1

„Dragostea nu moare”... niciodată...

Maitreyi Devi, În arşiŃa dragostei. Poeme şi confesiuni despre Mircea Eliade, Traduceri, note, interviuri şi cuvânt înainte de Adelina Patrichi, Bucureşti, Editura Taj, 2012, 96 p.

Viviana Poclid Dehelean

Motto: „Chiar de ne-amăgim, crezând c-am învăŃat a uita

În adâncul inimii retrăim tot ceea ce a muri nu vrea.” Maitreyi Devi

„O fată din Bengal şi un băiat din România au început această frumoasă poveste de dragoste cu mult timp în urmă...” (confesiunea lui Priydarshi Sen, fiul lui Maitreyi, martie 2007, p. 80). Deşi pe piaŃa cărŃii româneşti, Maitreyi Devi e cunoscută prin romanul de succes, Dragostea nu moare (Na hanyate), replică la binecunoscutul roman exotic al lui Mircea Eliade, iată că au fost publicate şi primele replici ale acesteia de la aflarea veştii că este un personaj de roman. Dovadă este volumul În arşiŃa dragostei. Poeme şi confesiuni despre Mircea Eliade, coordonat de Adelina Patrichi, realizator de emisiuni culturale la Televiziunea Română. Cele patru părŃi ale volumului: Scrisorile despre Mircea (CorespondenŃa cu Sergiu Al-George), Aditya Marichi (Poemele pentru Mircea), Cealaltă jumătate a poveştii (Confesiuni despre Mircea Eliade şi Maitreyi, cu: Chitrita Devi – sora lui Maitreyi, Shangamitra Sarkar – specialist în relaŃii internaŃionale, Bhavani Ganguli – profesor de filozofie, Rupa Sen şi Priyadarshi Sen – nora şi fiul lui Maitreyi) şi Dosar foto evidenŃiază personaliatea unei femei puternice, încrezătoare în propriile-i forŃe. „Maitreyi nu semăna cu nimeni. Era unică.” (Rupa Sen, nora lui Maitreyi, interviu cu Adelina Patrichi, martie 2007, p. 71). „A fost întotdeauna foarte îndrăzneaŃă. (...) ...e lucrul pe care l-a făcut cel mai bine, toată viaŃa ei! Să fie curajoasă.” (Priydarshi Sen, fiul lui Maitreyi, martie 2007, pp. 77-78). Într-adevăr, a dat dovadă de mult curaj când, după atâŃia ani, şi-a recunoscut, în faŃa lumii întregi, „povestea iubirii... indestructibile” (scrisoare adresată lui Sergiu Al-George, 2 decembrie 1972, p. 17). Dorea să-şi lămurească sentimentele, dorea să risipească orice urmă de îndoială în ceea ce priveşte anumite amănunte din romanul lui Mircea Eliade: „Aş vrea să-l văd (pe Mircea Eliade – n.n.) şi pentru că i-am citit cartea – e plină de lucruri care au fost greşit înŃelese. M-a iubit, dar nu m-a înŃeles. De aceea a trebuit să scrie atâtea neadevăruri.

2

(...) Nu i-am spus niciodată că-l iubesc. Întrucât eu nu am înŃeles profunzimea acestui sentiment decât în momentul când îşi lua rămas-bun.” (scrisoare adresată lui Sergiu Al-George, 12 februarie 1973, pp. 18-19). Despre călătoria lui Maitreyi în S.U.A., Rupa Sen menŃionează: „Îl iubea pe acest om, pe soŃul ei. Dar toate vechile sentimente au năvălit peste ea (după ce a citit romanul lui Eliade – n.n.). Şi au început s-o obsedeze. Atunci s-a gândit că ar fi bine să îşi scoată treaba asta din sistem, să plece, să-l viziteze şi să scoată din rădăcină durerea. Voia să scape de sentimentele alea – să le pună undeva de unde să nu o mai deranjeze – nu voia să să le mai Ńină fierbând aşa în sufletul ei. Şi era un lucru foarte corect.” (Rupa Sen, p. 71). Tot ca o eliberare pot fi văzute şi poemele scrise de Maitreyi la finele anului 1972. Poeme de dragoste sfâşietoare, „o sublimare artistică a disperării... (...) Numai o femeie indiană poate fi capabilă de o asemenea memorie absolută, o memorie care nu are nimic de-a face cu viaŃa obişnuită.” (Sergiu Al-George, scrisoare către Maitreyi, 20 martie 1973, p. 20). Aceste poeme, scrise în spiritul pur indian, sunt, de fapt, prima replică a autoarei la romanul Maitreyi. În total sunt doisprezece poeme: Copac fără frunze (28 noiembrie 1972), Doamne, de ne-am cere viaŃa înapoi (1 decembrie 1972), Hoinărind ca duh (2 decembrie 1972), Să te mai văd o dată (12 decembrie 1972), Radha (3 decembrie 1972), Setea deşertului (2 decembrie 1972), Umilită în piaŃa mare (9 decembrie 1972), El, şi niciun altul (5 decembrie 1972), Lumea văzută de sus (9 decembrie 1972), Piciorul atins pe sub masă (8 decembrie 1972; reluare a cunoscutului episod descris în romanul Maitreyi), A avea şi a nu avea (18 decembrie 1972), Diamante în fântâna timpului (18 decembrie 1972). În scrisoarea datată 12 februarie 1973, Maitreyi explică de ce a ales un asemenea titlu pentru volumul său de poezii – Aditya Marichi – „înseamnă «raze de soare» (aditya = «soare»; marichi = «raze»), aşa îl numea tata (pe Mircea – n. red.) – sună foarte asemănător.” (scrisoare către Sergiu Al-George, p. 19). În interviul Cristinei Scarlat cu Adelina Patrichi, aceasta din urmă face o „radiografie” obiectivă: „După evenimente (publicarea celor două romane – n.n.), ştim ce s-a întâmplat, din cartea lui Maitreyi, din ce ne-a spus Chitrita, din scrisori etc. Ştim cum s-a căsătorit Maitreyi, cum nu a vrut să îl vadă pe pretendent înainte de nuntă, ştim cum tatăl şi-a părăsit familia... (...) Ştim şi cum a descoperit Maitreyi conŃinutul cărŃii şi cum s-a hotărât să-i dea o replică literară. Dar ştim din scrisorile pe care le-a scris peste foarte mulŃi ani lui Sergiu Al-George ce suferinŃă a mocnit în inima ei. Până în ultima clipă (noaptea nunŃii!) a sperat că Mircea va apărea şi o va salva în ultimul moment. I se părea că îi aude paşii. A avut o căsnicie foarte reuşită, după modelul indian – înainte căsătorie, după aceea dragoste de tip prietenie. Dar ea privise pe furiş în lumea cealaltă, a dragostei-pasiune (...) A fost la limita lumii ei. (...) ...a înŃeles însă că dragostea e mai importantă decât reputaŃia. Că inima ei este încă în mâinile lui. Şi a făcut nebunia de a scrie şi ea versiunea ei. Care i-a adus un premiu şi ruptura totală de familie.” (p. 83) Despre această ruptură de familie vorbeşte şi fiul lui Maitreyi: „După cartea ei, toată familia s-a retras de lângă ea. Noi am hotărât tacit, fără să vorbim între noi, să-i fim alături. Ea avea dreptate şi ceilalŃi nu erau destul de mari la suflet ca să-i vadă măreŃia. Asta am zis noi.” (p. 80). Aşadar, această carte ne-o dezvăluie pe adevărata Maitreyi, reprezentând, în acelaşi timp, un reper în biografia spirituală a lui Mircea Eliade.