Turism Franta
-
Upload
alexandra-andronache -
Category
Documents
-
view
271 -
download
7
description
Transcript of Turism Franta
Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor
Specializarea: MG (linia română)
Anul III-ID
-Proiect Turism Internaţional-
« Fran aț »
Nume, Prenume Student:
Cluj-Napoca
Franța
Cuprins
1. Analiza potenţialului turistic internaţional al ţării
1.1. Prezentarea generală a ţării
1.2. Analiza macromediului de marketing
1.3. Identificarea principalelor atracţii turistice internaţionale
1.4. Imaginea destinaţiei analizate în rândul turiştilor internaţionali
2. Analiza competitivităţii în sectorul Turismului şi Călătoriilor (T&C)
2.1. Cadrul de funcţionare şi organizare a sectorului T&C
2.2. Economia şi infrastructura sectorului T&C
2.3. Resursele naturale, culturale şi umane implicate în sectorul T&C
3. Analiza dimensiunii economice a turismului internaţional a ţării
3.1. Analiza principalelor fluxuri turistice internaţionale
3.2. Impactul economic al turismului internaţional
3.3. Analiza comparativă a impactului economic al T&C ţării
BIBLIOGRAFIE
2
Franța
1. Analiza potenţialului turistic internaţional al Fran a: ț1.1. Prezentarea generală a Fran eițFranţa este situată în extremitatea vestică a continentului european, fiind cuprinsă între
42°20`- 51°5` latitudine nordică şi 5°55` longitudine vestică - 8°10` longitudine estică. Cea mai întinsă
ţară din Europa Occidentală, Franţa ocupă locul III din întreaga Europa, după Rusia şi Ucraina, cu o
suprafaţă de 551.602 km2 incluzând şi Insula Corsica.
Conturul teritoriului se poate înscrie într-un hexagon înconjurat de vecinii săi: la nord Marea
Mânecii şi Marea Nordului , la vest Oceanul Atlantic, în sud Marea Mediterană acestea formând
graniţele maritime ale Franţei. Graniţele terestre sunt constituite de ţările aflate în nord : Belgia şi
Luxemburg, în nord-est Germania, în est Elveţia, Italia şi Monaco iar în sud-vest Spania şi cu micul
principat Andorra. Franţa este formată din 22 de regiuni, împărţite în 96 de departamente, la care se
adaugă alte teritorii dependente : Guadelupa, Martinica, Guyana Franceză,Réunion, Polinezia Franceză,
Noua Caledonie, Wallis, Mayotte, St.Pierre, Miquelon,etc. Din teritoriul Franţei, 80% se situează la
altitudini mai mici de 500 m.
Fig. 1 – Harta Fran eiț
Căile de acces
Fiind o ţară foarte dezvoltată, căile de acces sunt numeroase (aeroporturi, gări, porturi,
autostrăzi). Reţeaua de căi de transport este diversificată şi modernă, dar polarizată îndeosebi din
capitala ţării. Franţa a avut în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, realizări remarcabile în domeniul
transportului feroviar de mare viteză, aşa-numitul TGV. Dispune totodată de o însemnată reţea de
autostrăzi şi alte căi rutiere modernizate. Transporturile pe apa atât fluviale, cât şi maritime, sunt de
3
Franța
asemenea bine dezvoltate. Dispune totodată de o importantă flota comercială maritimă şi de unele
dintre cele mai mari porturi de pe glob: Marsille şi Le Hâvre. Aeroporturile Parisului (Charles de Gaulle
si Orly) se înscriu printre cele mai mari din lume. În tehnologia transporturilor , Franţa este
conducătoare mondială, pe lângă ca deţine recordul vitezei pe cale ferată (154km/h) TGV, modul de
confort şi eficienţă.
AEROPORTURI:
Aeroportul Internaţional Charles de Gaulle (Aéroport de Roissy-Charles de Gaulle) este
cel mai mare aeroport a Franţei şi printre cele mai mari din Europa. Este situat în localitatea Roissy-
en-France, 25 km de la Paris, şi este numit după generalul şi fostul preşedinte francez Charles de
Gaulle (1890-1970). Aeroportul a fost deschis în anul 1974.
Aeroportul Paris - Charles De Gaulle este utilizat de companiile aeriene low cost pentru zboruri
interne, internaţionale şi transcontinentale. Cea mai importantă companie aeriană low cost este
Vueling, care are un hub pe acest aeroport. Alte companii aeriene care zboară către CDG sunt Aer
Lingus, Air Arabia, Air Berlin, Air Transat, Atlas Blue, Blue1, bmibaby şi altele. În total sunt 18
companii aeriene low cost care zboară către CDG. Pe aeroportul Paris - Charles De Gaulle se află trei
terminale pentru pasageri.
Aeroportul Bordeaux se află în Franţa şi se numără printre aeroporturile de dimensiuni
medii. Aeroportul este utilizat de pasagerii care călătoresc către oraşul Bordeaux, şi are un singur
terminal. Bordeaux este o destinaţie îndrăgită pentru o escapadă la sfârşitul săptămânii. Aeroportul
Bordeaux oferă zboruri interne în Franţa, zboruri internaţionale şi zboruri transcontinentale.
Companiile Aer Lingus, Air Transat, Baboo, bmibaby, easyJet şi Ryanair oferă zboruri cu destinaţia
BOD. Există 6 companii aeriene low cost cu conexiuni către BOD.
Aeroportul Lyon Saint Exupéry este un aeroport de dimensiuni moderate din Franţa. La 20
km de aeroport se află Lyon. Lyon Saint Exupéry este o destinaţie excelentă pentru vizitarea
obiectivelor turistice. Codul IATA al acestui aeroport este LYS. Pe aeroportul Lyon Saint Exupéry se
află trei terminale pentru pasageri, nu uitaţi să verificaţi unde trebuie să vă înregistraţi la check-in.
Companiile aeriene low cost utilizează acest aeroport pentru zboruri interne, internaţionale şi
transcontinentale. Puteţi ajunge la LYS călătorind cu Aer Lingus, Air Arabia, Air Transat, Atlas Blue,
Blue Air, Brussels Airlines, Condor şi altele. În baza noastră de date există 10 companii aeriene low
cost cu conexiuni către acest aeroport.
Aeroportul Nice este un aeroport de dimensiuni moderate din Franţa. Aeroportul este utilizat
de pasagerii care călătoresc către Nisa, care se află la 6 km distanţă. Nice este o destinaţie îndrăgită
pentru petrecerea vacanţei de vară, dar şi pentru sejururi scurte pe tot timpul anului. Codul IATA
folosit pentru a desemna acest aeroport este NCE. Pe aeroportul Nice se află două
terminale.Aeroportul Nice oferă zboruri interne în Franţa, zboruri internaţionale şi zboruri
transcontinentale.
4
Franța
Aeroportul Paris Orly este unul dintre cele mai mari aeroporturi din Franţa. Aeroportul este
situat la 13 km de Paris. Paris Orly este o destinaţie îndrăgită pentru o escapadă la sfârşitul
săptămânii. Pentru abrevierea denumirii aeroportului se utilizează codul ORY. Aeroportul are două
terminale.
GĂRI:
Gara Saint-Charles uşor de recunoscut, după ce a fost folosită ca decor în numeroase filme. Este
una dintre cele mai vechi şi mai frumoase din Franţa, arhitectura clasică, în combinaţie cu influenţele
orientale, fiind cu adevarat surprinzatoare.
Gara de Nord (franceză Gare du Nord) este cea mai mare din cele 6 gări ce deservesc marile linii
din capitala Franţei. Este un important nod multimodal care oferă acces la trenuri d e mare viteză, ce
oferă legături naţionale şi internaţionale (gara este terminalul parizian al serviciilor Eurostar şi
Thalys),trenuri regionale, trenuri expres urbane, metrou şi autobuz. Cu un trafic de 180 milioane
pasageri anual este cea mai frecventată gară europeană şi a treia la nivel mondial după cele din Tokyo
şi Chicago.
PORTURI:
Marsilia este cel mai vechi şi al doilea oraş ca mărime din Franţa. Întemeiat de negustorii greci
în anul 600 î.Hr., poarta spre Mediterană, spre Orient şi dincolo de acesta a fost un strălucitor port
timp de mai multe secole.
Astăzi, Vieux Port posedă o piaţă de peşte plină de culoare şi o multitudine de restaurante cu
specific, îndeosebi bazate pe fructe de mare. La ieşire din port, se află La Canebière sau “Cutia de bere”
care are acelaşi aspect ca atunci când li s-a prezentat marilor englezi în secolul al XIX-lea. Din
Antichitate, Marsilia a fost cunoscută ca una din cele mai populate zone din Galia. Istoria sa este
extrem de veche: experţii nu au nici o îndoială că Marsilia este cel mai vechi oraş francez; există unele
teorii precum că ultimii supravieţuitori ai Troiei s-ar fi stabilit aici. Marsilia este încă un mare port, şi
asta pentru că a primit imigranţi din tot bazinul mediteranean. Poveştile despre rasism sunt fondate,
dar Marsilia se descurcă bine cu tensiunile sale urbane. Oamenii de aici sunt extrem de ataşaţi
activităţilor portuare şi mulţi lucrează în domeniul naval. Trăsătura cea mai extraordinară a
Marsiliei rămâne portul, deşi partea centrală a oraşului este foarte interesantă din punct de vedere
cultural şi arhitectonic.
Le Havre este un oraş în Franţa, sub-prefectură a departamentului Seine-Maritime, în regiunea
Normandia de Sus, al doilea port al Franţri după Marsilia şi cel mai mare port francez de container.
Oraşul Toulon este un important port şi centru maritim situat pe Coasta de Azur, pe malul Mării
Mediterane, între Marsillia şi staţiunile climaterice Cannes, Nisa si Monte Carlo.
AUTOSTRĂZI:
Lungimea căilor ferate franceze este de 32.727 km, din care 12.986 sunt electrificate.
Superexpresurile franceze sunt denumite TVG ( train de grand vitese – trenuri de mare viteză) şi sunt
5
Franța
cele mai rapide din Europa. Centrul căilor de transport este oraşul Paris, care este şi port fluvial şi are
trei aeroporturi. În ţară există 1504940 km autostrăzi cu plată. Pe căile fluviale interne – având o
lungime de cca. 8500 km – se desfăşoară o importantă activitate de transport de mărfuri. Liniile
aeriene internaţionale sunt conduse de Societatea Naţională Air France, iar liniile interne de Air Inter.
Eurotunelul, una din realizările inginereşti ale secolului trecut, a fost iniţiat de preşedintele
Mitterrand şi primul ministru al Angliei. Acesta este un succes pentru ambele economii, pentru că
traficul se dezvoltă şi transportul este mai ieftin. De când s-a deschis proiectul vasului amiral în 1994,
legătura terestră şi feroviară ia cel puţin o treime din traficul dintre Franţa şi Anglia. Francezii,
satisfăcuţi, arată că pe când legătura lor feroviară este rapidă şi eficientă, serviciul britanic este
trândav datorită eşecului lor de a construi o nouă legătură feroviară.
1.2. Analiza macromediului de marketing
Economia Fran ei ț este o combina ie de multe întreprinderi private (peste 2,5 milioaneț
companii înregistrate) i de importante (dar în scădere) interven ii ale guvernului care păstrează oș ț
influen ă puternică asupra anumitor sectoare economice fiind principalul ac ionar la numeroaseț ț
societă i considerate drept strategice (cale ferată, electricitate, contruc ii de aeronave, etc.). Totu iț ț ș
guvernul a început să î i relaxeze controlul asupra anumitor sectoare i a început să vândă o parte dinș ș
ac iunile sale la anumite companii cum ar fiț France Télécom, Air France, precum i numeroaseș
societă i din domeniul asigurărilor, finan elor i din industria apărării.ț ț ș
Fran a este membră dinț G8, grupul celor mai industrializate na iuni, fiind considerată în 2005ț
ca cea de a asea economie mondială dupăș Statele Unite, Japonia, Germania, China iș Regatul Unit.
Fran a este una dintre cele 11 ări dinț ț Uniunea Europeană care a lansat moneda Euro la 1
ianuarie 1999, aceasta înlocuind complet Francul Francez la începutul anului 2002.
Conform Organiza iei pentru Cooperare Economică i Dezvoltareț ș , în anul 2004 Fran a a fost celț
de al 5-lea exportator mondial i cel de al patrulea importator mondial de bunuri fabricate. În 2003ș
Fran a a fost cel de al doilea recipient de investi ii străine direct dintre ările OCDE cu 47 miliardeț ț ț
dolari înaintea Statelor Unite, Japoiniei, Regatului Unit sau Germaniei, iar companiile franceze au
investit în acela i an 57,3 miliarde dolari, Fran a fiind astfel al doilea cel mai important investitorș ț
direct dintre ările OECD, dupăț Statele Unite. În 2005 raportul OCDE asupra ărilor G7 clasa Fran a peț ț
primul loc în ceea ce prive te productivitatea (măsurată ca PIB per oră lucrată).ș În 2004, PIB-ul per
oră lucrată în Fran a era de 47,7 dolari, mai mult decât în Statele Unite(46,3$), Germania (42,1$),ț
Regatul Unit (39,6$) sau Japonia (32,5$).
La Défense, Paris este principalul centru al economiei franceze.
În ciuda acestor cifre, PIB-ul per locuitor în Fran a este semnificativ mai mic decât cele din alteț
state din OECD, fiind comparabil cu cel al ărilor dezvoltate din UE, situat la aporximativ 30% din cel alț
Statelor Unite. Motivul este faptul că procentajul popula iei franceze în activitate este mai mic decâtț
6
Franța
cel din alte ări, astfel încât PIB-ul pe cap de locuitor este mai mic, în ciuda productivită ii ridicate.ț ț
Dintre ările OECD Fran a are unul dintre cele mai mici procente de popula ie lucrătoare cu vârtstaț ț ț
între 15 i 64 de ani, de doar 68.8% în 2004, fa ă de 80% în Japonia, 78,9% în Regatul Unit, 77,2% înș ț
SUA i 71% în Germania.ș Acest fenomen se datorează omajului relativ important: 9% din popula iaș ț
activă, posibilitatea facilă de a prelungii studiile i ajutoarele din partea guvernului, din ce în ce maiș
rare în ultima vreme, pentru ca angaja ii din anumite domenii să poată ie i la pensie mai repede.ț ș
Mul i economi ti consideră că principala problemă a economiei franceze nu esteț ș
productivitatea, ci lipsa reformelor economice care să permită unui procentaj mai important din
popula ia activă să lucreze. Punctele de vedere de dreapta sus in că orele de muncă scurte i greutateaț ț ș
de reformare a pie ei muncii sunt punctele slabe, iar punctele de vedere de stânga men ionează lipsaț ț
politicilor guvernamentale de creare a justi iei sociale. Încercări recente ale guvernului de a modificaț
pia a de muncă pentru tineri pentru a combate omajul s-au lovit în anul 2006 de o rezisten ăț ș ț
importantă manifestată prin proteste ample.
Fran a avea o popula ie de 62.998.773 locuitori la data de 1 ianuarie 2006, din care 61.166.822ț ț
erau în Fran a metropolitanăț [16], ceea ce corespunde la aproximativ 1% din popula ia mondială.ț
Din 1801 s-a organizat, la intervale regulate câte un recensământ na ional general, din 2004 acestaț
devenind permanent.
Cre terea demografică înregistrată de Fran a este una dintre cele mai dinamice din Europa iș ț ș
este datorată unui nivel al natalită ii superior mediei europene i unui sold migrator pozitivț ș
(aproximativ 100.000 persoane anual). În ceea ce prive te fecunditatea, aceasta se clasează printreș
primele în Europa, cu 2,01 copii per femeie în anul 2006; doar Albania, Muntenegru iș Islanda având
indici de fecunditate mai mari. În plus, datorită cre terii speran ei de via ă, se înregistrează o cre tereș ț ț ș
a propor iei de persoane în vârstă, fenomen cunoscut sub numele deț pappy boom i este datoratș
ajungerii la vârsta a treia a genera ieiț baby boom din anii 1950.
Limba franceză este singura limbă oficială din 1992, astfel că Fran a este singura ară din Vestulț ț
Europei (cu excep ia microstatelor) care are o singură limbă recunoscută oficial. Cu toate acestea, înț
Fran a se vorbesc 77ț limbi regionale [17] care nu au nici un statut oficial, dar în ultima vreme au început
să fie predate în unele coli. Alte limbi străine, cum ar fiș limba portugheză, limba italiană, limba
arabă i altele, sunt vorbite de diferitele colectivită i de imigran i.ș ț ț
Patrimoniu mondial. Pe lista patrimoniului mondial UNESCO sunt înscrise următoarele
obiective din Fran a:ț
Grotele decorate din valea râului Vezère
Biserica şi colina din Vézelay
Catedrala din Chartres
Mundele Sfântul Mihail şi golful său
Palatul şi parcul de la Versalles
Mănăstirea cisterciană de la Fontenay
7
Franța
Catedrala din Amiens
Teatrul roman şi împrejurimile, şi Arcul de Triumf din Orange
Palatul şi parcul Fontainebleu
Monumente romane şi romanice din Arles
Salina regală din Arc-et-Senan
Capul Girolata şi Capul Porto, rezervaţia naţională Scandola şi Piana Calenches
din Corsica.
Biserica din Saint-Savin sur Gartempe
Pieţele Stanislas, de la Carrière, şi d'Alliance în Nancy
Pont du Gard
Strasbourg - Grande île
Paris, malurile Senei
Catedrala Notre-Dame, fosta mănăstire Sfântul Remi şi Palatul Tau en Reims
Catedrala din Bourges
Centrul istoric din Avignon
Canal du Midi
Cetatea fortificată istorică Carcassonne
Locurile istorice din Lyon
Drumurile din Santiago de Compostela, Franţa
Autoritatea Saint-Emilion
Valea Loarei între Sully-sur-Loire şi Chalonnes
Provins, târg medieval
Politica Fran eiț are loc în cadrul unei democra ii reprezentative organizată ca oț republică semi-
preziden ialăț în care Pre edintele Fran eiș ț este eful statului iarș Prim ministrul Fran eiț este efulș
guvernului. Puterea executivă este exercitată de către guvern, iar puterea legislativă este
exercitată de către guvern i de către parlament, bicameral, format dinș Adunarea
Na ionalăț iș Senat. Sistemul politic este pluripartit, iar membrii parlamentului sunt ale i prin vot:ș
deputa ii prin vot universal direct uninominal iar senatorii sunt ale i de către un colegiuț ș
electoral. Puterea judiciară este independentă de puterea executivă i legislativă.ș
Poten ialul Natural al Franț ței
Munţii Alpi constituie cel mai important edificiu montan, format în timpul orogenezei alpine în
Europa. Reprezintă un lanţ montan lung de 1200 km, format din culmi paralelecare se întinde din
Austria şi Slovenia până în sud-estul Franţei. Mai exact se desfăşoară începând de la litoralul Mării
Ligurice până în Depresiunea Panonică, sub forma unui arc având convexitatea spre vest. Principalele
caracteristici privesc altitudinile mari, de peste 4000 m, altitudinea maximă fiind în vârful Mont Blanc
(4807 m), masivitatea, relieful glaciar, iar în est, pe calcare şi pe dolomite, relieful carstic. Deşi
formează o barieră, Alpii nu au fost niciodată de netrecut. Locurile prin care sunt traversaţi se numesc
8
Franța
trecători, acestea fiind de fapt văi înguste, adânci si lungi, cu pereţii abrupţi, săpate de apele
curgătoare. Clima este rece cu vegetaţie alpină peste 2000 de metri. Temperatura medie anuală a
acestei regiuni este apropiată celei din Insulele Britanice, dar condiţiile climatice sunt în mare masură
diferite. Aici, zăpada persistă mai multe luni, iar primavara şi vara sunt considerabil mai reci.Limita la
care se întâlnesc pădurile de foioase este de aproximativ 1200 m pe versanţii nordici ai Alpilor, iar pe
cei sudici ea atinge deseori 1500 şi chiar 1700 m. În principal, pădurile de foioase sunt formate din
stejar, fag, frasin şi sicomor, care nu se întâlnesc neapărat împreună şi nici la aceleaşi înălţimi. Alpii fac
parte dintre lanţurile muntoase cu caracteristici alpine pronunţate, deoarece se ridică la înălţimi care
depăşesc cu mult limitele superioare ale pădurilor. În epoca glaciară au cunoscut perioade succesive
de îngheţ. Glaciaţiile sunt responsabile pentru forma de astăzi a Alpilor, cu piscuri abrupte, cu
depresiuni adânci, cu văi prelungi şi cu lacuri.
Catena principală a Alpilor este alcătuită din numeroase alte şiruri muntoase, cu piscuri mai puţin
ascuţite către est, caracterizându-se prin văi largi şi prelungi.
Munţii Pirinei sunt un lanţ muntos în sud-vestul Europei, formând o graniţă naturală
între Franţa şi Spania. Ei separă Peninsula Iberică de Franţa, întinzându-se peste circa 430 km
între Golful Biscaya la Oceanul Atlantic şi Cap de Creus la Marea Mediterană. Munţii Pirinei au ca
trăsături de bază: altitudinile ce depăşesc 3000 m, relieful glaciar reprezentat de circuri şi creste
glaciare, şi masivitatea remarcabilă. În Pirineii Centrali, pe o distanţă de 240 km, nu există nicio
trecătoare, în timp ce înălţimile nu coboară sub 2000 de metri. Pirineii Mediteraneeni şi cei Atlantici,
spre deosebire de cei Centrali, sunt mai fragmentaţi, prezentând văi adânci, mici depresiuni şi culoare.
Cea mai mare parte a crestei principale formează frontiera franco-spaniolă, cu Andorra situată între
cele două. Principala excepţie este Val d'Aran, care aparţine Spaniei, dar se află pe faţa nordică a
lanţului. Din punct de vedere fizic, Pirineii sunt de obicei împărţiţi în trei secţiuni, Centrali, Occidentali
sau Atlantici şi Orientali.Pirineii Centrali se întind către est de la Port de Canfranc către Val d'Aran, aici
aflându-se cele mai înalte vârfuri ale lanţului: Vârful Aneto (sau Pic de Néthou 3.404 m pe culmea
Maladeta), Mont Posets (3.375 m), Mont Perdu( 3.355 m), Vignemale cu „Pique-Longue” ( 3.298 m). În
Pirineii Atlantici, înălţimea medie scade treptat de la est la vest. În Pirineii Orientali, cu excepţia unei
rupturi la extremitatea estică a Pyrénées Ariégeoises, altitudinea medie rămâne constantă, până la o
scădere bruscă în acea parte a lanţului cunoscută sub numele de Albères. Pirineii sunt mai vechi
decât Alpii: sedimentele lor au fost pentru prima oară depuse în bazine costale în
erele paleozoic şi mezozoic. Între 100 şi 150 milioane de ani în urmă, în Cretacicul inferior, Golful
Gasconiei (sau Golful Biscaya) a apărut, împingând Spania către Franţa, şi cutând sedimentele, care au
format acest lanţ muntos.
Partea estică a Pirineilor e formată în principal din roci granitice şi gneiss, în timp ce în vest piscurile
granitice sunt însoţite de straturi de calcar. Caracterul masiv al munţilor vine de la abundenţa rocilor
granitice, rezistente la eroziune. Minereurile meralice din Pirinei nu sunt foarte importante, deşi au
9
Franța
existat mine destul de mari de fier la Vie de Sos în Ariège şi la poalele Canigoului în Pyrénées-
Orientales.Franţa are numeroase depozite de lignit.
Izvoarele minerale se găsesc în număr mare, şi sunt remarcabile, în special izvoarele termale, care
lipsesc Alpilor. Aceste izvoare termale, printre care cele mai importante sunt la Bagnères-de-
Luchon şi Eaux-Chaudes sunt sulfuroase, situate în principal la altitudini ridicate, unde granitul intră în
contact cu rocile stratificate.
Munţii Vosgi situaţi în estul Franţei, se întind de-a lungul marginii vestice a Câmpiei Rinului
Superior: de la Poarta Burgundiei (o depresiune din apropiere de Belfort) la sud, până la Pădurea
Palatină la nord. Aceştia aparţin sistemului hercinic, fiind puternic erodaţi de agenţii externi. Munţii
Vosgi, un lanţ cu lungimea de aproape 125 km şi cu lăţimea de până la 70 km, sunt consideraţi rudele
apropiate ale Masivului german Pădurea Neagră, situat pe malul drept al Rinului. Cele două lanţuri
muntoase se deosebesc însă din punct de vedere geologic. Gresia multicoloră, tipică pentru Munţii
Pădurea Neagră, poate fi întâlnită doar în regiunile mai puţin înalte din Vosgii Joşi. Vosgii Înalţi, unde
se află cele mai înalte şi mai cunoscute piscuri, şi anume Grand Ballon (1.423 m), Ballon d'Alsace şi
Hohneck, sunt alcătuite din granit. Datorită vârfurilor lor rotunjite, sunt supranumiţi „munţii balon”,
iar multe creste sunt botezate „baloane”. Versnţii estici ai Vosgilor pierd brusc din altitudine în
direcţia Câmpiei Rinului Superior. Râurile care izvorăsc din zonă, precum Thur sau Bruche, se varsă în
Rin, situat în apropiere. Râurile care au izvoarele pe versanţii vestici, mai puţin abrupţi, precum
Moselle, Meurthe şi Sarre,îşi îndreaptă apele către nord-vest, spre Lorena.
Munţii Jura, alături de Podişul Jura, se găsesc la graniţa dintre Franţa şi Elveţia, si au altitudini
ce nu depăşesc 1800 m (Vârful Cret de la Neige, 1723 m). Jura are în bază un soclu cristalin peste care
se aşterne o groasă cuvertură calcaroasă cutată în cute paralele, dar şi faliată. Pe seama acesteia a luat
naştere relieful jurasian. Se cunosc platouri etajate (Ornans), culmi de anticlinal (mont), văi de
sinclinal (val), văi care traversează flancurile de anticlinal (cluse), depresiuni (combe). Platourile sunt
tăiate de văi uscate, doline, peşteri, labirinte. Pe lângă relieful carstic este prezent şi cel glaciar din care
morenele au o largă extindere în sudul Munţilor Jura. Aceştia au straturile de rocă dispuse în cute
regulate, paralele, şi o structură ce a dat naştere unui tip de relief numit relief jurasian.
Masivul Central Francez prezintă forme din cele mai variate: relief vulcanic puternic
erodat în partea centrală şi nordică, de unde fluviul Loara îşi are obârşia la poalele unui vârf vulcanic,
relief carstic în sud şi dus vest, cu doline şi sectoare de chei, iar, în interior, prezintă câteva sectoare
mai joase, formate pe grabene. Este un masiv hercinic, cu altitudinea medie de 700 m, situat în centrul
Franţei, înălţimea maximă fiind atinsă în vârful Mt. Doré (1886 m). Masivul Central Francez a fost
antrenat de mişcările terţiare, adică cele care au conturat edificiul alpin, fiind cu această ocazie ridicat
către est, faliat şi compartimentat. Soclul vechi înclină mult către vest fiind acoperit de o cuvertură
sedimentară mezozoicaă şi neozoică.
În general, peisajele geomorfologice se înscriu în trei trepte caracteristice şi anume: treapta montană,
treapta platourilor şi treapta depresiunilor sau a bazinelor interioare.
10
Franța
În est, spre culoarul Rhône, se înşiră culmi a căror altitudine descreşte mai ales către nord.
Astfel, în extremitatea sudică se înalţă Munţii Cevennes, care trec de 1700 m; în continuare, spre nord,
Munţii Vivarais – o regiune uşor ondulată; apoi Munţii Lyonnais, Beaujolois, Charolais în jur la 1000 m
până în nord, în regiunea Morvan, unde valorile înălţimilor scad sub 1000 m.
În partea centrală a regiunii, în Auvergne, se ridică edificii vulcanice alcătuite din mici vulcani
de vârstă terţiară sau mai nouă care şi-au păstrat în mică măsură forma iniţială şi platouri vulcanice.
Numai în extremitatea nordică a regiunii , acolo unde se găseşte Puy de Domes cu înălţime de
1465 m formele vulcanice s-au conservat mai bine. Aparate vulcanice se întâlnesc şi mai spre sud în
regiunea Puy de Sancy (1886m), Mts Dore. Totuşi regiunea vulcanică cea mai complexă poartă numele
de Cantal şi se află în sudul celor prezentate anterior. Aici se întâlnesc cratere, cica 10, destul de
erodate reprezentativ fiind Plomb du Cantal (1858m).
A doua treaptă este constituită din podişuri (platouri), unele situate la altitudini mai mari (ex:
Forez, Margeride, aflate la peste 1400 m), altele ceva mai jos, chiar sub 1000 m (Marche, Limousine,
Segala). O parte din acestea sunt formate pe cristalin şi se găsesc în principal în jumătatea vestică a
masivului, scăzând în altitudine de la est către vest.
Alte platouri sunt dezvoltate pe o groasă cuverturaăde calcare (800-1000m) cu răspândire mai
mare în sudul Masivului Central Francez. Calcarele în pachete groase se întâlnesc la o altitudine de
1000m, sunt destul de fisurate încât apa a putut pătrunde şi dizolva generând : văi uscate, doline, mici
depresiuni circulare al căror fund este tapetat cu argile roşii, avenuri care debuşează în râuri
subterane, peşteri.
Cea de-a treia treaptă de relief o reprezintă depresiunile (bazinele). Ea e rezultat din mişcările
pe verticală suferite de întregul Masiv Central prin scufundarea unor porţiuni pe linii de flexură şi
asupra cărora au acţionat ulterior agenţii modelatori definitivându-le. Principalele depresiuni cu
caracter de culoare se găsesc în centrul Masivului Central, Limagne, pe Allier şi afluenţii Forez, Roanne
pe Loire. Ele se continuă cu alte depresiuni mai restrânse, şi anume Le Creusot, St. Etienne, Le Puy.
Bazinul Acvitaniei este situat în sud-vestul Franţei şi constituie o regiune deschisă către ocean,
fiind delimitată de bariera Munţilor Pirinei în sud şi Masivul Central Francez în est. Altitudinile sunt
cuprinse între 400 - 600 m scăzând 100 m spre regiunea Landelor. Bazinul este umplut cu sedimente
mezozoice peste care se aştern depozite terţiare aduse mai ales din Pirinei, formând cuvertura de
molasă alcătuită dintr-un amestec de pietrişuri calcaroase de Lannemezan şi argile, nisipuri de
Lande.Dispunerea stratelor a impus la contactul cu Masivul Francez apariţia cuestelor.Dacă nisipurile
constituie suportul landelor, calcarele au generat platouri pietroase, iar molasa un relief colinar.
Câmpia nisipoasă a Landelor este presărată cu dune litorale destul de înalte, formate din
nisipuri continentale şi marine cu grosimi destul de mari uneori cimentate în care apa se infiltrează,
dar poate şi staţiona generând în mlaştini.
Platourile alcătuiesc o regiune destul de întinsă între Poitou în nord şi Aveyron în sud. Sunt
formate pe calcare, argile, nisipuri silicioase. Podişurile Perigord şi Quercy situate la contactul cu
11
Franța
Masivul Central Francez între râurile Isle şi Lot au înălţimi de până la 300m, sunt formate predominant
din calcare mascate deseori de depozite nisipoase.
Bazinul Parisului este delimitat la sud de Masivul Central, la nord de Masivul Ardeni, la vest
de Masivul Armorican, iar la est de câmpia Saône şi Munţii Vosgi. În această cuvetă umplută cu
depozite sedimentare mezozoice şi neozoice din ce în ce mai recente spre centru, stratele înclină spre
mijlocul bazinului.
Posterior sedimentarii, bazinul a cunoscut o mişcare epirogenetica pozitivă în partea estică,
sud-estică însoţită de o activare a eroziunii. Din impactul cu sistemele hidrografice se creeaza liniile
majore ale reliefului, definitivat treptat, pentru ca astăzi să reprezinte cel mai tipic şi extins relief
structural din Europa Atlantica. Există un relief de cueste din Lorena până în Champagne cu dezvoltare
spaţială, înălţimi, grad de fragmentare diferite de la vest către est care se continună şi în bazinul
Londrei.
Există regiuni de cuestă foarte bine conturate în lungul râuilor Meuse, Moselle, l’Ile de France,
dar şi altele, mai puţin evidente cum sunt cuestele Champagne.
Câmpia Alsaciei formată din depozite sedimentare marine şi lacustre terţiare, peste care se
găsesc aluviuni groase cuaternare până la cele actuale, este legată de Munţii Vosgi prin colinele
subvosgiene şi Culoarul Rhôdanian cuprinde: câmpia argiloasă La Bresse cu un relief colinar, Câmpia
Bourgogne cu văi largi, Câmpiile Rhonului Mijlociu şi inferior, aceasta din urmă fiind vechea deltă a
râului Duranace şi câmpia deltaică a Rhônului. La est de Rhône se deschid Câmpia Lanquedoc parţial
mlăştinoasă şi uscată şi Câmpia Roussilon, un fost golf marin.
Tot în Culoarul Rhodanian se găsesc şi platouri, Dombes şi Bas-Dauphine care au o alcătuire
caracteristică şi anume: Dombes, o cuvertură sedimentară, mulată de material morenaic, iar Bas-
Dauphine un mare con de dejecţie.
Masivul Armorican este situat în nord-vestul Franţei în regiunile Normandiei, Bretagne,
Vendée, Maine şi Anjou. În acest masiv altitudinile nu depăşesc 450 m în Monts d`Arée şi Noire,
înălţimile fiind situate în extremitatea vestică a peninsulei Bretagne, dar trecând uşor peste 400 m în
colinele Normandiei. În regiunea Vendée înălţimile coboară sub 300 m (Puy Crapaud). Cele mai joase
regiuni, în jur de 100-200 m, fiind câmpiile (bazinele interioare): Châteaulin, Rennes, Laval.
Litoralul este dominat de podişuri (Leon, Trégorrois, Cornouaille, Vannetais), blocuri uşor
ridicate deasupra nivelului mării, înclinate sau nu către aceasta, decupate de văi uşor adâncite doar
unele dintre ale având un profil longitudinal în trepte.
Prin urmare unităţile de relief sunt: Munţii Bretagne cu cele două creste Monts d`Arée şi Monts
Noire, un ansamblu de coline granitice, Colinele Normandie - partea cea mai ridicată a Masivului
Armorican, bombările granitice Vendée, cu forme domoale ce se pierd uşor către Valea Loire şi
bazinele Châteaulin şi Rennes sculptate în şisturi moi, argile şi marne.
12
Franța
Masivul Ardeni se află în partea central-nordică la graniţa cu Belgia. Este alcătuit din şisturi
cristaline cenuşii şi violacee, iar altitudinea maximă nu depăşeşte 600 m (Vârful Croix-Scaille-504 m).
Este traversat de la sud către nord de râul Meuse şi principalul său afluent, Sambre.
Masivele Maures şi Esterel sunt rămăşiţele unui vechi bloc hercinic prins în cutările alpine.
Ele sunt situate la marginea sudică a Alpilor, vecine cu Marea Mediterană şi separate de Alpi prin
depresiuni alungite pe direcţia sud-vest, nord-est începând de la Toulon si continuate pe valea
Ardenes pana la Mediterana. Altitudinile vârfurilor trec uşor de 700 m (Notre Dame des Anges-779 m
în Maures şi Mont Vinaigre-618 m în Esterel). Pe lângă şisturi cristaline se întâlnesc de asemenea şi
roci eruptive vechi(Msv. Esterel). Cele doua masive se termină către sud printr-un ţărm destul de
articulat cu golfuri mai mult sau mai puţin deschise spre mare, insule(d’Hyeres) şi peninsule, toate
acestea dând farmecul Coastei de Azur inclusiv regiunea St. Tropez.
Regiunea d`Armagnac (piemontul Lannemezan) este un podiş cu aspect colinar, la poalele
nordice ale Pirineilor cu altitudini cuprinse între 300 şi 700 m.
Este o importantă regiune de molasă sculptată de o reţea de văi asimetrice, cu versantul estic mai lung.
În această molasă sistemul hidrografic Garonne şi-a format văi largi însoţite de terase. În regiunea
Toulouse, apele au creat însă o întinsă câmpie aluvionară.
Reţeaua hidrografică a Franţei este densă, legată printr-un sistem de canele şi orientată spre
Oceanul Atlantic (Sena, Loara,Garonne,Rhin) şi spre Marea Mediterană (Rhone). Există numeroase
lacuri, mai mare fiind Leman (Geneva).
Rhinul izvorăşte din Alpi în aproprierea Rhônului şi face pe o parte a cursului său mijlociu (de
la Bâle până la confluenţa cu râul Lauter) hotar între Franţa şi Germania. Din Franţa primeşte ca
afluenţi râul Ille, pe care este aşezat oraşul Stasbourg şi Moselle care trece prin oraşul Nancy.
Partea de nord a Franţei este drenată de fluviul Meuse. Ea are numai cursul superior şi mijlociu
în Franţa. Obârşia sa este la marginea podişului Langres. Se varsă în Marea Nordului lângă portul
belgian Roterdam, după un curs de 950 km.
Escaut izvorăşte din colinele Vermandois, mai la nord de Saint-Quentin.În Flandra are un curs
leneş şi provoacă inundaţii în câmpia pe care o străbate; se îndreaptă către Belgia, pe care o
traversează, intră în Olanda şi se varsă în Marea Nordului, lângă Anvers.
Somme are izvoarele comune cu ale fluviului Escaut şi se varsă în Marea Mânecii printr-un
estuar. Are valea scurtă (245 km) cu pantă puţin înclinată. Pentru a feri regiunea înconjurătoare de
inundaţii, cea mai mare parte din cursul lui a fost îndiguit.
Sena izvorăşte din podişul Langres de la altitudinea de 471 m. După ce străbate podişul
Bourgogne, regiunea Champagne, Ile-de-France, câmpia Parisului şi regiunea Normandiei, se varsă în
Marea Mânecii printr-un larg estuar. Valea Senei (lungă de 770 km) are panta mică, fluviul desciind
meandre numeroase şi largi. Cursul apei este domol, debitul nu prea bogat (regiunea pe care o
străbate primind precipitaţii puţine), iar regimul apelor destul de regulat. Caracteristicile sale naturale
au permis ca acest fluviu să devină una din arterele principaleale navigaţiei interne. De-a lungul
13
Franța
cursului superior şi mijlociu, Sena primeşte apele numeroşilor ei afluenţi din podişul Bourgogne şi din
Champagne (exceptând râul Oise). Dintre aceşti afluenţi, cel mai cunoscut şi mai lung este Marne.
Loire îşi are izvorul în Masivul Central, pe care-l străbate printr-o vale cu numeroase chei, trece
în câmpie, apoi străbate partea de sud a Masivului Armorican şi se varsă în Oceanul Atlantic. Datorită
faptului că are bazinul în regiuni diferite, regimul apelor sale este neregulat, debitul variabil. Partea
superioară a râului are debitul maxim la sfârşitul iernii şi minim la sfârşitul verii. Din Gerbier-de-Jonc
unde are obârşia coboară spre nord, printr-o vale îngustă săpată în şisturi cristaline, vale care se
lărgeşte în câmpia Forez şi Roanne. Datorită regimului neregulat, Loire nu poate fi folosită pentru
navigaţie decât într-o mică măsură. Acesta este cel mai important fluviu de pe faţada atlantică şi cel
mai lung fluviu din Franţa.
Cel de-al doilea fluviu ca mărime al faţadei atlantice, Garonne, are izvoarele pe versantul sudic
al Masivului Maladetta, în Spania. El traversează Munţii Pirinei şi pătrunde în Franţa la Pont du Roy.
Dintre cei mai importanţi afluenţi ai lui care vin din Masivul Central sunt Tarn şi Lot. În regiunea
cursului inferior Garonne, înainte de a ajunge la Oceanul Atlantic, se uneşte cu râul Dordogne
Rhônul are obârşia în Masivul Saint-Gothard (Elveţia), din apele gheţarului Furca. El
traversează lacul Geneva (Leman) şi la ieşirea din lac intră în Franţa. La Lyon se întâlneşte cu Saône şi
se îndreaptă spre sud de-a lungul culoarului dintre Alpi şi Masivul Central şi după ce primeşte apele a
numeroşi afluenţi ce coboară din Alpi se varsă în Marea Mediterană. De la Lyon la Marea Mediterană,
pe stânga, primeşte râurile: Isère, Drôme şi Durance. Pe partea dreaptă primeşte numeroşi afluenţi
mici, care au văile scurte şi pantele mari. Având afluenţi numeroşi cu regim foarte variat, Rhônul are în
tot timpul anului un debit important de apă. Debitul este evaluat la 1400 m³/sec., aproape tot cât are
debitul reunit al tuturor fluviilor care se varsă în Oceanul Atlantic. Cursul apelor sale este repede,
periculos, capabil să transporte foarte mult material solid, cu ajutorul căruia şi-a clădit o deltă care
înaintează relativ repede în mare. Fluviul este navigabil de la Lyon la mare şi constituie în acelaşi timp
o serioasă sursă de hidroenergie.
În Franţa există numeroase lacuri, situate în diferite forme de relief, de origine şi dimensiuni
variate. Ca lacuri glaciare aşezate în circuri pot fi citate lacurile: Noir, Blanc şi Vert, iar ca lacuri
glaciare de vale: Langemer, Rerournemer şi Gerardmer (Munţii Vosgi). În Masivul Central sunt
numeroase lacuri de origine vulcanică, spre exemplu lacurile Bouchet şi Aydat. În Munţii Jura, lacurile
Saint-Point şi Nantua sunt cele mai mari.
Poziţia geografică, formele reliefului, orientarea lui şi mişcările aerului sunt factorii care
influenţează clima Franţei
Clima franceză este temperată şi variată în NV, aducând vânturi puternice, ploi, ierni cande,
veri răcoroase, fiind influenţate de prezenta Oceanului Atlantic, asemănătoare celei din sudul Angliei.
În est, mai aproape de Europa Continentală a marcat schimbări sezoniere cu ierni reci şi veri foarte
călduroase. Sudul are o climă mediteraneană cu ierni blânde şi veri fierbinţi ce pot avea temperaturi
de peste 30oC, caracterizate de vânturi aspre, neaşteptate şi furtuni dramatice. Multe zone ale Franţei
14
Franța
au un microclimat distinct si vremea se poate schimba foarte rapid. Mistralul, vânt sălbatic, apare cu
precădere iarna şi primăvara, dar poate bate şi în alte perioade.
Climatul oceanic cuprinde regiunea litorală a peninsulei Bretagne şi a Normandiei şi se
caracterizează prin veri răcoraose (temperatura medie a lunii iulie +17ºC), ierni blânde (temperatura
medie a lunii ianuarie +7ºC), vânturi schimbătoare, violente, deseori cu caracter de furtună. Plouă
mult, peste 200 de zile pe an, cu cea mai mare cantitate de ploaie în timpul toamnei şi al iernii.
Climatul Franţei mijlocii (regiunea pariziană) suferă modificări în raport cu aproprierea
sau depărtaarea de ocean, cea din Aquitania în raport cu latitudinea, cea din est în raport cu relieful.
a) Climatul regiunii pariziene se caracterizează printr-o temperatură medie a iernii mai scăzută
(Paris ianuarie +2ºC); numărul zilelor cu îngheţ creşte până la 60-80 pe an. Vara este mai cald,
temperatura ajungând până la 18ºC. Maximul de ploi cad la sfârşitul toamnei şi în timpul verii. Pe tot
parcursul anului, în fiecare sezon, predomină influenţele oceanice şi cele continentale.
b) Climatul Bazinului Aquitaniei - influenţa oceanică se resimte aici prin prezenţa ploilor
abundente, iernilor umede şi blânde. Vara este foarte călduroasă şi secetoasă, iar toamna lungă.
Precipitaţiile maximale cad primăvara.
Climatul Franţei de est : nuanţa continentală a climatului este indicată de diferenţa
dintre temperaturile medii ale lunilor de iarnă (ianuarie 0ºC) şi de vară (iulie +20ºC), de iernile lungi
şi aspre, de primăverile târzii şi de verile călduroase.
Climatul mediteranean cuprinde ţinuturile dintre Pirineii de răsărit, marginea de sud şi
sud-est a Masivulul Central, Alpii sudici, valea inferioară a Rhonului şi Corsica. Se caracterizează prin
ierni scurte şi blânde, veri călduroase şi secetoase, adevărate veri tropicale.
1.3. Identificarea principalelor atracţii turistice internaţionale
Dintre toate tipurile de turism internaţional ,cel mai important este turismul balnear maritim
sau litoral,care concentrează cca 80% din fluxurile anuale.
Relieful litoral,rezultat în urma acţiunii apelor marine asupra uscatului ţărmurilor,prezintă atracţie pe
de o parte prin formele specifice rezultate (golfuri, estuare, faleze, plaje, capuri, stramtori, peninsula si
insule) pe de altă parte prin suportul oferit amenajarii de staţiuni balneo-maritime,prezente pe
întreaga planeta la latitudini tropicale şi temperate,remarcându-se adevarate lanţuri şi, de asemenea
puncte de atracţie.
Staţiuni de schi:
Staţiunea Chamonix-Mont-Blanceste un oraş din Franţa, în departamentul Haute-Savoie, în
regiunea Ron-Alpi. Cunoscută la nivel mondial, Chamonix reprezintă „Mecca” alpinismului şi al
sporturilor montane, oraşul se situează în partea de nord a Alpilor, la poalele Masivului Mont-Blanc,
foarte aproape de punctul comun de frontieră dintre Franţa, Elveţia şi Italia. Chamonix Mont-Blanc
este a patra comună ca marime din Franta, având o suprafaţă de 245 km². Vârful Mont Blanc (4808,75
15
Franța
m) se situează pe teritoriul comunei învecinate, Saint-Gervais-les-Bains, foarte aproape de granitţa
dintre cele două.
Vârful şi muntele Mont Blanc, 4810 metri este cel mai înalt punct din Europa Occidentală. Pe
versanţii acestuia, turiştii si iubitorii sporturilor de iarnă pot practica schi, sporturi extreme cum ar fi
rafting, zborul cu parapanta, căţărări montane şi pe gheaţă, snowboarding, ciclism montan şi multe
altele. Glaciarul Vallee Blanche se întinde pe versanţii munţilor Mont Blanc du Tacul şi Aiguille du Midi.
În localitate se află mai multe vârfuri care depăşesc 4000 m: Piscul Verde, Marii Jorasses,
Dintele Uriasului, Muntele Blestemat şi Muntele Alb din Tacul
Vizitatori din întreaga lume vin să descopere aici unele dintre cele mai provocatoare pârtii de
schi. Teleschiurile performante asigură acces în 5 zone diferite, cu pârtii pentru toate nivelele. Pe lângă
domeniul de schi, staţiunea oferă turişilor un complex întreg de magazine, baruri, restaurante cât şi
facilităţi pentru diverse activităţi sportive.Chamonix nu este o locaţie convenţională nici modestă, ci
una specială, recomandată pentru schiorii de nivel avansat şi mediu.
Cele mai cunoscute zone şi partii de schi din Chamonix sunt urmatoarele: Le Brevent, La
Flagere/Les Praz, Les Planards, şi Domaine de Balme/Le Tours. În sezonul de vara, Chamonix este un
paradis al iubitorilor de drumeţii montane şi natură cu rute şi itinerarii. Chamonix a găzduit în anul
1924, prima editţe a Jocurilor Olimpice de Iarnă.
Staţiunea montană Courchevel este numele unei zone de schi situată în Savoie regiune din
Alpii Francezi, şi o parte din Les Trois Vallees, cele mai mari zone legate de schi din lume. Courchevel
are un aeroport (Courchevel Aeroport), precum şi un drum de legătură cu restul lumii. Originala
staţiune a fost planificată în timpul celui de al doilea razboi mondial, cu un studiu efectuat în 1942 de
către regimul Vichy şi într-un doctorat de urbanist Laurent Chappis. Chappis a fost o alegere naturală
pentru o directă dezvoltare a staţiunii imediat înainte de anii de război. Courchevel asemenea, se
referă la orase din Courchevel 1300 (Le PRAZ - originalul sat), Courchevel 1550, Courchevel 1650
(Moriond), si Courchevel 1850, care sunt numite de altitudini în metri. Cel mai înalt punct din
Courchevel 1850 este, de fapt, doar 1747 de metri, numele a fost ales din motive de marketing pentru
a concura cu rivalii arc VAL D'ISERE. Valea include, de asemenea, orasul La Tania, construit pentru
cazarea concurenţilor pentru Olimpiada de iarnă 1992 în Albertville.
Aeroportul Courchevel are o abordare periculoasă prin văi adânci, care pot fi efectuate numai
de către piloţii specialişti. Courchevel are una dintre cele mai mari baze de instructori de schi şi a altor
sporturi de sezon datorită dimensiunii din cele trei zone ale văii.
De la mijlocul anului 2000, a devenit Courchevel Staţiune de schi de alegere a bogătaşilor din
Rusia, şi numele său a devenit sinonim cu "loc de joacă de iarnaă bogat si celebru" în Rusia.
Încă din anul 1860, când Napoleon al III-lea a decis să renoveze vechile băi romane situate la poalele
Alpilor pentru a le reda folosinţei publice, Termele Naţionale din Aix-les-Bains au devenit un simbol
binecunoscut al sistemului de asigurări de sănătate francez. Este cea mai complexă staţiune din Trois
Vallees, cu o atmosferă mai mult exclusivistă, hoteluri de lux şi pârtii foarte bine echipate.
16
Franța
Staţiunea Val Thorens este situată în cea de-a treia vale a regiunii de schi Trois Vallee, la 2300
m altitudine, fiind cea mai înalta staţiune de ski europeană. Pentru entuziaştii în căutare de cea mai
bună zăpadă, Val Thorens este cea mai bună destinaţie.
Val d’Isere este situată în Alpii Savoie, staţiunea se remarcă cu o zapadă excelentă pe un
domeniu larg de schi cât şi un amestec de vile şi cabane noi şi mai vechi, baruri şi restaurante. Pârtiile
te duc să descoperi splendoarea munţilor şi fac din această staţiune una din cele mai plăcute destinaţii
pentru schiori. Atmosfera de aici nu este potrivită numai pentru iubitorii de schi dar şi pentru diverse
facilităţi pe care le oferă turiştilor : locuri plăcute cu diverse ambianţe, cine romantice, focuri lângă
cabane.
Coasta de Argint (Còte d'Argent) se află pe litoralul atlantic din sud – vestul ţării cu staţiuni ca
Biarritz una dintre cele mai renumite din lume, Arcachon având unul dintre cele mai mari porturi de
iahturi din lume şi cea mai mare dună de nisip din Europa - Pyla sur Mer; Bayonne, etc.
Coasta de Azur reprezintă unul dintre cele mai atrăgătoare litoraluri cu staţiuni balneo -
maritime renumite pentru unele festivaluri, carnavaluri, muzee din Franţa şi din Europa, având un
relief muntos care cade în apă, lin între Hyeres şi Cannes şi mai abrupt în continuare, spre est.
Coasta de Azur (Côte d’Azur) se află cuprinsă din punct de vedere administrativ în regiunea
Provence-Alpes-Côte d'Azur şi este împărţită la rândul ei în şase departamente. Marele atu al acestei
regiuni a fost dintotdeauna cadrul natural de o frumuseţe spectaculoasă. Munţii Alpi se prăbuşesc
practic în mare, creând astfel o mulţime de golfuleţe sau faleze de o frumuseţe aproape paradisiacă.
Regiunea a cunoscut o dezvoltare turisticaâă extrem de timpurie.
Familiile nobile sau cele ale burgheziei italiene, franceze, germane sau ruse veneau aici în
perioada antebelică. După cel de-al Doilea Razboi Mondial, investiţiile majore în turism, precum şi o
strategie axată pe diversitate au dus la lărgirea segmentului turistic. Staţiunile de atractivitate turistică
sunt Cannes, St. Tropez şi St. Raphael, Antibes, Nice, Monte Carlo, Monaco etc.
Monaco, aflat în partea estică a Coastei de Azur, riviera franceză este de fapt un mic Las Vegas
european. Chiar puţin mai mult, am îndrazni să spunem dacă ţinem cont de prezenţa unui număr mare
de muzee, castele, vestigii istorice şi straduţe vechi pe care se afla case-monument, veritabile opere de
artă ale secolelor trecute. Toate aceste lucruri se armonizează perfect cu yachturile mereu ancorate în
porturi - staţiunile de pe Coasta de Azur sunt majoritatea porturi şi puncte de oprire în itinerariul
vaselor de croazieră -, cu bărcuţele de pescari care întregesc farmecul locului şi cu sutele de magazine
de lux, restaurante, hoteluri, reşedinte de vară ale vedetelor sau ale unor personalităţi importante ale
lumii politice sau economice pe plan mondial. Arhitectura unică, precum şi peisajele absolut
spectaculoase, plajele largi şi facilităţile turistice fac din aceasta zona o regiune turistică istorică ce şi-a
atins gradul de perfecţiune.
Zecile de localităţi care au cunoscut de-a lungul anilor o dezvoltare turistică fără precedent sunt
extrem de frumose datorită golfurilor create în urma întâlnirii Alpilor cu Marea Tireniana – parte a
Marii Mediterane.
17
Franța
Villefrance este zona în care se află oraşele Monte Carlo, Cannes şi Nisa. Villefrance oferă
oaspeţilor săi, plaje însorite, oraşe-staţiuni sofisticate, sate cu acoperişuri din ţiglă roşie şi vederi
spectaculoase.
Numele orasului Monte Carlo se datorează principelui regatului de Monaco, Carlo al III-lea, care
a pus bazele acestui stat datorită monarhiei italiene. După despărţirea principatului de Italia, în 1861,
limba oficială a acestui stat a rămas în continuare italiana. Abia acum o sută de ani a început să se
vorbească exclusiv franceza. Oraşul este celebru din cauza Casino-ului şi celui mai cautat raliu de
formula 1, Grand Prix, şi datorită numeroaselor posibilităti de distracţie, extrem de atractive.
Nice este un oraş în sud-estul Franţei, pe coasta Mării Mediterane, la poalele Alpilor Maritimi.
Oraşul este al 5-lea ca marime din Franţa, străbătut de Paillon, azi o simplă şuviţă de apă, presărată cu
grădini suspendate şi cărări, dominată de clădirea centrului de congrese Acrolopis şi Musée d’Art
Contemporain cu colecţia sa de lucrări moderne aparţinând în special şcolii din Nisa a lui Yves Klein,
Martial Raysse, Caesar şi Arman. La est se întinde vechiul oraş al Nisei, un fermecător şi aglomerat
labirint de străzi întortocheate şi case în culori pastel. Cours Saleya trece între oraşul vechi şi mare.
Prefectură a Alpilor Maritimi NISA este o staţiune de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Stilul
arhitectural, îmbinare de elemente medievale cu elemente aparţinând secolului al XX-lea, este
genovez, iar britanicii au creat Promenade des Anglais având aspectul unei autostrăzi, lungă de 3 km
şi ducând la Quai des Etats-Unis.
Nice este un important centru turistic şi statiune balneară, fiind supranumită "capitala Coastei
de Azur" (Côte d'Azur). Printre principalele obiective turistice se numără Muzeul Matisse, Muzeul de
Arte, palatul-muzeu Massena, oraşul vechi cu palatul-muzeu Lascaris şi catedrala Saint Reparat,
grădina şi ruinele castelului, ruinele oraşului roman Cimenelum, mănăstirea franciscană din Cimiez cu
un superb rozariu, grădina botanică Phoenix cu cea mai mare seră din Europa, teatrul de opera,
catedrala ortodoxă rusă.
Este una dintre atracţiile principale ale zonei. Capitala departamentului Alpes Maritimes
concurează ca notorietate cu Monte Carlo – bijuteria principatului Monaco - şi reprezintă cel mai mare
oraş al regiunii. Nice este destinaţia perfectă pentru cei cu un buget mediu – oraşul este îndeajuns de
mare, iar hotelurile de două stele sau hostelurile pot fi găsite cu uşurinţă. De fapt, Nice este a doua
bază hoteliera ca mărime din Franţa, după Paris. Aici se află singurul aeroport de pe Riviera Franceză
şi tot aici se află şi cel mai mare nod rutier al regiunii.
Nice este un oraş 100% turistic şi, de aceea, o enumerare a lucrurilor pe care le puteţi face aici
este destul de dificilă. Practic, de la plajă, la sporturi de apă sau de teren, de la cumpărături până la
vizitarea de muzee, case memoriale, expoziţii, monumente, castele şi teatre, totul este posibil. Nice este
este o staţiune extrem de populară şi mereu aglomerată. Ca obiective turistice sunt portul, centrul
vechi al oraşului, ruinele oraşului roman Cemenelum, Muzeul Matisse, Palatul Lascaris, precum şi
Muzeul de Artă Modernă şi Contemporană.
18
Franța
La circa 50 km vest de Nisa, pe ţărmul Mării Mediterane, se află una dintre cele mai renumite
staţiuni de pe Coasta de Azur, Cannes, locul unde se organizează anual celebrul Festival Internaţional
de Film. Oraşul traieşte în fervoarea evenimentelor de artă întreg anul, multumită numeroaselor
organizaţii care contribuie la menţinerea unui spirit cultural cât mai dinamic
Cannes , este un oraş în sud-vestul Franţei, în departamentul Alpes-Maritimes în regiunea
Provence-Alpi-Coasta de Azur, pe malul Mării Mediterane. Este una din cele mai renumite staţiuni de
pe Coasta de Azur. Printre obiectivele turistice majore ale oraşului se numără cheiul la Croisette,
muzeul Castre ,bastionul Sainte Marguerite ,mănăstirea Saint Honorat .
Se află la 35 de kilometri de Nice, la 55 de kilometri de Monaco şi la 60 de kilometri de graniţa
cu Italia. Chiar dacă, până acum 150 de ani, acest orăşel de la malul Mediteranei nu era altceva decât
un mic sat de pescari, astăzi, el este cel mai elegant, sofisticat şi popular oras al Rivierei Franceze.
Localitatea îşi triplează numărul de vizitatori în timpul Festivalului de Film, iar lunile de vară sunt
aglomerate la modul absolut. Cannes este în primul rând o staţiune de lux. Are bulevarde largi, o faleză
impresionantă, extrem de multe magazine, restaurante şi hoteluri de lux. Partea cultural-istorică nu
este însa nici în acest oraş ignoratş. Şi aici puteţi vizita Muzeul Mării, un muzeu de Artă Contemporană,
iar vechiul port şi centrul vechi al oraşului sunt obiective obligatorii.
Golful Saint Tropez este un loc renumit încă din cele mai vechi timpuri: legenda spune că numele său
vine de la Sfântul Torpes, un martir creştin care a refuzat să renunţe la religia sa. Corpul său a fost ars
şi aruncat pe un vas care a plutit pe apele golfului actual, iar în final a ajuns la ţărm. Versiunea
modernă a oraşului medieval care a fost construit aici este actualmente foarte populară pentru linia sa
de iahturi de lux, cafenele cu terase si circuite pentru maşinile sport. Viaţa de noapte este încântătoare
aici şi deseori se pot vedea elicoptere care aduc oaspeţi de seama la petreceri private care au loc în
multe vile de lux din mica localitate franceză. Turiştii consideră ca cele mai bune plaje din Saint Tropez
se afla în Baie de Pampelonne, la sud de golf şi la est de Ramatuelle. Pampelonne oferă o colecţie de
plaje desfăşurate pe 5 kilometri de ţărm. Fiecare plajă are 30 de metri în lărgime, majoritatea dintre
plaje, foarte şic, sunt locuri destinate festivităţilor de modă. Altele sunt liniştite şi relaxante iar unele
au restaurante şi cafenele foarte aproape de ţărmul mării.
Staţiunea a atras numeroşi artişti, popularizată mai ales datorită sex simbolului Brigitte Bardot
în "Şi Dumnezeu a creat Femeia”
Auvergne – Bourgogne. Frumuseţea cadrului natural permit practicarea unui turism rural, de
circulaţie, cu valenţe culturale, speoturism şi pentru alpinism. Cele mai recunoscute centre turistice
sunt: Vichy (renumita staţiune balneară cu ape minerale şi termominerale) şi Clermont – Ferrand,
Limoges.
Insula Corsica este muntoasă, cu un relief pitoresc, cu ţărmuri înalte şi plaje frumoase, forme
carstice interesante, păduri de castani şi tufişuri de maquis, turme de mufloni ce trăiesc liberi în
singurul loc din Europa. Fâşia de plajă este amenajată în hinterlandul oraşelor Ajaccio, Bonifacio,
19
Franța
Bastia şi Calvi, care sunt şi principalele centre turistice, ce dispun şi de monumente istorice şi de artă,
vile şi hoteluri.
Castelele de pe Valea Loarei:
Este foarte greu să afli numărul exact al castelelor din Franţa. În Valea Loarei, există în jur de 50,
60 de astfel de reşedinţe medievale, dar conceptul de “castel” este atât de interpretabil, încât numărul
lor se poate dubla sau chiar tripla în funcţie de criteriile aplicate în selecţie. Un lucru este evident:
Franţa, această ţară a castelelor, fie ele regale, princiare, nobiliare sau militare, are cea mai mare
concentraţie de astfel de clădiri din întreaga lume. Simboluri ale regalităţii, valori ale renascentismului,
bijuterii ale artei arhitecturale sau decorative, multe dintre aceste reşedinţe au devenit astăzi hoteluri
sau case de oaspeţi.
Castelele de pe Valea Loarei sunt castele situate în regiunile Centre (Touraine, Blaisois,
Orléanais, Berry) şi Pays de la Loire (Anjou). Printre cele mai remarcabile şi renumite sunt
următoarele:
Castelul Chambord (sec. XVI) este considerat cel mai mare şi cel mai maiestuos de pe Valea
Loarei. Edificat în inima unei păduri, Chambord surprinde prin proporţiile sale gigantice (440 de
camere, 440 de şeminee, 13 scări şi 800 de capitoluri). Este supranumit “Castelul vânătorii” din cauza
colecţiilor sale exceptionale de pictură de epocă cu teme vânătoreşti.
La acest minunat castel, construcţia a fost începută de Francois I în 1519 şi a fost continuată
mult mai târziu de către Henri II, Charles IX şi Henri III. 1.800 – 2.000 de oameni au lucrat la
construcţie în timpul lui Francois I.
Deşi de-a lungul timpului acest castel a avut mulţi proprietari, nimeni nu-şi are rezidenţa
permanentă, în perioada actuală, în acest castel.
Francois I a locuit el însuşi în acest castel timp de 6 luni. Castelul a fost folosit mai cu seama ca
„loc de retragere” pentru mai mulţi regi sau ca reşedinţă de vânătoare. Nu este menţionat oficial un
arhitect care l-ar fi construit.
Planul castelului este inspirat dintr-o construcţie feudală cu un donjon central şi 4 turnuri.
Corpul central, donjonul, încântă prin ornamentele rafinate şi gustul simetriei , foarte dezvoltat în
epoca Renaşterii. Acest castel extraordinar a combinat ideile italiene cele mai recente în epoca cu
formele arhitecturale franţuzeşti cele mai tradiţionale. La fiecare din cele trei etaje ale donjonului cele
patru unghiuri erau ocupate de apartamente de formă patrată. Fiecare astfel de apartament era
completat cu un altul plasat în unghiul vecin. Se elibera astfel un spaţiu în formă de cruce.
Leonardo da Vinci s-a aflat la originea planului în cruce greacă a donjonului şi a scării sale
centrale, originală prin faptul că două persoane puteau să urce sau să coboare fără să se vadă. Legenda
spune că Leonardo da Vinci, când a locuit la Clos Luce în Amboise, a făcut câteva planuri şi modele care
au fost folosite apoi la construirea castelului. Castelul are de asemenea legături apropiate cu câteva
dintre proiectele lui Domenico da Cortona, un arhitect italian.
20
Franța
În timpul domniei lui Louis XIV, faimoasele piese ale lui Moliere Monsieur de Pourceaugnac şi
Burghezul Gentilom au fost puse în scenă aici.
Castelul Azay-le-Rideau: acest castel farmecă ochii celor ce-l privesc prin echilibru
arhitectural, prin graţia şi rafinamentul ornamentelor sale exteriore, prin maiestritele decoraţiuni
interioare. Clădit în forma literei „L”, Azay este înconjurat de un şanţ alimentat cu apă din râul Indre.
Doar clipocitul discret al curgerii apei ne semnalează prezenţa râului, acesta fiind mascat de vegetaţia
aproape luxuriantă a parcului-gradină.
Pe lângă frumuseţea sa divină, castelul este atractiv şi datorită posibilităţii de a-l vizita noaptea.
Aici se organizează un spectacol de sunet şi lumină („Son et Lumiere”): imagini feerice cu lebede în
zbor, urmate de chipuri şi portrete proiectate pe un ecran, care este chiar faţada lungă a palatului, sunt
însoţite de sunete diafane.
Castelul Amboise a fost construit de Carol al VIII lea, între secolele 15 şi 16, pe locul unei
fortăreţe mai vechi care se află într-o zonă abruptă, anevoios de urcat, propice apărării.
Prima dovadă a renaşterii franceze, castelul Amboise, uneşte puterea citadelelor cu graţia noii
arhitecturi. Cu excepţia faţadei renascentiste, construită de către François I, castelul reflectă tradiţia
gotică, fanteziile stilului italienesc, remarcându-se numai sporadic, prin motivele ornamentale.
La mijlocul secolului XV, în momentul în care oraşul se afla sub dominaţia englezilor, regele
Carol al VII lea i-a alungat pe invadatori, castelul fiind, în mare parte distrus. Ludovic al XI lea,
succesorul său, a început lucrările de reconstrucţie ale castelului. Carol al VIII lea a fost însa, cel care a
decis să reconstruiască în întregime fortăreaţa.
În zilele noastre castelul are aceeaşi măreţie ca în perioada sa de glorie din secolele XV – XVI cu
toate că el nu mai reprezintă decât o cincime din ceea ce era o dată. Acum, fosta fortăreaţă Amboise
este proprietate de stat, căruia i-a fost oferit de contele de Paris, fiind gazda unor spectacole în stil
renascentist, organizate periodic de oficialităţile locale.
Astăzi castelul găzduieşte încă o excepţională colecţie de mobilă care este excepţional
conservată. Castelul Amboise reprezintă un punct de atracţie pentru turiştii care, anual, invadează
Valea Loarei dornici să vină în contact cu monumentele care au făcut gloria evului mediu franţuzesc şi
nu numai.
Castelul Blois oferă un rezumat al stilurilor arhitecturale practicate în epoca feudală, până la
Louis al – XIII – lea. Charles d'Orleans a construit imediat după eliberarea sa din captivitatea din Anglia
lucrări de recondiţionare a donjonului şi a construit severa galerie ce-i poartă numele. La nivelul
parterului, construit din piatră găseşti arcade teşite, aşezate pe stâlpi ortogonali, iar la etaj faţada de
cărămizi e aerisită de ferestre cu cercevele încadrate de piatră. Pe acoperiş se observă mici lucarne cu
pinioane. Totul de o simplitate plină de savoare şi de fineţe.
Louis al – XII – lea a adăugat o nouă aripă celei construite de Charles d'Orleans, mai bogată în
ornamentaţii, dar perfect armonizată. Şi acest castel se compune dintr-un amestec de cărămizi şi
pietre, dar stilul nou şi influenţa italiană sunt aici mai accentuate.
21
Franța
Aripa construită de François I se prezintă ca un aliniament vertical de ferestre bordate de
piastri, care taie un dublu rând orizontal de muluri. Această dispoziţie în şah este îndulcită de motive
ornamentale remarcabile .
Castelul Chenonceau – Castelul Doamnelor primii stăpâni ai castelului Chenonceau au fost
familia de Marques, care a ridicat între secolele XII-XV o moară fortificată şi un castel medieval pe râul
Cher. Din acest edificiu iniţial nu ne mai rămâne azi decât marele donjon ce străjuie intrarea
principală. Două decenii s-au luptat pentru a-şi păstra averea pe care pusese ochii Thomas Bohier care,
prin funcţia sa de perceptor al impozitelor sub trei monarhi, a dispus de resursele necesare pentru a
cumpăra, parcelă cu parcelă, domeniul. În 1512, Bohier a reuşit să preia întreaga proprietate, a
demolat vechile clădiri, cu excepţia unui donjon, şi a construit între 1513-1521 un nou castel.
Funcţia sa însa i-a răpit tot timpul, a fost plecat şi în campania italiană aşa că , practic,
constructorul noului edificiu a fost soţia sa Catherine Briçonnet, a cărei influenţă şi-a pus amprenta
asupra alegerii locului, distribuţiei spaţiilor şi primelor decoraţii interioare. Bohier a murit în 1524,
soţia sa, doi ani mai târziu. Fiul lor a trebuit să cedeze castelul regelui Francisc I (1494-1547), marele
patron al Renaşterii franceze.
Fiul său, Henric al II-lea al Franţei (1519-1559), soţul controversatei Caterina de Medici (1519-
1589), atunci când s-a urcat pe tron a dăruit Chenonceau favoritei sale, Diane de Poitiers, văduva lui
Louis de Brézé, strălucitor de frumoasă, chiar şi la o vârstă înaintata (era cu 20 de ani mai în vârstă
decât regele). Ea este cea care va ordona construirea podului suspendat peste Cher din banii proveniţi
din impozitul pe clopote, şi a magnificelor grădini ce-i poartă numele apelând la serviciile arhitectului
Philibert Delorme.
În 1559 când Henric al II-lea al Franţei a fost grav rănit la un turnir, Caterina a preluat controlul,
interzicând accesul Dianei de Poitiers în preajma bolnavului, în pofida repetatelor chemări ale
acestuia. După moartea lui, Caterina a exilat fosta amantă a regelui, şi pentru prima oară a fost capabilă
să exercite puterea conferită de statutul de regină. Aceasta s-a razbunat pe Diane de Poitiers, luându-i
castelul în schimbul celui de la Chaumont. Aceasta s-a retras la Anet, unde a murit în 1566.
Înaintea morţii sale, în 1589, Caterina de Medici dăruieste castelul Chenonceau nurorii sale
Louise de Lorraine-Vandémont, soţia regelui Henri al III-lea care după asasinarea acestuia, s-a izolat
aici, impunând o atmosferă sumbră, dominată de culorile alb-negru ale doliului. Istoria i-a păstrat
numele de Regina Albă , pentru că a respectat până la moartea sa în 1601, doliul alb, regal.
Castelul trece apoi în proprietatea nepoatei Louisei, Francoise de Lorraine-Mercoeur, căsătorită
cu César de Bourbon, fiica lui Henri al IV-lea şi a Gabriellei d’Estrées. Apoi fiul lui César, Louis de
Vendome intră în posesia castelului şi în sfârşit Louis-Joseph de Vendome câştigătorul lui Villaviciosa,
bătălie care asigura lui Philippe al IV-lea, tronul Spaniei.
Un timp castelul a fost abandonat în secolul 18, după care a intrat în proprietatea perceptorului
regal Claude Dupin pe 9 iunie 1733. Soţia sa, Madame Dupin, bunica lui George Sand, mare iubitoare de
literatură, a întreţinut la Chenonceau un salon frecventat de artişti şi literaţi: Georges de Buffon (1707-
22
Franța
1788), Jean-Jaques Rousseau (1712-1778), Voltaire (1694-1778) care este, începând din 1747,
preceptorul fiului lui Madame Dupin. Revoluţionarii îl cruţă de la distrugere, graţie popularităţii de
care se bucura proprietara sa, care câştigase de-a lungul vieţii sale afecţiunea tuturor.
Începand cu 1864 atunci când castelul a intrat în proprietatea lui Eugène Pelouze, încep
restaurările castelului. În 1913 este răscumparat de Henri Menier, castelul rămânând de atunci în
proprietatea descendenţilor săi. Astăzi, castelul este înca proprietate privată şi poate fi vizitat doar
parţial.
Grădinile castelului Chenonceau sunt o mărturie remarcabilă a talentului şi rafinamentului
celor două doamne care l-au decorat: Diane de Poitiers şi Caterine de Medici. Chiar de la realizarea lor,
grădinile au reprezentat o parte esenţială a castelului. Când Diane de Poitiers a primit în proprietate
domeniul Chenonceau, în 1547, în jurul castelului nu exista decât o simplă grădină de legume. Cum
locul nu era deloc potrivit pentru necesităţile curţii, timp de 5 ani au fost făcute modificări, rezultatul
fiind grădina care a primit numele creatoarei ei.
În grădini sunt plantate mii de tufe ornamentale şi sute de trandafiri căţărători sau obişnuiţi. Pe
domeniu sunt cultivate în jur de 40.000 de flori, plantate de două ori pe an, primăvara şi vara. Mai
mult, cele peste 70 de hectare de pădure crează făra dubiu decorul perfect pentru plimbări relaxante.
Castelul Chaumont, la prima vedere, ne face să credem că avem de-a face cu o fortăreaţă
datorită aspectului militar dat de metereze, de drumul de strajă şi podul mobil. Este plăcut şi cochet,
datorită faţadei albe, întreruptă de blazoane şi frize. Intrarea în castel se face printr-un parc plantat cu
cedrii şi având peluze cu flori.
Trecând de podul mobil ne întampină două turnuri rotunde, bătute cu blazoane, ce păzesc
intrarea. O friză înconjoară pereţii şi tunurile la nivelul parterului; dublul "C" de la Charles de
Chaumont se învecinează cu interpretarea etimologică a cuvântului "chaumont", reprezentată sub
forma unor coline în flăcări. Mai sus se observă emblemele Dianei de Poitier ( amanta regelui Henry al
– II – lea). De-o parte şi de alta a castelului, aripile sunt flancate de două turnuri cu acoperiş conic.
Turnul Amboise constituie partea cea mai înaltă, severă şi veche a castelului. Imediat după ce
depăşeşti cetăţuia, descoperi curtea, delimitată de 3 construcţii perpendiculare, întinse către vale.
Aripa orientală se termină printr-o capelă a cărei obsida, cu trei ziduri, se sprijină pe contra-forturi cu
pinacle. Aripa de vest se distinge printr-un sombru tur de scară, gotic pur, şi prin prelungirea sa la
nord într-un corp de apartamente cu aspect renascentist.
Castelul Chinon face parte din castelele de pe Valea Loarei care i-au găzduit pe regii Franţei şi
se găseşte în oraşul Chinon. Castelul, care domină râul Vienne, este situat pe ruinele unor fortificaţii
romane, dar aspectul actual este de un castel în ruină, dar şi ruinele au frumuseţea lor specială, mai
ales pentru iubitorii trecutului. Este un loc în care istoria se găseşte la ea acasă. Formidabila fortăreaţă
medievală (aproximativ 40 m lungime şi 100 m lăţime) este opera succesivă a contilor de Blois,
23
Franța
contilor de Anjou şi apoi a Plantageneţilor. În acest castel, regele Carol al VII-lea a întalnit-o prima dată
pe Ioana d'Arc.
Fortul Coudray (franceza Fort du Coudray) ocupă partea de vest a castelului. Reprezintă partea
cea mai veche a castelului Chinon, existând înca din secolul al X-lea.
Are în componenţă donjonul care ocupă partea estică a construcţiei. A fost construit în secolul al
XIII-lea, sub Philippe Auguste. Are o înălţime de 25 m şi un diametru de 12 m. Numără trei etaje dintre
care, cele două inferioare sunt boltite. Ioana d'Arc a locuit la primul etaj în timpul sejurului său la
Chinon. În acest turn Filip al IV-lea a închis cavalerii Templieri în 1308, înaintea judecăţii care trebuia
să-i condamne la moarte.
Castelul din Mijloc (franceza Chateau du Milieu) era legat de celelalte corpuri prin poduri
mobile. Adăpostea locuinţele regale, construite între secolele XII şi XV, dar din care nu ne-a mai rămas
decât aripa sudică. În nord se găsea capela Sainte Melaine, construită în secolul al X-lea, de către
călugarii Abatiei Bourgueil.
Fortul Saint-Georges a fost construit pentru a proteja latura estică a donjonului. Este separat de
restul castelului printr-un şanţ. Este prima dintre cele trei părţi pe care vizitatorul o poate vedea la
intrarea în citadelă.
Castelul Serrant Castelul Serrant este situat pe Valea Loarei, la 15 km vest de oraşul Angers, în
comuna Saint-Georges-sur-Loire, din departamentul Maine-et-Loire. Este construit pe fundaţiile unei
fortăreţe medievale, fortificată din toate părţile de poduri mobile, doage şi turnuri masive, proiectând
silueta sa severă asupra câmpurilor din jur.
După secolul al XIV-lea, aceeaşi familie locuieşte şi administrează castelul: generaţiile celor din
familia de Brie se succeda, până într-o zi cand unul din ei este cuprins de un nou curent venit tocmai
din Italia. Charles de Brie este sedus în totalitate de Renaştere şi de noile sale idei artistice, luând
decizia să reconstruiască fortăreaţa medievală în totalitate. Din nefericire, din cauza serioaselor
probleme financiare a trebuit să întrerupă lucrările. Doar turnul din nord, o jumătate din corpurile
centrale cu locuinţe şi începutul aripii alăturate sunt ridicate de la bază.
Un secol mai târziu, în anul 1636 Guillaume de Bautru, consilier de stat ce a marcat curţile
regilor Ludovic XIII şi Ludovic XIV prin comportamentul său libertin, îl achiziţionează şi continuă
lucrările după planul original: corpurile centrale sunt terminate, turnul din sud şi cele două aripi sunt
create. Ultima construcţie care a făcut-o Bautru a fost capela, cu ajutorul lui Jules Hardouin Mansart, în
memoria comandantului armatei franceze, marchizul Vaubrun, soţul lui Marguerite de Bautru.
În 1749, ultima descendentă a lui Guillaume de Bautru este văduvă şi fără copii. Ea va vinde
castelul lui François Jacques Walsh, fiul capitanului corsar Philip Walsh, care îl reamenajează: creează
un parc în stil englez, construieşte cele două pavilioane şi monumentala poartă pe care se regăseşte
blazonul acestora (o lebadă străpunsă de o săgeată).
În 1830 Valentine Walsh de Serrant se căsătoreşte cu Charles Bretagne Marie Joseph, ducele de
Trémoïlle, familie în sânul căreia se găseşte şi astăzi castelul Serrant. Acesta se preocupă de
24
Franța
restaurarea castelului, încredinţându-i proiectul lui Lucien Magne: din această epocă datează anumite
completări ca: balustrada ornată cu "pots à feu", capitelurile ce împodobesc ferestrele de la etajul al
doilea şi blazonul familiei La Trémoïlle ce se găseşte deasupra intrării principale.
Astăzi castelul este o reşedinţă privată ce aparţine prinţului şi prinţesei de Merode, descendenţi
ai familiei Trémoïlle. Cu acest titlu, ei sunt garanţi ai bunei-stări a castelului.
Castelul Serrant, prezintă o colecţie extraordinară de mobilă, obiecte de artă, tablouri, tapiserii
şi sculpturi. Biblioteca adăposteşte circa 12.000 de volume cu o valoare inestimabila.
Parcul Naţional Cevenne (franceză Parc National des Cévennes) este situat în sudul Franţei în
regiunea muntoasă Cevennes, având suprafaţa de 3213 km².
Incă din anul 1913 speologul „Eduard Alfred Martel” propune, pentru protejarea naturii,
crearea în regiune a unui parc naţional. Idea lui a fost preluată în anul 1956 de administraţia
departamentului Lozère, idea fiind realizată abia în anul 1970.
Centrul de administrare al parcului este în Florac, parcul se întinde pe teritoriul
departamentelor Lozère şi Gard şi numai o mică parte pe teritoriul departamentelor Ardèche şi
Aveyron. În regiunea parcului sunt o serie de munţi ca Mont Lozère, Mont Aigoual şi podişul Causse
Méjean.
Regiunea are o floră şi faună bogată reprezentată prin plante ca: „Roua cerului”, lalele, crini ,
orhidee alpine, lavande şi castani. Animalele mai reprezentative ale parcului sunt: muflonii, căproare şi
cerbi, sau capra de stâncă, castorul şi ciocănitoarea.
Zona centrală sau Parcul propriu-zis, cu o suprafaţă de 91416 ha, cuprinde 52 comune, 117
cătune şi ferme. Ea face obiectul unor reglementări strict urmărite îndeaproape de către un corp
important de „monitori-paznici”. Tot în aceastâ zonă există şi 3 hanuri. Camparea şi caravaningul, sub
toate formele lor sunt permise. În zonă este amenajat un eco-muzeu, alcâtuit dintr-un corp central -
„Casa Mounthozere”, cu sediul în comuna Pont-de-Montrer şi diverse obiective în ansamblul masivului,
ferme, câtune, constructii uzuale - moară, fântâni, brutărie, biserică etc. Aceste obiective pot fi vizitate
în cadrul unor circuite plâtite, conduse de ghizi;
Cea de-a doua zonă, periferică, se întinde pe o suprafaţâ de 237 mii ha, cuprinzând 117 comune,
4000 cătune şi ferme şi circa 48 mii locuitori. Zona beneficiază de un program de amenajare destinat
asigurării desfâşurării activităţilor economice locale şi protecţiei mediului înconjurâtor. în această
zonă sunt construite numeroase hoteluri, centre de vacanţă, terenuri de camping administrate de
sindicate; circulaţia este reglementatâ, un număr important de drumuri rurale şi forestiere fiind
interzise pentru anumite mijloace de locomoţie.
Parcul national Cevennes încurajează activităţile pedestre prin: amenajarea a 23 poteci de
promenadâ, marcate pentru plimbări simple de scurtă durată (2-4 ore), fară ghid însotitor;
amenajarea de poteci numite „sinteză ecologică”, care pot fi parcurse într-o singură zi, cu participarea
gratuită a „monitorilor-paznici”; organizarea de trasee pe poteci ale marilor circuite ale Franţei;
organizarea unor circuite de mai mică întindere din iniţiativa asociaţiilor locale.
25
Franța
Artizanatul este bine reprezentat în toată zona periferică a parcului, în toate aşezările din zonă
întâlnindu-se magazine specializate pe acest profil, sau desfaşurându-se spectacole de amploare mai
mare în zilele de sărbătoare.
De asemenea, sunt marcate numeroase piste ecvestre şi organizate circuite şi sejururi cu
plecare din zona periferică. În această zonă se pot practica, de asemenea, sporturi nautice (caiac-
canoe), speoturismul şi schi-fondul. În perioada estivală sunt organizate seri de veghe m pădure,
proiectii, conferinţe, expozitii, concerte. Conducerea parcului este instalată în localitatea Florac, situată
în zona sa centrală. Aici se află şi serviciul de informare al parcului. Centrele de informare ale parcului,
sindicatele de iniţiativă, librăriile şi depozitele de presă difuzeazâ documentaţiile publicate despre
Parc, revista „Ceveimes", ghiduri, cărti, afişe specializate.
Parcul Naţional din Pirinei(franceză Parc national des Pyrénées) este un parc naţional
francez ce a fost înfiinţat în anul 1967. Parcul se întinde pe o lungime de aproape 100 de km de-a
lungul graniţei cu Spania şi are o lăţime maximă de 15 km. Parcul are suptafaţa de 457 km² fiind cel
mai mare parc natural din Munţii Pirinei. Regiunea parcului cuprinde munţii din sudul comunei
Lescun Franţa, până la „Valleé d'Aspe” în vest şi „Valleé d'Aure” în est. Locurile cele mai cunoscute din
parc sunt comuna Gavarnie şi masivul Vignemale care este punctul cel mai înalt din Pirineii francezi.
Parcul Naţional Port-Cros(franceză Parc National de Port-Cros) a fost decretat la data de 14
decembrie 1963 de preşedintele Franţei Pompidou.
Parcul naţional cuprinde aproape toată regiunea din jurul insulei Port-Cros şi insulelor mai mici
Bagaud, Gabinière şi Rascas, ca şi o fâşie cu o lăţime de 600 m de pe coastă. Ocupând pe coastă o
suprafaţă de 700 ha de uscat şi 1288 ha suprafaţă de apă, el este primul parc naţional din Europa, care
reuneşte o suprafaţă protejată pe uscat şi apă. Din anul 1971 este alipit parcului suprafaţa de 1000 de
ha, ce aparţine insulei vecine.
Parcul naţional ,,Port Cros” cuprinde şi insula Porquerolles cu o suprafaţă de 1250 ha. Insula
Port Cros constituie un parc naţional marin, iar insula Porquerolles un parc domenial forestier cu
multe elemente botanice protejate. Accesul în insulă dinspre continent este asigurat de vase rapide. În
interiorul insulelor sunt amenajate poteci care permit observarea vegetaţiei şi faunei ocrotitoare,
precum şi accesul la un număr de 28 porturi şi baterii militare din sec. XIV-XIX, ce constituie un
patrimoniu istoric de mare valoare. Ambele insule au amenajate mici porturi cu echipamente
tradiţionale, cu reţea electrificată, canalizare, reţea de teledistribuţie, constmcţii modeme etc. Cazarea
turiştilor se face la localnici (în ferme modeme)sau în pensiuni. Insulele pot fi vizitate tot timpul anuhu
farâ acordul prealabil al conducerii parcului sau al personalului de teren. Vara, turiştii au la dispoziţie:
m Port Cros, un centru de primire şi informare (cu sediul m port), unde se eliberează si documentele
necesare şederii în parc şi desfaşurării activităţilor dorite; o expoziţie privind domeniul marin (acvariu
şi proiecţii de diapozitive); poteci tematice (botanice, istorice, submarine); în Porquerolles, o expoziţie
consacrată istoricului insulei; un centru de prezentare a Conservatomlui botanic (muzeu).
26
Franța
Grupurile organizate pot realiza, pe cele două insule, activitâti educative, cercetâri botanice,
omitologice şi marine. în acest caz este necesară aprobarea prealabilă a conducerii parcului. Circulaţia
pe insule este liberâ, pazmcii-monitori (30 în insula Port Cros) urmărind numai respectarea de către
turişti a reglementărilor parcului.
Parcul natural Vercors protejează bogăţiile naturale şi culturale de pe o suprafaţă de 135 mii
ha, delimitată în sud-estul Alpilor. În acest teritoriu se cuprind 50 comune popu-late de 26 mii
locuitori. Parcul oferă multiple posi-bilităţi de practicare a turis-mului: circuite pedestre, ec-vestre şi
cu bicicleta, poteci tematice, vizitări de peşteri şi monumente de arhitec-tură, escaladări de stânci, schi
alpin şi de fond, seju-ruri climatice, activităţi în aer liber în sate (ferme) şi staţiuni, pescuit şi vână-
toare, vizite şi activităţi în ateliere de artizanat sau artă populară, activităţi artistice (cercuri de
sculptură în lemn, pictură pe mătase, artă populară etc.), activităţi în aer liber (sport, tenis, deltaplan
etc.).
Aceste activitâţi sunt posibile datorită existenţei de amenajări adecvate: 100 km de poteci
parcate, piste de ciclism, 25 locuri pentru picnic, copertine de trasee, terenuri de sport, piscine, locuri
de pescuit, centre de echitaţie (Poimey Club), muzee (Muzeul locurilor preistorice, Muzeul rezistenţei),
peşteri amenajate, platforme de privelişte, centru polivalent, chibwi (Casa speologilor, clubul tinerilor
etc.), de o susţinută animaţie locală, care vizează astfel primirea şi informarea turiştilor, vizitarea
parcului, organizarea de expoziţii, proiecţii, activităţi culturale, animaţie şcolară, activităţi sportive,
concursuri etc. Cazarea turiştilor se realizeazâ în spaţii particulare (la fenne sau case particulare, în
toate localităţile din parc) şi în unităţile special construite, dispersate pe tot cuprinsul parcului (hotel,
campinguri cu circa 600 locuri, 9 refugii păzite, 18 refugii semipăzite, 26 refugii şi adăposturi nepăzite,
terenuri pentru caravaninguri şi corturi).
Parcul natural regional Morvan este amenajat în centrul regiunii Bourgogne, la 2 ore
depărtare de Paris şi Lyon, în masivul granitic al Morvanului. Parcul are o întindere de 171676 ha si
cuprinde 64 comune. El a fost creat în 1970, în vederea revitalizării economiei acestei regiuni,
dezvoltării activităţilor în aer liber şi a celor culturale, protejării locurilor şi peisajelor, favorizării
turismului. În acest scop, cu ajutorul organelor locale şi altor organisme centrale au fost organizate şi
realizate: Centre de informare, hoteluri (peste 100 unităţi cu 5-20 locuri sau 30-40 locuri), 15 cabane
refugii (cu 20-30 locuri în dormitoare comune, loc de pregătirea mâncârii, grupuri sanitare), peste 70
case particulare în localităţile mrale (cu o ca-pacitate de circa 350 locuri), terenuri de campare, locuri
pentru picnic, ţarcuri de animale, amenajarea malurilor râurilor pentru practicarea sporturilor nautice
(caiac-canoe) şi pescuitului sportiv, poteci pedestre şi ecvestre, poteci ecologice etc. Parcul beneficiază
şi de existenţa a două staţmni balneare (Château-Chinon şi Saint-Honore-des-Bains) şi numeroase
locuri arheologice, monumente istorice şi de arhitecturâ cu o bogată tradiţie etnofolclorică. De
asemenea, au fost amenajate 10 centre de echitaţie, care oferâplimbâri ecvestre, circuite călare,
iniţierea în creşterea cailor, echitaţie de agrement şi sportivă, formare de câlăreti şi instructori de
călârie, echitatie pentru copii, dresuri de cai, participare la concursuri hipice etc. Pentru o bună
27
Franța
cunoaştere a parcului, conducerea lui pune la dispoziţia turiştilor un amplu material documentar
(Cartea Parcului, broşuri, ghiduri ale traseelor turistice, parcărilor, hărţi), un ziar local cu informatii de
ultimă oră.
Parcul natural regional Camargue, cu o suprafaţă de 85 mii ha, cuprinde o insulă şi zone
înconjurătoare din sudul deltei Rhonului. Din 1974 este considerat rezervaţie a biosferei. Şi acest parc,
pe lângă scopul de a proteja ecosistemul deltaic al zonei, urmăreşte crearea de condiţii de relaxare şi
instruire a localnicilor într-un mediu natural cu valenţe reconfortante şi elemente inedite. Activităţile
turistice proprii acestui parc sunt: vizitarea lui pe itinerare tematice, practicarea pescuitului şi
vânătoarei, sporturile pe apă, odihna, toate însă în limitele unor restricţii. Desfăşurarea acestor
activităţi este favorizată de amenajările cu caracter turistic existente (puncte de vizitare a păsărilor,
trasee marcate, pensiuni etc.).
Auvergne este remarcabilă prin stilul propriu al bisericilor romane (secolele XI şi XII). Ele
cuprind câteva elemente din cea mai originală, simplă şi emoţionantă arhitectură din Franţa.
Proporţionate frumos, necompromiţătoare în severitatea lor, ele sunt construite din materiale locale
rezistente – piatră de nisip sau lavă vulcanică – şi sunt caracterizate de o absidă proeminentă, un
ambulatoriu îngust în jurul corului şi de un naos flancat de piloni puternici, cu galerii deasupra părţilor
stranii. Capitelurile sunt adesea complicat sculptate cu teme biblice. Cele mai interesante exemple pot
fi văzute în următoarele locuri : Brioude, Clemont-Ferrand (Notre Dame du-Port), Issoire, Orcival, Le
Puy, Saint Nectaire şi Saint Saturnin.
În Auvergne, puternicul simţ al religiei s-a manifestat într-un mod specific regiunii : procesiuni
în care sfântul protector al parohiei este venerat prin intermediul unei relicve sau al unei statui, care
sunt purtate prin sat şi prin împrejurimi. De pildă, în ziua Înălţării, Fecioara de Orcival este scoasă din
biserică noaptea. De asemenea, specifice regiunii Auvergne sunt Fecioarele Negre, statui din lemn
negru care au apărut sub influenţa bizantină a cruciaţilor. O altă Fecioară Neagră de renume se
regăseşte la Rocamadour.
Stilul gotic îşi are originea în Ile-de-France, aproape de centrele puterii regale. Cel mai frumos
testament al glorioasei perioade gotice se găseşte în catedralele de la Paris şi Chartres, Amiens şi
Reims, Beauvais şi Bourges, Lyon, Le Mans şi Srasbourg.
Tranziţia dintre stilul roman şi cel gotic este evidentă în mănăstirea burgundă de la Pontigny, o
congregaţie bine conservată construită între 1150 şi 1212.
Stilul gotic are ca punct de pornire restricţia tradiţiilor romane şi necesitatea firească de
construire a unor biserici mai spaţioase, mai înalte, mai luminoase. Stilul se caracterizează prin bolte
ogivale, arcuri ascuţite şi contraforturi suspendate. Prin stabilirea spaţiului destinat mulţimii şi celui
de orchestrare, clădirile puteau fi mai îndrăzneţe. Noile tehnici au acordat mai mult spaţiu liber pentru
ferestre mai mari, cele mai sublime fiind vitraliile catedralei din Chartres, cea mai completă colecţie de
vitralii medievale din Europa.
28
Franța
Stilul gotic timpuriu din perioada 1180-1250 este simbolizat de Chartres, care a adoptat
contraforturi suspendate, arcuri ascuţite şi spaţii noi pentru ferestre. Chartres este numit „spiritul
evident al Evului Mediu”, ca fiind cea mai coerentă dintre catedralele gotice.
Catedrala de la Reims se mândreşte cu un naos mai înalt decât cel de la Chartres, si cu o galerie
claire voie (ajur) încununată de statuile animalelor mitice. Ferestrele din clopotniţă cu barele zvelte de
piatră au reprezentat pionieratul motivelor decorative gotice.
Lourdes este o mică comună aflată în Pirinei, în sud-vestul Franţei. Iniţial, doar o aşezare de
trecere, oraşul a devenit în prezent, neîncăpător pentru milioanele de turişti care se îndreaptă către
această direcţie anual. Destinul acestei mici localitaţii s-a schimbat radical în anul 1858, când însăşi
Fecioara Maria l-a onorat cu a sa apariţie miraculoasa. Pana în acel moment, singurul punct de atracţie
erau doar ruinele unui castel fortificat aflat în centrul oraşului. După ce Bernadette Soubirous a
susţinut că Fecioara Maria i s-a arătat în diverse ocazii şi după ce au avut loc câteva vindecări
miraculoase, oraşul a devenit una dintre destinaţiile preferate ale creştiniilor. Pană în 1858, Lourdes
era doar un oraş liniştit şi modest, cu o populaţie de doar 4.000 de locuitori. Castelul era ocupat de o
garnizoana de infanterie. Oraşul însemna, în traseul turistic, doar un loc de trecere către apele termale
de la Bareges, Cauterets, Luz-Saint-Sauveur sau Bagneres-de-Bigorre. În data de 11 februarie 1858, o
fetiţa din partea locului, Bernadette Soubirous, în vârstă de 14 ani, a susţinut ca o doamnă frumoasă i-a
ieşit în cale în Grota Massabielle. Această doamnă s-a prezentat ca fiind Concepţia Imaculată, iar
credincioşii au numit-o Binecuvântata Fecioara Maria. Apariţiile s-au repetat de încă 17 ori şi, după
numai un an, mii de pelerini veneau să se reculeaga în mijlocul noului loc sfânt.
În luna februarie a anului 2008 a avut loc comemorarea a 150 de ani de la prima apariţie a
Fecioarei. La festivităţi au luat parte peste 45.000 de pelerini. Deşi oraşul are numai 15.000 de
locuitori, beneficiază de o capacitate de cazare imensă, a doua în Franţa, după Paris.
Sezonul pelerinajului începe din martie şi durează până în octombrie, iar locul în care s-a petrecut
prima apariţie miraculoasă a Fecioarei a devenit o destinaţie preferată atât a europenilor, cât şi a
creştinilor din alte colţuri ale lumii. Apei care izvorăşte din grotă i s-au atribuit puteri tămăduitoare,
însă se găsesc destui sceptici care să se îndoiasca de adevărul acestor zvonuri neconfirmate ştiinţific.
Se estimează că un număr de aproximativ 200 de milioane de oameni au vizitat locul din 1860
până în prezent, iar Biserica Romano-Catolică a recunscut oficial 67 de vindecări miraculoase. Detaliile
sunt verificate foarte atent, pentru a se asigura că vindecarea nu are de-a face cu alte tratamente
paralele, şi se bazează doar pe proprietăţile tămăduitoare ale apei. În ciuda valurilor de credincioşi
care iau cu asalt orăşelul în fiecare sezon, există dezbateri asupra naturii primelor apariţii. Au existat
mai multe tentative, atât din partea poliţiei, cât şi din partea bisericii, de a cerceta posibile încercări de
frauda, însa cel putin unii dintre investigatori şi-au schimbat părerea pe parcurs.
Mulţi dintre cei care ajung aici se arată dezamăgiţi la sosire din cauza mercantilismului
exagerat care se practică pe străzile oraşului. Băştinaşii şi-au dat seama că obiectele de cult religios
reprezintă o sursă sigură de venit, însă rezultatul final se traduce printr-o dominaţie a kitsch-ului.
29
Franța
Vitrinele magazinelor sunt pline până la refuz de statuete şi alte suveniruri religioase, realizate mai
mult sau mai puţin artistic. Fenomenul a dat naştere unor critici aspre, în vreme ce anumite voci susţin
că Lourdes nu este altceva decât o fabrică de bani pentru oraş şi pentru regiune, prin urmare există un
interes crescut în atragerea şi menţinerea interesului pelerinilor.
Le Mont-Saint-Michel este o stâncă granitică (78 m înălţime) în Golful Saint-Malo (Nord Vestul
Franţei), din Marea Mânecii, unde se manifestă cel mai repre-zentativ fenomen de flux şi reflux: în
timpul fluxului este insulă, comunicaţia cu teritoriul continental fiind întreruptă, iar în timpul
refluxului devine peninsulă, o limbă de nisip ieşind de sub ape. Stânca este ocupată de un sat (cca. 46
locuitori) şi o mănăstire fortificată (ridicată începând cu secolul al VIII-lea, până prin secolele al XII-lea
- al XIV-lea). A jucat un rol important în istoria Franţei, fiind singurul loc care nu a putut fi cucerit de
armatele engleze în timpul „Războiului de 100 de ani”. În prezent, constituie unul din locurile cele mai
vizitate din Franţa, (cu 3.200.000 de vizitatori anual). O şosea pietruită asigură, în ultima vreme,
legătura permanentă cu ţărmul Bretaniei.
Din anul 1979, Mont Saint-Michel se află pe lista patrimoniului mondial cultural UNESCO.
Aşezată la limita dintre Bretania şi Normandia, această mică insulă de granit are perimetrul de
900 de metri.
Secolul al XIX-lea a ezitat, în faţa monumentelor, între două atitudini. În timp ce romanticii
aveau gustul straniului, al monstruosului, dacă Victor Hugo era foarte sensibil la aspectul compozit al
Muntelui, în schimb oamenii aflaţi la Administraţia Monumentelor Istorice au preferat construcţiile
fidele, în întregime, unui stil unic. La 6 august 1897, se instalează, în vârful săgeţii de 32 de metri a
bisericii mănăstirii, la 150 de metri deasupra nivelului mării, statuia de cupru a Sfântului Arhanghel
Mihail. La mai puţin de un secol, la 4 octombrie 1987, după reparaţii şi aurire, s-a reaşezat statuia
Arhanghelului, de data aceasta, cu ajutorul elicopterului. Din 1965, Benedictinii s-au reinstalat în
Munte, fără ca abaţia, ca realitate autonomă, să fie reconstituită. În prezent pe Munte se află
Fraternitatea Monastică de la Ierusalim (Abaţia Mont-Saint-Michel). În 1368, confreria Sfântului Iacob
declara că primise 15.570 de pelerini la Mont Saint-Michel. Astăzi, Muntele primeşte trei milioane
două sute de mii de vizitatori în fiecare an.
În 1874, statul francez a lansat realizarea unui dig neinundabil, destinat uşurării accesului la
Munte. Dar aceste lucrări au dăunat sitului din cauza acumulării nisipului. Pericolul ca Muntele să nu
mai rămână o insulă era din ce în ce mai mare. Iată ce scria poetul Victor Hugo, cu puţin înainte de
moarte: „Muntele Saint-Michel este pentru Franţa ceea ce Marea Piramidă este pentru Egipt. Trebuie
să-l protejăm de orice mutilare. Trebuie ca Muntele Saint-Michel să rămână o insulă. Trebuie protejată
cu orice preţ această dublă operă a naturii şi a artei”. În anii 1983-1984, pentru protejarea insularităţii
Muntelui, a fost distrus digul Roche-Torin (preşedintele François Mitterrand a scos, în mod simbolic,
prima piatră din dig), dar încă este greu de calculat efectele acestei suprimări.
Călătorului care doreşte să viziteze Mont Saint-Michel, acesta îi apare la început ca o mică
piramidă stâncoasă înconjurată de o întindere netedă nesfârşită. Pe măsură ce te apropii, desluşeşti
30
Franța
din ce în ce mai multe detalii. Ajungi pe şoseaua care duce direct spre Munte şi îţi parchezi
automobilul. Anunţurile de pe panourile de la intrare te avertizează că fluxul va începe la ora cutare,
dar te liniştesc comunicându-ţi că automobilele, parcate corespunzător, nu vor fi în pericol să fie
înghiţite de ape.
Mareele, în zona Muntelui Saint-Michel, sunt deosebit de spectaculoase, printre cele mai
puternice din Europa, având amplitudinea de până la 15 metri. La echinocţii, în timpul refluxului,
marea se retrage până la cincisprezece, chiar optsprezece kilometri, iar fluxul este printre cele mai
înalte din lume. La reflux, în ciuda avertismentelor, unii oameni se aventurează pe nisipul rămas ud, se
îndepărtează de ţărm pentru a pescui, în micile bălţi rămase în urma retragerii mării, fructe de mare
sau peşti. Dar timpul trece pe nesimţite, iar unii dintre ei sunt surprinşi, departe de ţărm, de revenirea
fluxului şi de multe ori pier înghiţiţi de ape. Victor Hugo spunea că apele fluxului vin dinspre larg cu
viteza unui cal în galop, lucru puţin cam exagerat, după părerea multora. La ora anunţată, uriaşe mase
de apă se revarsă dinspre larg, cu o viteză nemaiîntâlnită peste marile întinderi de nisip încă umed,
rămase în urma refluxului.
Catedrala Notre-Dame (română Catedrala Doamna Noastră, cu referire la Sfânta Fecioară).
Prima cărămidă de fun-daţie a fost pusă în anul 1163. În 1182, episcopul Maurice de Sully a sfinţit
altarul, dar construcţia catedralei a durat din 1163 până în 1250. Construcţia clădi-rii cu cinci nave s-a
terminat prin lucrările de pe faţada vestică, iar pe la mijlocul secolului al XIII-lea, prima capodoperă a
stilului gotic timpuriu era gata. Cu toate că desenele iniţiale şi strana evocau încă stilul romanic, aici s-
au aplicat pentru prima oară soluţii arhitecturale specifice stilului gotic.
Faţada dantelată şi cele două turnuri patrulatere de câte 69 m fiecare radiază echilibru. Intrarea
în catedrală se face prin trei porţi bogat ornamentate, care evocă simbolurile goticului târziu. Impresia
spaţială în interiorul bisericii este copleşitoare, zidurile ei se înalţă pe trei rânduri de coloane. De
proporţii impozante, 130 m lungime, 45 m lăţime, 35 m înălţime, unde încap până la 10 000 de
persoane. Nava principală este împodobită cu statui şi picturi.
Notre-Dame este considerată cea mai întunecată catedrală dintre marile catedrale gotice, dar, pe bună
dreptate, lumina care se filtrează prin rozetele colorate conferă sentimente mistice în penumbra
severă.
Catedrala Notre Dame din Paris este vizitată de circa 13 milioane de persoane anual, ceea ce
înseamnă o medie zil-nica de 30000 de oa-meni. În zilele cu aflu-enţa ridicată, pricinuită de sărbători
sau evenimente importante, se poate ajunge chiar şi la 50000 de oameni. Vorbind despre vitralii,
trebuie să amintim de cele trei roze ale catedralei, care reprezintă una din marile opere de artă ale
creştinătăţii.Roza de sud, numită şi La Rose du Midi, este un dar din partea regelui Saint Louis şi este
consacrată Noului Testament.
Catedrala Saint-Pierre. Un fost Benedictinarum, capelă construită în anul 1364 în interiorul
incintei, urban cunoscut sub numele de Comuna Clôture, la cererea Papei URBAIN V. Sf. Pierre a
31
Franța
devenit o catedrala in anul 1536, atunci cand Patriarhia de Maguelone a fost transferata la Montpellier
sub regele François I.
Catedrala Notre Dame din Reims este principala catedrală a oraşului, fiind cunoscută drept
locul de încoronare a vechilor regi francezi. Aceasta a înlocuit o biserică mai veche, care a pierit în
urma unui incendiu din anul 1211, urmată mai apoi de basilica în care Clovis a fost botezat de către
Sfântul Remi, episcopul de Reims în anul 496.
Catedrala din Reims a fost terminată până la sfârşitul secolului al XIII-lea, excepţie făcând doar
faţada de vest. Această parte a catedralei a fost ridicată şi înfrumuseţată în secolul al XIV-lea, după
schiţe rămase din secolul anterior - nava fiind între timp prelungită pentru a deveni incăpătoare
mulţimilor ce doreau să participe la încoronări.
Turnurile, care au o înălţime de 81 de metri, au fost proiectate iniţial pentru a atinge înălţimea
de 120 de metri. Turnul de sud păstrează două mari clopote. Unul dintre clopote, numit Charlotte de
către cardinalul din Lorraine în anul 1570, cântăreşte mai mult de 10 tone.
În anul 1875, societăţile franceze au alocat 80.000 de lire pentru repararea faţadelor şi a
balustradelor. Faţada mare este cea mai fină porţiune a arhitecturii catedralei, fiind şi una dintre cele
mai mari capodopere ale Evului Mediu. Atacurile germane din timpul primului Război Mondial au
distrus părţi semnificative ale catedralei, multe porţiuni ale acesteia fiind surpate. Imediat după
război, toate cele afectate de atacuri au fost reparate sau înlocuite, ajungându-se din nou la forma
iniţială a clădirii.
Cele trei portaluri sunt încărcate cu o mulţime de statui şi statuete. Portalul central, dedicat
Fecioarei Maria, este surmontat de o imensă fereastra rozariu, la rândul ei încadrată într-un arc
decorat bogat cu statuete.
Faţadele transeptelor sunt de asemenea bogat împodobite cu sculpturi. Transeptul de nord, cu
toate lucrările acestuia ne înfaţişează statuetele principalilor episcopi ai oraşului Reims, o scena a
Judecăţii de Apoi şi o reprezentare a lui Iisus.
În continuare, transeptul de sud împreună cu toate lucrările acestuia ne înfăţişează un minunat
rozariu alături de seria de profeţi şi apostoli ai Vechiului şi Noului Testament.
În anul 1481, un incendiu a distrus acoperişul şi spirele catedralei: din cele patru turnuri ce
flancau transeptele nu a mai ramas nimic înălţat deasupra acoperişului.
Deasupra corului se înalţă un elegant turn clopotniţă din lemn ce atinge înălţimea de 18 metri
ce a fost construit în secolul al XV-lea.
Interiorul catedralei din Reims are o lungime de 138.75 de metri şi o lăţime de 30 de metri în
dreptul navei şi de 38 de metri în centrul acesteia. Catedrala are formă de navă fiind alcătuită din nava
cotinuată cu lateralele specifice, transepte şi bolţi, un cor cu două bolte şi o absidă cu mai multe capele.
Interiorul, asemeni exteriorului, este şi el încărcat cu o mulţime de statui, asemănătoare celor
de pe faţade. Alături de statui, interiorul mai este luminat şi cu vitraliile pline de lumină şi culoare
aparţinând secolului al XIII-lea. Rozariul de deasupra faţadei centrale şi galeria de dedesubt sunt de o
32
Franța
frumuseţe rară. Catedrala din Reims posedă preţioase tapiserii. Dintre acestea, cele mai reprezentative
sunt cele ale lui Robert de Lenoncourt, arhiepiscop din timpul lui Francois I, reprezentând viaţa Maicii
Domnului.
Transeptul nordic păstrează o minunată orgă incastrată într-un suport gotic. Ceasul din corul
catedralei este ornat cu figurine mecanice ciudate. Mai multe tablouri, ale lui Tintoretto, Nicolas
Poussin şi ale altora, alături de lucrările în lemn şi mobilierul corului merită menţionate. Catedrala
deţine şi Sfântul Ampoule sau recipientul în care era ţinut înainte uleiul cu care se ungeau regii
francezi. Odată cu Revoluţia Franceză şi distrugerile acesteia, nici acest obiect de cult nu a scăpat
nevătămat, astfel, o parte a acestuia este incorporata în cel actual.
Catedrala Notre Dame din Reims, fosta abaţie a lui Saint-Remi, a fost înscrisă în lista
patrimoniului mondial de către UNESCO în anul 1991.
1.4. Imaginea destinaţiei analizate în rândul turiştilor internaţionali
Bucătăria franceză a evoluat foarte mult de-a lungul secolelor. Din Evul Mediu, o bucătărie
naţional unică şi creativă a început să apară. Acest impuls iniţiat de către bucatarii şefi este rezultatul
diferitelor mişcări sociale şi politice. De-a lungul anilor, diferite denumiri au fost date stilurilor de gătit
franceze care au fost codificate de către maeştrii bucătari. De-a lungul vieţii lor, aceşti lideri au fost
stimaţi pentru contribuţia lor la cultură. Bucătăria franceză s-a dezvoltat în principal, în oraşul Paris,
împreuna cu bucătarii regelui, dar în cele din urmă s-a răspândit în întreaga ţară şi a fost chiar
exportată peste mări.
Mâncarea şi vinul, începând de la cel mai modest sortiment de brânză sau vin de pays până la
foie gras sau „vintage claret”, sunt subiecte de interes constant. Francezii sunt şovini în materie de
gastronomie, dar au şi motive să fie aşa. Pasiunea naţiunii franceze pentru mâncare bună este firească
pentru că Franţa oferă o mare varietate de produse. Are posibilitatea să o facă pentru că are un
teritoriu cu o diversitate climatică şi agricolă deosebită, iar linia de coastă este scăldată atât de Oc.
Atlantic, cât şi de Marea Mediterană, care oferă o mare varietate ispititoare de fructe de mare.
Valea Loirei oferă somon proaspăt din apele ei, ciuperci cultivate în peşterile din jurul Saumur-ului şi o
bogată varietate de ciuperci sălbatice din pădurile cu lacuri din Sologne, pe lângă o bogaţie de fructe şi
legume- asparagus rotund, cireşe, prune. Specialităţile condimentate din sud-vest includ foie gras
(pateu din ficat de gâscă) din Gasconia, trufe din Perigord, salam crud de Bayonne şi anşoa afumate din
Collioure, în timp ce Provenţa este ţara dovleacului Cavaillon, a roşiilor pătrunse de soare şi a
busuiocului înmiresmat care dă aromă supei pistou.
Brânzeturile se constituie ca una din gloriile care încoronează Franţa. Ele există sub toate
formele şi sub toate mărimile posibile: în formă de pătrat, de piramidă, de inimă sau în crottin.
Regionalismul înseamnă totul, din moment ce conceptul de terroir predomină în brânzeturile franceze
la fel ca în vinuri. Varietatea regională este formidabilă, de la cremosul Camembert la brânzeturile
spalate în bere sau campioanele marmorate cu albastru Roquefort şi Bleu d’Auvergne.
33
Franța
Vinurile în Franţa
Nimeni nu poate vizita Franţa fără sa câştige un respect deosebit pentru vin. Acesta este
omniprezent. Podgoriile de viţă-de-vie străjuiesc drumurile nu numai în Burgundia şi Bordeaux, ci şi
de-a lungul coastei Mediteranei, în regiunea Loirei, lângă graniţa germană şi chiar în Paris.
O hartă a Franţei care prezintă regiunile viticole arată ca şi când cineva ar fi vărsat pe ea un
pahar cu vin. O pată mare în formă de inel acoperă aproape două treimi din suprafaţa ţarii. Inelul
începe chiar sub Paris, se întinde spre vest, spre Atlantic, coteşte spre interior de-a lungul Mediteranei,
apoi şerpuieşte din nou spre sud, acolo de unde a pornit.
Franţa posedă 11 regiuni mari producătoare de vin: Bordeaux, Champagne, Burgundia,
Beaujolais, Alsacia, Vale Ronului, Valea Loarei, Provenţa, Languedoc-Roussillon, Sud-vestul şi Franche-
Comté.
Alegerea elegantă, indiferent în ce regiune ne-am afla, ests Champagne (cu cât mai sec cu atât
mai bun) ca aperitiv. Dacă bugetul va permite, amintiţi-vă că cele mai bune vinuri albe provin din
Burgundia (Meursault, Puligny Montrachet), cele mai bune vinuri roşii de pe Ron (Hermitage, Cote
Rotie); vinurile dulci precum Sauternes, Jurancon sau Monbazillac nu sunt la modă, dar le eclipsează
pe cele roşii cu un foie gras; extraordinarul Bordeaux roşu şi vinurile din recoltele mai recente sunt o
necesitate în Alsacia sau oriunde în altă parte unde ar trebui să fie oferite.
Alsacia
Alsacia este caracterizată de climatul său semi-continental şi de varietatea sa de struguri care
dau vin (mai ales alb), foarte aromatici. Ca şi în Germania, vinurile sunt denumite în funcţie de soiul de
struguri. Acestea sunt împărţite în trei denumiri: Alsacia, Alsacia numele local, şi Alsacia Grand Cru (cu
numele de gândire), aceasta din urmă fiind limitată la cincizeci şi patru localităţi si soiurile (Riesling,
Pinot Gris, Gewurztraminer şi Muscat).Alsacia este de asemenea specialistă în vinurile dulci de la "Late
Harvest" şi "Selectarea Nobilii de seminţe." Podgoria Lorena este redusă la câteva parcele de
specialitate care are Gris Vin.
Armagnac
Situată în inima Gascogne-ului, podgoria Armagnac acoperă aproape 13000 de hectare pe o
mare parte din departamentul Gers, iar unele cantoane din Lot-et-Garonne şi Landes. Există trei
domenii definite de terenurile lor. La vest se află Bas-Armagnac,numită si Armagnac negru,unde
lemnul de stejar şi de pin au dat acestei ţări denumirea de negru pe termen lung. Solurile sunt acide
predominant nisipoase.
Bordeaux
Bordeaux este cel mai mare producător de vinuri fine din Franţa. Pe malul stâng al râului
Garonne şi estuarul Gironde, mormintele datorează originalitatea teritoriului compus dintr-o
succesiune de platouri şi creste de pietriş provenind în principal din Pirinei. Acest lucru este ideal
pentru Cabernet Sauvignon. Majoritatea viţei de vie, dau vinurile roşii, dulci sau puternice. La sud de
această regiune, prezenţa unui microclimat permite dezvoltarea unor vinuri dulci. În jurul Libourne-
34
Franța
ului, pe malul drept al Dordogne, soiul dominant, Merlot, dă vinuri roşii, dulci şi de lungă durată de
stocare. Între aceste două zone se afla platoul Entre-Deux-Mers, care a dat numele său unor de vinuri
albe seci. Dar include de asemenea zone dedicate vinurilor de culoare roşie sau roz şi este aliniat de-a
lungul Garonne-ului. Ultimul domeniu este cea a regiunilor de coastă din Bourg şi Blaye, pe malul
drept al estuarului Gironde, oferind vinurile rosii, caracteristice regiunii. Vinurile din Bordeaux au
unitatea în complexitatea lor şi in echilibru, din cauza ponderii luate în pregătirea lor prin asamblarea
diferitelor soiuri.
Champagne
Simbol universal de sărbătoare, şampania este cea mai renumită din categoria vinurilor
spumante. Calitatea acestuia este inseparabilă de sol Champagne. Şampaniile sunt împărţite în cinci
grupe: culoare albă până la alb, cele mai fine, realizate exclusiv din struguri albi (Chardonnay), Blanc
de Noirs, obţinute din struguri negri (Pinot); roze fructat, Crémant, spumă formează o crema.
Champagne, de asemenea, produce vinuri: podgorii Champagne, roz Riceys şi Ratafia un vin alcoolizat,
şi Marc de Champagne.
Valea Loirei
Valea Loirei prezintă o gama largă de vinuri variind de la alb la roşu ,trecând şi prin rose, alb
sec şi vinuri spumante. Specialităţile sale cele mai faimoase sunt vinurile albe inclusiv dulci, d’Anjou si
Vouvray. Dimensiunea văii şi a regiunii, spune că este împărţita în mai multe domenii majore. Ţara
Nantes reprezintă zona vinurilor albe seci si Muscadet. În plus Anjou şi Saumur poate juca pe o gamă
largă de produse şi, printre cele mai renumite, marile vinuri dulci de Coteaux du Layon şi Quarts-de-
shaume. În Touraine Cabernet oferă o aromă vinurilor roşii (Chinon, Bourgueil, etc.) si Chenin
Blanc ,VOUVRAY şi MONTLOUIS.
Valea Ronului
Valea Rhone produce vinuri roşii, albe şi rose Aceasta este împărţită în două sectoare
principale, vinurile din partea de nord fiind mai delicate şi cele din sud mai bogate. La nord,
denumirile cele mai prestigioase sunt: rosu : Coasta de-Rotie şi Hermitage, alb: Hermitage, Condrieu şi
Chateau Grillet. Coastelor Ronului de sud sunt, în principal domeniu de vin roşu, deoarece există o
mulţime de pietre care promovează maturarea strugurilor şi diversificarea viţei de vie. Astfel, vinurile
roşii, puternic colorate, Chateauneuf--Pape sunt ,de obicei, obţinute din treisprezece soiuri de struguri.
Casele de modă din Paris
Poiret, Chanel, Dior etc. majoritatea caselor de modă celebre ale secolului al XX-lea au fost
franţuzeşti. La sfârşitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, saloanele discrete şi vendeusele lor au
favorizat dezvoltarea modei, căci noul look al casei Christian Dior a dat lovitura prezentând pe scenă
fuste de tot felul şi materiale de lux. În 1950, angajamentul casei Chanel de a lansa îmbrăcăminte mai
lejeră care nu necesită ocazii sofisticate au deschis drumul unor creaţii pentru femeile cu un stil
propriu mai liber. Dar marea lovitură a avut loc în 1960 prin moda viitorului lansată de Yves Saint
35
Franța
Laurent, urmată de creaţii trăsnite de modă, cu rochii confecţionate din plastic şi cu corset din lanţuri,
ale casei Courreges şi Pacco Rabanne.
Prin stilurile extravagante şi culorile şocante ale casei Christian Lacroix din 1980, Parisul a ajuns din
nou în vârf. Acum există o alternanţă între strălucirea tradiţională a imaginii sale şi eleganţa radicală a
multora dintre creatorii de moda de azi, Paul Galliano şi Alexander McQueen, având în frunte casele
Dior şi Givenchy.
Astăzi creaţiile vestimentare haute couture sunt purtate de o mână de femei bogate. Ele trezesc totuşi
inspiraţia creatorilor de a-şi extinde linia de modă prin accesorii, parfumuri şi cosmetice.
Tradiţii şi Obiceiuri
1 Aprilie - Ziua păcălelilor
1 aprilie, <Ziua pãcãlelilor>, a fost initiatã pentru prima datã în Franţa şi a fost numitã <Poisson
d’Avril>, adicã <Ziua Pestelui>, deoarece se agãţa un peşte de partea posterioarã a celui pãcãlit.
Se spune cã tradiţia a început în 1852, datoritã schimbãrilor fãcute odatã cu introducerea calendarului
Gregorian, când începutul noului an a fost stabilit la data de 1 ianuarie. Pânã atunci, aceasta se
sãrbãtorea la 1 aprilie. Pentru cã în aceea perioadã nu existau mijloace de comunicare rapidã, mulţi
oameni din provincie nu au avut cum sã afle despre aceastã schimbare, iar când au aflat, nu au vrut sã
ţinã cont de ea, continuând sã sãrbãtoreascã noul an tot la 1 aprilie. Aceştia au fost luati în derâdere de
cãtre cei de la oraş şi etichetaţi cu epitete precum „pãcãliţi”, „proşti” sau „nebuni”.
Paştele în Franţa
Considerată leaganul creştinătăţii, Franţa sărbătoreşte Paştele cu mult fast. Întreaga ţară este
cuprinsă de euforia sărbătorii, până şi magazinele fiind decorate cu iepuraşi, pui, clopote şi peşti
coloraţi din ciocolată. De cum se trezesc în prima zi de Paşte, copii merg la cuibul pe care l-au făcut în
curte sau în grădina şi găsesc ouăle pascale, special lăsate pentru ei.
O altă tradiţie pascală importantă pentru francezi este denumită „Clopotele zburatoare”.
Catolicii francezi cred că în Vinerea Mare toate clopetele bisericilor zboara la Vatican, purtând cu ele
durerea celor care au jelit crucificarea Domnului Isus Hristos. Clopotele zburătoare se întorc în prima
zi de Paţte aducând o mulţime de ouă de ciocolată. Respectând această tradiţie, în Franţa clopotele
bisericilor nu mai bat din Vinerea Mare şi până în prima zi de Paşte.
Un alt obicei francez constă într-un concurs de rostogolire a unor ouă crude pe o pantă. Oul care
nu se spărgea este considerat „Oul victorios” şi simboliza piatra care a fost dată la o parte de la
mormântul lui Isus Hristos. În ceea ce-i priveşte pe copii, aceştia se implică într-un joc în care aruncă
ouăle în aer. Primul care a scăpat oul, a pierdut concursul.
Iepuraşul pascal înlocuit de peşti
Spre deosebire de obiceiurile de Paşte din celelalte ţări, în Franţa simbolul Iepurasului este
înlocuit cu peşti şi clopote. Peştii francezi de Paşte poartă denumirea de „Peşti de aprilie”. Aceştia îşi
fac apariţia pe 1 aprilie, atunci când copii francezi se amuză cu un fel de joc numit „Păcăleala de
36
Franța
aprilie”. În această perioadă, copiii încearcă să lipească hârtii pe care se găseşte fotografia unui peşte
pe spatele a cât mai mulţi adulţi.
Crăciunul în Franţa
Există multe tradiţii în Franţa atunci când oamenii sărbătoresc vacanţa de Crăciun. Aceasta este
o sărbătoare favorită în Franţa şi istoria tradiţiilor datează din Evul Mediu. Vacanţa de Crăciun şi
tradiţiile reprezintă o sărbătoare de familie, o sărbătoare religioasă.
Decorarea unui brad ca arbore sfânt de Crăciun a început în 1600 şi continuă şi astăzi. Bradul
este decorat cu lumânări şi lumini, steluţe colorate şi beteală. În momentul în care copiii adorm,
jucării, fructe şi bomboane sunt atârnate pe ramurile arborelui. Aceste articole reprezintă darurile
lăsate de Moş Crăciun, în pantofi.
Festivaluri
Cannes - Franţa
Cea mai cunoscută staţiune de pe Coasta de Azur, renumită în special pentru Festivalul
International de Film, Cannes este o destinaţie recomandată pentru orice turist, oferind totul, de la
obiective culturale, monumente istorice şi muzee la plaje şi sporturi nautice, magazine, restaurante,
baruri, cluburi de noapte, şansa de a întâlni celebrităţi din întreaga lume. Este una dintre cele mai
apreciate destinaţii turistice din Franţa, iar orasul cu aproximativ 70.000 de locuitori nu duce
niciodată lipsă de vizitatori. Festivalul International de Film de la Cannes, unul dintre cele mai vechi şi
importante din lume, a avut prima editie în 1939.
2. Analiza competitivităţii în sectorul Turismului şi Călătoriilor (T&C) a ţării « Fran a » înț
context internaţional
2.1. Cadrul de funcţionare şi organizare a sectorului T&C
In urma analizei garficelor reprezentand pozitiile tuturor ărilor incluse in raportulț
competitivitatii in turism si calatorii cu referire la anul 2009, Fran a ocupa locul 3 , cu un scor generalț
de 5.41 ( cadrul legal -5.71, mediul de afaceri si infrastructura - 5.35 resurse umane naturale si
culturale - 5.18)
37
Franța
Succesul in industria hoteliera se datoreaza mainii de lucru calificate in domeniul turismului si
serviciilor ocupand al treilea loc in Europa.
In completarea acestor puncte forte, Fran a dispune de una din cele mai bune infrastructuri inț
transporturi, fiind numarul 3 in lume. In ceea ce priveste infrastructura turismului Fran a se situeazaț
pe pozitia a 32-a, dispunand de servicii hoteliere de calitate.
In ciuda marimii sale Fran a este o tara bogata din punct de vedere cultural. In ceea ce privesteț
suprafata protejata prin lege a tarii, Fran a ocupă locul 46. ț
Facand o ananaliza comparativa a competitivităţii Fran ei cu România putem sa targemț
urmatoarele concluzii.
- Romania ocupa pozitia 34, cu un scor general de 4.04 (cadrul legal – 4.68, mediul de afaceri si
infrastructura – 3.61, resurse umane naturale si culturale 3.83)
2.2. Economia şi infrastructura sectorului T&C
Cea mai buna infrastructura a transporturilor rutiere se gaseste in Hong Kong, Franta si Elvetia.
Aceasta din urma dispune de una dintre cele mai dense retele de cale ferata din lume, cu o
lungime totala de 5270 km si 1683 km de linii cu ecartament ingust. Aproximativ jumatate din
calatoriile zilnice cu trenul se realizeaza cu garnituri Eurocity sau trenuri Intercity Express.
In medie, un turist calatoreste zilnic cu trenul nu mai putin de 50 de km si prefera aceasta
metoda in detrimentul transportului cu masina personala, cu scopul de a profita la maximum de
peisajele pitoresti ale Fran ei.ț
In anul 2007, aeroporturile din Fran a au inregistrat 620.000 de manevre de zbor (aterizari sauț
decolari), cu un total de 33.5 milioane de vizitatori, dintre care 6 milioane doar au tranzitat tara.
2.3. Resursele naturale, culturale şi umane implicate în sectorul T&C
Analizand detalierea indexului competitivitatii calatoriilor si turismului, cu referire la
resursele naturale ale Fran ei, constatam ca aceasta se situeaza pe locul 29 pentru calitatea mediuluiț
inconjurator, locul 46 pentru ariile protejate si numarul de situri naturale, locul 69 pentru totalul
speciilor cunoscute.
Aceasta clasificare se datoreaza unor politici de protejare a mediului stricte si a unei educatii
sustinute a populatiei in ceea ce priveste protectia mediului .
Resursele culturale asigura Frantei ocupă locul 4 in ceea ce priveste exportul de industrie
creative (produse artizanale), fabricate manual. Expozitiile si targurile constituie o atractie turistica
pentru cetatenii europeni si nu numai, clasand-o pe locul 14 .Fran a ocupa locul 4 avand un numarț
deloc neglijabil de situri culturale raportat la marimea sa ca stat.
38
Franța
Speranta de viata a cetatenilor Fran ei este ridicata, tara lor clasandu-se pe locul 3 in lume. Totț
pe aceasta pozitie se situeaza si in ceea ce priveste cercetarea sau trainingul oferit angajatilor.
Calitatea sistemului educational pozitioneaza Fran ei pe un onorabil loc 3. Cultura si politicileț
organizationale au dus la elaborarea unor practici de angajare si concediere eficiente, plasand-o pe
locul trei in cadrul indexului.
Cetatenii Fran ei se bucura de un acces facil la serviciile medicale imbunatatite (locul 5) ceea ceț
se traduce printr-o prevalenta a virusului HIV foarte scazuta in randul populatiei (locul 79).
Infrastructura turismului ne situeaza pe locul 1 in privinta prezentei marilor companii de
inchirieri de automobile insa ne plaseaza pe locul 1 in ceea ce priveste numarul hotelurilor sau
calitatea serviciilor oferite. Utilizarea cardurilor de credit indică o pozitionare pe locul 9 in topul
tarilor utilizatoare a cardurilor VISA. Cauza acestor disfunctionalitati este cu siguranta lipsa unor
politici guvernamentale adoptate si implementate cu succes in vederea incurajarii si a promovarii
serviciilor turistice.
Practicile de HR sunt si ele implementate cu dificultate, problemele legate de concedieri sau
angajari clasandu-ne pe locul 5 din 133 de tari nominalizate. Criza sistemului sanitar, lipsa cadrelor
medicale specializate, repartizarea inegala a pacientilor in randul medicilor de familie si accesul
ingraunat la sistemul medical (locul 79) duc la o prevalenta ridicata a virusului HIV in randul
cetatenilor si ne claseaza pe un ingrijorator loc 51. Speranta de viata este si ea puternic influentata de
serviciile medicale adecvate (locul 7).
3. Analiza dimensiunii economice a turismului internaţional al ţării
3.1. Analiza principalelor fluxuri turistice internaţionale
Exportul de vizitatori constituie o componenta cheie a contributiilor directe în domeniul
turismului i al călătoriilor în cazul Fran ei.ș ț
39
Franța
Terorismul, dezastrele naturale, ameninţărilor la adresa sănătăţii, creşterea preţului petrolului,
fluctua iile economice i incertitudinea politică au influen at i vor influen a turismul Fran ei. În ciudaț ș ț ș ț ț
acestor efecte negative, cifrele depăşesc asteptările iar previziunile sunt extrem de optimiste.
Pentru anul 2012, Fran a se asteaptă la 8.753.000 de vizitatori interna ionali. Până în anulț ț
2022, previziunile pentru numărul acestora sunt estimate la 11.652.000.
În anul 2008, 5.3 % din produsul intrern brut al tării s-a datorat încasarilor din servicii iș
turism, adică aproximativ 24,652 milioane de euro.
Renumele Fran a în industria hotelieră o plasează pe locul 10 în lume, recunoscându-i-se astfelț
meritele de a avea cei mai instruiti angaja i, absolven i ai colilor de prestigiu dedicate acesteiț ț ș
industrii. Numărul mare al bancomatelor i accesul facil asigurat turi tilor la serviciile acestora i-auș ș
garantat Fran a locul 5, în topul tărilor care utilitzeaza cardurile VISA.ț
In anul 2010, erau inregistrate nu mai putin de 5563 de hoteluri si pensiuni care ofera cazare in
240.000 de paturi in cele 128.000 de camere.
Cea mai cautata zona a Fran a anul trecut a fost Paris, urmata indeaproape de Lyon. In functieț
de nationalitatea turistilor, statisticile arata ca 16,5 % dintre ei proveneau din Germania, 6,3 % au fost
din Regatul Unit, 3,6 % erau francezi iar 3 % italieni. Un turist strain a cheltuit in medie 178 eur pentru
o noapte de cazare conform Biroului Federal de Statistica Francez.
Turismul intern si international este considerat un factor cheie in economia tarii, tocmai de
aceea politicile gurvenamentale sunt construite si implementate de asa natura incat sa promoveze, sa
incurajeze si sa sustina mai apoi orice tip de turism, spre satisfactia vizitatorilor.
Rapoartele arata ca un turist ajuns in Fran a nu va cheltui banii doar in zona hoteliera sau aț
activitatilor recreationale ci si pe combustibil (695 milioane eur – 2004), tutun (137 milioane eur –
2004), dulciuri (288 milioane eur – 2004) sau obiecte de artizanat si lucrate manual (67 milioane eur -
2004).
Mai bine de jumatate din calatoriile anuale ale francezilor, ce presupun cazari de minim o
noapte sunt in afara granitelor tarii si se datoreaza delegatiilor in interes de serviciu, informeaza
Biroul National de Statistica.
Cele mai populare destinatii ale turistilor internationali sunt fara indoiala cele situate in partea
de est a tarii si anume Orleans.
Turistii prefera transportul in comun sau plimbarile cu bicicleta atunci cand vine vorba despre
vizitarea obiectivelor turistice, considerand aceste mijloace de transport ca find mai ieftine, mai sigure
si mai placute.
3.2. Impactul economic al turismului internaţional
Turismul este o sursa importanta de venit in cazul Fran ei. Vizitatorii straini cheltuie in medieț
15.6 miliarde eur/an. Cifrele au fost publicate de catre Organizatia Mondiala a Turismului si au clasat
Fran a pe locul 12 in lume, in topul castigurilor provenite din turismul international.ț
40
Franța
Vizitatorii straini au contribuit cu 7 % la venitul intern brut, facand din turism a patra sursa
esentiala de venit pentru Fran a, dupa industria metalurgica, chimica, orologerie sau industriaț
constructoare de masini.
Nu numai ca turismul contribuie substnatial la economia tarii dar creeaza noi locuri de munca.
In anul 2004, 4.4 % din forta de munca franceza era angajata in sectorul de turism sau in servicii, chiar
daca densitatea este evident mai mare in regiunile muntoase (si implicit a statiunilor montane) decat
in zonele urbane.
In anul 2007, Forumul Economic Mondial a declarat ca Fran a detine unul dintrec cele maiț
competititve sectore turistice din intreaga lume, iar aceasta tara, a reusit sa isi pastreze pozitia in topul
clasamentelor.
Contributia directa la produsul intern brut, previzionata pentru anul 2011 este de 2,5 % din
total. Acest lucru este reflectat in principal de activitatea economica din industria hoteliera, turism,
companii aeriena (sau alte servicii de transport) dar fara a exclude industria catering-ului sau a
activitatilor reacreative.
In ceea ce priveste crearea unor noi locuri de munca, se astepta ca sectorul de servicii si turism
sa includa nu mai putin de 149.000 de locuri de munca
3.3. Analiza comparativă a impactului economic al T&C ţării
Date sintetice estimate şi previzionate privind impactul economic al Turismului şi Călătoriilor în
Fran aț
2011 2022
EUR %total Rata de
creştere
EUR %total Rata de
creştere
Contribuţia directă la PIB 73.8 3.7 0.7 90.1 3.8 1.9
Contribuţia totală la PIB 184.5
9.3 0.1 219.4 9.3 1.7
Contribuţia directă la forţa de
muncă
1,15
5
4.3 0.2 1287 4.6 1.1
Contribuţia totală la forţa de
muncă
2,79
3
10.4 --0.4 2,985 10.8 0.7
Exporturile vizitatorilor 39.9 7.5 2.7 49.5 6.2 1.9
Cheltuielile turiştilor interni 99.6 5.0 -0.2 120.7 5.1 2.0
Turism „leisure” 114.
3
5.7 1.0 140.6 6.0 2.0
41
Franța
Turism „business” 27.1 1.4 -1.1 31.9 1.4 1.8
Investiţii de capital 16.6 4.2 -1.4 22.6 4.5 3.3
Sursa: Fran a-Travel and Tourism Economic Impact-2011, disponibil la www.wttc.orgț
Date sintetice estimate şi previzionate privind impactul economic al Turismului şi Călătoriilor la nivel
mondial
2011 2022
Miliarde$ %totalRata de
creştereMiliarde$ %total
Rata de
creşter
e
Contribuţia directă la PIB 612.8 2.8 0.2 791.9 2.8 2.6
Contribuţia totală la PIB 1,720.1 7.9 -0.3 2,177.5 7.8 2.4
Contribuţia directă la forţa de
muncă
9,937 2.7 0.4 11,262 3.0 1.2
Contribuţia totală la forţa de muncă 28,378 7.7 -0.3 30,599 8.1 0.8
Exporturile vizitatorilor 518.7 5.6 0.4 674.9 4.6 2.6
Cheltuielile turiştilor interni 22637,0 4,0 3,8 4128,0 4,3 4,3
Turism „leisure” 734.5 3.4 0.4 970.8 3.5 2.8
Turism „business” 996.7 4.6 0.6 1,319.7 4.7 2.8
Investiţii de capital 187.3 4.5 0.1 271.9 4.7 3.8
Sursa: Fran a-Travel and Tourism Economic Impact-2011, disponibil la www.wttc.orgț
Bibliografie:
France_report 2011 The Travel & Turism Competitive report 2009
UNTWO World Turism Barometer
42