RECURS LA MEMORIE

Profesorul şi jurnalistul Mihai Golecu s-a născut la 16 februarie 1944 în satul Verneşti,

comuna Valea Danului din judeţul Argeş, într-o famile modestă de ţărani, dar o famile ce-a avut ca

ambiţie să-şi şcolească copiii. Frecventând biblioteca tatălui său şi pe cea a şcolii din Oeşti, a prins

gustul pentru carte, pentru lectură. Debutul s-a datorat profesorului Gheorghe Vrabie cu nişte

articolşe apărute în revista Scânteia Tineretului şi în revista de folclor. Ideea de a deveni critic literar

i-a fost insuflată de Şerban Cioculescu, profesorul său de Istorie a Literaturii Române.

Mihai Golescu a fost cel care, împreună cu alţi colegi, a început retipărirea ziarului Argeş la

23 decembrie 1989 ( ziarul a fost înfiinţat în aprile 1876), ulterior fiind numit director al ziarului,

funcţie ocupată şi în prezent.

,,Comoara” sa este alcătuită din peste cincisprezece mii de articole scrise pe parcursul a 39 de

ani de jurnalism şi cele trei cărţi: Monografia satului Valea Danulu, carte ce a luat naştere pe vremea

când îl citea pe D. Gusti, întemeietorul şcolii sociologice; Nordul moral, un volum de tablete ce

cuprinde editoriale selectate ce au fost publicate în Argeşul, iar cea mai recentă carte are ca titlu

Recurs la memorie – convorbiri cu Mihai Ungheanu.

Lansarea cărţii, Recurs la memorie – convorbiri cu Mihai Ungheanu, singura care a avut

parte de o lansare, a avut loc recent, în ziua de 17 martie 2010, lansare ce a fost dublată de evocarea

personalităţii regretatului istoric şi critic literar, născut la 17 martie 1939 şi trecut spre nefiinţă la 12

martie 2009, Mihai Ungheanu.

Mihai Golescu a putut scrie această carte datorită convorbirilor purtate, aproape săptămânal,

vinerea, cu istoricul şi criticul literar Mihai Ungheanu, convorbiri ce aveau loc la sediul ziarului

Argeşul. Autorul a avut în plan să discute despre 16 scriitori, dar destinul tragic al interlocutorului a

făcut să fie abordaţi doar patru din cei 16, şi anume: Fănuş Neagu, Eugen Barbu, Marin Preda, Paul

Anghel şi chiar însuşi Mihai Ungheanu.

Ȋncă din ,,Argumentul” cărţii realizăm că dialogul ce va fi purtat de cei doi, Mihai Golescu şi

Mihai Ungheanu, va fi unul nemaipomenit. Un dialog ce nu nu ascunde nimic, un dialog fără

rezerve, fără reţineri, un dialog liber. Aceste convorbiri începeau, după spusele jurnalistului, cu ,,Ce

mai este nou la Argeş?”, apoi cu ,,dar la Bucureşti?”, pentru ca discuţia să urmeze cursul diferitelor

teme, de la politică la evenimente culturale şi sociale.

Cartea începe cu ,,Forţa revelatoare a dialogului” unde ne sunt prezentate câteva informaţii

referitoare la literatura română după anul 1960, când ,,creatorii români reprezentativi erau

declaraţi ,,reacţionari” şi incompatibili cu transformarea socialistă a ţării”. Criticul şi istoricul literar

Mihai Ungheanu a participat la acele lupte literare înverşunate din ultimele cinci decenii şi a fost cel

care a scris despre noii scriitori, despre noile tendinţe ilustrate în operele lor, dar şi despre tradiţiile şi

valorile culturii, devenind, astfel, ,,cel mai important critic literar al ultimei jumătăţi de secol din

evoluţia literaturii noastre.”(op. cit. p.9)

Primul scriitor despre care este intervievat criticul şi istoricul literar Mihai Ungheanu este

Fănuş Neagu. Interviul începe cu câteva laude la adresa criticului, pentru ca ulterior întrebările şi

răspunsurile să curgă fluent. Sunt întrebări de tot felul, atât despre viaţa personală, prietenii,

peripeţiile cât şi despre tematica operelor lui Fănuş Neagu. Ȋntrebări de genul ,,Este adevărat că

Fănuş Neagu şi-a rupt mâna?” sau ,,Era un boem?”conduc spre nişte răspunsuri competente, nuanţate

şi revelatorii.

Din acest dialog aflăm atât lucruri ştiute cât şi mai puţin ştiute despre prozatorul Fănuş

Neagu. Aflăm că scriitorul român s-a format la Şcoala de literatură, unde i-a avut colegi pe Nicolae

Labiş, Tomozei, Lucian Raicu, Radu Cosaşu, ş.a, iar unul dintre profesorii lui fiind chiar Mihail

Sadoveanu.

Fănuş Neagu este un boem, un dionisiac, un om căruia îi plăcea ,,vinul alb, sec, mult şi

ieftin”(op. cit. p14). Un om minunat, un om căruia îi plăcea să-şi ajute semenii, un om cu un suflet

mare.

Opera sa este asemuită cu cea a lui Mihail Sadoveanu pentru că evocă realitatea, locurile

natale, dar în special este asemuită cu cea a lui Panait Istrati, dar el, ca persoană, este asemuit şi cu

Ion Creangă datorită oralităţii sale inconfundabile. Era un bun vorbitor, o persoană foarte persuasivă,

reuşind să atragă de partea lui tot felul de oameni.

Libertatea este cea care îl caracterizează pe Fănuş, este cea care îl face să se simtă în largul

lui, fără să simtă restricţiile, necondiţionat de nimeni şi nimic, acest lucru fiind evocat şi în operele

sale, opere, unele dintre ele, ce au putut trece de cenzură cu uşurinţă datorită faptului că Fănuş era un

luptător crâncen când venea vorba de scrierile sale, şi nu numai. Fănuş Neagu ,,era omul Bărăganului

liber”, de unde şi cea mai frecventă temă întâlnită în operele sale, şi anume: libertatea. Prin

intermediul trilogiei Ţara hoţilor de cai prozatorul poate fi perceput cel mai bine.

Bun prieten cu Mihai Ungheanu, în opera Cartea cu prieteni, îl numeşte ,,un roşcov sălbatic”

de stepă.

Eugen Barbu, ,,un mergător pe sârmă fără plasă”, este, încă, un scriitor citit cu pasiune,

romanul Incognito aflându-se printre preferinţele cititorilor.

Prozatorul este înfăţişat ca fiind un ,,om închis, distant”, un om căruia îi plăceau oamenii

spontani, cu vervă. Mihai Ungheanu spune că ,,avea o trăire interioară mult mai puternică decât

comunicarea exterioară.” ,,Era un tip sumbru, era un ins care nu credea în lumină (…), credea că

totul este profanat şi profanabil şi că omenirea există ca să profaneze.” Am crede că acest om este

intangibil, dar nu, cu toate acestea el era un naiv, un credul.

Rolul lui Eugen Barbu la revista Luceafărul a fost unul semnificativ, iar intervenţiile la

Europa liberă ( intervenţii ce veneau în apărarea şi promovarea culturii româneşti, cu referire la

scriitorii ce ocroteau valorile umane atacate şi la cei care criticau sistemul politic, autori ce erau

contestaţi de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca) rămân memorabile.

Cazul în care Barbu este acuzat de plagiat, este şi el prezent în acest interviu. Mihai

Ungheanu (deşi o perioadă a fost contra Barbu) demonstrează, cu argumente, că totul a fost pus la

cale; devenise o modă ca scriitorii să fie acuzaţi de acest lucru, şi asta se întâmpla din motive

politice. Despre operele lui Barbu aflăm ceva mai puţin, dar nu sunt omise romanele Groapa,

Şoseaua Nordului ( o bătălie cu instituţiile oficiale), Incognito.

Un alt mare scriitor român ce apare în acest interviu, este nimeni altul, decât Marin Preda.

Scriitorul apare şi-n capitolul anterior, cel destinat lui Eugen Barbu. Acolo ni se relatează că un

roman de-al lui, romanul Delirul, a fost ca un stimulent pentru Barbu, determinâdu-l să scrie romanul

Incognito.

Mihai Ungheanu ne dezvăluie că, odată ce a citit romanul Moromeţii, a putut să înţeleagă şi

să perceapă lumea în care trăia. El (Mihai Ungheanu) s-a născut şi a trăit în Bărăgan, ,,într-o lume de

ţărani”, lume ce pentru el era una enigmatică, şi a putut s-o descopere cu ajutorul lui Marin Preda, de

unde şi preocuparea mai intensă pentru opera lui. Astfel, şi lucrarea de licenţă l-a avut drept subiect

pe Marin Preda, unde a pomenit despre lumea inocenţei prezentă în romanul Risipitorii ca temă

central.

Marin Preda era considerat un ,,scriitor caduc”, împotriva lui fiind foarte mulţi autori, lucru

ce l-a uimit pe Mihai Ungheanu. Dar asta nu l-a împiedicat să scrie o carte despre el: Vocaţie şi

aspiraţie, carte ce a marcat destinul lui Marin Preda, un scriitor de mare valoare, dar şi foarte

contestat pe atunci.

Preda visa să devină un scriitor profesionist, să poată scrie precum Jack London sau precum

Cezar Petrescu. Voia să scrie pe tema povestitorului, adică pe tema lui. Lumea satului, lumea arhaică

din care el provenea, era foarte bine înfiptă în operele sale, dar lumea spre care el aspira, cea urbană,

i-a rămas mai puţin accesibilă.

Nu lipsesc din acest interviu comentariile referitoare la operele scriitorului român: Moromeţii,

care era considerat de Preda drept o operă destinată elevilor; Delirul, care a adus foarte multe

controverse, nu a mai fost continuat (datorită presiunilor politice). Marin Preda nu suporta ca cineva

să-i impună ce să scrie, de aici şi scandalul conform căruia reieşea că romanul Delirul fusese

comandat. Din nou Mihai Ungheanu, care a fost un apropiat de-al lui Preda, ne dezvăluie, cu

argumente, că totul a fost o făcătură pentru a-l detrona pe Preda, pentru a i se pierde din credibilitate.

Un alt roman adus în discuţie este Viaţa ca o pradă, în care este prezentată generaţia lui

Marin Preda, pentru ca trilogia, Cel mai iubit dintre pământeni – ce trebuia să se numească Cel mai

neiubit dintre pământeni – carte ce era considerată ca având prea multe pagini inutile, a avut ca punct

de plecare experienţa din închisoare a lui Ion Caraion, cel care i-a tipărit scriitorului volumul din

1949 Ȋntâlnirea din pământuri.

Nu puteau lipsi din acest interviu cele patru prezenţe feminine din viaţa lui Preda: Aurora

Cornu, Elena (soţia lui), Magdalena Popescu şi Sorana Ţopa, însă doar prima şi ultima şi-au pus cu

adevărat amprenta în opera scriitorului. Astfel, Sorana Ţopa este cea care îl îndeamnă pe Preda să fi

mai uman în scrierile sale, asta după apariţia Moromeţilor, pentru ca în romanul Intrusul să dea

dovadă de mai mult lirism, descriindu-ne astfel, şi cercul de apropiaţi ai Soranei Ţopa.

Cred că cea mai importantă figură feminină din viaţa lui Marin Preda a fost, şi rămâne,

Aurora Cornu. La sfaturile ei, Preda a dat spre tipar romanul Moromeţii, manuscris ce iniţial fusese

respins de câţiva apropiaţi ai lui, şi aruncat de Preda într-un sertar, pentru a fi descoperit, ulterior, de

Aurora Cornu. Putem conchide că această femeie a fost deschizătoarea porţilor spre drumul

succesului literar al lui Marin Preda.

Un alt mister este desluşit, şi anume moartea scriitorului, despre care se vehicula că ar fi fost

comandată de Serviciile Secrete. Din nou, Mihai Ungheanu ne relatează (chiar dacă în perioada

aceea nu mai era în relaţii destul de bune cu el, pentru că îi propusese să i se alăture contra lui

Barbu), că l-a văzut pe Marin Preda mort, chiar dacă nu şi-a dorit, şi că moartea lui s-a datorat

faptului că băuse peste măsură în ziua aceea, şi s-a înecat cu propria vomă.

Cu toate acestea, Marin Preda a fost şi rămâne un om al satului arhaic, un om care ne-a

oferit o lume enigmatică.

Paul Anghel este şi el prezent aici, care prin intermediul cărţii reportaj Şapte inşi într-o

căruţă a devenit un gazetar talentat şi apreciat. Provenit dintr-o familie modestă, mai exact a fost luat

de un preot din Bacău după ce şi-a pierdut părinţii, a reuşit să intre la Şcoala de literatură Mihai

Eminescu, unde şi-a dezvoltat capacitatea scriitoricească, şcoală unde s-a format şi Fănuş Neagu.

Prima întâlnire a lui Mihai Ungheanu cu Paul Anghel a avut loc la redacţia ziarului Scânteia

libertăţii, în paginile căruia cartea-reportaj Şapte inşi într-o căruţă îi fusese comentată, dar

comentată într-un stil apropiat lui, nu unul sec. Venise să-şi prezinte mulţumirile celui care a scris

acest comentariu: Mihai Ungheanu. Cartea este o ficţiune totală, dar în acelaşi timp plină de vervă.

Bun gazetar, s-a împrietenit cu Ilie Purcaru, şi împreună au format un fel de tandem literar, au

reînfiiţat, la Craiova, revista Ramuri, unde, ulterior, au introdus şi un supliment, un cadou pentru

Miron Radu Paraschivescu.

Mai aflăm, prin intermediul acestui interviu, că Paul Anghel a fost cel mai tânăr prieten intim

al lui Arghezi, cu care discuta despre viaţă, moarte, despre relaţii spirituale, dar este trist să aflăm că

aceste discuţii nu au fost dezvăluite de Paul Anghel. A făcut chiar şi un film cu Arghezi, unde ne

prezintă casa de la Mărţişor, pe Paraschiva, soţia lui, pe Zdreanţă, toată gospodăria lui.

Viaţa de gazetar i-a fost distrusă la puţin timp după ce a ajuns redactor-şef la Tribuna

României, fiind acuzat, împreună cu Ilie Purcaru şi Nedic Lemnaru, că ar fi distrus ţara, patria,

putând astfel, să se ocupe de scrierea de roman. Astfel, schiţa Te Deum la Griviţa este cea care

prevestea, într-un fel, ciclul de zece volume, care a fost scris strategic pentru a putea înşela cenzura.

Zăpezile de-acum un veac este un roman epopeic, în care se regăsesc mai multe personalităţi, atât

istorice, cât şi literare, cum ar fi: prinţul Carol, Brătianu, Kogălniceanu, Eminescu, Haşdeu, ş.a. Alte

opere, precum: Regele desculţ, unde autorul arată că ,,istoria este ceva foarte complex, în care se

amesctecă elemente cotradictorii”, Arpegii pe Siret, eseurile din Arhiva sentimentală, toate sunt

excepţionale.

Deşi a fost un scriitor mai puţin cunoscut de cititorii români, Paul Anghel a fost singurul care

a scris un ciclu de zece volume, ciclu ce a fost un pariu cu el însuşi, dar şi cu cei care nu-l credeau în

stare să scrie acest ciclu.

Ultimul ,,personaj” despre care se discută în acest interviu realizat de Mihai Golescu

împreună cu Mihai Ungheanu, este chiar… Mihai Ungheanu. La rugăminţile jurnalistului, a acceptat

să vorbească şi despre el. Astfel, aflăm că, de când se ştie, Mihai Ungheanu, a luptat pentru

supravieţuire. De 25 de ani, răspunsul la întrebarea ,,Ce faceţi?” este ,,Supravieţuiesc.” Folosea acest

verb, pentru că-şi aducea aminte de clipele grele prin care a trecut, încă din copilărie, clipe ce s-au

prelungit până târziu.

Născut în Bărăgan, dar originar din partea Transilvaniei, Mihai Ungheanu a adorat încă de

mic literele, de pe vremea când fraţii lui mai mari (provenea dintr-o familie numeroasă, el fiind al

şaptelea copil), care erau foarte studioşi, l-au introdus în mirajul ăsta al literelor cu

ajutorul ,,ciocălăilor” rămaşi de la porumb. De aici a început să-şi clădească drumul acesta pentru

supravieţuire cu ajutorul cărţlor.

Viaţa criticului şi istoricului literar Mihai Ungheanu nu a fost deloc uşoară, a fost nevoit să

treacă prin multe încercări pentru a supravieţui. Dar a avut parte şi de evenimente plăcute,

evenimente relatate şi în cărţile sale. Acestea nu constau în bunuri materiale, ci în întâlnirile pe care

le-a avut cu diverşi scriitori, critici literari, despre care eu doar am citit. El a avut acest privilegiu, să-

i cunoască personal, să scrie despre ei şi operele lor, pentru ca unii dintre ei să-i devină chiar foarte

buni prieteni.

Adevăratul debut al criticului şi istoricului literar s-a petrecut la revista Contemporanul în

1963, când George Ivaşcu i-a publicat o ,,cronichetă”. De aici cursul scriitoricesc l-a purtat spre mai

multe reviste, precum Viaţa studenţească, Scânteia tineretului (unde s-a simţit cel mai bine),

Luceafărul.

Printre scriitorii preferaţi ai săi se numără Petru Dumitriu, Tudor Arghezi, Marin Preda, Radu

Cosaşu, iar dintre critici, George Călinescu, Tudor Vianu, Garabet Ibrăileanu ş.a.

Ȋn acest interviu, Mihai Ungheanu şi-a reamintit, cu mare plăcere de altfel, despre un moment

plăcut din studenţie când a regizat romanul Moromeţii. I-a plăcut momentul, pentru că el ar fi dorit să

devină regizor, dar când a vrut să se înscrie la aceste cursuri, ele se desfiinţaseră, aşa că a urmat, timp

de un an, cursuri de biblioteconomie, pentru ca ulterior să devină student la Litere, perioadă ce nu

prea l-a încântat datorită faptului că lectura era restricţiontă, în mare parte, iar anumiţi profesori nu

au fost pe placul lui.

Interviul s-a întrerupt din cauza sănătăţii precare a criticului, care de-abia revenise din spital,

în speranţa că se va relua ulterior. Acest lucru n-a mai fost posibil, pentru că Mihai Ungheanu a fost

răpus de cancer.

Recurs la memorie se încheie cu un omagiu adus criticului şi istoricului literar Mihai

Ungheanu scris de partenerul său de dialog, Mihai Golescu, şi cu o ,,arhivă sentimentală”, arhivă ce

conţine fotografii de-ale criticului împreună cu câţiva dintre oamenii importanţi ai literaturii şi

culturii româneşti.

Ȋn ciuda acestui trist eveniment, nu pot să nu precizez faptul că Mihail Diaconescu a intuit

foarte bine că, odată ce ai început să lecturezi această carte, ,,n-o mai poţi lăsa din mână.”