Recenzie Foucault

Michel Foucault , A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii

Recenzie

Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti

Michel Foucault , A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii

Recenzie

În studiul “A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii” Michel Foucault face

o prezentare critică a conceptului de “pedeapsă”. Autorul urmăreşte evoluţia acestui

concept din punct de vedere istoric: de la tortură, la sclavie, până la practicile moderne.

Prin lucrarea de faţă se doreşte o analiză a modului în care tratamentul disciplinar şi

pedeapsa în cadrul penitenciarelor sunt corelate cu sfera politică.

Principalele teorii enunţate în lucrarea “A supraveghea şi a pedepsi” pot fi grupate

în patru categorii, sugerate şi de titlurile celor patru păriţi ale cărţii: “Supliciul”,

“Pedeapsa”, “Disciplina” şi “Închisoarea”. De asemenea, fiecare parte este împărţită în

capitole distincte: “Trupul condamnaţilor”, “Fastul supliciilor” (partea întâi), “Pedepsirea

generalizată”, “Blândeţea pedepselor” (partea a doua), “Corpurile docile”, “Mijloacele

bunei modelări”, “Panoptismul” (partea a treia), “Nişte instituţii complete şi austere”,

“Ilegalisme şi delincvenţă”, “Universul carceral” (partea a patra).

Studiul întreprins de Foucault se axază pe ideea că în epoca modernă metodele

punitive nu mai au ca obiectiv sancţionarea corporală a vinovatului, ci urmăresc

reabilitarea sa spirituală, psihologică. Spre deosebire de perioada anterioară, modernitatea

conferă pedepsei o “funcţie socială complexă”1.

În partea I, “Supliciul”, a lucrării “A supraveghea şi a pedepsi” a lui Michel

Foucault începe printr-o analiza a evolutiei istorice a pedepsei. Autorul face o comparatie

intre doua evenimente petrecute in Paris: o tortura fizica cumplita aplicata in anul 1757

unui criminal si un program zilnic de activitate al unui cenatru de detinuti din acelasi

oras, scris aproape mai tarziu. Timpul ce desparte cele doua eveimente a adus numeroase

modificari în justitie; principala schimbare o reprezintă dispariţia pedepsei fizice. Autorul

concluzionează aici faptul că trupul condamnatului încetează să mai fie ţinta pedepsei ci

aceasta atinge un stadiu abstract. 2 Supliciul este astfel înlocuit cu privarea unui drept sau

1 Michel FOUCAULT, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005,

p. 302 Ibidem, p. 7-14

1


a unui bun spiritual (precum libertatea), trupul fiind în unele cazuri doar un intermediar al

aplicării pedepsei.

Scopul pedepsei încetează a mai fi coerciţia, ci urmăreşte redresarea morală a

individului vinovată de o anumită faptă considerată ilegală. Conceptul de ilegalitate a

unui act a suferit şi el numeroase modificări. Un exemplu concludent este “blasfemia”

care nu mai este considerată o crimă. 3 În egală măsură sunt considerate delicate crimele

cu caracter abstract precum dicriminarea pe criterii de etnie, sex, apartenenţă religioasă

etc. .

În cadrul acestui capitol, autorul face o primă referire la legătura ce a existat pe

parcursul istoriei între tipul de pedeapsă şi ceea ce era considerat a fi un delict şi politică.

Sistemele punitive nu se subordonează juridicului, ci sunt instrumente legale ce deservesc

unor interese politice. Spre exemplu, în societatea bazată pe sclavie, pedeapsa avea rolul

de a furniza forţă de muncă suplimentară motiv pentru care indivizii găsiţi vinovaţi de o

anumită crimă erau trimişi la muncă forţată. Situaţia se schimbă odată cu apariţia statelor

capitaliste în care forţa de lucru era încadrată în piaţa libere. Din acest motiv, autorul

consideră că şi conceptul de “pedeapsă” a fost reformat la cel de “reabilitare”.4

Capitolul II al primei părţi, “Fastul supliciilor”, începe printr-o definire a

termenului de “supliciu” din perspectiva sistemului juridic şi penal al Inchiziţie. Practica

pedeapsei corporale era reglementată prin lege sub toate aspectele lor. Astfel intensitatea

pedepsei, de la schingiure până la moartea condamnatului, depindea de natura şi

gravitatea crimei, luandu-se în considerare inclusiv statutul social al condamnatului.5

Faptul că supliciul nu era aplicat la întâmplare, ci reprezenta suma unui calcul

riguros de factori dă un indiciu important asupra obiectivelor instanţei din acele vremuri:

stabilirea adevărului. Prin torturile aplicate se dorea obţinerea unei mărturisiri a crimei

comise de către condamnat. Recunoaşterea faptei era ultimul pas al unei anchete şi valida

sentinţa de vinovăţie. 6 Practic, supliciul juca într-adevăr rolul unei pedepse (ca atunci

când vinovăţia condamnatului se presupunea a fi clară), dar şi al unui procedeu

deminstrativ.

3 Ibidem, p. 244 Ibidem, pp. 31-325 Ibidem, pp. 46-496 Ibidem, pp. 51-52

2


Tortura era aplicată în mod raţional şi după un ritual bine stabilit – pedeapsa ca un

spectacol stradal, iar acest lucru evidenţiază relaţia strânsă poltică-pedeapsă. Execuţia

publică întreprinsă printr-un procedeu îndelungat nu avea alt rol decât acela de a puncta

supremaţia statului; “iar această superioritate nu este doar una a dreptului, ci a forţei

fizice a suveranului ce se abate asupra corpului adversarului său direct, luându-1 în

stăpânirea sa; încălcând legea, infractorul a adus atingere înseşi persoanei regelui”.7

Elementul central al teoriei privind rolul supliciului este corpul uman – atât

obiectul sistemului punitiv, cât şi cheia anchetei; sentinţa de vinovăţie sau nevinovăţie

depinde de declaraţia condamnatului. Corpul inculpatului suferă în continuare în cazul în

care judecătorul decide că s-a săvârşit o infracţiune de orice fel.8

Partea a doua a cărţii lui Foucault analizează apariţia tipurilor de pedepse în

funcţie de gravitatea crimei săvârşite. De asemenea, întemniţarea începe a fi considerată

în sine o formă de pedeapsă. Este esenţial de subliniat în acest capitol faptul că începând

cu secolele XVIII – XIX ţinta pedepselor încetează a fi trupul, ci spiritul condamnatului.

Începând cu secolul al XVIII-lea, sistemul punisiv devine din ce în ce mai puţin

violent până la abolirea torturii. Chiar dacă în linii mari această decizie pare să vină ca

urmare a reformelor filozofice şi penale9, autorul sugerează o altă explicaţie, întărind şi

de această dată legatura dintre pedeapsă şi activitatea politică. Reforma vine astfel ca un

răspuns economico-politic la creşterea substanţiala a numărului de infracţiuni minore

(fruturi, vătămări etc.) în comparaţie cu celelalte. Este vorba despre o reorganizare a

codului penal în sensul creşterii eficienţei sale şi scăderii costurilor implicite.10

Aplicarea supliciului este înlocuită de privarea individului de un avantaj sau

beneficiu abstract. Noua teorie se bazează pe şase reguli de bază: regula cantităţii

minimale, regula idealităţii suficiente, regula efectelor laterale, regula deplinei certitudini,

regula adevărului comun, regula specificării optimale. Regula cantităţii minimale

presupune ca dezavantajul adus cu sine de săvârşirea unui act criminal să fie cel puţin

egal cu avantajul obţinut iniţial. Conform celei de-a doua regului, eficienţa unei pedepse

rezidă în importanţa dezavantajului aşteptat. Regula efectelor laterale afirmă faptul că

7 Ibidem, p. 668 Ibidem, 57-589 Ibidem, pp. 96-9910 Ibidem, pp. 104-105

3


pedeapsa trebuie să aibă cel mai mare efect asupra celor care nu au înfăptuit un act ilegal.

Regula deplinei certitudini spune că indivizii trebuie să aibă siguranţa faptului că

pedeapsa este iminentă în caz de vinovăţie. Prin regula adevărului comun se stabileşte

obligativitatea anchetării crimei. Ultima regulă menţionează faptul că fiecare infracţiune

trebuie încadrată într-o tipologie.11

Capitolul doi al acestei părţi analizează trecerea de la expunerea publică a

supliciului la instituţionalizarea pedepsei: apariţia închisorilor. În general, toate

infracţiunile ce nu erau pasibile de pedeapsa cu moartea se încadrau în regimul de

detenţie.12

Scopul închisorilor era reabilitatea condamnaţilor. Existau două metode

fundamentale de „reeducare” a deţinuţilor: munca obligatorie şi izolarea. „Muncă

obligatorie în ateliere, ocupare permanentă a deţinuţilor, finanţare a închisorii prin

această muncă, dar şi retribuire individuală a prizonierilor pentru a li se asigura

reintegrarea morală şi materială în lumea strictă a economiei”13. De la abolirea

supliciului, aceasta este prima mare schimbare a codului penal: pe lângă trup, spiritul

devin o ţintă a pedepsei. În egală măsură, închisoarea dobândeşte un rol administrativ de

reabilitare şi reintegrare a deţinutului în noul sistem politic, economic şi social.

Partea a treia a lucrării, “Disciplina”, tratează în detaliu naşterea închisorii ca

formă şi metodă de pedeapsă a oricărui tip de delict.

Foucault sesizează interesul deosebit ce se acordă corpurilor docile în secolul al

XVIII-lea. În această perioadă formele de disciplină au devenit forme de dominaţie

generală. Autorul sugerează faptul că disciplina a dus la dezvoltarea unui nou tip de

angrenaj politic pentru individ; sistemul acordă atenţie corpului manipulat, modelat,

docil.14

Autorul face o distincţie a tehnicilor generale de dominaţie a indivizilor, tehnici al

căror scop final este de natură politică. Dispozitivele disciplinare au patru caracteristici,

împărţite în funcţie de efectele lor asupra corpului individului: delimitarea spaţiului,

11 Ibidem, pp. 121-12612 Ibidem, pp. 149-15013 Ibidem, p. 16014 Ibidem, p. 174-175

4


principiul localizării elementelor (cadrilajului), regula amplasării funcţionale şi regula

elementelor interşanjabile.15

Cel mai important efect al tehnicilor de mai sus a fost de ordonare a societăţii prin

apariţia “corpurilor docile”. Noua epocă industrializată (secolul al XVIII-lea) dorea

transformare mulţimilor dezordonate, inutile sau periculoase în mulţimie ornodate, care

să poată lucra conform unui program şi unei rutine bine stabilite în fabrici, şcoli,

domeniul militar etc. 16

109

Una dintre cele mai mari realizări ale unei instituţii disciplinare a fost

Panoptismul – o construcţie ce permitea supravegherea constrantă şi controlul fiecărui

individ în parte. Permaneta senzaţie de urmărire creştea gradul de docilitate al fiecărui

deţinut în parte. Acest tip de insituţie disciplinară, alături de toate celelalte instituţii

formate după aceeaşi tipologie, reprezentau modelul ideal de pedeapsă al epocii

moderne.17

Partea a patra a acestei lucrări, “Închisoarea”, este dedicat acestui nou tip de

instituţie de detenţie, ca parte a unui întreg sistem carceral modern ce include şcoli,

instituţii militare, economice şi industriale.

Întemniţarea avea ca prim scop transformarea şi reabilitarea deţinuţilor, privarea

lor de libertate fiind doar unul din mijloacele folosite. De asemenea, tehnicile corective –

munca silnică, supravegherea, instituţionalizarea – jucau un rol important în îndeplinirea

obiectivelor.18

Pentru a ilustra modelul modern de închisoare, autorul analizează coloniei de la

Mettray, deschisă oficial în inauarie 184019. Autorul alege acest model deoarece “este

forma disciplinară în starea ei cea mai concentrată, modelul în care se acumulează toate

tehnologiile coercitive ale comportamentului”20. Penitenciarul copiază modelul social

15 Ibidem, pp. 181-18616 Ibidem, pp. 189-19017 Ibidem, pp. 255 - 26118 Ibidem, pp. 295-29619 Ibidem, p.37420 Ibidem, pp. 374

5


cuprinzănd o reţea întreagă de instituţii: educaţional, militar, religios. De aici rezultă

faptul că nu se mai caută doar formarea unor corpuri docile, dar şi al unora pricepute. 21

“A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii” a lui Foucault urmăreşte

transformările din cadrul justiţiei penale, de la supliciu la procedura penitenţei. Aceste

transformări nu au fost însă aleatoare, ci s-au înscris în procesul general de modernizare,

ca urmare a modificării climatului economico-politic.

Consider întemeiată opinia autorului conform căreia “umanizarea” sistemului

penal nu este numai un rezultat al noilor curente filozofice ale secolulelor XVIII – XIX.

Din contră, reorganizarea economiei, politicii şi, implicit a societăţii, necesiau un tip

distinct de organizare instituţională şi umană. Aceşti factori declanşatori au dus la

modelarea unui nou tip de comportament social.

BIBLIOGRAFIE

FOUCAULT, Michel, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii,

Editura Paralela 45, Piteşti, 2005

21 Ibidem, pp. 375-376

6

Recenzie Foucault

Documents

Transcript of Recenzie Foucault