiv, de a presta sau nu serviciul de audit solicitat.

3. Cunoaşterea business-ului clientuluiCunoştinţele obţinute despre businessul clientului îi permit auditorului să-şi planifice şi să-şi organizeze mai eficient lucrările de audit. SNA 310 „Cunoaşterea business-ului” conţine principii şi recomandări aferente metodelor, surselor de obţinere şi utilizare a cunoştinţelor despre businessul clientului. Sursele principale de cunoaştere a ramurii şi a clientului sunt rapoartele financiare pe ultimii 2-3 ani, discuţiile cu conducerea şi personalul

clientului, cu auditorul predecesor, informaţia ediţiile periodice, regulamentele şi strategiile interne, actele normative şi legislative, etc.

Factorii ce influenţează businessul clientului A. Factori generali economici

Nivelul general al activităţii economice (spre exemplu, recesiune sau creştere).

Ratele dobînzii şi disponibilitatea finanţării. Inflaţia, reforme monetare. Cursuri ale valutelor străine şi controlul

acestora. Politica de stat privind valuta, fiscalitatea, preţurile, finanţele (de

exemplu, programe de asistenţă guvernamentală şi înlesniri).B. Factorii de ramură care influenţează business-ul agentului economic

Piaţa şi concurenţa. Activitatea ciclică sau sezonieră. Modificări în tehnologia produsului. Riscul de afaceri (de exemplu, tehnologie performantă, acces liber

pentru începerea activităţii în ramura dată şi formarea concurenţei). Condiţii nefavorabile

Indicatori de bază şi date statistice privind activitatea curentă. Particularităţi de ramură ale contabilităţii. Cadrul legislativ-normativ. Probleme şi cerinţe privind ocrotirea mediului ambiant.

C. Agentul economic1. Conducerea agentului economic şi proprietarii acestuia - caracteristicile de bază.

Tipul de proprietate - privată, colectivă, de stat (inclusiv modificările recente)

Proprietarii reali şi părţile legate (locali şi străini, reputaţia de afaceri şi experienţa).

Structura capitalului (inclusiv modificările recente sau prognozele). Structura organizatorică.

Obiective, filozofia, planuri strategice ale conducerii. Achiziţia, fuziunea sau vînzarea agentului economic (planificate sau

recent efectuate). Componenţa conducerii: experienţa şi reputaţia; fluctuaţia cadrelor;

personalul financiar de bază şi poziţia acestuia în structura organizatorică; asigurarea cu cadre a serviciului contabil; sistemul premial de remunerare a muncii (de exemplu, corelat cu profitul);

Serviciul de audit intern (existenţa, calitatea)2. Business-ul agentului economic - produse, pieţe, furnizori, cheltuieli, operaţiuni:

Genul de afaceri (de exemplu, producţie, comerţ, servicii financiare, import, export).

Amplasarea clădirilor de producţie, depozitelor, birourilor.

Angajarea la serviciu (de exemplu, după locul de trai, asigurarea cu forţă de muncă, niveluri de salarii).

Produse sau servicii şi pieţe (de exemplu, clienţi şi contracte importante, condiţii de plată, rentabilitatea, segmentul pieţei, concurenţi, export, politica de stabilire a preţurilor).

Furnizori de bază ai bunurilor şi serviciilor; Stocuri de mărfuri şi materiale (de exemplu, locuri de depozitare, cantităţi).

Franşize, licenţe, brevete. Cercetări şi elaborări Articole principale de cheltuieli. Sisteme informaţionale - existente în prezent şi prognozate pe viitor.

3. Rezultate financiare şi factori ce ţin de situaţia financiară a agentului economic şi rentabilitatea acestuia. Indicatori de bază şi date statistice privind activitatea curentă. Tendinţe de dezvoltare.4. Factori ai mediului extern, care influenţează la pregătirea rapoartelor financiare.5. Baza legislativă şi normativă. Mediul normativ-juridic. Fiscalitatea. Particularităţi de constatare şi evaluare în business-ul respectiv. Cerinţe faţă de documentele de raportare privind auditul. Utilizatorii rapoartelor financiare.

4. Înţelegerea sistemelor contabil şi de control internStructura de control intern al unei companii este creata în scopul de a furniza o asigurare rezonabila a faptului ca obiectivele pe care compania şi le-a stabilit sunt atinse. În vederea atingerii obiectivelor sale auditorul verifica dacă sistemul de control intern funcţionează şi este eficient. Auditorul trebuie să obţină o înţelegere a sistemelor contabil şi de control intern suficientă pentru planificarea auditului şi elaborarea unei abordări eficiente de exercitare a auditului. Auditorul trebuie să aplice aprecierea profesională la evaluarea riscului de audit şi la elaborarea procedurilor de audit în scopul reducerii riscului pînă la un nivel acceptabil scăzut. Sistemul contabil reprezintă totalitatea regulilor şi înregistrărilor contabile ale agentului economic, prin intermediul cărora are loc prelucrarea tranzacţiilor în scopul ţinerii contabilităţii financiare. Acest sistem permite de a identifica, acumula, analiza, calcula, clasifica, înregistra, generaliza, precum şi reflecta în rapoartele financiare tranzacţiile economice şi alte evenimente ale agentului economic.Sistemul de control intern reprezintă totalitatea politicii şi procedurilor adoptate de conducerea agentului economic în vederea asigurării unei desfăşurări organizate şi eficiente a activităţii economice, inclusiv respectarea strictă a cerinţelor politicii conducerii, integritatea activelor, prevenirea şi descoperirea cauzelor de fraudă şi eroare, exactitatea şi plenitudinea înregistrărilor contabile, precum şi pregătirea la timp a unor informaţii financiare credibile. Sistemul de control intern se extinde peste limitele aspectelor care sînt legate direct de funcţiile sistemului contabil şi include:

mediul de control - parte a sistemului de control intern care constă în atitudinea membrilor consiliului director şi conducerii, informarea şi acţiunile acestora referitoare la controlul intern şi la importanţa acestuia pentru agentul economic. Factorii care se reflectă în mediul controlului includ: Funcţiile consiliului director şi a comitetelor acestuia. Filozofia managementului şi stilul conducerii. Structura organizatorică a agentului economic şi metode de stabilire a

împuternicirilor şi a responsabilităţii. Sistemul de control al conducerii, inclusiv serviciul de audit intern,

politica şi procedurile ce ţin de cadre, precum şi divizarea responsabilităţilor.

proceduri de control - politica şi procedurile, ce completează mediul de control, care sînt stabilite de conducere pentru atingerea anumitor obiective ale agentului economic. Anumite proceduri de control includ:

Pregătirea, efectuarea, controlul şi aprobarea rezultatelor verificărilor reciproce.

Verificarea exactităţii aritmetice a înregistrărilor. Controlul programelor aplicate şi mediului sistemelor informaţionale

computerizate, spre exemplu, prin stabilirea controlului asupra modificărilor în programele de computer, accesului la fişierele de date.

Ţinerea şi verificarea conturilor de control, înregistrărilor analitice şi a bilanţurilor de probă.

Aprobarea şi controlul documentelor. Compararea informaţiei interne cu sursele externe de informaţii. Compararea rezultatelor inventarierii mijloacelor băneşti, titlurilor

mobiliare şi bunurilor materiale cu datele contabile. Limitarea accesului fizic direct la active şi înregistrări contabile. Compararea şi analiza rezultatelor financiare cu datele bugetelor.

In orice misiune de audit auditorul are obligaţia de a testa sistemul de control intern şi contabilitate. Testare ce permite formularea unei aprecieri cu privire la măsura unde sistemul respectiv funcţionează în conformitate cu cerinţele informaţionale ale agentului economic respectiv. Ca prima procedura, auditorul utilizează aşa numitele teste de urmărire – ce presupun urmărirea circuitului unui set de tranzacţii prin sistemul de contabilitate. Alte proceduri ce pot fi aplicate de auditor pentru a completa imaginea despre sistemul de contabilitate şi control intern ale clientului sunt:

- obţinerea de informaţii de la persoanele din conducere, personal de supraveghere şi alte categorii de persoane de la niveluri diferite organizatorice din cadrul agentului economic;

- verificarea documentelor şi înregistrărilor întocmite prin sistemul de contabilitate şi de control intern.SNA 400 „Evaluarea riscului ş controlului intern” stipulează ca natura,

durata, procedurile aplicate de auditor pentru a înţelege sistemul de contabilitate şi de control intern variază în funcţie de:

- mărimea şi complexitatea agentului economic şi a sistemului sau informaţional;

- de circumstanţele particulare fiecărei companii;- modul de organizare a controlului intern;- natura documentaţiei folosite pentru controalele interne;- evaluarea riscului inerent de către auditor.

Este de menţionat faptul ca nici literatura de specialitate şi nici practica nu au elaborat o reţetă ce sa prevadă cu precizie elementele ce trebuie testate la un sistem de control.

Sistemele de control prin însăşi natura lor sunt diferite de la o întreprindere la alta. Din acest motiv auditorul testează toate acele componente ale sistemului de control pe care le considera utile ca odată aplicate sa poate preveni sau detecta şi corecta erorile şi fraudele generate de sistemul contabil al întreprinderii.

5. Evaluarea riscului şi caracterului semnificativÎn analiza procesului de audit evaluarea riscului ocupa un loc destul de important. După unii autori evaluarea riscului de audit ar trebui sa constituie preocuparea de baza a auditului.

Riscul de audit ar putea fi definit ca riscul pe care un auditor şi-l asuma de a emite o opinie de audit neadecvata în ceea ce priveşte situaţiile financiare pe care le auditează.

Conform SNA riscul de audit – e riscul pe care auditorul îl atribuie unei opinii de audit neadecvate atunci cînd situaţiile financiare conţin informaţii eronate semnificative. Din acest motiv auditorii urmăresc în mod special încă din momentul în care accepta misiunea de audit, dar şi pe tot parcursul misiunii riscurile care pot apărea şi care ii pot conduce la opinii ce nu reflecta realitatea.

Riscul de audit trebuie evaluat foarte bine deoarece nu doar un audit superficial, dar şi aplicarea unor proceduri de audit prea detaliate pot avea efecte negative asupra procesului de audit. Problema pentru auditor consta în aceea ca daca acesta nu conştientizează riscurile pe care şi le asuma risca sancţiuni sau plata unor daune materiale semnificative ca urmare a faptului ca poate fi acuzat de neglijenta în îndeplinirea atribuţiilor sale.

Riscul de audit se împarte în 3-i componente:1) Riscul inerent – Standardele Naţionale de Audit (SNA) prevăd ca riscurile

inerente pot apărea ca urmare a inexistentei controlului intern în sectoarele respective de activitate. Explicaţia acestei prevederi consta în faptul ca producerea riscurilor în condiţiile existentei controlului intern ar conduce direct la apariţia unui risc de control. EX: operaţiile privind încasările în numerar de la debitori – riscul inerent la acest tip de operaţiuni consta în riscul ca în lipsa unui control intern tranzacţiile respective să nu fie înregistrate de loc sau sa fie incorect înregistrate în contabilitatea companiei. Neînregistrarea lor face posibil furtul numerarului respectiv, iar înregistrarea incorecta poate duce la

ascunderea unei fraude sau a unei intenţii de frauda.2) Riscul de control – Consta în faptul ca o eroare semnificativa în soldul

unui cont sau intr-o categorie de operaţiuni izolata sau împreuna cu alte solduri de cont sau alte categorii de operaţiuni nu este nici prevenita, nici descoperita şi corectata prin sistemul contabil şi de control intern utilizat. Daca luam acelaşi EX de la risc inerent (încasarea numerar de la debitori) - riscul de control creste daca aceiaşi persoana care încasează banii este responsabilă şi de evidenţa creanţelor fata de debitori. în acest caz posibilitatea apariţiei unor erori sau fraude este mărita în mod semnificativ. Cu alte cuvinte riscul de control apare atunci cînd controlul intern nu funcţionează în maniera în care a fost început sau cînd nu funcţionează deloc.

EX: se presupune ca persoana care este responsabila de activitatea de control intern suferă de o boala grava şi lipseşte o perioada lunga de timp. în acest interval de timp agentul economic da/elibereaza în arendă încăperi către rău-platnici – în acest caz tranzacţia înregistrată în contabilitate generează venituri din chirie care vor fi reflectate în situaţiile financiare ale întreprinderii, insa daca nu se încasează creanţa auditorul iţi asuma un risc de audit ridicat (poate emite o opinie de audit neadecvata). Din acest motiv auditorul trebuie sa verifice modul de funcţionare şi eficienta a sistemului de control intern al companiei respective. Plus la aceasta el trebuie sa asigure ca sistemul de control a funcţionat pe întreaga perioada supusa auditarii. 3) Riscul de nedetectare – SNA definesc riscul de nedectare ca o procedura

a auditorului sa nu detecteze o informatie eronata ce exista în soldul unui cont sau categorie de tranzacţii care ar putea fi semnificativa. Deşi riscul de nedetectare este singurul risc care poate fi controlat de auditor exista următorii factori care pot genera riscul de nedectare:

auditorul nu utilizează proceduri de audit cele mai adecvate;

auditorul nu aplica în mod corect o anumita procedura de audit;

auditorul interpretează greşit rezultatele obţinute.Riscul de nedetectare este invers proporţional cu riscurile inerente şi de

control de EX: Pentru a menţine un nivel al riscului scăzut auditorul trebuie sa stabilească un nivel al riscului de nedetectare mic în cazul în care riscurile inerente şi de control sunt ridicate şi invers.

Modelul riscului propus în literatură deţine următoarea formulă:R AA = RI * RC * RD, undeRAA – risc de audit acceptat;RI – risc inerent;RC – risc de control;RD – risc de detectare

O misiune de audit financiar are ca rezultat exprimarea unei opinii referitoare la măsura în care situaţiile financiare respecta obiectivul imaginii fidele şi

prevederile normelor de contabilitate. Prin urmare auditorii trebuie sa aibă capacitatea de a aprecia cazurile în care situaţiile financiare nu corespund acestor cerinţe în special daca acestea oferă sau nu o imagine fidela. Pentru aceasta auditorul examinează un şir de elemente. Unul din aceste elemente care trebuie luat în considerare de către auditor consta în faptul ca auditorii nu pot verifica fiecare tranzacţie menţionata în documentele contabile şi în rapoartele financiare. Din acest motiv ei accepta încă din start că vor opera cu o anumită marjă de eroare. Problema la care trebuie sa răspundă orice auditor este cea a calculului mărimii erorii pe care o poate accepta în contextul fiecărei misiuni de audit în parte. Dimensiunea marjei de eroare determina pragul de semnificaţie care are o influenta esenţiala asupra aprecierii imaginii fidele prezentate de situaţiile financiare. Normele contabile internaţionale definesc caracterul semnificativ astfel: Informaţiile sunt semnificative daca omiterea sau inexactitatea lor sunt esenţiale şi influenţează deciziile economice luate de utilizatorii acestor informaţii .

Un alt element important de care auditorul tine cont în formularea concluziilor sale este cel de utilizator al raportului de audit. Auditorul nu efectuează auditul situaţiilor financiare ca urmare a unor obligaţii legale sau ca rezultat al angajării lui la întreprinderea respectiva, ci acţionează în interes propriu în baza unui contract de a presta un serviciu. Chiar daca angajarea auditorului este făcuta în mod formal de conducerea întreprinderii auditorul verifica tocmai afirmaţiile conducerii. Prin urmare, utilizatorul principal al raportului de audit este acţionarul. Astfel, acţionarii sunt interesaţi în consultarea unor situaţii financiare care sa reflecte o imagine fidela a afacerii lor mai ales în condiţiile în care majoritatea acţionarilor nu se implica direct în conducerea afacerii sau acţionarii nu au cunoştinţele necesare şi accesul la alt gen de informaţie.

In etapa de planificare a auditului auditorul este nevoit sa stabilească un prag de semnificaţie deoarece exista o relaţie invers proporţionala între nivelul pragului de semnificaţie şi cantitatea muncii de audit care urmează sa fie prestata, în consecinţă costul auditului variază invers proporţional cu nivelul pragului de semnificaţie. Este o mare diferenţa intre a colecta probe corespunzătoare unui prag de semnificaţie de 10% fata de 2% stabilit pentru valoarea activelor declarate de conducere în situaţiile financiare. (Cu cit este mai mare pragul de semnificaţie cu atit precizia este mai mica). Dacă de exemplu deviaţia valorii activelor este de 4% fata de cea declarata (10%) în principiu nu trebuie colectate probe deoarece abaterea este considerata nesemnificativa {Situaţiile financiare prezintă o imagine fidela conform pragului de semnificaţie ales, totuşi trebuie acordata o atenţie speciala elementelor care sunt semnificative prin natura lor, indiferent de dimensiunea abaterii cum ar fi de exemplu numerarul în casierie}. în cel de-al doilea caz (2%) abaterea de 4% este semnificativa şi implica atît colectarea probelor de audit cit şi luarea în considerare a ipotezei ca situaţiile financiare nu prezintă o imagine fidela. Pe de alta parte utilizatorii nu cunosc şi nici nu este recomandat sa cunoască pragul de

semnificaţie pe care auditorul îl stabileşte, acesta răspunde de opinia pe care o emite indiferent de pragul de semnificaţie pe care l-a ales. în consecinţa auditorii trebuie sa acorde o atenţie deosibita estimării preliminare a pragului de semnificaţie în cadrul procesului de planificare a auditului. Daca pragul de semnificaţie este stabilit la un nivel mult mai scăzut decît este necesar apare riscul ca pe parcursul misiunii sa se depună o activitate suplimentara de colectare a unor probe de audit care nu sunt necesare. şi invers daca pragul de semnificaţie este stabilit la un nivel mult prea ridicat anumite erori semnificative pot scăpa nedetectate, iar situaţiile financiare care nu îndeplinesc obiectivul de imagine fidela pot primi opinii de audit fără rezerva. Pentru evaluarea semnificaţiei sunt necesare baze de calcul (factori cantitativi). Utilizînd experienţa şi informaţia obţinută din activitatea practica auditorilor, se poate de menţionat următorii indicatori care determină nivelul semnificaţiei: profitul net al perioadei de gestiune – 5% (pentru instituţiile de investiţii); vînzări nete – 2% (des se utilizează la auditarea întreprinderilor de comerţ,

industria uşoară şi alimentară); valuta bilanţului – 2% (întreprinderile mici, de producţie); capitalul propriu – 10% (întreprinderile nou create); suma de finanţare – 10% (proiecte, instituţii bugetare); valoarea mijloacelor fixe – 3-5% (întreprinderile de transport, industria

petrolieră).6. Elaborarea Planului general de audit şi a Programului de audit

Auditorul trebuie să planifice lucrările de audit astfel, încît auditul să fie exercitat cît mai eficient şi exercitarea auditului să fie într-un mod cît mai raţional şi oportun. Elaborarea planului general de audit şi programului de audit reprezintă responsabilitatea auditorului.Obiectivele realizării unui program general de audit sunt de a sintetiza informaţiile obţinute şi în funcţie de acestea sa fie orientata şi planificata întreaga activitate de audit. Acest program de munca presupune:

- alegerea membrilor de echipa în funcţie de experienţă;- repartizarea lucrărilor pe specialişti;- stabilirea modului în care auditorul se poate baza pe auditul intern;- fixarea termenului de prezentare a raportului de audit.

. Acest plan cuprinde:a) prezentarea generala a întreprinderii;b) organizarea contabilităţii;c) bugetul;d) determinarea numărului de ore pe categorii de lucratori;e) natura misiunii;f) condiţiile necesare realizării misiunii.

Conform SNC 300 „Planificarea:”"Planificare" - elaborarea unei strategii generale şi unei abordări detaliate a caracterului, momentului de exercitare şi a volumului procedurilor de audit presupuse.

Auditorul poate discuta elementele planului general de audit şi anumite proceduri de audit cu consiliul director şi cu conducerea agentului economic, precum şi cu personalul acestuia pentru asigurarea eficacităţii şi eficienţei auditului şi pentru coordonarea procedurilor de audit cu lucrul personalului agentului economic.Planul general de auditAuditorul trebuie să elaboreze şi perfecteze documentar planul general de audit descriind sfera de aplicare şi metodele de exercitare a auditului presupuse. Planul general de audit trebuie să fie suficient de detaliat pentru a servi în calitate de recomandări la pregătirea şi realizarea programului de audit. Forma şi conţinutul planului general de audit pot varia în dependenţă de volumul activităţii agentului economic, de complexitatea auditului, de metodologia şi procedeele tehnice specifice utilizate de auditor.Conform SNC 300, la elaborarea planului general de audit auditorul trebuie să ia în considerare un şir de aspecte, cum ar fi:a) Cunoaşterea business-ului clientuluib) Înţelegerea sistemelor contabil şi de control internc) Riscul şi caracterul semnificativ

o Evaluările presupuse ale riscului inerent şi riscului legat de control, constatarea domeniilor importante pentru audit.

o Determinarea nivelului caracterului semnificativ, care să permită a considera rapoartele financiare ca fiind autentice.

o Posibilitatea existenţei denaturării semnificative, luînd în considerare experienţa perioadelor precedente, sau fraudei.

o Identificarea celor mai complicate domenii de contabilitate, inclusiv cele ce implică estimări contabile.

d) Caracterul, momentul de exercitare şi volumul procedurilor de audite) Coordonarea, gestiunea, supravegherea şi verificarea

o Atragerea altor auditori (organizaţii de audit)o Atragerea experţilor.o Amplasarea agentului economic şi componentelor acestuia.o Necesarul în personal pentru exercitarea auditului.

f) Alte aspecteo Posibilitatea nerespectării principiului continuităţii activităţii.o Circumstanţe ce necesită o atenţie deosebită, cum ar fi existenţa

părţilor legate.o Condiţiile angajamentului privind exercitarea auditului şi

responsabilitatea prevăzută de acte legislative şi normative.o Natura şi termenele de prezentare agentului economic a

documentelor de raportare ale auditorului sau altor materiale, în conformitate cu condiţiile angajamentului privind prestarea serviciilor de audit.

Programul de auditAuditorul trebuie să elaboreze şi perfecteze documentar programul de audit prin care se stabileşte caracterul, momentul de exercitare şi volumul procedurilor de audit planificate necesare pentru efectuarea planului general de audit. Programul de audit constă dintr-un set de instrucţiuni pentru asistenţii implicaţi în audit, de asemenea este un mijloc de documentare şi control a executării adecvate a lucrărilor. Programul de audit poate conţine obiectivele auditului referitoare la diversele domenii de audit şi termenele de exercitare a lucrărilor pentru fiecare domeniu sau proceduri de audit separate.La pregătirea programului de audit, auditorul urmează să ia în considerare evaluările riscului inerent şi riscului legat de control, precum şi nivelul necesar de certitudine, asigurat prin procedurile ce ţin de esenţă. Auditorul, de asemenea, urmează să ia în considerare momentul de efectuare a testelor de control şi procedurilor ce ţin de esenţă, coordonarea oricărei asistenţe aşteptate din partea agentului economic, posibilitatea atragerii angajaţilor organizaţiei de audit, precum şi participarea altor auditori şi experţi în procesul auditului. În majoritatea auditelor, programul de audit este format din 3 părţi:

1. testele mecanismelor de control şi testele substanţiale ale operaţiunilor2. procedurile analitice3. testele detaliilor soldurilor

Se recomandă de întocmit un set separat de subprograme pentru fiecare ciclu de operaţiuni, spre exemplu, pentru ciclul vînzări-încasări sau activele pe termen lung etc.Planul general de audit şi programul de audit, în cazuri necesare, trebuie să fie revăzute în procesul exercitării auditului. Planificarea are un caracter continuu în dependenţă de modificarea condiţiilor şi rezultatelor neaşteptate a procedurilor de audit. Cauzele modificărilor importante în programul şi planul general de audit urmează a fi documentate.

Bibiliografie1.Standartul national de audit 300

2.Sto ian Ana, Tur lea Eugen, Auditul financiar-contabil ,Editura Economica, Bucuresti,2001