Realismul in Franta

Termenul denumeste conceptia artistica, literara care are ca preocupare reprezentarea obiectiva, veridica a realitatii. A aparut in Franta, la mijlocul secolului al XIX-lea ca o reactie antiromantica.

A fost folosit pentru prima data in 1850 � aplicat cu intelesul modern in pictura lui Gustave Courbet, iar in 1857 de romancierul Jules Hussan (Champfleury), considerat si teoreticianul realismului.

Caracteristici: obiectivitatea, tipicul (imprejurari tipice, personaje tipice), tendinta critica; personaje realiste, complexe � arivistul, avarul, sceleratul, inocentul, lipsa idealizarii; stil sobru, impersonal.

Ca procedee de creaţie apar: tipizarea, analiza psihologică, descrierea fidelă a realităţii.

Curentul realist s-a aflat intr-o permanentă competiţie cu naturalismul, care este, de fapt, o ramificaţie a realismului, constituită in perioada 1870 – 1890. Propunandu-şi să studieze ştiinţific existenţa omului in societate, să meargă pană la cauzalitatea cea mai adancă a relelor care o apasă, dar concentrandu-şi atenţia unilateral şi excesiv asupra mizeriilor de ordin fiziologic pe care le explică indeosebi prin ereditate, scriitorii naturalişti creează deliberat impresia că reproduc fotografic realitatea, fără selecţie; ei descriu detaliat, fără menajamente pentru cititor, cele mai teribile fapte sociale şi de patologie umană. Scriitorul naturalist prezintă omul in afara relaţiilor lui cu absolutul. Literatura naturalistă manifestă preferinţă pentru vicii şi tare biofiziologice, pentru mediile sociale obscure.

Termenul denumeste conceptia artistica, literara care are ca preocupare reprezentarea obiectiva, veridica a realitatii. A aparut in Franta, la mijlocul secolului al XIX-lea ca o reactie antiromantica.

Caracteristici: obiectivitatea, tipicul (imprejurari tipice, personaje tipice), tendinta critica; personaje realiste, complexe � arivistul, avarul, sceleratul, inocentul, lipsa idealizarii; stil sobru, impersonal. Tema, eroii, conflictul sunt luate din realitatea socială, istorică ( satul şi ţăranul, războiul, mediul citadin, moştenirea, banul ca

forţă socială ). Autorul are o atitudine critică faţă de realitatea socială. Perspectiva este obiectivă, se urmăreşte obţinerea veridicităţii atmosferei şi a conflictelor.

Gustave Flaubert (viata personala)

Gustave Flaubert (n.12 decembrie 1821, Rouen, Franța – d. 8 mai 1880, Croisset) a fost un scriitor francez.

Este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori occidentali. Cea mai importantă operă a sa este Madame Bovary (1857).

Născut într-o familie din clasa mijlocie catolice strămoși și protestanți 2 , Gustave Flaubert este al doilea copil al lui Cleopa Achille Flaubert (1784-1846), chirurg șef ocupat la Hotel-Dieu (spital) din Rouen , și soția sa, Anne Justine Caroline Fleuriot (1793-1872).

El a fost născut la 12 decembrie 1821 , după o sora si doi frati au murit in copilarie 3 , și va fi abandonat în favoarea fratelui său cel mare, elev eminent admirat de familie (numit Ahile ca tatăl său, care a reușit, de asemenea, ca medic șef Hôtel-Dieu din Rouen). Gustave Flaubert a petrecut o copilarie lipsit de bucurie, marcat de mediu întunecat al apartamentului în funcție de tatăl său în Rouen Spitalul (acum Muzeul de Istorie Flaubert și de Medicină 4 ), dar dedurizată prin complicitatea acestuia cu sora lui mai tineri, Caroline, sa născut la trei ani după ea 5 .

Exaltări adolescent romantic , este deja atras de scris, într-o școală a trăit fără entuziasm la Colegiul Regal și Liceul Rouen, de la 1832 ani. Acesta este returnat în decembrie 1839 pentru insubordonare și parola licență doar în 1840. Primul eveniment notabil în tinerețea lui a fost întâlnirea lui în Trouville-sur-Mer , în vara anului 1836, cu Elisa Schlesinger va lăsa o impresie profundă asupra lui până la sfârșitul zilelor sale. De asemenea, transpune pasiunea tăcut cu povara emotionala care le-a dezvoltat în el, în romanul său Educație sentimentala , în special pagina de celebra "aspectul" de Madame Arnoux în termeni de tineri și Frederick în ultima lor întâlnire mișcătoare.

Scutit de serviciul militar ca urmare a tragerii la sorți, care este favorabilă (așa cum a fost practicat la acel moment), Flaubert a început fără convingere, în 1841,

a studiat dreptul la Paris , unde a duce o viață agitată. Nu cunosc oameni din lumea artei, cum ar fi sculptorul James Pradier , și literatura, ca scriitorul Maxime Du Camp , care a devenit prietenul său mare, poet și dramaturg Victor Hugo . El a abandonat legii, el are oroare, în ianuarie 1844, după prima criză a epilepsiei . El a revenit la Rouen, înainte de a ajunge în iunie 1844 Croisset , de-a lungul Senei , la câțiva kilometri în aval de Rouen. El a scris unele noi si o prima versiune a Educației sentimentala . La începutul anului 1846 mor câteva săptămâni în afară, tatăl ei și sora ei mai mică (două luni după ce a dat naștere - Gustave se ocupa de nepoata sa, Caroline). Este, de asemenea, în primăvara acestui an și a început legătura lui furtunoasă intermitent de peste un deceniu, cu poetul Louise Colet . Până la ei rupe - scrisoarea lui Louise Colet ultimul este datat 06 martie 1855 - el vorbește cu corespondența ei considerabilă, în care el a dezvoltat opiniile sale cu privire la activitatea de scriitor, de subtilitățile limbii franceze și punctul de vedere asupra relației dintre bărbați și femei. Gustave Flaubert fizică mai masiv, cu toate acestea, un sportiv tanar: el se bucură de înot, scrimă, călărie, vânătoare ...

Nașterea Gustave Flaubert în 1821

El a participat la Paris Revoluția de la 1848 o foarte critic pe care o găsim în Educație sentimentala . Urmărirea încercările sale literare, el a reluat între mai 1848 și septembrie 1849 prima versiune a început în anul 1847 Ispitirea Sfântului Anton inspirat de o imagine a văzut la Genova în 1843 în timpul lunii de miere a familiei surorii sale însoțit. Gustave Flaubert și organizează cu Maxime du Camp o călătorie lungă de Est , care se va întâmpla între 1849 și 1852. Călătorie care l-au dus la Egipt și Ierusalim , trecând, revenind de Constantinopol și Italia . El a hrăni scrierile sale ulterioare ale observațiilor sale, experiențe și impresii, cum ar fi Irodiadei .

19 septembrie 1851 , Flaubert, încurajată de prietenii lui Bouilhet si Maxime Du Camp inceput sa scrie Madame Bovary , pe baza unui adevărat Norman . El a completat romanul său și realist psihologic mai 1856, dupa 56 luni de munca. El participă ocazional saloanele pariziene ale mai influent al doilea Imperiu , ca și cea a doamnei de Loynes el este foarte iubitor, sa întâlnit, printre alții George Sand . La sfârșitul anului 1856, Madame Bovary a apărut în reviste și în aprilie 1857 , romanul a fost lansat în librării și este subiectul unui proces senzational pentru indecentă Flaubert a fost achitat datorită legăturilor sale cu Societatea de -al doilea Imperiu și împărăteasa, și capacitatea de avocat, în timp ce Baudelaire , urmărit de aceeași instanță pentru aceleași motive, după publicarea lui de

colectare Les Fleurs du mal , în anul 1857 este condamnat. De la publicarea Madame Bovary Flaubert a continuat corespondența cu Marie-Sophie Leroyer Chantepie , living scriitor din Los Angeles, si dedicata săraci. Flaubert este împărțită între Croisset în 1855 și la Paris, unde a participat literar și-și freacă frații Goncourt , Sainte-Beuve , Baudelaire , Théophile Gautier și apoi, din 1863, Turgheniev și prințesa Mathilde .

1 st septembrie 1857 , Flaubert a început să scrie Salammbo , roman istoric care evoca Cartagina , în revoltă, în secolul III î.Hr., și că a călătorit în lunile aprilie și iunie 1858 în Tunisia pentru a pentru a documenta și a vedea Cartagina. Romanul apare după o maturare îndelungată în 1862 .

Doi ani mai târziu, la 1 st septembrie 1864 , Flaubert a început versiunea finală a Educației sentimentala , romanul de formare marcat de eșec și ironia cu elemente autobiografice, ca prima iubire sau pasiune revoluționarii de la 1848 revărsării . Romanul a fost publicat în noiembrie 1869 : slab primit de critici le-a făcut vândă câteva sute de exemplare.

Flaubert a continuat viața lumească: el a întâlnit împăratul primește Legiunea de Onoare în 1866 și consolidarea relațiilor sale cu George Sand , care primește de la Nohant . În iulie 1869, el a fost profund afectat de moartea prietenului său Bouilhet . Nu există nici o dovadă că el a fost iubitul mamei lui Guy de Maupassant, sora prietenului său din copilărie, Alfred Poittevin, deși în cartea sa, Viața Flaubert Erotic , publicat în 1984 de către Jean-Jacques Pauvert , Jacques-Louis Douchin affirmât. Oricum, Flaubert va fi foarte aproape de Maupassant tânăr care va lua în considerare ca un tată spiritual.

Portret de Gustave Flaubert de Gaston Bigard, medalie de bronz 50mm

Dezavantaj, Pavilion muzeu- Croisset (1921)

În timpul iernii 1870-1871 a, prusacii ocupă o parte a Franței, inclusiv Normandia și Croisset, Flaubert sa refugiat împreună cu mama sa la nepoata lui, Caroline, în Rouen, mama sa a murit pe 6 aprilie 1872 . La acea vreme, el are probleme financiare legate de falimentul de nepotul său: el a vândut ferma lui și a plecat către economia apartamentul său din Paris în timp ce starea lui de sănătate este delicată. Se completează și publică toate acestea, o rundă aprilie 1874 a treia

versiune a Temptation of St Anthony , imediat după eșecul său joc face în luna martie 1874 . Randamentul său literar a continua cu trei povești , care include trei nou volum: O inimă simplă , centrat pe figura lui Bliss inspirat de Julie, asistenta si casa familiei, care va Flaubert, Gustave atunci numai până la urmă moartea, - Legenda Sfântului Iulian ospitalier , povestiri hagiografic scris ori medievale în cinci luni în 1875, iar Irodiada jurul cifra de Ioan Botezătorul , scris în iarna anului 1875-1876. Publicarea volumului 24 aprilie 1877 a fost bine primit de critici.

Din 1877 pâna la 1880, el a continuat sa scrie Bouvard și Pécuchet , el a început în 1872-1874: munca satiric pentru care a adunat o documentație vastă rămâne incompletă, aceasta va fi publicată în stat, în anul 1881 Un an după moartea sa.

Mormantul lui Flaubert și a familiei sale în Rouen

Ultimii săi ani au fost umbrite de pierderea de prietenii săi, dificultăți financiare și probleme de sănătate. El a murit subit la 8 mai 1880 , la Canteleu cătunul Croisset , lovit de o hemoragie cerebrală . Îngroparea lui în cimitirul monumentală din Rouen a avut loc la 11 mai 1880 , la care au participat mulți scriitori importanți, care l-au recunoscut ca stăpîn al lor, indiferent dacă de Émile Zola , de Alphonse Daudet , de Edmond de Goncourt , pentru Théodore de Banville sau Guy de Maupassant , a cărui carieră a favorizat din 1873 6 .

Biblioteca istorică a orașului de la Paris are manuscrisul Educației sentimentala, precum și 36 caiete de călătorii și lecturi scrise de mâna a scriitorului. Acest fond a fost lăsată moștenire de către nepoata sa în 1931.

Gustave Flaubert (in legatura cu romanul “ Doamna Bovary’”)

Opera lui Gustave Flaubert, situată la un moment de răscruce în evoluţia literaturii franceze, este una din marile culmi ce jalonează istoria realismului critic. Metoda de creaţie pe care Stendhal şi Balzac o ilustraseră în deceniile precedente îşi pierduse mult din vigoare şi se discreditase în mâinile mai puţin îndemânatice ale celor ce-i imitau. Iată de ce Flaubert creează după o formulă proprie, născută anume din ne-voia unei înnoiri; este adevărat că inovaţiile lui au constituit şi un punct de plecare pentru şcoala naturalistă, dar aceasta a apărut de fapt în afara şi

chiar împotriva intenţiilor lui Gustave Flaubert. O privire asupra vieţii scriitorului ne va ajuta să înţelegem atât geneza şi caracteristicile metodei lui de creaţie cât şi contingenţele acesteia din urmă cu naturalismul.

Gustave Flaubert s-a născut la 12 decembrie 1821 în oraşul Rouen din Normandia. Era fiul doctorului Achille-Cléophas Flaubert, chirurg-şef la spitalul din Rouen, una din celebrităţile medicale ale timpului. Dotat cu un înalt simţ al datoriei, doctorul Flaubert se bucura pentru devotamentul şi bunătatea lui de recunoştinţa şi stima tuturor concetăţenilor. Iată de ce în 1824, sub regimul de cruntă reacţiune al Restauraţiei, când a fost denunţat ca ateu, el a găsit apărători în toate păturile populaţiei, iar la moartea lui, docherii din Rouen i-au purtat sicriul pe umeri până la cimitir. Gustave Flaubert a căpătat de la tatăl său respectul pentru muncă şi a învăţat să se aplece cu atenţie şi răbdare asupra realităţii. Până la vârsta de optsprezece ani a locuit chiar în incinta spitalului, şi adeseori, pe când era copil, privea pe ascuns în sala de disecţie, unde lucra doctorul Flaubert. Atmosfera apăsătoare, tristă, caracteristică locului, i-a influenţat firea, imprimându-i o anumită gravitate şi dezvoltându-i din primii ani gustul pentru o existenţă retrasă, fără manifestări zgomotoase. Mai târziu, aceste trăsături, favorizate de o serie de împrejurări, se accentuează. La liceul din Rouen, unde se înscrie în 1832, Flaubert are de îndurat multe suferinţe morale, şi încă din această perioadă se precizează atitudinea lui de nemulţumit, de revoltat, ura lui împotriva burghezilor, pe care o vom regăsi şi mai puternică la scriitorul matur. Sub influenţa nefastă a celor din jurul său, contaminaţi de "boala secolului", cum o numeşte Musset , melancolia lui se transformă într-un adevărat dezgust de viaţă. Generaţia postrevoluţionară şi postimperială, hrănită cu vise de glorie şi de libertate, se izbise brutal de platitudinea şi ipocrizia vieţii contemporane. Republica era strivită de tron, libertatea pierea sub loviturile feudalilor întorşi din emigraţie. Tristeţea şi dispe-rarea fermentează acum în multe inimi, se revarsă în literatura romantică şi duce la visări bolnăvicioase ori la libertinaj. În jurul lui Flaubcrt, elevi ai liceului din Rouen se lasă târâţi de vicii, unii ajung la sinucidere. La nouăsprezece ani, când îşi dă bacalaureatul, tânărul Flaubert este o fire închisă, iritabilă, plină de melancolie. Mărturiile celor ce l-au cunoscut atunci ni-l arată ca pe un timid, dureros conştient de inadaptabilitatea lui şi care bravează totul cu o superbă indiferenţă, dispreţuind laolaltă religia, politica şi afacerile băneşti. Apreciază însă eleganţa în îmbrăcăminte, purtând după moda timpului de preferinţă o cămaşă de flanelă roşie, pantaloni albaştri de postav şi o eşarfă în jurul trupului. Era de o frumuseţe impunătoare, înalt, blond, cu ochii albaştri – un adevărat tip de normand, trăsături moştenite probabil de la mama sa, Caroline Flaubert, descendentă a unei străvechi familii din Normandia de Jos. În comportarea adolescentului Flaubert era desigur şi o doză puternică de afectare, dar în buna parte melancolia lui era

reală. Să adăugăm că de câţiva ani se îndrăgostise de o femeie căsătorită şi suferea în tăcere. Pasiunea aceasta, născută la şaisprezece ani şi nemărturisită niciodată, se arăta durabilă şi cu atât mai chinuitoare. La terminarea studiilor, în 1840, părinţii îl trimit într-o călătorie în Corsica, dar starea lui de spirit rămâne aceeaşi. Ascultând îndemnul familiei, Flaubert se înscrie la Facultatea de drept din Paris, unde rămâne până în 1846. Dar dacă studiile nu-l atrag, el se ţine departe şi de distracţiile zgomotoase ale studenţilor de pe-atunci, rămânând zile întregi închis în casă. Din când în când iese din amorţeală şi vizitează atelierul sculptorului Pradier. Acolo întâlneştc într-o zi pe Victor Hugo, poetul pentru care avea un adevărat cult, precum şi pe Louise Colet, scriitoare uitată astăzi, dar foarte cunoscută la vremea ei. Louise Colet este pentru Flaubert marea aventură de dragoste a tinereţii lui. Legătura lor durează opt ani, cu certuri şi împăcări succesive, până la ruptura definitivă din 1854. Se pare însă că între ei n-a existat o prea mare comuniune spirituală şi că Louise Colet n-a înţeles decât foarte târziu cât de profund şi de original era talentul lui Flaubert. De altfel, au trăit tot timpul departe unul de altul, căci Gustave Flaubert a părăsit Parisul chiar din 1846, anul primei lor întâlniri. El se stabileşte acum pentru tot restul vieţii la Croisset, pe malul Senei, unde avea o mică proprietate, şi duce timp de treizeci şi patru de ani o viaţă destul de retrasă, consacrându-se în primul rând activităţii literare. Anul 1846 marchează, aşadar, o nouă perioadă în viaţa lui Flaubert. Unii biografi s-au referit la ea ca la o claustrare de bunăvoie în folosul artei, însă retragerea lui la Croisset a fost determinată de alte motive. Era, în primul rând, dorinţa scriitorului de a locui lângă mama sa, rămasă cu totul singură după moartea doctorului Cléophas Flaubert, în 1845, şi a fiicei sale Caroline, în anul următor. Două lovituri dureroase, pe care Flaubert le suportă cu greu. Pe de altă parte, nu-l mai reţinea nimic la Paris, căci părăsise demult studiile de drept. În sfârşit, era şi bolnav: hărţuit din 1844 de o boală nervoasă gravă. Toate acestea l-au determinat să plece fără nici o părere de rău din Paris, unde se plictisea amarnic, şi să se stabilească lângă bătrâna doamnă Flaubert, la Croisset. Izolarea lui a fost însă relativă. Ea nu trebuie înţeleasă nici pe departe ca o rupere totală de lume, de viaţa socială, ca o închidere a scriitorului în „turnul lui de fildeş". Laboratorul său literar de la Croisset avea toate uşile deschise. Flaubert îşi păstrează la Paris un mic apartament, unde se întâlneşte adesea cu scriitori şi critici cu renume. La discuţiile pasionate despre artă care se duceau acolo, luau parte, printre alţii, Théophile Gautier şi Sainte-Beuve, iar mai târziu, fraţii Goncourt, Maupassant, Alphonse Daudet şi Emile Zola. Nu lipsea nici scriitorul rus Turgheniev, pe atunci la Paris. Flaubert frecventează în aceeaşi perioadă restaurantul „Magny", în care se întrunea un adevărat cenaclu literar, ia parte la viaţa mondenă, se duce la Baden-Baden, localitate balneară la modă. Numeroasele lui deplasări în apropiere, la

Rouen, Trouville şi Nogent, prezintă de asemenea un mare interes, deoarece l-au pus în contact cu realitatea socială contemporană, substanţa principalelor sale opere. Dar Flaubert a întreprins şi călătorii mari, de lungă durată şi bogate în învăţăminte. Încă înainte de şederea lui la Croisset, vizitează Corsica, nordul Italiei şi Elveţia. Acum, în perioada de „claustrare", Flauben străbate pe jos Bretania, în tovărăşia lui Maxime du Camp, scriitor şi el. Tot împreună vor întreprinde peste doi ani o mare călătorie prin Orient, care durează optsprezece luni: din toamna lui 1S49 până în primăvara lui 1851. Pornesc de la Alexandria, din Egipt, urcă mai întâi până la cea de-a doua cataractă a Nilului, apoi vizitează Siria si Palestina, se îndreaptă spre Constantinopole, unde rămân o lună, trec prin Grecia, ajung la Roma şi, în sfârşit, se întorc în patrie. Şapte ani mai târziu, Flaubert va călători din nou, de data aceasta în nordul Africii, pentru a cerceta rămăşiţele cetăţii Cartagina, pe care avea s-o înfăţişeze în romanul Salammbô. Este o călătorie de documentare, căreia-i consacră aproximativ două luni. Cu aceasta, călătoriile lui mai importante iau sfârşit. Ar merita totuşi să mai fie amintite câteva: la Bruxelles, apoi în Bretania, iar mult mai târziu la Nohant, pentru a o vizita pe George Sand.

În lumina acestor fapte, legenda călugărului laic, retras la Croisset şi nedezlipit de masa de lucru, se corectează simţitor. Nu este însă mai puţin adevărat că cei treizeci şi patru de ani petrecuţi la Croisset au fost pentru Flaubert o epocă de intensă activitate literară. Cu o îndârjire neîntrecută poate decât de Balzac, el citeşte, ia note, întocmeşte planuri de opere, redactează, rămânând de cele mai multe ori cu pana în mână – o pană adevărată de gâscă – de la 10 seara până la 4 dimineaţa. Flaubert împingea până la marginile posibile exigenţa faţă de perfecţiunea stilului. Îşi impunea constrângeri deosebit de grele, uneori chiar inutile, cum ar fi aceea de a nu întrebuinţa de două ori pe o pagină acelaşi cuvânt. El voia mai ales ca proza lui să fie plină de armonie, să aibă un ritm ascuns, prezent în toate frazele, dar fără stridenţe supărătoare pentru cititor. Pentru el nu existau sinonime, şi adesea petrecea ore întregi în căutarea termenului exact. Lucra, de obicei, pe faze distincte: juxtapunerea cuvintelor alese fără a ţine seamă de construcţia gramaticală, apoi construirea frazelor cu aceste elemente, şi, în fine, proba fonetică, cititul cu glas tare. Rar i se întâmpla să fie satisfăcut de forma frazelor sale. Suferea de aceea necontenite descurajări şi disperări. Mereu îşi „dărâma" frazele – cuvântul e al său – schimba construcţia paragrafelor, refăcea capitolele. Discursul cuprins în fragmentul consacrat serbării agricole din Doamna Bovary a fost refăcut de şapte ori, iar descrierea oraşului Rouea cunoaşte cinci redactări.

Moartea l-a surprins în plin efort creator. Doamna Bovary, Salammbô, Educaţia sentimentală, Ispitirea sfântului Anton, Trei povestiri şi Bouvard şi Pécuchet sunt

rezultatele mai importante ale strădaniilor lui. De la Flaubert ne-a rămas şi o voluminoasă corespondenţă, deosebit de utilă pentru înţelegerea concepţiilor sale artistice, precum şi câteva încercări dramatice, ma puţin cunoscute, scrise în ultima parte a vieţii. Nu vom menţiona nici una din scrierile lui din tinereţe, din copilărie, mai bine zis, căci precocitatea sa literară este remarcabilă: la 9 ani improvizează piese de teatru, pe care le pune în scenă împreună cu prietenii săi Ernest Chevalier şi fraţii Le Poittevin. Aceste încercări, de un romantism exagerat şi în general lipsite de originalitate ca inspiraţie, sunt oricum o mărturie a efervescenţei spirituale proprii lui Flaubert, a talentului său timpuriu. Gloria lui literară este destul de târzie: după publicarea în 1856 a Doamnei Bovary. Până atunci, experienţa de viaţă, înţelegerea realităţii şi contactul strâns cu oamenii de litere îl vor ajuta să-şi croiască un drum nou în artă, corespunzător cerinţelor vremii. Prieteniile lui literare sunt numeroase. Am pomenit deja câteva nume, dar se cuvine să amintim şi altele: Louis Bouilhet şi Feydeau, printre cei intimi; apoi Baudelaire, Théodore de Banville, Guy de Maupassant – elevul şi discipolul său; Huysmans, Céard, Hennique, tineri scriitori din scoală lui Zola, şi, în fine, George Sand şi Victor Hugo, din generaţia mai veche. De unii dintre ei îi va lega o afecţiune puternică, şi pierderea lor îi va întuneca mult ultimii ani, şi aşa destul de trişti, petrecuţi în sărăcie, jignit şi umilit adesea de oficialităţi. Louis Bouilhet, vechiul său prieten, moare în 1871, în 1872 îşi pierde mama şi un alt prieten apropiat, pe Théophile Gautier. Feydeau moare şi el în anul următor; Louise Colet şi George Sand, în 1876. Loviturile acestea îl zguduie puternic, şi lucrul la romanul Bouvard si Pccuchet abia înaintează. Va rămâne, de altfel, neterminat, căci un atac de apoplexie pune capăt zilelor scriitorului în dimineaţa de 8 mai 1880.

*

Prin strădaniile sale îndelungate, Flaubert a izbutit să cristalizeze o nouă formulă a realismului critic, cucerindu-şi astfel un loc de frunte printre marii scriitori ai lumii. El are meritul de a fi descifrat sensul evoluţiei fenomenului În lumea aceasta urâtă a provinciei burgheze, cu preocupări meschine, ou satisfacţii mărunte, lipsită de orizont, apăsătoare şi monotonă, apar şi două figuri către care se îndreaptă simpatia scriitorului: una este bătrâna servitoare Catherine Leroux, care, cu toată abrutizarea sa, după „o jumătate de secol de sclavie" şi poate tocmai de aceea, are o anumită nobleţe tragica în simplitatea pe care o respiră; cealaltă, tot o apariţie momentană, e doctorul Larivière, în care Flaubert a întruchipat trăsăturile propriului său tată. Dar şi faţă de Emma, căzută în plasa amăgirilor romantice şi

suferind influenţa nefastă a mediului filistin în care evoluase, ghicim nu numai condamnarea aspră, meritată de ea pentru egoismul şi falsitatea de care dă dovadă, ci şi profunda milă a autorului. De altfel, într-una din scrisorile lui, Flaubert îşi exprimă deschis, în cuvinte pline de căldură, simpatia faţă de eroină. Emma Bovary reprezintă spiritul de protest, nemulţumirea faţă de urâciunea mediului în care trăieşte. Romantică prin educaţie, Emma imaginează o altă lume, fixându-se în cele din urmă la idealul de viaţă pariziană, ou teatre şi opere, cu saloane fastuoase şi cavaleri eleganţi. Visul ei este fad şi vulgar, dar el rămâne totuşi un act de protest împotriva meschinăriei şi platitudinii care o înconjoară. Gestul romantic de protest nu se mai rezolvă ca în trecut prin acţiune pe plan social, ci se reduce acum la visare searbădă. Burghezia a cultivat acest soi de romantism deoarece el abătea atenţia de la acţiunea practică. Mica burghezie cădea adesea în acest laţ, şi nu întâmplător Emma Bovary este o reprezentantă a acestei categorii sociale. Flaubert atacă aşadar acel romantism care se transformase în pură amăgire. Individul educat în acest spirit romantic este inapt pentru viaţă, nepractic şi ridicol, şi el eşuează cu necesitate într-o lume în care se afirmă Homais şi Lheureux.

Toate personajele romanului, exemplare ale lumii burgheze, sunt individualizate cu o forţa admirabilă. Precisă ca un studiu ştiinţific, cartea redă aspectele urâte ale vieţii burgheze şi conţine, implicit, o condamnare a ei. Criticii burghezi au încercat în diverse chipuri să atenueze concluziile la care duce Doamna Bovary. Unii au declarat că autorul este un mizantrop, că denaturează firea omenească şi că propagă o concepţie pesimistă asupra vieţii. Se nega astfel în întregime adevărul conţinutului cărţii, acesta fiind prezentat drept o plăsmuire răutăcioasă, în limitele verosimilului, dar fără corespondent real. Alţii, oprindu-se la personajul Homais, au afirmat că în el trebuie văzută întruchiparea eternei prostii şi josnicii omeneşti, adică îl ridicau la rangul de „tip general uman", răpindu-i astfel conţinutul istoric concret, atât de net marcat de autor. Ca document istoric al epocii de trecere de la o perioadă revoluţionară la alta (1848-l871), Doamna Bovary nu putea avea un conţinut trandafiriu, căci realitatea socială pe care o zugrăvea era urâtă. Nevăzând nici o ieşire din această situaţie, Flaubert a adoptat atitudinea unui spectator sceptic, care nu propune soluţii, iar aceasta a accentuat şi mai mult atmosfera sumbră a cărţii. Onorabilitatea şi pudoarea oficială a burgheziei apar sub pana lui ca o simplă faţadă menită să mas-cheze imoralitatea, mărginirea, uscăciunea sufletească şi cruzimea generate de orânduirea capitalistă. Situându-se fără rezerve de partea nemulţumiţilor, Flaubert a contribuit direct prin opera sa la închegarea ideii despre necesitatea unei transformări sociale. De aceea cititorul de astăzi îl simte apropiat şi-l iubeşte.

Critica-concluzia proprie

"Madame Bovary c’est moi", spunea despre unul dintre personajele arhetipale ale literaturii moderne, însuşi creatorul său, Gustave Flaubert, născut La Rouen pe 12 decembrie 1821. Fiu al respectatului chirurg Achille-Cléophas Flaubert, acuzat, judecat şi achitat pentru ateism, scriitorul francez a moştenit de la tatăl său luciditatea, acurateţea şi atenţia pentru detalii dar şi o anume melancolie izvorâtă din confruntarea cu implacabilul condiţiei umane.

De altfel, această prea puţin burgheză şi necruţătoare perspectivă asupra vieţii l-a adus şi pe Flaubert, scriitorul, în ipostaza de a-şi apăra convingerile expuse în primul său roman publicat şi cea mai importantă operă a sa, "Madame Bovary", împotriva acuzaţiilor de obscenitate aduse de apărătorii moralei vremii.

Finalizarea procesului şi achitarea obţinută pe 7 februarie 1857 au permis publicarea romanului ca o carte de sine stătătoare în aprilie 1857, după ce, pe fragmente, apăruse încă din 1856, în La Revue de Paris. Cel ce avea să fie apreciat de critici ca unul dintre cele mai influente romane ale literaturii universale s-a bucurat totodată şi de un important succes la public, devenind destul de curând un bestseller.

Deşi personajul central al cărţii, Emma Bovary, este în fond o femeie inadaptată dintr-un banal orăşel de provincie, al cărei destin tragic este pe deplin consecinţa propriilor tentative de a refuza confruntarea cu o realitate neconformă cu aspiraţiile, răspunsul pozitiv al publicului larg nu este deloc inexplicabil. Ca toţi marii portretişti, Flaubert surprinde în fapt o ipostază esenţială a naturii umane, ce poate fi desprinsă şi analizată independent de contextul epocii în care este plasată, şi deci niciodată desuetă.

Emma Bovary (ca şi un alt inadaptat mult admirat de Flaubert, don Quijote) este ceea ce criticii au numit o victimă a cărţilor, literatura luând forma unui instrument de autoiluzionare pentru adolescenta orfană de mamă crescută la mănăstire şi mai târziu pentru tânăra soţie a mult prea mediocrului doctor Charles Bovary, care se simte nedreptăţită şi pentru care viaţa e mereu în altă parte. Deşi inteligentă, educată şi sensibilă, Emma este o cititoare naivă-emoţională, nedistanţată critic de personajele romantice ce îi servesc drept mijloc de

autodefinire şi izvor de aspiraţii exagerate. Iluzia funcţionând în egală măsură şi cu privire la persoanele din jurul său, pe care ea le învesteşte cu capacităţi şi trăsături romaneşti, Emma este în egală măsură o victimă a meschinăriei celor care îi speculează şi îi întreţin iluziile (domnul L’heureux, Rodolphe Boulanger) dar şi o agresoare pentru victimele egocentrismului ei (Charles şi Berthe Bovary).

Ca personajul lui Cervantes, protagonista romanului lui Flaubert a inspirat un concept distinct, numele său transformându-se în substantiv comun, bovarism (respectiv donquijotism), termen deopotrivă evocat în critica literară şi psihologie.

Rezultatele unui sondaj realizat în anul 2007 printre 125 de autori contemporani, publicate într-un volum intitulat „The Top Ten", au plasat "Doamna Bovary" pe locul al doilea între cele mai bune romane scrise vreodată, surclasată fiind doar de "Anna Karenina" de Lev Tolstoi: o dovadă în plus că sinceritatea fără compromisuri, profunzimea şi talentul sunt cele ce conferă unei opere imunitate la schimbările de ordin ideologic, moral şi estetic, şi apreciere egală din partea criticii şi a cititorilor oricărei epoci.

Bibliografie

Am fost ispirat de prefata lui Aurelian Tanase, care a studiat amanuntut biografia lui G.Plaubert si romanul “Doamna Bovary”.