Recensămintele din Transilvania în sec. al XVIII-lea. Fără îndoială, pentru un cercetător, recensămintele constituie documente preţioase pentru cunoaşterea volumului şi structurii populaţiei unui teritoriu şi surprind anumite momente din viaţa unui popor. Din cercetarea unei serii de recensământuri se pot trage concluzii referitoare la evoluţia unei populaţii, precum şi la multe alte aspecte demografice. Astfel de inventarieri de populaţie sau recensământuri, sub denumiri diferite : catagrafii,şematisme, conscripţii, s-au făcut pentru ţinuturile româneşti începând din sec. XVIII. Pentru teritoriile de la vest şi nord de Carpaţi există însă şi recensăminte mai vechi şi mai puţin cunoscute. După anul 1700 începe epoca statistică, în care sunt realizate conscripţii şi recensăminte diverse, cu obiective din ce în ce mai ambiţioase, în care apar individul şi gospodăria, ca entităţi bine reliefate, cu religia şi averea fiecărui ins, cap de familie, cu partea din venit ce se cuvine statului. Aşa vor fi conscripţiile religioase şi laice unde sunt consemnate primele date despre oamenii satului : Conscripţia Sancţiunii Pragmatice, din anii 1720 – 1721 ;Conscripţiile confesionale ordonate de episcopul Ioan Inochentie Micu-Klein, în 1733, şi de vicarul Petru Pavel Aron, în 1750 ; apoi Conscripţia fiscală din 1750 (unde apar nominal toţi locuitorii satului iobagi şi jeleri, cu modestele lor venituri şi partea de impozit ce o datorau statului ) şi recensământul efectuat de generalul Bukow, în anii 1760 – 1761, a parohiilor existente în fiecare sat, împreună cu numărul de credincioşi ortodocşi şi greco-catolici. Totodată, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, Conscripţia lui Iosif al II-lea din 1785 – 1786 identifică târgurile şi satele din Transilvania, dar şi numărul locuitorilor pe sexe şi vârste, ceea ce va constituii baza pentru recrutările necesare în confruntările armatelor austriece cu cele ale lui Napoleon. Pe parcursul acestui « secol mai lung », cum îl numea Pierre Chaunu, de consolidare continuă a stăpânirii austriece, viaţa comunităţilor rurale a fost grav afectată de calamităţi naturale şi de războaie. Au fost nu mai puţin de «  60 de ani răi », cu ierni geroase şi prelungite, cu ploi mari şi inundaţii, cu ani consecutivi de secetă şi recolte slabe.(Istoria Românilor , vol. VI, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 78-79). Sunt numeroase menţiunile că asemenea fenomene s-au manifestat ca o “pedeapsă cerească” în toată Transilvania, decimând satele din punct de vedere demografic şi economic. Pe de altă parte, războaiele multe şi îndelungate şi-au pus amprenta pe dezvoltarea rurală care a cunoscut un proces de evoluţie foarte lent, deşi ireversibil. Răscoala lui Francisc Rakoczi (1703-1711), încheiată în favoarea austriecilor prin pacea de la Satu Mare, a determinat Curtea de la Viena să ia măsuri ferme pentru încadrarea Transilvaniei în sistemul economic al imperiului, atât ca sursă de venituri prin impozite şi rechiziţii, cât şi ca bază de recrutare pentru armata austriacă. Intre 1711 şi 1812 au fost mai mult de “şase războaie”, care au însumat peste 27 ani de manevre şi confruntări violente. Toate satele aveau obligaţia să trimită un număr de recruţi pentru oaste, într-un serviciu militar obligatoriu cu durata de 6-8 ani. Dacă un soldat dezerta, satul era obligat să trimită alt recrut în locul lui şi să suporte şi costul uniformei şi armamentului celui dezertat. Asemenea reglementări erau în vigoare chiar şi în perioada absolutismului (1850-1860), într-o provincie postrevoluţionară, cu rang de Mare Principat din 1765, împânzită cu dragoni, poliţişti şi jandarmi, dar şi cu slujbaşi zeloşi ai imperiului în fiecare sat, târg sau oraş. Odată cu primele decenii ale secolului al XVIII-lea începe cu adevărat şi epoca statistică. Motivaţii şi mutaţii obiective au făcut necesară o mai bună inventariere a satelor şi locuitorilor, suprafeţelor, oraşelor, păşunilor şi pădurilor, cu potenţialul lor economic care putea fi luat în calcul la stabilirea şi impunerea obligaţiilor fiscale. Dacă la începutul secolului al

XVIII-lea existau în Transilvania 1392 de sate, la recensământul ordonat de împăratul Iosif al II-lea în anii 1784-1786, considerat a fi fost primul recensământ modern, pe teritoriul Principatului existau 2541 de sate. Adică o creştere de 1149 de sate în 80 de ani. (Toader Nicoară, Transilvania la începuturile timpurilor moderne-1680-1800, Societate rurală şi mentalităţi colective, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997). In pofida “anilor răi”, a epidemiilor şi a războaielor, populaţia a crescut în mod semnificativ, fiind o importantă resursă a consolidării puterii statului. Până la 1700, izvoarele scrise au făcut referire doar la cei care deţineau domeniile, stăpânul de pământ şi, mai rar, slujbaşul administrativ. Oamenii de rând, cu identitatea lor apar episodic sau accidental în acte medievale, în special dacă s-au răzvrătit în anumite înprejurări istorice şi au fost sanţionaţi exemplar de deţinătorii puterii. Celelalte încercări anterioare de recenzare, din anii 1698, 1700, 1703, 1713-1714 au pornit de la baze cu totul imperfecte şi, prin urmare, nu au determinat o inventariere cât de cât cuprinzătoare a oamenilor pe sexe, etnii, apartenenţă religioasă şi a surselor de venit. Prima înregistrare globală, pe gospodării, a populaţiei contribuabile din Transilvania, s-a finalizat în anul 1722, prin aşa-zisul recensământ al Sancţiunii Pragmatice. (Magyarorszag Nepessege a Pragmatica Sanctio Koraban, 1720-1721, Budapest, 1896). In anul 1733, episcopul Ioan Inochentie Micu Klein (1692-1768) a finalizat propriul lui recensământ în satele Transilvaniei, pe protopopiate. Incă de la numirea în fruntea bisericii unite din Transilvania (1728), marele corifeu ardelean a încercat, fără succes, să pună în practică prevederile cuprinse în diplomele leopoldine. Esenţa gândirii sale iluministe, care răzbate din numeroasele memorii şi petiţii înaintate Dietei şi Curţii imperiale, constă în izbăvirea de nedreptăţi a propriei lui naţiuni de români. In concepţia lui, baza comunităţii era etnică, nu religioasă. Totuşi, pentru a convinge Dieta Transilvaniei că românii sunt favorabili unirii şi gata să treacă la greco-catolicism (cei care nu trecuseră încă), episcopul Klein a ordonat recenzarea credincioşilor români din toate parohiile, uniţi şi neuniţi, sperând să demonstreze că majoritatea zdrobitoare a celor 85.550 de familii româneşti aflate în evidenţele parohiale sunt pentru Sfânta Unire. In anul 1750, vicarul Petru Pavel Aron (ulterior episcop) organizează un nou recensământ cu caracter religios, “pentru ca să se ştie câţi preoţi se pot scuti de sarcinile publice şi ce suprafeţe de teren arabil şi fânaţ s-a dat sau urma să se dea preoţilor greco-catolici şi bisericilor unite.” Si această statistică a populaţiei româneşti s-a făcut pe protopopiate, rezultând multe date eronate din punct de vedere confesional, după cum apreciază majoritatea cercetătorilor.(Cf. Virgil Ciobanu, Statistica românilor din Ardeal, făcută de administraţia austriacă la anul 1760-1762, copiată din Archiva de războiu din Viena, Cluj, 1926). Peste un deceniu, din vara anului 1760 până în vara anului 1762, s-a realizat o nouă numărătoare a românilor din Transilvania. Deşi scopul noii statistici era tot unul confesional, ea s-a deosebit net de cele anterioare. De data aceasta, sarcina de finalizare a conscripţiei a revenit unei comisii aulice desemnate de Curtea de la Viena, condusă de generalul Adolf von Bukow şi s-a realizat pe comitate, nu pe protopopiate şi episcopii. Meticulozitatea cu care au lucrat funcţionarii austrieci şi consemnarea numărului de familii unite sau neunite îi conferă actului un grad mai mare de credibilitate. Scopul urmărit şi mărturisit de înalţii reprezentanţi imperiali era « de a stabili numărul exact al românilor şi, mai ales, câţi dintre ei au trecut cu adevărat la greco-catolicism. » Recensământul populaţiei româneşti efectuat de Bukow avea la bază un chestionar cu nouă întrebări (Virgil Sotropa, Tătarii din Valea Rodnei, Cluj, 1925, p. 12) : 1.Cine a clădit biserica voastră ? 2. A fost ea construită de uniţi sau neuniţi ? 3. Inainte cu câţi ani a fost clădită ? 4. De când se află în posesia uniţilor ? 5. Când a fost recuperată de uniţi ? 6. Există pământuri dăruite de MS bisericii sau parohiei ? 7. A dăruit vreun particular pământ ori bani bisericii şi

parohiei ? 8.-9. « Fiecare individ, făr’de a se lăsa speriat de ameninţările neuniţilor şi indus în eroare de promisiunile acestora, să mărturisească liber dacă este şi rămâne unit şi asemenea să fie întrebat fiecare individ neunit să declare dacă vrea să fie şi să rămână unit ? ». Cele câteva decenii în care s-au efectuat recensământurile din anii 1733, 1750 şi 1761-1762 au fost marcate în sate de o viaţă religioasă extrem de tensionată. Au fost numeroase cazurile în care românii care acceptaseră unirea după anul 1700 reveneau în masă la ortodoxism, deşi mediile oficiale greco-catolice apreciau că « cu foarte puţine excepţiuni sub episcopul Klein toţi românii s-au întors la unire până la 1741 ».(Augustin Bunea, Episcopul Ioan I. Klein, p. 135-137). Insă era evident că “excepţiunile” erau foarte multe, de vreme ce au generat revolte, “foarte greu aplanate de oficialităţi, care n-au reuşit multă vreme să liniştească spiritele », iar Maria Tereza a declanşat o campanie antiortodoxă în 1744, care se va întinde pe parcursul a 17-18 ani. Grăitoare sunt în acest sens şi datele statistice contradictorii sau …complet răsturnate. Dacă în statistica din 1733 s-au găsit peste 2.200 preoţi uniţi, la 1750 erau 2. 074 preoţi uniţi pentru 554.149 credincioşi, în 1760-1762 erau 2.238 preoţi uniţi pentru 25.164 familii (circa 130.000 de credincioşi) şi 1.380 preoţi ortodocşi la 126.652 familii (circa 600.000 credincioşi). E limpede că la 1750, recensământul confesional s-a făcut cu multe falsuri. Conscripţia episcopului Aron numeşte 1.887 sate unite şi numai 13 sate neunite, iar peste numai 12 ani, Bukow află 2.466 sate în care apar creştini ortodocşi cu pondere semnificativă (câteva zeci de familii) şi nu doar în 13. Mult mai plauzibil este că ultimul recensământ a reflectat adevărata stare de fapt. (Augustin Bunea, Episcopii Petru Pavel Aron şi Dionisiu Novacovici sau Istoria românilor transilvăneni de la 1751 până la 1764, Blaj, 1902, p. 275-276). In anii 1784-1786, din ordinul împăratului Iosif al II-lea a fost realizat primul recensământ modern. (DJAN Cluj, Az elsö magyarországi népszámlálás 1784-1787, Budapest, 1960, p. 352-359). El a fost întocmit de administraţia habsburgică, sub îndrumarea direct a împăratului Iosif al II-lea, motiv pentru care s-a numit conscripţia iosefină şi a fost descoperit, în manuscris în Arhivele din Viena. Intocmit cu scop fiscal şi cadastral, deci interesul cădea, cu deosebire pe perceperea impozitelor şi mai puţin pe naţionalitatea platnicilor. Astfel, nu poate fi bănuit de părtinirea vreunei naţionalităţi, întrucât a fost făcut de austrieci şi nu de unguri sau de români. In cadrul conscripţiei lucrările au început în anul 1769 cu ridicări topografice. Pe hărţile rezultate, scara 1:28.800, au fost notate cu deosebită atenţie toate localităţile existente. Odată harta topografică terminată, s-a trecut la întocmirea de acte fiscale pentru fiecare localitate în parte, cu menţionarea expresă a numărului de case sau de familii a localităţii respective pentru plata impozitelor, căci numai capii de familie erau impozabili. Consecutiv lucrărilor cadastrale s-a întocmit lexiconul localităţilor din Transilvania, un adevărat dicţionar geografic, realizat pe baza hărţilor militare în care figurau în mod amănunţit toate aşezările omeneşti de la municipiu, oraş, sat (civitas, oppidum, pagus), până la cel mai neânsemnat cătun (praedium). Lexiconul precizează limba vorbită în localitate şi religia preotului acesteia. Din aceste referinţe privind limba vorbită şi credinţa religioasă aflăm, indirect, naţionalitatea locuitorilor. Iată şi două exemple: Radna, oppidum, 242 case, lingua valachica, graeci ritus ; Dumbravicza, pagus, 70 case, lingua valachica, catholici et graeci ritus (ortodocşi). Din coroborarea acestor trei serii de documente: harta militară, actele fiscale şi lista localităţilor, se poate stabili cu destulă exactitate situaţia etnodemografică a Transilvaniei din deceniul nouă al secolului al XVIII-lea. Aceasta constituie de fapt conscripţia iosefină propriu-zisă – un ansamblu de documente cartografice şi statistice. Conscripţia iosefină înregistra în Marele Principat al Transilvaniei (ridicat la acest rang de Maria Tereza, la 10 februarie 1775) 2.600 localităţi ce însumau 256.381 case şi tot atâţia capi de familie (patrum familias). Populaţia totaliza 1.270.000 locuitori, din care numărul

românilor se estima la aproape 700.000 sau circa 54%. Probabil însă că numărul românilor să fi fost mai mare şi iată de ce. Toate conscripţiile intreprinse în secolul XVIII urmăreau, aşa cum am precizat, în principal stabilirea stării matreiale a populaţiei în vederea perceperii impozitelor. Românii ştiau aceasta ; şi, de aceea, după cum arată Stefan Meteş « se fereau de conscripţii ca de foc şi căutau să-şi reducă numărul şi situaţia materială » ; în conscripţie ei apăreau « totdeauna puţini şi mai săraci decum au fost în realitate ». In sprijinul celor afirmate menţionăm că Frederic Schwanz în a sa Conscriptio Walachorum aprecia că, în 1761, în Transilvania trăiau circa 550.000 români sau 54,9% din totalul populaţiei, - nu sunt cuprinşi aici românii din Tara Bârsei ce se aflau sub jurisdicţia magistratului Braşovului, iar Freiherr von Preiss, cu 14 ani mai târziu, aprecia că, în Transilvania, se aflau 302.886 familii din care românii totalizau 186.000 familii, deci 61,4% din numărul locuitorilor. In toate timpurile românii au format majoritatea populaţiei Transilvaniei. Se cunosc multe mărturii în această privinţă. Freiherr von Preiss, un contemporan al epocii iosefine, într-o lucrare în manuscris nota: “Românii sunt cei mai numeroşi “, iar Ignaz de Luca afirma: “Această naţiune este şi în Marele Principat foarte numeroasă ...şi una din cele mai vechi”. Precum şi după confesiuni se poate deduce structura etnică a Transilvaniei, căci românii erau ori ortodocşi- 558.070 ori greco-catolici- 119.230, pe când ungurii şi secuii erau catolici, ori calvini, iar saşii –luterani. Cele 2.600 localităţi ale Transilvaniei erau împărţite ierarhic în patru categorii: oraşe regale libere, târguri privelegiate, târguri neprivelegiate şi sate. Oraşele erau pe atunci cu mult mai mici decât azi, iar populaţia lor nu era cu mult mai numeroasă decât a comunităţilor fruntaşe. Municipiile nu erau în mod obligatoriu cele mai mari, dar erau desigur cele mai importante. Intre municipii amintim : Cluj- 9.630 loc., Sibiu- 8.310 loc., Sighişoara- 5.440 loc., Alba Iulia- 4.420 loc., Târgu Mureş- 4.340 loc. Braşovul era tot oraş liber (civitas), dar el nu figurează în conscripţia iosefină, căci nu era sub jurisdicţia principelui Transilvaniei; la vremea aceea Braşovul era cel mai mare municipiu al Transilvaniei, cu peste 17.000 locuitori. Existau atunci târguri mai mari decât unele municipii  ; de exemplu : în Câmpeni trăiau 5.456 de suflete, mai mult ca în Târgu Mureş, Orăştie- 3.190 locuitori ; Turda, era mai mare ca Sighişoara, sau sate mai mari decât unele oraşe- de exemplu : Abrud, mai mare decât Târgu Mureş. Mărimea medie a satelor în vremea aceea era cam de 80-90 case, adică 400-500 loc. De la Iosif al II-lea au rămas două opere de mare importanţă, opere plănuite de el şi în mare parte urmărite personal şi anume: harta militară şi cadastrală din 1773 şi Conscripţia fiscală din 1786. Operele amintite şi, cu deosebire conscripţia este cu atât mai importantă cu cât ea reflectă în mod imparţial atât modul de grupare şi distribuire a aşezărilor omeneşti din Transilvania şi componenţa demografică a principatului, cât şi starea economică a populaţiei. De aceea poate că nu trebuie să surprindă că, după atâta scurgere de timp ea nu a fost publicată, rămânând închisă în dosare de arhivă. Este un document ce reprezintă o verigă pe linia continuităţii elementului românesc în Transilvania.

Prof. Melania Hanciu Liceul Sportiv Alba Iulia