Rareş KEREKES - Ning · - „Muzica în lumea culorii”, Bucureşti, Galeria Ana, 2012; ... THE...

Rareş KEREKES (artist plastic – pictură)

Data şi locul naşterii: 26.07.1982, Sighişoara, judeţul Mureş;

Date de contact: [email protected]

[email protected] / www.rareskerekes.blogspot.com

Expoziţii personale şi vernisaje:

- „Biserici fortificate din Transilvania”, Sighişoara, 2009;

- „Formă şi culoare”, Bucureşti, Galeria Irecson, 2011;

- „Cetăţi Transilvane”, Transilvania Art Gallery, Braşov, 2011;

- „Transilvania, între mistic şi medieval”, Bucureşti, Galeria Irecson, 2012;

- „Muzica în lumea culorii”, Bucureşti, Galeria Ana, 2012;

- Expoziţie personală de pictura, Câmpulung Muscel, 2012 ş.a.;

Expoziţii de grup prin Asociaţia Artiştilor Plastici Mureş, UNESCO-

ARTANDHERITAGE şi Asociaţia Localităţilor şi Zonelor Istorice şi de Artă din

România: Leptokaria-Grecia; Byala-Bulgaria; Budapesta-Ungaria; Muzeul Naţional

de Artă al României; Târgu Mureş – AAP; Braşov-Reduta; Sighişoara – Casa cu cerb

şi Turnul cu ceas; Cluj – Galeria de Arta Diverta; Hunedoara – Castelul Corvinilor;

Galeria Elite Prof Art „Itinerarii Plastice” şi Galeria Irecson – Bucureşti etc.;

Tabere de pictură: Tabăra de creaţie „THE CITY OF 14 TOWERS AND

THE ORDER OF THE DRAGONS”, un proiect sub egida UNESCO, la care am

participat alături de artişti de renume mondial; apoi Tabăra de pictură de la Nadeş,

Raciu, Sovata, Şăulia, Sighişoara, Borsec, Mădăraş, Leptokaria-Grecia, „Open Air

Art Show” Byala-Bulgaria, Câmpulung Muscel, „Apollo” Sângeorgiu – Mureş ş.a.;

Vânzări în licitaţii: Casa de Licitaţii Ara Art Collection;

Lucrări în colecţii particulare: România, Austria, Polonia, USA, Canada,

Japonia etc.

Peisaj din Salzburg (ulei)

Însemne culturale – Antologie 2

- 229 -

Acasă la Sighişoara (ulei)

Ţărm bulgăresc (ulei)


- 230 -

Flori I (ulei)

Flori II (ulei)


- 231 -

Grafică I

Grafică II


- 232 -

Sighişoara medievală (ulei)

Ploaia (ulei)


- 233 -

Muzica în lumea culorilor I (ulei)

Muzica în lumea culorilor II (ulei)


- 234 -

Iarnă în Transilvania (ulei)

Pădure fermecată (ulei)


- 235 -

La discuţie (ulei)

Sighișoara 2007 (ulei)


- 236 -

Turnul cizmarilor (ulei)


- 237 -

Valeria MERCA

#Administrator-editor pe site-ul Însemne culturale.

Data şi locul naşterii: 04.11.1957, Huedin, judeţul Cluj;

Date de contact: [email protected];

Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): Revista

„Glasul”, Huedin ş.a.

Când vine toamna

E iarăşi toamnă pe alei!

O zi pe alta o petrece.

Răpus de dor, bătrânul tei

Se tânguie prin ploaia rece,

Când vine toamna pe alei.

E toamnă şi în calendar,

Învăţătura, Zâna Bună,

Îmbracă mantia-i de har

Şi bobocei sfioşi adună,

Când vine toamna-n calendar.

E toamnă-n suflete... târziu,

Ursita îşi încruntă faţa;

Iau pulsul vremii arămiu

Şi strig pe nume dimineaţa,

Când vine toamna şi-i târziu.

Mi-s braţele lalele înflorite

Castanul de la drum sărută zorii,

Sclipiri de lampadar zilei închină,

În taină, se perindă-admiratorii

Pe-un soare lacom, talpă de lumină,

Când iarăşi se revarsă primăvara

Cu verde-nesfârşit, suspin în floare!

Ai nopţii umeri greu îşi duc povara

Şi fiecare zbor albastru doare…

Mi-s braţele lalele înflorite,

Pe partea stângă doruri prind să cearnă;


- 238 -

Voi, temeri şi chemări nedesluşite,

Întoarceţi-vă, cu un pas, în iarnă!

Porniri de viaţă ne-acompaniază,

Mărgăritarele în cer veghează.

Pe-un alb-hoinar, singurătăţi mă cheamă

Din glas înăbuşit de cucuvele,

O nouă zi nelinişti prinde-n ramă;

Se mistuie la tâmple roi de stele,

Pe-un alb-hoinar, singurătăţi mă cheamă.

Să mai râvneşti la irişii în floare?!

Omături tuciurii aduni în oase,

Iar pulsul – repetabilă eroare –

Împotmolite rute îţi va coase.

Duios îşi poartă macul pasu’-n iarbă;

El înălţării mângâiere este.

Parşive maladii când ţii în barbă,

Frângi crinului petale de poveste.

Iubirea de mai ţine loc de sete,

Un giuvaier mereu să ai în plete.

Oglinda lunii...

Oglinda lunii stăruie pe ape,

Răzbat din cer cântări sfâşietoare;

– E ceas de adorată sărbătoare –

Răsun-un bucium lin, tot mai aproape.

Închide codru' ostenite pleoape,

Când susur de izvor e-n adăstare;

Oglinda lunii stăruie pe ape,

Răzbat din cer cântări sfâşietoare.

Dorinţe care dor au să se-adape

La slova cea pe veci nepieritoare

A Regelui zidit, întru 'nălţare,

Pe care nemurirea îl încape.

Oglinda lunii stăruie pe ape.


- 239 -

Rondelul Ţării mele

O, vatra mea, durere împietrită,

Tu mă ademeneşti cu iarna-n floare,

În prag de mult râvnită Sărbătoare,

Ursită-mi eşti şi vrere ne-mplinită!

Frumoasa mea, fărâmă-amar-ciuntită,

Al tău sinod mai scânteiază-n soare?

O, vatra mea, durere împietrită,

Tu mă ademeneşti cu iarna-n floare!

Rămâi, îmi fii cea pajişte-nverzită

De voievozi şi turme de mioare!

Pogoară-te, de după nori, splendoare,

Roş' galben şi albastru primenită!

O, vatra mea, durere împietrită!

Rondelul nopţilor ce dor

Mi-e toamna vaiet de cocor,

Hiadele semn rău trimit,

Iar cerul pare de granit

În ceasul nopţilor ce dor.

Mai toarce ziua din fuior;

Cântările-i s-au risipit…

Mi-e toamna vaiet de cocor,

Hiadele semn rău trimit.

Mai poţi să treci nepăsător?!

Prohodul frunzei nu-i un mit.

În somn prelung te-ai regăsit,

Cu moartea stând la vorbitor,

Prin toamna vaiet de cocor.

Cât lira mi-i complice, pe lumină

De ce să plângi a nopţilor durere?!

Tristeţii, cere-i partea ei de vină!

Cât lira mi-i complice, pe lumină,

Rotund, cuvântul fiarbă în artere.


- 240 -

De zbor albastru lacrima se-anină,

Nesomnul cată versul să-l digere;

Iubiri temute – printre emisfere –

Îşi cântă nenorocul în surdină.

Decât să lupţi pe-un câmp străin, femeie,

Mai bine leneveşte prin sertare,

Deschide uşa cu aceeaşi cheie

Şi nu uita… vederea înspre mare!

Când rătăcind pe-un cer cu orhidee,

Noi înflorim sub semn de întrebare.

De ce-aş muia în călimară pana?

De ce-aş muia în călimară pana,

Când slova mi-e umilă şi necoaptă?!

Înaripat e cugetul ce-aşteaptă

Silabelor să le panseze rana.

Ţii vara-n pumni; ai mai urcat o treaptă!

Din dulce răsărit îţi umpli cana...

Sporindu-i asfinţitului coroana,

Stingher, cuvântul se prelinge-n şoaptă.

Uimirea-n trup în zori de foc se cerne,

Fotoliul aurit îmbracă zarea;

În poală, vers nescris mi se aşterne

Şi tăinuiesc, adeseori, chemarea

Spre dalbul zbor cu mlădieri eterne…

Din vânt şi ploi culeg îmbrăţişarea.

Rondelul crizantemelor în floare

Cochetă şi surâzătoare

Coboară toamna de pe creste,

Ne-mbie cu a ei poveste

A crizantemelor în floare.


- 241 -

E ţintirimu'-n sărbătoare,

Se scaldă în cântări celeste;

Cochetă şi surâzătoare

Coboară toamna de pe creste.

Voi, moşi, părinţi, fârtaţi, odoare,

Căsuţe găzduiţi, rupestre,

Iar dorul pentru voi ne este

Sculptat în toamna care doare,

Cochetă şi surâzătoare.

Octombrie…

Octombrie gratii îmi ţese

Pe bolta – prinos de lumină –

În piept, cu rănite adrese,

Mai chem înserarea să vină.

Stinghere, prin dalba cetate,

Zac file, în dor plămădite,

Petale de foc, scuturate,

Din cântec de greier strunite.

În tremur de frunză, doar vântul,

A nucului creangă despoaie;

Îşi leapădă ziua veșmântul,

Tristeţea îmi curge şuvoaie.

A frig şi-a supliciu miroase,

Tăcerea în umbre se strânge;

Nesomnul se mută în oase,

Tic-tacul în ropote plânge.

Haiku (I)

Aprilie blând –

Parfum de magnolie

În casa mea


- 242 -

Haiku (II)

Castan secular –

De strajă în cetate

Lampioanele

Haiku (III)

Cărăbuşi în zbor –

Liliacul ofilit

În prag de vară

Haiku (IV)

Toamnă târzie –

În ograda bunicii

Traista prinsă-n cui

Haiku (V)

Coşuri fumegând –

Colţul ierbii conturat

La doi paşi de prag

Haiku (VI)

Un ultim surâs –

Pe-o creangă de mesteacăn

Cuib fără stăpân


- 243 -

Elena MITITELU

Data şi locul naşterii: 25.09.1950, Oşeşti, judeţul Vaslui;

Debut literar în reviste printate: Revista Liceului Pedagogic

„Al. Vlahuţă”, Bârlad, 1977;

Cărţi publicate (cu ISBN):

- „Cuvinte spre cer”, versuri, Editura „Tiparul”, Bârlad,

2006;

- „Ferestre deschise...”, versuri, Editura „Pim”, Iaşi, 2009;

Prezenţe în antologii și în volume colective (cu ISBN):

- „Floare albastră”, volum colectiv de poezie, Iaşi, 2006/2007;

Premii literare/artistice (sunt prezentate cel mult cinci premii):

- Menţiune, Concursul „Floare albastră”, Iaşi, 2006;

- Premiul al III-lea, Concursul „Floare albastră”, Iaşi, 2007;

- Premiul I, Concursul de creaţie literară „Pe urmele eroilor neamului”,

Târgu-Jiu, 2009;

Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Făclia”,

„Meridianul”, „Învăţătorul vasluian”, „Românaşul”, „Ecouri literare”, „Cronos –

peniţa de aur” ş.a.

Plecat să se-odihnească printre stele (In memoriam, Adrian Păunescu)

Plecat să se-odihnească printre stele,

Bolnav de-o suferinţă cu poporul,

Mult şi-a dorit să nu-l îmbrace norul,

Când „ţara-i bântuită de lichele.”

Rugând pe Domnul să-i amâne zborul,

Ştiind că are cordu’-ntre atele,

Că România zace în sechele

Şi că dreptăţii toţi îi ducem dorul...

S-a dus în ceruri sus, cu ne-mpăcarea,

Că a rămas în buruieni ogorul

Când relele întunecat-au zarea...

Dar vieţii moartea-i trase grabnic storul

Şi peste tot s-a aşternut stupoarea.

Titanu-n Rai va întregi soborul!


- 244 -

Rondelul frunzei

Mă doare frunza de pe ram,

Când vântul rece o apasă,

Să-şi strige timpu-n macadam,

În plecăciunea-i dureroasă.

O vară ne-am şoptit la geam,

Acum, privind neputincioasă,

Mă doare frunza de pe ram,

Când vântul rece o apasă

Şi-i curmă doina, sfânt balsam,

Ducând-o ca-ntr-o nebuloasă,

De viaţa tristă, mai voiam,

Să-i spun! În toamna neguroasă...

Mă doare frunza de pe ram!

Până-n zori

Curg în valuri țepi de floare

şi se prind în linul zbor,

într-un dans amețitor,

ce se-ntinde până-n zare,

dând fior.

Cumpăna fântânii plânge

singură, în tristu-i dans,

purtând ciutura-n balans,

în pustiul ce se frânge,

în suspans.

Peste câmpuri se revarsă,

fuga lunii dintre nori,

printre valuri de ninsori,

geru-i țese raza toarsă,

până-n zori.

Chiote de voie bună,

sănii de pe deal cobor,

duc în vis tăinuitor,

într-o forfotă nebună,

dor cu dor.


- 245 -

Rondelul toamnei mele-n toamnă

În toamna asta dulce, arămie,

Când mustul fierbe-n doagă peste tot,

Prin amintiri alerg, copilărie,

Cu toamna mea sub pașii-mi de robot.

Cum zboară frunze-n rupta broderie,

Macat le-așază vântul în complot,

În toamna asta dulce, arămie,

Când mustul fierbe-n doagă peste tot,

Cu ochii scurși spre searbăda câmpie,

În norii ce înoată de un cot,

Asemenea pădurii-n sihăstrie,

Vreau să-mi schimb toamna-n vară, dar nu pot,

În toamna asta dulce, arămie...

Rondelul dorului de Eminescu

În versu-ți, inimii chirurg,

Găsit-am nesecat fior,

Ne-ai fost lăsat de Demiurg,

În buciumul ce plânge-a dor,

În raze ce prin tei se scurg

Și-n susurul izvoarelor,

În versu-ți, inimii chirurg,

Găsit-am nesecat fior.

Pe dealurile în amurg,

În freamătul pădurilor,

Și în zglobii oglinzi ce curg,

Îți simt sufletul călător,

În versu-ți, inimii chirurg...

Meditaţie (de la A la infinit)

înfăşurat în pânză de albastru

străpunsă de răsăritul focului

în rostogolirea-i sfântă

coloana-i susţine umerii puternici


- 246 -

gărzile-i fidele

se schimbă ritualic

ne îmbracă

cu veşminte ce alternează

negru – alb

pe drumul curat

ne poartă uşor

prin verdele-crud

nuanţat de roşu-auriu

în galben

galben cu tuşe de castană coaptă

prinse în zale ruginite

spre albul odihnei

aproape nu simţim

când anii se adună

la roata macilor aprinși

Sfârşit de toamnă

înfăşat

în scutece grele

peticite în tonuri de gri

din ochi de aripi

cerul se scurge prin neguri

vârfuri de cetini

au decupat

cu verdele

fierăstraie ruginite

în marginea bolţii

sprijinită pe cuşme albe

copaci răzleţi

îşi scot fulare destrămate

acoperind cu-arama

rădăcinile

spre care se pleacă-n rugăciune

stingheri şi singuri

sub biciul ce scârţâie

paşi purtaţi alene

caută căldura


- 247 -

Rondelul Florilor de Sânziene

Din câmpii, de prin poiene,

Fetele în zori adună

Mândre flori de Sânziene

Să le strângă în cunună.

Prinse-n ii de Cosânzene,

Până luna să apună,

Din câmpii, de prin poiene,

Fetele în zori adună,

Cucu-și lasă glasu-alene,

Astăzi doruri se-ncunună,

Ca-ntr-un vis ascuns sub gene,

Glasuri de feciori răsună,

Din câmpii, de prin poiene...

Rondelul răzvrătiţilor

Ca să extirpăm tumoarea,

Haideţi, fraţilor, la vot,

Să nu ne-ncurce culoarea,

Când le-o tragem peste bot.

De la noi vine salvarea...

Chiar de fraieri ne socot,

Ca să extirpăm tumoarea,

Haideţi, fraţilor, la vot!

Nu ne ajută rumoarea!

Cât fac între ei rocada,

Ascultaţi-mi deci chemarea...

Mergem să oprim şarada,

Ca să extirpăm tumoarea!

Florile (fantum)

Îşi leagănă culorile

Şi-mprăştie parfumul pur,

Spre bolta-n haine de azur,

Râzând în soare florile.


- 248 -

Îşi leagănă culorile

Petale prinse în contur,

Când se deşteaptă zorile,

Şi-mprăştie parfumul pur,

Spre bolta-n haine de azur,

Înalţă iar splendorile,

Asemeni unui calambur,

Râzând, în soare, florile

Îşi leagănă culorile...

EPIGRAME:

Cadou sfânt

De 8 Martie,-am primit,

Cel mai sfânt cadou din viaţă,

De la scumpul meu iubit...

Dumnezei de dimineaţă!

Ce nu-nţeleg

Ce mult îmi place că-i belşug,

Că e frumoasă ţara mea,

Ce nu-nţeleg – de ce în jug,

Să trag... dacă trăiesc în ea!

Vezi-ţi bârna

Iată... ca orice sus-pus,

Care tinde spre zenit,

Vâscul... cât ar fi de sus,

Tot e... semiparazit!

Ea... de ţuică, El... de vin

Mi-e rău, deschide, abia viu,

Picioarele cu greu mă ţin!

Nevasta... beată de rachiu,

Îi ţipă: Bă, miroşi a vin!


- 249 -

Invenţii

S-a născocit maşina de spălat,

Scutire certă pentru mâini,

Bine-ar fi fost, de s-ar fi inventat

Şi-un antidot pentru spălat minciuni.

Nedumerire

Chiar astăzi mi-a urat vecinul meu,

Plin de bucurie... „Paşte fericit!”

L-am întrebat, uşor nedumerit:

Cum... lângă vaca mea să pasc şi eu!?


- 250 -

Cătălina Nicoleta MUNTEANU

Data şi locul naşterii: 12.06.1967, Galaţi;


Debut literar în reviste printate: Revista „Boema”;


- „Ofrandă la capăt de drum”, versuri, 2013;

Prezenţe în antologii şi în volume colective (cu ISBN):

- „Infinitul iubirii”;

- „Confluenţe poetice”;

- „Insomnii mătăsoase, ediţia a III-a”;

- „Romeo şi Julieta, la Mizil”, 2013;

- „Autograf pentru m(â)ine”, Însemne culturale, 2013;

Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Chronos”, „Peniţa de

aur – izvor de cultură”, „Cervantes – revistă internaţională de cultură” ş.a.;

Recenzii şi articole semnate de: Amalia Elena Constantinescu, Marius

Iulian Zinca, Petre Rau ş.a.

ştii că pot să iubesc în tăcere?

cu mâinile inimii ascunse

la spatele simţirii

cuminte

asurzitor

atât de adânc şi năvalnic

încât nici lava nu va putea scoate trăirea la lumină

doar un capăt de emoţie se va prinde într-un rid

te voi iubi prin trafic de celule

cu rostogoliri învolburate

prin vineţii şi transparente iluzii

o să te iubesc pe litere

încălzind cu podul palmei coama lor

o să te iubesc în somn

colindând vise

nedesluşit

nedezlegat

necontenit

neîndoielnic

de neimaginat

şi fără tăgadă

până la capăt


- 251 -

chemări între stări

sub acelaşi albastru în roşiatice amurguri

ne cântăm trecerea

două frunze lepădate în adieri de vânt

arse de spaima privirii

care a îngălbenit în acidul umilinţei

nemurim din crengi diferite

uscări cardinale de timp

purtăm numele aceleiaşi păduri

pe lespezi de minte

însingurări –

vin ierni siberiene

cu rece orbitor

şi clipe tremurate în noi

liberă trecere nearbitrată

la răscrucea îndoielilor

simţul raţiunii şi-a ascuţit

răbdarea în piatra ursirii

de la suspendarea din eden

soarta ne plimbă în slalom

printre săgeţile lui Cupidon

spre dimineţile din suflet

labirint multicolor

la capătul destinului

prin poarta veşniciei

timpul decantează în clepsidre

straturi spovedite de gând

între primul strigăt

şi îmbrăţişarea ultimului oftat

goi de prejudecată şi mândrie

cu iubirea în vamă

geană sidefie

prin pătura anilor storul pleoapei

coboară din ce în ce mai greu

ca o povară pentru iris

din albul de ochi se adapă clipa


- 252 -

oază în deşert de lacrimă

curcubeu peste clișee și zâmbete portret

din cana cu vise pe porţelan de suflet

zaţ de trăire răsturnat în imagini

cronologie de netăgăduit

într-o galerie de artă pentru somnambuli

destin oglindit dincolo de cornee

Metamorfoză

Fă-mă Doamne lacrimă

peste cearcăn de timp

să umplu cu viaţă risipa

Fă-mă Doamne aripă în călimara vieţii

să scriu peste destin cu flori de măr

Fă-mă Doamne ce nu sunt

răbdare în dimineţi fără apus

Fă-mă Doamne fir de Lumină

peste întuneric de minte

Fă-mă Doamne fir de iarbă

peste tâmple de dor

Fă-mă Doamne fir de nisip

să cern peste lume iubirea

Fă-mă Doamne rugă la capăt de vis

ureche peste ecou de pădure

ţipăt mut în desăvârşire

Fă-mă Doamne butonieră de gând peste chemare

diapazon în nemurire

gând autumnal

sunt asemeni ţie toamnă

bogată tristă şi înfrigurată

a crescut iederă pe zid de suflet

şi colorează în ruginiu hăţişul destin

timpul acesta loveşte cu glezna

în pântec de minte

distanţa dintre copaci

până la ultima frunză

(pilotă din ramură vie)


- 253 -

prin respiraţii de toamnă

răstigniri arămii

inundă tristeţile

ca o eliberare

dincolo de gând

cuvintele zboară

dăltuite în stih

lovesc carcase de suflet

în pastel de chemare

înmuguresc a primăvară

aşchii de sentimente

prin vămi de anotimp

liant pentru mâine

am pus între noi ocean de cuvinte

curcubeie podesc simfonii

la două leghe de vis

plutesc în derivă gânduri pe coama unui val

se sparg doruri peste umăr de aşteptare

ultima bulă de aer s-a răstignit la timonă

o sorb întru nemurire pescăruşi

cu aripi de litere nescrise

pe catarg de trăire se caută prin ochean sentimente

patru lacrimi şi o clepsidră s-au înghesuit în barca de salvare

să înalţe dig la sămânţa iubirii

ce vom avea de împărţit la despărţire?

opt litere pe portativ de cuvânt

un vis neterminat

între aripi de destin

o pădure dincolo de frunze

pământ frământat de sete

mustind a dor

între fântâni de adevăr

vom ceda unul în favoarea celuilalt

cu ochii în lumină

agăţaţi de oiştea vremii


- 254 -

dor în aşteptare

mi-e dor de braţul iubirii dezlegate

dincolo de privire

până la înălţarea gândului

unde ceaţa se destramă în cuvânt

mi-e dor de umărul legăturii dintre noi

la intersecţia bătăilor de viaţă

cu tâmpla sprijinită de timp

polenizând nemurirea

mi-e dor de trunchiul despicat

din care izvorăşte viaţa dincolo de moarte

în ornamente sufleteşti

matriţă contopită

mi-e dor...

despre noi

în palme de iubire

botez orgolii

şi urc cu gând curat

pe fir de busuioc

la inelarul minţii tale

ca să mă logodesc

în emisfere înalte

acolo unde se (în)cunună frunţile

la fiecare bătaie de iubire

sufletele (se) sorb potolindu-şi setea

şi se urmează în germinare


- 255 -

Angelina NĂDEJDE

Data şi locul naşterii: 13.01.1963, Iaşi;



- „Suflet la ofertă”, versuri, Editura „Armonii Culturale”,

2014;


- „Antologia Esenţelor – Fântâni de gând prin uni...vers”, Iaşi,

2012;

- „Popasuri Culturale Româneşti-Suflet nemuritor”, Iaşi, 2013;

- Antologia concursului de poezie şi epigramă „Romeo și Julieta, la Mizil”,

ediţia a VI-a, 2013;

- „Cioplitori în slove”, Iaşi, 2013;


- „Iarna scriitorilor”, 2014;


- Menţiune, Festivalul de poezie „Romeo şi Julieta, la Mizil”, 2013;

- Menţiune specială, Concursul internaţional de poezie și proză pentru

românii din întreaga lume „STARPRESS”, 2014;

- Menţiune, Festivalul de poezie „Romeo şi Julieta, la Mizil”, 2016 ş.a.

Tabloul toamnei

Te-aş picta, frumoasă toamnă,

Într-o rochie de bal,

Însă sufletul mă-ndeamnă

Să-ţi pun haine de hamal

Şi-n dezmăţ de frunze moarte,

Fără să-ţi cunoşti finalul,

Să porţi cuferele sparte,

Să acopere fundalul

Pânzei ce imploră jertfa

Verdelui ce-adânc zvâcneşte,

Fluturând în vânt eşarfa

Ce-n lumină şerpuieşte.

Te-aş picta ca pe-o fecioară

Despletită de orgolii,

De pudori din lumi de ceară,

Strâmbe, false, derizorii.

Însă nu mai am putere


- 256 -

Să te simt ca altădată,

Văd în tine doar durere

În culoare destrămată.

Şi nu pot în tuşe fine

Să trasez ce-ţi mai lipseşte,

E atâta frig în mine,

Parcă-n suflet viscoleşte.

Te-aş picta ca pe-o străină

Ce mă bântuie de-o vreme

Şi-n privirea-i de rugină

Văd sentinţe, anateme.

În absurdul fără capăt,

Eu cerşesc lumina zilei

Şi-o aud ca pe un ţipăt

Tot scurtând din firul milei.

Te-aş picta, frumoasă toamnă,

Cum ai merita pictată,

Dar tristeţea mă condamnă

Să te las nevernisată.

Mă iartă, toamnă

Mă iartă, toamnă, că nu pot

Să te iubesc, dar spune cine

Te-ar adora, cu ploi cu tot

Şi-atâtea ifose în tine?!

Vii când e vara mai frumoasă,

Răcoarea serilor – balsam,

Iar floarea nopţii e mireasă,

Regina ce-mi surâde-n geam.

Şi eu adorm, când luna plină

Dansează-n rochia de voal

Cu paşi mărunţi, de balerină,

În cânt de greieri... ce regal!

Acum, ce-aud? Marşuri funebre,

Convoi de frunze tremurânde

Hălăduind printre tenebre,

Cu dor de viaţă sunt flămânde.


- 257 -

De ce te-or fi iubind poeţii

Şi te vor muză-n poezie?

Tu n-ai nimic din duhul vieţii,

Eşti anotimp în agonie.

Eu nu-s poet, dar, dacă-aş fi,

Ţi-aş scrie poate epilogul

Şi printre rânduri, făr’ să ştii,

Aş strecura şi necrologul.

Mă iartă toamnă, dar nu pot

Şi nici nu vreau să te iubesc!

Declar deschis, n-am antidot

La boala mea, nici nu-mi doresc!

Suflet dezacordat

Dezacordat eşti suflete precum o vechitură,

Un trist pian abandonat, ce-n aspre nopţi îndură

Muţenii lungi, făr’ de sfârşit, cu-nţepenite clape,

Singurătăţi prin partituri, în zorile mioape.

Pedala viselor ce ieri era făr’ de oprire,

A ruginit necruţător de-atâta neclintire,

Claviatura a murit pe veci nemângâiată

Şi, Doamne, cum era cândva, în cântec sărutată!

În simfonii cu primăveri şi valsuri cadenţate,

Purtai lumina ca stindard, prin vremuri pastelate,

Un zbor nefrânt, de întrebări, fără să ştii hotarul,

Erai, prin tot ce dăruiai, şi jertfa, şi altarul.

Azi, te-au uitat dezacordat şi nu ai trebuinţă,

Şi ai tăcerea ca mormânt prin ploaia de căinţă,

Şi cât ai vrea încă să cânţi şi-acum valsul iubirii,

Dar corzile s-au frânt, pe rând, în clipa neiubirii.

Grăunte de lumină

Cine sunt eu? mă-ntreb adeseori.

Grăunte de lumină încolţit


- 258 -

Pe-un bulgăre de viaţă în ninsori,

Pierdut printre genuni, în albul infinit?

Am strâns în palme lacrima luminii,

Tot alergând desculţă după viaţă

Şi, şchiopătând prin iedera minciunii,

Am exersat căderi fără speranţă.

Când m-au rănit – am cunoscut trădarea,

Păcat neînţeles, simţit din greu,

Scrâşnind din dinţi, luptam cu disperarea,

Dar m-a luat în braţe Dumnezeu.

Şi, arătându-mi calea spre Lumină,

Mi-a fost de-ajuns, reînvăţasem mersul

Prin praful lumii, veşnic clandestină

Aflat-am vieţii – tainele şi sensul.

Şi braţ la braţ cu temeri infinite

Băteam timidă-n uşa poeziei,

Cu un mănunchi de gânduri înflorite

Am renăscut, în umbra veşniciei.

Mireasa cerului

Iarnă şi iar iarnă, parcă-i o mireasă

Ce-şi aşteaptă nunta de o veşnicie

Şi sosit-a vremea şi a fost aleasă,

Să-şi pună veşminte pentru cununie.

Rochia brodată-n scânteieri de soare

Mângâie pământul ca-ntr-un dans de flori,

În cristale albe, puse la-ntâmplare,

Voalul ei – mătasea primelor ninsori.

Trena mult prea lungă pare infinită,

Trupul ei – ofranda celui aşteptat,

Frumuseţea-i mută şi desăvârşită

A cuprins văzduhul, l-a îngenuncheat.

Cine este mire? Cine-o fi alesul?

Fulgii în balansuri trag cerul de funii,

Într-un ritm sălbatic, sfidând universul,

Parcă-s fluturi albi, prinşi în dansul lunii.


- 259 -

C-un arcuş de gheaţă, vântul în surdină,

Din altarul lumii, cântă valsul nunţii

Şi-ntr-o despletire-n fire de lumină,

Mirele revarsă stele-n poala nopţii.

Toate-n jur conspiră, norii fac concesii,

Se-nteţeşte vraja, se respiră greu,

Brazii strâng în palme lacrima miresii,

Şi-n cupola lumii râde Dumnezeu.

În nopţi de sânziene

Se prind în joc fecioare despletite

Iar ceru-ntreg se scaldă în lumină,

Pe fruntea lunii, saltă-nlănţuite

Umbre de foc – pământului se-nchină.

Poartă cununi din flori, de sânziene,

Şi-n dans străvechi cu soarele conspiră

Să stea ascuns, cât „apa de la stele”

Va stinge-arsuri ce trupuri mistuiră.

Merg în alai, se-opresc pe la răscruci,

Imploră-n cânt – rod bun fertilităţii,

E vremea când în amuţit de cuci

Mirese cer cununi divinităţii.

Transfigurat, pământu-n loc tresare,

Îngeri la braţ cu cerul, prin poiene,

Par două lumi – firească-mpreunare

Şi taina lor din nopţi de sânziene.

Casa cu veranda îndoliată

La această adresă,

nu locuieşte nimeni...

Obosit, soarele mângâie

amprente lăsate pe ferestrele


- 260 -

ce-au ferecat dureri.

În nopţi ce dor, netulburând tăceri,

luna, minunata balerină a cerului,

păşeşte încet peste zidurile

sprijinite doar în temelia cu amintiri.

La această adresă, cândva, în marş nupţial,

a poposit dragostea în veşmânt de sărbătoare

şi braţele pline cu flori.

Îngeri cu zâmbetul cât jumătate de cer

jucau şotron cu tristeţile trecătorilor.

În valsul primăverii, flori de cireş

albeau strada copilăriei cu petale de lumină.

Printre zorele, vrăjiţi de bucuria celor ce locuiau acolo,

ochi lacomi de viaţă furau

clipe de magie.

La această adresă,

ca şi cum nimeni n-ar fi locuit vreodată,

liniştea provoacă durere.

Vândută ca orice marfă,

a devenit un mormânt profanat.

Îngenuncheat, ultimul fir de iederă

îşi caută rădăcina.

Toamna, cernită,

vântură steagul morţii, peste

umbrele celor ce încearcă să revadă

casa cu verandă.

Prin sita vremurilor

Uşi deschise către moarte

Nimeni rostul nu le ştie,

Colbul lumii se împarte

În ce-a fost... şi va să fie!

Lumânările durerii,

Veşnic stau în rugi aprinse,

Sfeşnicele disperării

Sunt, de lacrimă, prelinse.

Ruginesc prin munţi de sare

Suflete încarcerate,

Ocne mari, ucigătoare,

Zăvorâte-s şi uitate.


- 261 -

Voi, cei care-aveţi putere

Să schimbaţi ades destine,

Faceţi loc de-o mângâiere

Prin hârţoagele preapline!

Nu uitaţi că nepăsarea

E păcatul ce ucide!

Laşitatea şi sfidarea

Porţi spre viaţă vor închide.

Haideţi, de schimbaţi macazul

Vieţilor în drum spre moarte,

Ştergeţi huma de pe-obrazul

Unei lumi fragilizate!

N-o striviţi prin apăsare!

Umerii îi sunt de ceară.

Stă-n genunchi, ca-ntr-o-nchinare,

Sufletele să le cearnă.

Sânziene-n mândre ii

Fată dragă, pune-ţi ie,

Şi cinsteşte-o prin purtare,

Nu-i un moft, e-o datorie

Şi o clipă de-nchinare.

Au purtat-o şi străbunii

Când plecau la liturghie,

Are-n ea gustul ţărânii

Şi-al iubirii de moşie.

Au cusut, în pânza deasă,

Greu, cu sufletu-n litanii

Şi, în lacrimă pioasă,

Au albit aceste danii.

Semne magice, discrete,

Doruri prinse-n fir de aţă

Parcă-s tainice versete,

Plâns şi slavă pentru viaţă.


- 262 -

Erminii prin acul vremii,

Cruce, floare, frunză, ram,

Tu de-mbraci haina luminii

Porţi icoana unui neam.

Preţuieşte-o! Este sacră!

Şi în strai de sărbătoare

Tu colindă lumea toată,

Dă de veste la hotare

Că româncele-s frumoase

Şi c-am fost şi vom mai fi,

Sânziene luminoase

Îmbrăcate-n mândre ii.

Simfonie în doi

Ne întomnăm, iubite, e-atât de frig la tine,

În mine urlă vântul şi ploile mă dor,

Iar palid curcubeul, răsfrânt peste ruine,

Atinge corzi bolnave, precum un acordor.

Eu strig de neputinţă, tu de însingurare,

Ce tristă simfonie şi gravă-n sol minor,

Apatice dorinţe şi stări răscolitoare,

Străbat fâşii de suflet în ritm copleşitor.

Nu mai găsim putere să întregim finalul,

Arpegii rătăcite plâng clipele iubirii,

De sunete bolnave, a ostenit pianul

Şi-a poposit tăcerea pe clapele trăirii.

Duc dorul tinereţii sau poate-al nebuniei,

Când doar noi doi formam orchestra de viori

Şi-n ritmul nesfârşit doar oda bucuriei

Cântam sub cerul lumii, naivi şi visători.

Dar hai, să renunţăm la simfonia gravă,

Primeşte-mă la tine în paşi de menuet,

Doar ţine-mă de mână, eu sar peste-o octavă,

Prin toamnele din suflet, să fim din nou duet.


- 263 -

Mihaela POPA


Data şi locul naşterii: 26.08.1967, Bucureşti;

Domiciliul actual: Camberley, Surrey, United Kingdom;


- „Autograf pentru m(â)ine”, Însemne culturale, 2013.

exerciţii de sinceritate – love is gravity

iubirea e singura

care-mi citeşte în palmă

drumul vieţii

ceva dintr-o amintire de pe când

nu ştiam că sunt

muzica pe care înfloresc trandafirii

drumul neîntoarcerilor

noaptea stă cu genunchii la gură

suflă-n pumn

aburul care face graniţa dintre mine şi

zi

aştept lumina stufoasă ca o blană de urs

tot ce e viu şi respiră

secunda

trecută se află acum sub piele

se ia la trântă cu realitatea și

iluzia

însetată pocneşte din deget

mai toarnă din viaţă o cupă

vremea mustului

semnele mele de întrebare

au crescut odată cu mine

ba mai mult

eu am rămas mică

şi ele tot cresc

cresc

strivindu-mă ca pe o boabă de strugure


- 264 -

exerciţii de sinceritate – vremea (ne)liniştii

am luat naştere

din plăcere

dau culoare

umbrei

duminica am timp să-i fiu

om

înscris la cuvânt

pământul

se cutremură

îmi zic

în legitimă apărare

sculptură

cuvântul mama

înfloreşte

până şi stânca devine om

exerciţii de sinceritate – cai ve(r)zi

mă doare

zăbala fiecărui cal

arată

până unde se întinde

libertatea

are limite în

viziunea omului

dă pinteni

omului

în natură

nestare

omul şlefuieşte

timpul

şlefuieşte omul


- 265 -

click (I)

se descalţă noaptea

tremură umbra

până la glezne

mă-nfăşori

în săruturi

se dezlănţuie raiul

şi iadul din noi se topeşte

click (II)

în lumea creată de răspunsul ochilor tăi la întrebarea de ce mă iubeşti

toate cuvintele

se simt ca într-o încăpere cu ciungi

nu pot să strig care ştie de ce ne-am adunat aici să ridice mâinile

liniştea mea se aşază în cuvinte

zilnic adorm cuvinte-nopţi

cuvinte-moarte nu mă sperie

vin

o singură dată

sufletul ţâşneşte

prin cuvinte-porţi

încălzesc

cuvinte-abur mă-nconjoară

cuvinte-suflet

ochii

sunt cuvinte-raze

săgeţi

străpung paleta culorilor

amestecă

pe mine

cu voi

cu eu


- 266 -

La graniţa cu Pipera (IV) – Lucrarea de control

Vică, staţi cuminţi, maică! Mio, dă fă găleata cu lături pentru porc, că când

viu aduc ouă şi vă fac chec...

Nela, încărcată cu un sac de pâine uscată şi găleata cu mâncarea refuzată de

ai casei de-a lungul săptămânii, plecă la tanti Mimi unde, contra unei sume modice,

creştea un porc şi vreo zece găini.

(Mimi, o bătrână singură, se bucura când îi deschidea cineva uşa, de când

murise bărbatul ei. Ştia că Nela gătea zilnic, şi astfel primea şi ea o porţie bună din

când în când. Nela îi creştea şi ei un porc pe lângă al ei. Mimi nu avea copii şi,

probabil, de aceea nici nu îi suporta. Nela nu venise niciodată cu vreun copil în vizită

la Mimi, dar o invitase pe aceasta în repetate rânduri la ea.)

Cam aşa se desfăşura sfârşitul de săptămână, plus un chec, două, să aibă şi

copiii o bucurie pentru că îi punea mereu să adune resturile de pâine şi mâncarea ce

rămânea pentru porc. Săptămâna decurgea cu evenimentele şcolare ale copiilor,

treburile casnice ale Nelei şi continuele căutări de muncă, pe şantier, ale lui Teiu. La

vremea şedinţelor cu părinţii, niciunul nu avea tragere de inimă...

– Teiule, dacă tot n-ai dă lucru, joi mergi la Vică, la şcoală, că zise aia pă

lucrare să te duci neapărat...

– Extraordinar. Ce lucrare, fă?

– La zoologie.

– Păi?!

– Luă Vică patru...

– Dă ce?

– La cum se înmulţeşte porcu', zise că prin ouă, că io când mă duc la porc

aduc ouă şi le fac chec...

Îmi lipsește o piesă?

(d’ale facebook-ului)

Nu ştiu ce stare le dă altora o lipsă la inventar, mie îmi creează o stare de

confuzie. Până mai ieri, mă credeam fără lipsuri majore. …Cu lipsuri, aşa, ca la tot

omul: mai o măsea scoasă, o deviaţie de sept, apendicele s-a dus şi el de ceva timp, o

ureche nu mai funcţionează sută la sută, dar aud cu cealaltă două sute la sută (sic!),

de anul trecut port ochelari de citit, dacă nu-i port citesc numai năzdrăvănii... Îmi pun

ochelarii şi citesc o cerere de prietenie de la... „depozit piese tractor”.

Cum o fi depistat depozitul ăsta că-mi lipseşte o piesă?

Mă caut, mă caut bine şi observ că-mi lipseşte tractorul cu totul.

Cine ştie, oi avea şi vreo lipsă de fier?!...

Curiozităţi

Am fost întrebată, cu un aer de superioritate:


- 267 -

– Ştii cine sunt eu?!

– Nu, domnule, aş fi mulţumită să aflu, măcar, cine sunt eu...

Dom’ Mitică

Strada Grigore Mora e bogată.

La bancă, Mery, femeia de serviciu, e salutată de maestrul Mitică Popescu.

Mery, onorată, se dresează paznicului:

– Ai văzut, bre, dom' Mitică îmi spune „săru' mâna”, mă consideră om, şi

ştie că sunt femeie de servici...

Timpul în care mă oglindesc

Întâi m-am imaginat, apoi am plecat să mă caut.

Flash

Am crezut că sufletul e un tot care stă laolaltă; nu, nu e. Sufletul meu e

risipit în toţi oamenii faţă de care nutresc sau am nutrit sentimente.


- 268 -

Constanţa POPESCU

Data şi locul naşterii: 04.05.1956, Răzvad, jud. Dâmboviţa;

Debut literar în reviste printate: Revista „Luceafărul”;


- „Capcana cuvintelor”, versuri, Editura „Armonii

Culturale”, Adjud, 2013;

- „Lacrimi rescrise”, versuri, Editura „Rora”, Târgovişte, 2015;



- „Meridiane de lirice – Aripi de vis”, Adjud, 2013;

- „Iubirea dincolo de vis – Popasuri culturale româneşti”, Iaşi, 2014;

- „Antologia Revistei Singur”, Târgovişte, 2014;

- „Antologia de poezie colectivă – Actori printre astre”, Adjud, 2016;

Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Luceafărul”,

„România literară”, „Convorbiri Literare”, „Vatra românească”, „Tomis”, „Scânteia

tineretului”, „Dor de dor”, „Cervantes” ş.a.;

Recenzii şi articole semnate de: Gheorghe Stroia, George Coandă, Ana

Cîmpeanu, George Toma Veseliu ş.a.

Gânduri desculţe

Cândva am prins literele cerului

cu mâinile goale,

fără să știu că stelele sclipesc

în noapte când dăltuiesc poeme

şi bolta alunecă și mi se așază pe cap.

Este mângâierea divină

care mă împinge mai departe.

Gânduri desculțe cutreieră astrele,

niciun vehicul nu oprește

să le ajute să devină fapte,

când pot deveni poezie...

Într-un colţ de viaţă, eu construiesc poduri,

tot mai des, tot mai multe,

până la ultimul, poleit cu pulbere de stele

şi îmbrăcat cu flori,

iar la capăt, vacanţă eternă.


- 269 -

Punctul

Construiesc poeme, cuvinte amestecate

într-o sită din care curg literele

în formă de piramidă

cu baza pe aşteptate.

Nisipul trosneşte sub pași,

Dumnezeu nu ştie că am făcut risipă

de materialul celest,

acum poezia se pierde

între coperţile cărţii cu litere mici.

Cine o mai deschide să caute fericirea?

Cine mai ştie acel alfabet?

Când dimineţile nu mai construiesc începuturi,

eu și tu ne-am rătăcit harta,

între noi clopotul sparge liniştea tristeţii

şi scrie pe ultima foaie, punctul.

Eram zâmbetul care topeşte

Mi-ai răvăşit colecţia de zâmbete,

căutând locul unde se suprapunea perfect,

sărutul peste amintirea tandră.

Am cutreierat eternitatea pe cărări

cu soarele curs pe frunze şi pe flori,

care n-au obosit să mă aştepte

cu o rochie plină de gânduri

presărate peste curcubeul ploii,

ameţitor de parfumat.

Eram cea mai frumoasă femeie,

cu paşii însângeraţi pe stânca începutului.

Eram suava respiraţie printre hohote de plâns

și apoi suspinul acceptării.

Eram privirea care te întoarce din drum

și zâmbetul care topeşte depărtarea,

scriind poveşti despre noi,

mai emoţionaţi decât mirii din pozele

unui album cu foile rupte.


- 270 -

Vorbe neinventate

Negociez minutele neconsumate,

bule opace umplute cu speranţe irosite,

la poarta timpului fără gardian,

când ai întors prea puţin arcul ceasului.

Am devorat anotimpurile,

am blocat cărări construite să devină şosele

de la minte la inimă.

N-am avut destule litere,

pentru toate vorbele neinventate

cu care să mulţumim dimineţilor

care ne nasc în fiecare zi, bucuria.

Păstrez pentru mine tăcerea

care vindecă lacrima unui gând de seară

şi nu ştiu dacă este început sau sfârşit de zbor,

când aripile sunt încă muguri.

Era din altă viaţă

Cineva a inventat oraşe albe,

zile colorate,

pe cărări negre.

şi totul se învârte

atât cât trebuie ca să rezistăm.

Dimineaţa ne ameninţă cu o moarte,

a orelor, a minutelor, a gândurilor neterminate.

susţinem paşii în toiagul de dor

cu care cutreierăm anii.

Restartează, Doamne, jocul,

cineva a furat startul

şi nu pot recupera cursa

cu ochii legaţi de anotimpul

cu flori la ureche!...

Şi tu, iubire, ai arma îndreptată la tâmplă,

nu ştii că pot aluneca pe gheaţă?

Cu ochii deschişi, visul se şterge...

era din altă viaţă, când îţi treceam

mereu prin gânduri.


- 271 -

Anotimpuri cu furtună

Hai, aruncă-mi bucuria, să o îmbrac,

haină nepermis de scumpă.

eu sunt poetul trist, bolnav și fără straie,

care îmbracă poezia ca pe un leac,

halat prea scurt, tocit, demodat

la vreme de concerte și manele.

În piețe și localuri versul este mut,

sărac și resemnat,

cerșind doar o privire pe textul demodat.

Vin anotimpuri, trec nevoiaș prin timpuri,

alcătuind poeme din zile negre și

toamne furibunde.

Să vină iar zăpada!

Să curățe trufia, aroganța și prostia,

să îmbrace rochia imaculată clipa,

ce sparge visul-coșmar, să curgă iarăși bucuria...

eu am doar rime sparte, versuri șchioape

și oprimism mai mult, în anotimpul

cu furtuni și multe neputințe.

Eram lacrimă

Am visat în visul tău,

mă căutai, cu soarele aprins,

mă căutai cu lanterna lunii,

treceai peste anotimpuri,

pe piscuri de munți.

când am aflat, am ieșit din vis

cu mâna întinsă, ți-am șters noaptea

de pe ochii triști

și am îmbrăcat rochia de flori,

pregătită să-mi dezgolească glezna,

făcând pasul peste timp...

Mă căutai și eram lacrima

cu care ștergeai o icoană.


- 272 -

Este o logică?

Un joc de cărți,

viață rostogolită

între două plusări.

nu pot decarta zilele goale,

prea multele dureri.

cine știe logica jocului, cine aplaudă?

Nu pot juca la cacialma,

când calea pe teren minat,

îmi rupe, la fiecare pas,

bucăți din zile.

Eu mai am un As întors cu fața

de la mine.

Am ales

Între ieri și azi,

adiere de aripă,

gândul ce nu devenise cuvânt,

spațiile dintre trepte frânte.

Ce mi-ai pus, Doamne, la capăt de rând,

darul sub pomul de Crăciun este biletul

de zbor spre înalt,

sau ogorul gata să încolțească

semințele ce-mi germinează gândul?

De o parte bucuria, de alta lacrima

care mă născuse femeie,

alegând versurile într-un clopot mic,

cu care deschide diminețile

să mă anunț că sunt

în trecere pe aici.

Sacul secundelor cu zâmbete

Timpul cu taxă pe fericire

îmi ucide bucuria clandestină

și mă cuprinde dor de teama embrionară,

când nu știam unde să merg:

în sus, în jos?


- 273 -

Să fug în sensul ceasului cu ticăit ascuns,

să nu-mi mai plâng birul pe iubire?

un anotimp etern, cu perna nepereche.

E tristă umbra mea și își ascunde pașii

când soarele a uitat să mă iubescă.

E taina mea de ignorată neputință,

pe care o înghit ca să nu strige.

Unde ai ascuns sacul secundelor

cu zâmbete, să le presar pe drum,

ca trecătorului cu pași indeciși,

călcând pe noapte,

să-i mângâi privirea și să-i susțin umbra?


- 274 -

Adelaida MATEESCU (graficiană, caricaturistă, epigramistă, poetă)

Locul naşterii: „dincolo de Prut, în Basarabia românească”;

Domiciliul actual: Bucureşti;

Debut în revistă printată: „Urzica”, 1977;

Expoziţii personale:

- „Colegi de cancelarie”, caricaturi, Liceul „Sf. Sava”, 1971;

- „Şarje colegiale”, grafică, Liceul „Traian”, 1974;

- „Şarje colegiale”, grafică, Liceul „Traian”, 1976;

- „Expoziţie de grafică”, Liceul „Traian”, 1977;

- „Exporampa”, portret-şarjă, Teatrul de Comedie, 1978;

- „Mărţişor grafic”, Liceul „Traian” 1979;

- „Bravo naţiune”, portret-şarjă, Sala Rosetti, 1995;

Expoziţii de grup:

- „Expoziţie de pictură”, Parc Herăstrău, 1983;

- „Bucureştiul în arta plastică amatoare”, Sala Arghezi, 1983;

- „Expoziţie”, Sala Piaţa Cosmonauţilor, 1986;

- „Bienala AAP – faza pe municipiu”, 1987;

- „Bienala AAP – etapa republicană”, 1987;

- „Expoziţie de pictură”, Parc Herăstrău, 1988;

- „Salonul municipal de grafică”, 1989;

- „Bienala de artă plastică”, Herăstrău, 1989;

- „Flori de Mai”, Sala Piaţa Cosmonauţilor, 1989;

- „Expoziţie de grafică”, Parc Herăstrău, 1993;

- „Salonul de iarnă”, Sala Rosetti, 1993;

- „Salonul de toamna”, Parc Herăstrău, 1995;

- „Festivalul de umor Târgul Jiu”, 2000;

- „Salonul caricaturiştilor”, 2014;



- Ilustraţii la peste douăsprezece volume;

Premii artistice (sunt prezentate cel mult cinci premii):

- Premiul I, grafică, etapa republicană C.R. acordat de AAPA, 1987;

- Premiul al II-lea, caricatură, Festivalul de umor „Ion Canavoiu”, 2008;

- Premiul I, caricatură, Festivalul naţional de umor „Ion Canavoiu”, 2010;

- Premiul Special la Salonul de caricatura ed XXII-a, 2014;

- Premiul I, caricatură, Festivalul naţional de umor „Ion Canavoiu”, 2016...

Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Urzica”,

„Învăţământul liceal”, „Caietul-program al Teatrului de comedie”, „Gluma – caietul-

supliment al Teatrului de comedie”, „Cronica română”, „Jurnalul de Bucureşti”,

„Jurnalul Tv”, „Arhimede”, „Ziua”, „Curentul”, „Albina”, „Datina”, „Harababura”,

„Observatorul româno-canadian”, „Agenda canadiană”, „Românul canadian” ş.a.;


- 275 -

Recenzii şi articole semnate de: Octavian Sava, Loredana Tudor, Valentin

Ulmeanu, Valentin Ion, Larisa Brătescu, Lelia Pop ş.a.

Ion Luca Caragiale


- 276 -

Lucian Blaga şi Constantin Noica

Octavian Paler şi Bogdan Petriceicu Haşdeu


- 277 -

Maria Tănase şi Nadia Comăneci

Eugenia Vodă şi Daniela Zeca Buzura


- 278 -

Nora Iuga şi Doina Uricariu

Norman Manea şi Dau Hăulică


- 279 -

Mihai Eminescu


- 280 -

Cum să-mi port ridurile, toamnă?

Cum să-mi port ridurile, toamnă?

te-ntreb...

că tu ştii să le duci

brăzdată-n crengi de negre cruci

cu umeri goi în bici de ploi

cu trena-n vânt

şi frunze moi

de-un ruginiu ce nu-i rugină

Veşmânt de aur...

Tu, Regină,

cum reuşeşti să porţi căruntul

nămeţilor ce vin s-apese

coroana ramurilor dese?

Şi nu e vaiet

nu e plâns

suflarea rece care-a strâns

de pe alei

frunze de tei, de-arţar, de frasin,

verde-pal

şi roşu, galben, violet...

noian de frunze în buchet

Tablou de-mbătrânire blândă

şi nu osândă ca la noi

când ne izbeşte adevărul

c-a început să ningă părul

Învaţă-mă să-mi semăn anii

cu-alai de frunze colorate

mânate spre eternitate

Îndeamnă-mă

să-nvăţ ce-nseamnă

retragerea

în ritm de toamnă.


- 281 -

Tu, pasăre

Tu, pasăre de sus,

cum ne vezi oare

pe cei de jos

proptindu-ne-n picioare?

Ce ştii de dorul meu de zbor

şi de tristeţea ce m-apasă

când frunza galbenă se lasă

sub talpa-nfiptă-n trist covor?

Din naltul tău,

cum poţi să simţi

plutirea frunzelor cuminţi

decolorate,

resemnate,

în pacea lor de-a fi călcate?

Mă ia, de poţi, pe-a ta aripă,

mă du în zări albastre,

’n astre,

să nu mai plâng

tristeţea lor,

tristeţea frunzelor ce mor.

EPIGRAME:

Soare cu dinţi

Soarele-i înfrigurat;

Ai făcut un târg, bădie:

I-ai dat dinţii, el ţi-a dat

Strălucire pe chelie.

Celui care a chelit

Avea păr… o frumuseţe!

Şi-acum capu-i e ca bila;

Recunoaştem cu tristeţe:

N-am aflat cine-i Dalila.


- 282 -

Unui actor care a luat proporţii

Umple ecranul,

Dar nu oricum:

Şi prin talent

Şi prin volum.

Unui scriitor păros

E păros, nevoie mare!

Chiar „ce n-a văzut Parisul”;

Barba-n plină dezvoltare

Riscă să-i inunde scrisul.

Plagiatorului

După atâta osteneală

A picat la fix

Pe soluţia ideală

Care-i a lui X.

Lui Gheorghe Zarafu

Ai urcat frumos matale

Pe o pantă bărbătească;

Tot frumos, o iei la vale

Pe Valea Călugărească.


- 283 -

Rodica RĂPEANU

Data şi locul naşterii: 25.04.1963, Ţăndarei, judeţul Ialomiţa;

Debut literar în reviste printate: Revista „Popasuri culturale

româneşti”, 2013;



- „Suflet nemuritor”, Iaşi, 2013;

- „A treia cale”;

- „De drag, de jale şi de dor”;

- „Dor de Dor”, Dor Mărunt, 2013;



- „Dor de Dor”, Dor Mărunt, 2016.

Din rai căzut-ai...

Din rai căzut-ai, doamnă, la mine-n aşternuturi,

Cu şolduri rotunjite, ce-ţi seamănă a liră?

Mă simt acelaşi tânăr, ce-aleargă după fluturi,

Vibrezi făr' să te mângâi – nimic nu mă mai miră –

Cu şolduri rotunjite, ce-ţi seamănă a liră,

Utrenii mă ridică, vecernii mă coboară,

Vibrezi făr' să te mângâi – nimic nu mă mai miră –

Tremurători mi-s paşii împleticiţi de sfoară.

Utrenii mă ridică, vecernii mă coboară;

Ce poame rubiconde se-arată pe sub ie!

Tremurători mi-s paşii împleticiţi de sfoară,

Când pielea-ţi arămie miroase a gutuie,

Ce poame rubiconde se-arată pe sub ie,

Că m-aş tocmi cu iarna, pe un sobor de sănii,

Când pielea-ţi arămie miroase a gutuie,

Să pătimesc o viaţă, prin labirintul cărnii.

Că m-aş tocmi cu iarna, pe un sobor de sănii,

Să fiu acelaşi tânăr, ce-aleargă după fluturi,

Să pătimesc o viaţă, prin labirintul cărnii –

Din rai căzut-ai, toamnă, la mine-n aşternuturi?


- 284 -

Labirinturi autumnale

Prin zări pustii mă cheamă cu firea ei zăludă,

În scâncet de vioară mă-ndeamnă către flirturi,

O scotocesc cu vrerea scurmând prin labirinturi

Mi-a desfrunzit copacul şi umbra mi-este udă.

Plâng fluturii de noapte roind prin insectare,

Tăcerea lor mă strigă prin zbateri sugrumate

Îmi plouă cu rugină prin gânduri estompate

Nu cred c-o să mă vindec de-atâta-nfrigurare.

Căţele slobozite pe-alei de rug dansează,

Auzi, cum latră-nfipte în burguri de cerneală?

Încremenesc de vie, de frig şi de sfială

Din mâini, cocoşul morţii, în aer ricoşează.

De gloanţe sângerânde, mor frunzele-n pomadă,

Sinoade de prigorii însufleţesc iar calea,

Fecioare despletite îmi împresoară jalea

Se tânguiesc prohoduri în toamna mea nomadă!

Vreau să-mi agăţ o şansă de vânătorii ceţii,

Să-mi lase suflul karmic, în praştiile toamnei

Îngenunchez pe-o armă şi cer clemenţă doamnei,

Să-mi ierte nostalgia şi frământarea vieţii!

Beţii de toamnă

Mi-aduce toamna,-n rânduri, rânduri,

Ciubere pline ochi, de gânduri,

Cu boabe de melancolie

Culese din butuci de vie,

În teascuri ce mustesc a suflet,

Cu urme vineţii de umblet,

Pe tălpi rănite de taninuri,

Din agurida multor chinuri.

Beţii cu-aroma tinereţii

Băute din pocalul vieţii,

Cu gust amar – gust de durere,

Ce-mi sângerează la vedere,

Precum un mur atins cu mâna,


- 285 -

Când i se vrea culeasă vâna,

De mure sângerii şi coapte

Sub spini mărunţi şi frunze moarte.

Mă ceartă şi mă iartă, Doamne,

De-am ameţit atâtea toamne,

Cu boabe verzi de razachie

Zdrobite-n trupul meu de vie!

N-am nicio vină, şi nici frică,

Eu ştiu c-am să-ţi devin ulcică

Şi-am să Te-mbăt cum se cuvine,

Cu-acelaşi vin făcut de Tine.

Negru samsar

Negru samsar m-aleargă nătâng,

Mă-mpiedică-n deal şi despiedică-n vale,

Mă-nţeapă sub coastă, cu pintenul stâng

Şi mâna-i de fier se propteşte-n zăbale.

Negru samsar mă biciuie, stând –

Privirea lui rece, mă-mproşcă cu zgură

Şi jalea-mi erupe sub ochiul plăpând,

Din lacrimi acide, colir de sulfură.

Negru samsar mă-njură de zor

Şi-mi bate potcoave din coase tocite,

Mă muşcă durerea, de-mi vine să mor,

Că-mi zice de mamă şi neamuri corcite!

Negru samsar m-afumă cu smog,

Mă sparg peste cruguri – cai mici de criblură –

Tehui mă respiră şi bea ca pe drog,

Să-i vindec fiinţa bolnavă de ură!

Negru samsar mă-ncalecă orb,

Pariuri câştigă cu mine la manşă,

Mă plimbă-n turnire – drept hrană de corb

Trofeu al redutei lipsit de revanşă!

Din toate ce-am fost şi mai sunt în aval

Înghite-mă, Doamne, şi scuipă-mă cal!


- 286 -

Caii liberi

Umbra lor descheie clisa închegată

Râde iarăşi pusta de şei călărite

Nechezând speranţă, zarea pare beată

S-a trezit pământul pocnit de copite

La izvor s-adapă mânzul rupt de sete

Leac de făcătură pe coline sterpe

Macii îmi descântă hipioți cu plete

Se-nfioară măguri, sub tropot de iepe!

Fără de căpăstru, fără de zăbale,

Mai caută raiul galopând prin gânduri,

Hamuri de lumină se-mpletesc în cale

Îngropând potcoave prin albii de prunduri.

În crupade scurte către porţi celeste,

Liberi şi sălbatici neştiind de frică,

Tremurul din falii, parcă-mi dă de veste,

Cum de prin adâncuri caii-mi se ridică.

Soarele zbiceşte cu suliţe blânde

Jucându-se-n coame, parc-ar fi un paj,

Stăpâni peste grinduri, cu priviri plăpânde

Feriţi sunt de pleasnă, inuman carnaj.

Plânsu-mi-s-a...

Plânsu-mi-s-a ploaia-n ropot,

Jalea mă cuprinde-n valuri,

Stânga bate dintr-un clopot,

Mama-i dusă după dealuri.

Toamna i-a furat năframa,

Hoaţa şi-a pătat cuvântul!

Un pumn de pământ e mama,

Mama-i una cu pământul.

Pe tulpina razachiei,

Foarfeca şi-ascute lama,

Tata plânge-n dosul viei,

Via plânge, după mama.


- 287 -

Adormire

Omul-lunii îşi adoarme,

Sub o umbră, turmele,

Caii gândului nechează,

Blestemându-şi gurmele

Peste noaptea răstignită,

Luna, chihlimbaru-şi vinde

Nibelungi, cu barbă-albastră,

Pe sub falii mi-l întinde,

Curge somnul conştiinţei,

Ca floarea peste bractee,

Toată lumea se înfruptă

Din ţâţa Căii-lactee.

Visele se-nchid în cripta

Unui smoc de ciumăfaie,

Ochiul minţii-arar tresare

Ca un spic atins de ploaie

Căutând floarea-ruşinii,

Goliciunea doarme-n drum,

Doar o rază de credinţă

Se înalţă ca un fum.

Timpul trage de un clopot,

Dangătul străpunge ramuri,

Laţul anilor sugrumă

Floarea tinereţii,-n hamuri!

Viaţa – scurtă amăgire –

Se leagănă de un hil,

Într-o lume ca un puzzle,

Fă-mă, Doamne, iar copil!

Orologii

Limbi de aur îngenunche şi se-nchină semnului

Sub o sticlă de murano prinse-n castru' lemnului

Zac răsfrânte-n veşnicia neclintitelor morminte

Prea tocite de tic-tacuri și de false jurăminte


- 288 -

Par lunatice amante ce-n desfrâu căzut-au pradă

Drept fecioare deghizate, invitate la paradă,

Prin budoare parfumate, măsluite cu arginţi

Ambetându-şi sensul vieţii lâng-acei, dintâi, levinţi.

Nopţi şi zile, deopotrivă, înroşind lanul de in,

Într-un cerc se întretaie şi desparte yang de yin

Cerând sorţilor să guste din potirul cu speranţă,

Precum hetaira cere libertate, toleranţă.

Pe când floarea fericirii înfloreşte din suspin

Efemera strălucire ce pavează punţi de chin.

Neînduplecate clipe ce ştirbesc rosturi din traiuri,

Flori de hrubă cu mirosuri de pământ și mucegaiuri

Lupanare-mozaicuri unde merge „Oedip”

Să urnească-n orologii, satisfacţii de nisip,

Ce cutremură fiinţa, cu păcatul lor pandemic

Profanând ora exactă şi-arar sfertul academic.

A fost ucisă toamna

Citesc în „Adevărul” o ştire deprimantă,

Prea plină de mistere m-anunţă debordantă:

„A fost ucisă Toamna! I s-au furat din sân:

Fiole de parfumuri, ce miroseau a fân

Şi-o tabacheră scumpă, cu cel mai fin tutun,

(nicotiana nopţii, ascunsă-ntr-un cătun)

S-au mai găsit pe buze, mici urme de alcool

Şi ne gândim cu groază, la semne de viol.

În ştirea delirantă nu sunt doar vorbe goale;

S-au luat probe de sânge culese de sub poale,

I-a fost chiar rochia smulsă, cu tentă acaju,

Împrăştiindu-i roată, sămânţa de caju.

Găsindu-i totodată (plusând marja de risc):

Şiragul alb de perle, din boabele de vâsc,

Flaconul plin cu săruri, (pe jumătate, gol)

Sub jilţul ce tronează, intrândul de pe hol.

S-a tras în ea cu gloanţe! – drept probă, revolverul –

Găsit lângă linţoliu, cum spune peruchierul,

Ce tremura puternic, aflându-mi-l pe tartor.

Prea implicat în toate, ş-audiat ca martor!

Juratul de la curte, pe post de gropnicer,

Întemniţă pe viaţă, pe bietul temnicer –


- 289 -

Dosarul-ultimatum în pronunţare dat,

Fondat în prealabil, este de-acum, clasat!”

Aş anula ziarul şi tot rechizitoriu'

Şi v-aş ruga ca vestea, s-o luaţi în derizoriu,

C-a fost văzută nudă, cum sta la clavecin,

Cântând, ziua, nocturne, cu Maître Couperin!

Şi carevasăzică... (să nu mai staţi în dubii)

Flirtează fără grijă prin scurtele preludii,

Degeaba o descrieţi, o fire pudibundă,

Aşa a fost odată – o toamnă vagabondă.

Ars Inveniendi cabalina

Ţopăie un gând campestru

Când la pas, când în buiestru,

Dinaintea, dinapoia,

Parc-ar fi un cal din Troia

Înşeuat aprig de soartă

Stă şi nechează la poartă

Vopsit în roşu şi-albastru

Hotărât să intre-n castru,

La domniţa cea distinsă,

Ferecată şi încinsă,

Răstignită şi bigotă,

Cu inimă hipiotă

Îmblânzită printre jilţuri

Călărită doar de simţuri,

Din dorinţa de-a se frânge

Sub un gând sirep, pursânge,

Doritor să se-nmulţească

C-o minte dorobănţească,

De cu seara pân’ la prânz

Cât s-o pună de un mânz;

Slobozit din crez terestru,

Descendent păcat ecvestru,

Din Sampson și Thumbelina –

Ars Inveniendi cabalina...


- 290 -

Sofia SINCĂ


Data şi locul naşterii: 08.06.1950, Sibiu;

Domiciliul actual: Piteşti, jud. Argeş;

Cărţi în format digital:

- „Dulce-amar”, roman, sub egida site-lui Însemne culturale;

- „Pe muchie de cuţit”, roman, sub egida site-lui Însemne culturale;

- „Tenebre ale destinului”, roman, sub egida site-lui Însemne culturale.

Labirinturi autumnale

Sosită de curând din Grecia, Corina îşi încarcă bateriile prin micul orăşel de

provincie, alergând spre a-şi rezolva nişte probleme. Îi era atât de dor de fiecare colţ

de stradă, mai ales că multe amintiri plăcute erau încă foarte vii în sufletul ei.

Toamna nu o deranja, nu era nostalgică. Misterul începutului de toamnă rivaliza cu al

său. În zadar ramurile-şi scuturau parfumul, uitând de pasiunea verde a frunzelor

crestate, în zadar aburii vibranţi ai brumei, purtaţi de vântul muşcător, zbiciuiau totul

în cale. Ea se bucura şi aştepta schimbarea culorilor în bine, aşa cum aştepta acelaşi

lucru și în destinul său. În ultima perioadă avusese parte de multe... „Dacă nu l-aş fi

cunoscut pe Costas, nu aş fi renunţat la facultate şi acum aveam un rost. Dacă soarele

Greciei nu ar fi atât de fierbinte, mult prea fierbinte pentru inima mea... iar vraja

patinată a edificiilor nu ar fi fost devastatoare în lumina lunii... M-a surprins cu garda

jos, după idila ratată, în ţară, cu Radu. Dar parcă există, acum, loc de lamentări!

Ziceam că nu sunt nostalgică şi toamna nu mă atinge… Unde mai pui că trebuie să

mă şi grăbesc!”

Iuţi pasul, cu ochii pe frontispiciile clădirilor nou construite, către poliţia

locală, pentru a-şi reface actele. Se părea că nu-şi mai recunoaşte propriul oraş, toate

şi-au schimbat locul. Îi atrase atenţia un afiş enorm, puternic colorat, viu, în multe

culori ţipătoare, dar fără a se zări vreo discordanţă între ele, aşezate de o mână

cunoscătoare. Scrisul artistic anunţa un concurs matrimonial, cu durata de o lună, mai

precis în luna octombrie, care dorea să spargă mitul nostalgiei de toamnă şi să creeze

un fel de primăvară a îndrăgostiţilor. Erau selectaţi, pe rând, băieţi şi fete, câte o

pereche, cazaţi undeva în pensiuni diferite (nu se divulgau locaţiile), fiind supuşi la

diferite probe. Concursul avea un regulament strict, cunoscut doar de membri,

încheiat printr-un contract. Perechea câştigătoare era aceea care, în decursul lunii

octombrie, se căsătorea şi căsnicia rezista cel puţin trei ani. În caz contrar, suma

oferită drept premiu va fi returnată, la fel contravaloarea cazării, ale celorlalte

cheltuieli, plus un procent mare al dobânzii.

Ochii alunecară pe cifra ce indica miza: cinzeci de mii de euro. „Cât sunt de

lefteră, m-ar scoate din toate încurcăturile, îşi zise în barbă, râzând. Dar, după câte


- 291 -

ştiu, norocul a stat întotdeauna departe de mine şi nu pot visa eu la această sumă. Mai

degrabă va trebui să-mi caut un job, să pot ieşi din impas. Şi asta urgent.”

În ziua aceea, a începutului de octombrie, soarele a uitat să apară, iar norii

îşi făceau de cap. Lepădau stropi reci ca o bură, într-o plângere ce nu mai contenea.

Picăturile despleteau parfumul frunzelor răvăşite prin pădurea din apropiere, într-un

iz de praf şi toamnă, dar nu reuşeau să schimbe total garda galbenă, nu puteau

distruge stoicismul ei. Îmblânzitorul culorilor își arăta umil ultimele strigăte amintind

că e încă viu.

Doi tineri se plimbau tăcuţi, destul de stingheri unul de prezenţa celuilalt,

prin micul crâng din apropierea locaţiei care organizase jocul minţii, al voinţei și al

inimilor. Covorul pastelat foşnea molcom sub paşii lor, ca și cum nu ar fi dorit să

trezească toamna din visare. Frunzele desprinse din peţiol își îndeplineau rolul de

dansatoare eterne. Ea, o brunetă înaltă, cu chip extrem de expresiv, ochi mari,

migdalaţi cu gene dese și întoarse. Sprâncenele puternic arcuite. Pomeţii obrajilor

perfecţi încadrau nasul fin, iar sub el se dezlănţuiau ceea ce avea mai frumos –

buzele. Cărnoase, minunat curbate, poate uşor cam mari, ascundeau două şiraguri de

dinţi perfect aliniaţi, de un alb strălucitor, astfel încât zâmbetul lua locul universului

feminin, luminând faţa cu generozitate, și totul în jur. Părul lung, negru, bogat,

şerpuia pe umeri, pe sânii bogaţi și pe spate, până aproape de talie. Ar fi putut fi cea

mai fermecătoare Carmen, din opera lui Bizet.

El, tip adamic, atrăgător, fără a fi foarte frumos, cu trăsături cam din bardă:

nas acvilin, şaten, buze subţiri și bărbie ascuţită. Ochii de un verde-metalic,

neliniştiţi, ca valurile sub furtună, aveau mai mereu o privire greu de stăpânit. Foarte

înalt, atletic și enervant de tânăr.

S-au întâlnit în prelungirea curţii din pensiune pentru a face câţiva paşi,

întru cunoaştere. Parte din program. Tinerii purtau câte o brăţară electronică la picior,

cu scopul monitorizării permanente, în jocul de-a iubirea.

– Ce faci? deschide discuţia Romeo.

– Intenţionez să te cunosc, răspunse Corina. Trebuie să ne cunoaştem... Ne-

o impune regulamentul.

– Nu am întrebat ce faci acum, ci de revelion.

– Probabil că de revelion vom face ceva împreună, încercă să îndulcească

fata convorbirea, iar în gând îşi zise: „Ce îngâmfat e tipul... Joacă tare! Doamne, dă-

mi putere să rezist și să-mi împlinesc țelul!”

El avea cu totul alt gând: „Asta e prea frumoasă... Eu am plecat să mă

recreez, am fugit de dragoste, nu vreau să mă îndrăgostesc. Cine mi-o fi trimis-o pe

cap? Îi voi dejuca planurile. Sper să rezist.”

– Câţi ai? mai întrebă junele, aproape indiferent.

– 26, bătuţi pe muchie. Tu?

– Hâmm! 23.

– Ce tânăr eşti! Și ai plecat să te însori!

– Cine ţi-a spus că mă voi însura?

„Din nou în luptă cu viaţa. Lângă acest tânăr mă aflu pe un drum paralel,

aşteptând sclipirea de moment. Nimic mai greu decât faptul de a-ţi condiţiona

existenţa, fericirea de altcineva…” În clipa următoare se auzi în spatele lor un


- 292 -

zgomot scurt și zăriră portiţa de la intrarea în crângul împrejmuit, cum se închide

automat. Romeo alergă, sprinten, să împiedice faptul, dar în zadar. O plasă înaltă

stăpânea impasibilă, de jur-împrejur, o arie destul de generoasă a pădurii. Băiatul

privi mirat și nervos spre fata de lângă el, apoi spre gradul din preajma sa. Imediat se

auzi printr-o portavoce: „Există ieşire, dar numai îmbrățișați!” Corina porni spre

tânăr, dar gestul lui ferm de refuz o făcu să se oprească brusc. Atunci, ea se dezbrăcă

de haină și se plimbă, târându-o agale după ea, ascultând foşnetul melancolic al

covorului îmbrăcat în aur și aramă. Obosită, întinse haina pe frunze și se aşeză

comod, răbdătoare, cufundându-se în gânduri adânci, încât aveai impresia că nu va

mai ieși niciodată din acea stare. Romeo începu să zgâlţâie gardul din sârmă oţelită,

să-l lovească cu picioarele, furios, fără sorţi de izbândă. Înjură, ţipă, se agită prin

covorul de frunze, stârnind praful. Totul în zadar. Bura începu să se risipească, iar

soarele, înciudat de atâta aşteptare, le trimitea câte o pală anemică, atât cât să nu uite

că există. După un timp în care patrulase de-a lungul și de-a latul gardului, obosit, se

aşeză și el pe frunzele mărunţite de atâta zbucium, cu spatele la frumoasa Corina. Ea

încercă să-l atingă ca din întâmplare, însă bărbatul mânios se retrase electrizat. „Cât

de puţin îmi trebuie s-o cuceresc! De ce sunt unele fete atât de vulnerabile? Nu am

nevoie de o fiinţă de acest gen lângă mine, deși fizic e mortală. Poate face ravagii cu

acest corp. Dar nu e bună de cluburi, pare a fi genul de soție perfectă. Sau poate îi

trebuie banii... Fetele mereu au nevoie de bani. De ce nu-mi spune, că îi dau eu, fără

s-o iau și de nevastă. Mare lucru... alocaţia mea pe o lună.”

O zi întreagă de meditaţie în mijlocul toamnei nu prisoseşte nimănui.

Fiecare aştepta să se înfăptuiască o minune, dar nu aceeaşi. Însă, cum natura are

tendinţele sale fireşti, consfinţite de ea însăşi, fără a cere acordul cuiva, pe la lăsatul

serii, neliniştitul Romeo înţelesese rostul jocului și rosti poruncitor:

– Hai!

Corina, docilă, se lăsă moale în brațele lui și simți o căldură binefăcătoare,

reconfortantă, pe care n-o mai simțise de multă vreme. El avu o tresărire la parfumul

ce-l învăluia fără scăpare, fără puterea de a se opune. Portița se ridică imediat și

plecară spre locul cald, destinat odihnei, rupt total de restul lumii. Lipsiţi de

televizor, telefon, computer sau alt mijloc de comunicare, doar ei doi, în camere

separate, actul sexual fiind interzis, și câteva persoane care monitorizau jocul.

La începutul fiecărei dimineți urmau alte şi alte provocări, cărora erau

nevoiți să se supună, deoarece zilele difereau între ele. Uneori el trebuia să gătească,

ea să aducă lemne pentru foc ori apă de la izvor. Ea trebuia să spele, el să calce. Să se

încadreze separat în bugetul alocat aprovizionării de la barul pensiunii. Lui nu-i

ajungeau banii deoarece cheltuia o mare parte din ei pe țigările neincluse în calcul.

Corina făcea economii și-l împrumuta sau îi cumpăra țigări. Operațiunea călcatul

hainelor trecuse tot pe mâna fetei, neîndemânarea lui se dovedea a fi greu de

suportat. Nu și gătitul. Aici se părea că are pasiune. Convorbirile erau cele de rutină.

El atacând, ea aplanând cu multă bunătate și noblețe. În una dintre seri, la o boxă,

dintr-odată se auzi muzică. Ea îl invită de câteva ori la dans. Tânărul nu se arătă

interesat. Corina începu să-și unduiască șoldurile domol și provocator pe o melodie

grecească. Mișcările lascive, pasionale, la început cu calmitatea de dinaintea furtunii,

deveniră fulgere desprinse dintr-o vrajă răscolitoare, după ceva timp, impietând


- 293 -

liniștea sufletească a lui Romeo. Tulburat, plecă în pas șovăielnic, în timp ce

frumoasa Afrodita continua să danseze în același ritm până ce boxa se opri brusc.

Smoala întunericului, răscolită de zâmbetul lunii, se lăsa greoaie prin

labirinturi, spre disperarea fetei. Atunci gândurile o năpădeau fără încetare,

adulmecând furtuni de nopţi fără somn. Uneori o prindea dimineața plângând,

chinuindu-se să-și ascundă cât mai bine amărăciunea. Doar cearcănele din jurul

ochilor o trădau.

– Parcă a trecut un autobuz peste tine. Ce ai făcut azi-noapte?

Corina dispărea după o cortină și reapărea, aproape imediat, cea mai

frumoasă și mai odihnită ființă de pe pământ. Deținea o artă rafinată a machiajului.

Una dintre probe era supraviețuirea în doi sub limită de timp, în mijlocul

pădurii, cu minimum de alimente și cu ceea ce oferea crângul. Soarele blând de

octombrie se instalase impasibil, construind sălașe de vis. Tinerii încercară să

supravieţuiască într-o poeniță două zile și două nopți, întrecându-și limitele,

împreună la nevoie, separat în gândire. Împrejurările îi obligau să se întâlnească

pentru prepararea hranei și noaptea într-un cort ce făcea parte din recuzită. În Romeo

se treziră instinctele masculine ce se impuneau față de sexul opus, însușiri pe care nu

știa că le posedă. Aplicase tot ce credea că depinde de un bărbat pentru a proteja

femeia. Focul era specialitatea Corinei, doar ea îl aprindea.

– Ai pupat țigani? întrebă Romeo.

– Am sânge de țigancă. Tatăl meu este țigan, iar mama e de viță nobilă.

Diferența dintre ei și alte cauze au făcut să mă dea spre înfiere. Părinții mei adoptivi,

cei mai minunaţi părinţi din lume, s-au prăpădit. Erau de multă vreme pe această

lume.

„Poftim, mai e și țigancă!...” se amuză în sinea sa Romeo, și cu toate

acestea o privi cu mai mult interes. Astfel recunoscu și mai intens fragilitatea din

sufletul fetei, dar și aura de vrajă care o învăluia. Se trezi întrebând:

– Este adevărat că ai secrete? Este adevărat că ești în depresie?

– Și dacă aș fi, ți-ar păsa?

Mai târziu, Corina deschise conversaţii pe teme de neputință și reușită,

despre iubire și dorință, despre vise, speranţe și renunţări. Se izbi de modul simplu și

practic al gândirii lui Romeo. La el totul avea rezolvare imediată:

– Trebuie doar să vrei din toată fiinţa și se va rezolva. Sinceritatea faţă de

cei apropiați și față de noi înşine ne oferă un suport foarte important și solid.

„Eu acum te vreau pe tine, din toată ființa! gândi Corina. Ești atrăgător, ai

multă masculinitate și caracter puternic. M-aș putea rezema pe umărul tău. Dar am

toate motivele să cred că nu se va împlini.”

Ultima probă, în cea din urmă săptămână se dovedi a fi cea mai grea, dar și

cea edificatoare. Inima pădurii, scăldată de nuanţele multicolore ale lui octombrie,

crease un labirint unde tinerii trebuiau să se găsească pentru împlinirea destinului.

Prin ochii cârpiţi ale ramurilor bătrâne, unduite sub povara vântului, se zărea un cârd

de cocori ce zbura spre țelul lor, deja cunoscut. Cei doi se vor căuta, plecând din

locuri diferite, tot contratimp, după indicatoare făcute unul celuilalt, pe bucăți de

hârtie puse pe crengile copacilor sau pe trunchiurile acestora. Dacă nu se regăseau,


- 294 -

jocul se întrerupea în următorul minut de după gong. Nici fericirea de moment nu le

dădea dreptul să spună da, la finalul competiției.

Spre a convinge, Corina și-a pus în practică tot romantismul și puterea sa de

convingere și scrise primul bilet: „Aștept calea netezită. Arată-mi drumul către tine.”

Agăță înscrisul de o ramură destul de joasă pentru a fi sigură că nu va trece

neobservat. Înaintă câțiva pași printre copacii înalți și deși, iar pe trunchiul unuia găsi

primul bilet al lui Romeo: „Drumul spre inima mea nu poate fi umbrit de secrete.”

Era însoțit de o săgeată ce indica tocmai invers calea, față de cum avea ea intenția să

pășească. Luă biletul și scrise altul: „Fiecare lucru la timpul său. Jocul de zi cu zi

aprinde ruguri!” Puse săgeata spre răsărit, în direcția stabilită de el. În următorul găsi:

„Bizarerii feminine.” Săgeata din nou își modifica sensul, neașteptat. Se părea că

tonul era la el, iar Corina era nevoită să se lase angrenată în labirint. Agăță, aproape

la întâmplare, următorul bilet, fiind sigură că el se orienta mult mai bine și îl va găsi.

„Deschide ochii și vei vedea, apăsarea din stânga.” Biletul lui întreba: „Din stânga

cui? Ai uitat că nu ești singură în joc?” Urmă săgeata, total derutantă. Nimic nu părea

că o mai poate scoate din pădurea în care se afundase, dar nici din propria-i capcană.

Prinse cu un bold următorul bilet, de trunchiul unui fag: „Întinde mâna și vei simți!”.

Se îndreptă după cum îi arăta săgeata lui Romeo. „O țintă atinsă este o fericire de

moment!”, citi pe înscrisul găsit în calea ei. Mintea fetei amețită de lipsa orientării și

de sobrietatea frazelor, fapt total neaşteptat, simți din plin dezarmarea. Încercă să

facă față provocării, totuși: „Am şuvoi de ținte, cât să te țină treaz toată viața.” În

momentul următor își simţi umărul cuprins de o mână hotărâtă. Întoarse capul și

întâlni privirea oțelită a lui Romeo. Braţele lui, cu mușchi formați prin exerciții,

pentru prima dată o cuprinse într-o îmbrăţişare adevărată și patetică. Imediat se auzi

gongul.

– Vei zice da? abia șopti glasul cald al Corinei.

– Mă mai gândesc. Am… avem principii și limite.

– În care putem include absolutul...

– Dar separat.

În dimineața următoare, ultima a celor doi tineri în pensiune, răsăritul de

soare se instală la linia orizontului cu raze anemice, marcând trecerea autumnală,

rutină supusă naturii. Pe fața Corinei se putea citi apăsare, neliniște în comparație cu

starea degajată a lui Romeo. Ofițerul stării civile era prezent, cu fâșia tricoloră

traversându-i pieptul destul de voluminos și, plin de emfază, citi fraza cunoscută de

toată lumea trecută prin acest canon. Ea zise Da, convingător, iar el tot... Da! Spre

surprinderea Corinei. Privirile lor se întâlniră din nou într-un mod unic, învăluite

tacit printr-o lege statornicită de suflete, fără cuvinte.

Au plecat de mână. Romeo, cu întrebarea vie în minte, își întrebă proaspăta

soție:

– Și acum spune: ce ții secret de mine?

– Pe Aida-Sofi, fetița mea de doi ani.

– Nu-i chiar atât de rău! răspunse zâmbind, puţin surprins, fără a slăbi

strânsoarea mâinii.

Părăsiră împreună pensiunea, în mașina elegantă a lui Romeo, ce-l așteptă

cuminte toată luna octombrie într-un garaj.


- 295 -

Epilog:

Peste cinci ani, în acelaşi sublim de toamnă târzie, peste acelaşi crâng, se

jucau doi copii: o fetiţă de vreo şapte ani și un năzdrăvan măsliniu de vreo trei ani,

clocotind de energie. Corina era foarte preocupată să filmeze tumbele celor doi, să nu

scape nicio năstruşnicie din farmecul și inocenţa copiilor. Din dreptul pensiunii

venea Romeo, cu un zâmbet ştrengăresc pe buze. În mână avea un înscris, pe care-l

flutura cu emfază. Zise ceva… îngână ceva de un act, însă soţia sa nu-l luă în seamă,

obişnuită cu farsele lui. Atunci bărbatul duse actul în dreptul obiectivului de filmat.

Respiraţia Corinei se opri pentru o clipă:

– Ce-i ăsta?

– Ți-am cumpărat pensiunea, să nu te mai oboseşti în fiecare an cu

organizarea aniversării căsătoriei.

Amurgul îi surprinse îmbrățișați, în timp ce copiii înotau prin marea de

frunze arămii, ameţite de octombrie.

CRONICI DE CARTE:

„Câmpia în genunchi”, Petre Ioan Crețu

Natura adună la un loc toate splendorile pământului, tulburând spiritele cu

iluzii. Să învăţăm de la flăcările cerului ce este apusul, de la mare cum se pierd

valurile, de la Bărăgan cum se trimite pârjol spre candoarea sufletului, și de la Petre

Ioan Crețu cum să iubim câmpia.

Poetul s-a confundat pe el însuși cu acest spațiu, împovărându-se cu

formele, culorile și trăirile lui și ale semenilor.

Acest „frumos nebun” al odelor lirice, închinate iubirii sale – suprema

câmpie a Bărăganului – continuatorul altor renumiți scriitori, Panait Istrati, Fănuș

Neagu sau Marin Lupșanu, consideră spațiul câmpenesc mamă a pământului din care

s-a plămădit, amantă, miraj sau genune de sfârșit: tărâmul universului. În cartea

sa „Câmpia în genunchi”, a prins aceste sentimente, răsfirate prin iureșul existențial,

cu teamă sau cu bucurie, cu desfătare lirică și cu înaltă măiestrie. După ce a colindat

rebel prin lume, la maturitate poetică s-a întors spre rădăcini, printre ciulini

chinuitori, pentru a-și face datoria, a îngenuncheat și a cântat nesfârșita sa iubire, ca

un lup singuratic în preerie. Niciunde nu găsești atâta transfigurare poetică, atâta

feerie amestecată cu durere, atâta roșu în maci, împrăștiind savoare și farmec, puterea

de a se evapora, apoi, până în versul următor, să ia formă de cruci.

Sensul cuvintelor cuprinde însuşi misterul lor, fantezia metaforelor devine

totală prin fiori pătrunzători, cuvintele sunt transformate în coroane de grâu copt,

tivite cu aur. De fapt, este suficient doar un singur vers: noi bărbaţii câmpiei ne

naştem în cer, cu luna în piept şi dorul în suflet, pentru a defini focul Bărăganului.

Poezia lui Petre Ioan Crețu este atât de frumoasă, încât doare, mistuie, ca

orice iubire, naște și reprimă sentimente, arde locuri, mărindu-le spațiul, ca într-un


- 296 -

joc mefistofelic, luând cu ele tot ce cuprinde. Împrăștiind miasme de tot soiul, arșița

formează scene spectaculoase, ucide și dă viață din nou.

Apoi vin și zile mai bune, acele ale feeriei, atunci când o clipire a lunii

luminează. Flăcările versurilor sale iau forma visului, a bobului de grâu, miriștile

domnesc sub cântecul ciocârliei. Autorul îşi gândeşte, îşi aşterne propria artă, în trăiri

expresioniste postmoderne. Lumina schimbă rolul lunii cu un ecou al sublimului. Și

visul merge mai departe... expune puterea poetică, soarbe frumusețea și nemărginirea

cuvintelor, făcându-se stăpânul, dar și robul lor. Apoi lumina o îngroapă la firul de

grâu, cumpăna fântânii o transformă în lumânare uriașă, iar pe lună, diamantul său

neajutorat, o azvârle ca un nabab de astre, în gard. O pripășește. Câtă armonie, câtă

candoare există în registrul său liric! Aşterne clipe existenţiale, adevăruri dure, calde,

sarcastice și elegiatice, în aceeași poezie. Căutându-şi forţa, echilibrul și

verticalitatea, poetul formează prezentul singurătății evidente, inserând trecut şi mai

evident, cu dorința de a-și găsi sfârșitul, tot în câmpie.

Seceta o descrie ca pe o apocalipsă aprigă, copleșitoare. Prinși în chingile

focul, nimeni nu scapă... Doar câte o fărâmă de viață mai rămâne pentru renaștere, ca

pasărea pheonix. Totul sub formă explozivă, cu risipă de lirism seducător.

Urmărind poetul, asistăm la visele lui nocturne sau diurne, unde

preamărește bobul de grâu și mirosul de pâine coaptă, savurată sub Polen de

lună. Cuvintele îngheață sângele uneori, trăirile aduc stări disperate, angoasante în

lumea Bărăganului. Descrierile ce presupun muncile locuitorilor, construite cu mult

nerv, tulbură și impresionează. Astfel, este normal ca teama să pună stăpânire pe poet

și să formeze poeme unde spaima și jalea să fie factori principali, arderea continuă,

formele contorsionate ale oglinzilor imaginare să se transforme în metafore

fantastice, tăioase, pline de groază.

Aceeași câmpie ne oferă o lume a gâzelor, tablouri întregi ale tuturor

locuitorilor, inclusiv celor din orașele acestui colț de lume. Evocări copleșitoare din

amintirile copilăriei, aspecte gri din frânturi, imaginații despre astrul său adorat, luna,

creează o atmosferă de trăire arzând-răcoritoare, ce aduce bucurie și invidie.

Lumina este privită în poezia lui Petre Ioan Crețu din unghiuri diverse.

Sub forme de viaţă și renaștere, mereu la răscruci, în culori vii de rouă sau molatice,

de brumă. Ea ademeneşte moartea, aduce sau respinge speranța, şi lupi sfâşiaţi de

hoardele lunii, desăvârșește savoarea poetică a ideilor și a neșfârșirii lor.

Cu nonșalanţă sugestivă, poetul trece la florile sufletului, hrănite spiritual,

prin credință, poposeşte în turle bisericești, de unde comandă bunăstarea locuitorilor

aceleaşi câmpii, ridicată pe piedestale. Aromele de pâine trudită, timpul ce zboară și

ia cu el amintiri ale treieratului și măcinatului, șoapte și trăiri înghițite în marea

galbenă a miriștii sau a întunericului slobozit de noapte, fac obiectul multor poeme

ale acestui autor ce și-a propus să disece câmpia, să o certe, să o tulbure, cu dragoste

și respect. Apocalipse spectaculoase aduc imagini cutremurătoare, tulburi, locuri

otrăvite de preamodernul plastic. Un semnal de alarmă pentru câmpia sa dragă. Peste

tot vede doar cruci, duzii bătrâni devin scheletici, iar luna va fi devorată de lupii albi,

hămesiți. Singur și neajutorat, își plânge neputința.

Poetul consemnează în versurile sale și satul acestui loc din lume, în care s-

a născut, în aceeași notă sumbră, cuprins de flăcări pârjolitoare, într-un mod


- 297 -

mistuitor, o veșnică zbatere, dar cu metafore inedite, pe care, dacă le citeşti, nu le

poți uita: treci tu pe deasupra miriştilor cu pulpele sfârtecate de maci: Plouă din cer.

Singurătatea este un alt mesaj purtat pe câmpul poeziei, din acest volum.

Tot cu gândul la aridul Bărăgan, tristețea se adună indezirabil din nerealizările lui.

Elementele compoziţionale sunt aceleași: lanul de grâu, duzii, din care se

confecţionează cruci, luna, cucii – simbolul singurătății și moartea. Închină tot ce

este sacru satului, locuitorilor săi, fântânarilor, intensificând magic sentimentele de

exaltare la fiecare realizare. Orice ia forma lanurilor, dominatoarele locurilor. Însă și

dispariţia lui, a satului, fenomen întâlnit mai nou, face ca totul să dispară, totul nu

este altceva decât osândă cutremurătoare. Astfel, deprimarea pune stăpânire pe autor

și scrie: Caravana cu trei cuci, Recviem, Câmpia frântă. În fiecare dintre ele doar

pesimismul sălășluiește, timpul se transformă în prăpastie, lirismul în elegie, totul cu

o vibrație artistică de necontestat.

Nu sunt de neglijat niște prozo-poeme, alcătuite într-un spațiu mai special,

auster – într-un spital, unde Petre Ioan Crețu a stat o perioadă, să-și vindece inima

afectată de timp și iubire. Aici întâlnim o lume iluzorie, departe de a ne putea

imagina adevărul, o lume văzută prin ochii omului bolnav. Astfel asistăm la un imens

teritoriu artistic, total schimbat, dar cu aceleași influențe, unde lucrurile și ființele

devin cel puțin bizare, contorsionate. Unde e de plâns, e și de râs. Gândacii din

spitale iau nume de oameni adevărați, se comportă ca ei, simt la fel ca bolnavii.

Poezia cu mesaj religios intervine ca un tampon în centrul acestui volum.

Aceleași metafore calde, vibrante, pline de lumina dornică a sufletului, clădesc

poeme întregi, completând, în mod magnific, cartea. Aceste poezii poartă mesajele în

folosul aceleași câmpii, dorința autorului de a o păstra întreagă și bogată. Parcă se

aude un înger tușind exprimă prin ruga poetului, întregul univers al dorinței de

împlinire în iubire. Fascinează prin candorile esențelor surprinse în versuri.

Expresiile folosite au forță și strălucire, cântec și vrajă. Dragostea poetului pentru

Bărăgan este considerată virtute magică. El atribuie însușiri dumnezeiești macilor,

însoțitorii fideli ai lanurilor de grâu, ca și deprinderilor locuitorilor care îi întrețin.

Divinitatea varsă energie la fiecare spic de grâu, îmbogățind pământul sterp

și umbrele ţăranilor cu palmele crăpate de lună. Fiecare element își duce jugul.

Dumnezeu însuși ia parte la truda țăranilor.

La capitolul amintiri, copilul din poet țese versuri din pânzele mamei, din

lacrimile ei sau din îngăduința tatălui. Prin ochii de copil totul devine fermecător,

nici ciulinii nu mai înțeapă. Tainele câmpiei sunt niște fantasme amestecate cu

iubirea mamei și farmecele naturii dezlănțuite. Doar soarele pârjolește la fel și

picioarele goale fac baie în colbul fierbinte. Ecoul acestor elemente constructive

pândește răsăritul și drumul spre alte lumi necunoscute.

Stări sufletești, emoții sau regrete, adunate de prin iubiri neîmplinite fac

obiectul unor poeme de dragoste. Înstrăinarea, ce devorează sufletul de suferința și

durerea singurătătii, intensitatea apăsării în vers demonstrează bogăția lor metaforică,

originalitatea și sinceritatea, în lirism. Elementele naturii impun reguli, întregul ținut

participă la suspinul din Cod roșu. Șuieratul ascuțit al vântului își bântuie răsuflarea

prin câmpie, hărțuind duzii și cucii – locuitorii acestora, toamna își întinde brațele

lungi și atinge. Un gând amar străbate poeme întregi, privind dragostea... Ideea


- 298 -

sinuciderii este prezentă, scenarii imaginative sfâșietoare ocupă un spațiu destul de

întins în versurile lui Petre Ioan Crețu, făcând loc umbrelor eterne. Dar cine nu şi-ar

dori eternitatea? Se pare că îl urmărește gustul amar al despărțirii de ființa iubită, deși

îi înalță poeme înainte și după plecarea sa. Versuri reci, zgribulite prin discursuri

melancolice instalează Înstrăinarea. Însă tovarășul fidel rămâne tot Câmpia

Bărăganului.

Apoi poetul cântă natura cu asocieri stranii dintre corcodușii cu albul

inocent, mirosind a univers sublim și câinii de la abator, frunză ca dintr-o durere

albastră, dorul mistuitor de iubire și de bine sau pruncii câmpiei atârnați de sfârcuri

mamare. Visează lumini strălucitoare în noapte, purtate de suflet, precum licuricii,

păsări de foc și roi de fluturi, nunți bizare, în nopți de Sânziene.

Și dacă mergem mai departe, citim poeme deprimante, cu sensuri de epitaf,

titlurile plâng, crucile își fac din nou apariția, în noaptea lungă cât o iarnă/ vin

paznici mulţi şi smulg/ tot albul pur din crini şi-l fac ninsoare. Urmează Potopul care

ucide tot și instalează crivățul aspru.

Volumul Câmpia în genunchi se încheie cu un ciclu de poezii numite

Bestiarul și săptămâna apocaliptică. Sunt șapte poezii, pentru fiecare zi a

săptămânii, unde sunt descrise imagini apocaliptice, cutremurătoare. Versurile se

concentrează spre păcatele lumii, pe îndepărtarea de la credința creștină, atribuindu-

și vina tuturor locuitorilor câmpiei, a lumii întregi. În ultimele versuri din fiecare

poem, sinele creator sădește câte puțin optimism, spre a putea învinge răul.

Elementele constructive sunt în ton teologic: citate din biblie, biserici, arhangheli,

rugăciuni și descântece. Totul pentru răscumpărarea nevinovăției și spre a face, din

nou, pământul câmpiei roditor, recolta, mănoasă. Fiecare zi trece cu teamă, dar trece

activă, pentru împlinirea norocului și pentru a demonstra că Bărăganul nu a fost uitat

de Dumnezeu. Și vine duminica, ziua de odihnă, care încheie ciclul și volumul. Însă

poetul construiește tot înăsprit, deoarece omul vechi sau nou nu se arată vrednic de

ceea ce a dat divinitatea – „Mai mult iubește binefăcătorul pe cel ce-l miluiește, decât

cel miluit pe binefăcătorul său!”, spunea Aristotel.

Am cerut privilegiul să scriu acest cuvânt de suflet de dinaintea poemelor

din volumul Câmpia în genunchi, pentru a-mi descărca preaplinul admirativ față de

creația lirică a lui Petre Ioan Crețu. Mă simt onorată să am aceste câteva pagini în

carte, însoțitoare la versurile pe care le-am citit și le-am adorat. Am scris puțin... Aș

fi putut scrie despre poemele sale tot atât cât cuprind ele. Autorul volumului deține

marele secret al poeziei de succes, găsește întotdeauna liantul dintre versuri şi cititor.

Cuvintele din metafore sunt dintre cele mai comune, dar legătura dintre ele poartă

ecouri afective, defularea trăirilor vine peste cititor domol, ca valul ce-ți mângâie

dorul la început, apoi se zbate ca furtuna de foc.

„Oameni pe care i-am cunoscut”, Veronica Pavel Lerner

Rădăcini sacre ale conştiinţei au determinat-o pe Veronica Pavel Lerner

să-și amintească și să scrie,în cartea Oameni pe care i-am cunoscut, despre


- 299 -

personalitățile culturii și civilizației româneşti ai secolului XX, mai ales că poate

depune mărturii vii, prin contactul direct avut cu aceștia. Personaje ale neamului pe

care societate contemporană nu numai că i-a renegat, ci i-a și maltratat fizic și psihic,

supuși fiind la atrocități inimaginabile.

Rânduri, vorbe, dorinte, fapte, sentimente sunt cuprinse în această carte, ale

somităților apuse, din diferite laturi ale artei: poeți, prozatori, scenariști, muzicieni,

actori, pictori. Prieteni sau cel puțin cunoștințe ale autoarei.

Ce bine că există astfel de scriitori care îndreaptă spre noi, cititorii, aceste

personaje – societatea nobilă a neamului!

Pe Veronica Pavel Lerner o cunosc doar virtual, dar simt că o cunosc de

multă vreme și foarte bine, îi simt spiritul cald, calm și înțelept. Este onorantă

prietenia mea cu dânsa, fie ea și virtuală, cum la fel de onorabil este faptul de a o

avea membră, pentru orice site cultural. Știe să descrie cu ușurință și dibăcie un ținut,

un personaj, plăceri sau neplăceri ale vieții foste sau actuale. Cunoaște multe

întâmplări, s-a format sub vastul imperiul cultural al mamei, Amelia Pavel, și ale

altor personalităţi apropiate familiei, somităţi culturale române, descrise și în această

carte, în care le putem descoperi foarte facil. Scrierile ei sunt întotdeauna corecte,

ușor lizibile, dar cantonate în sfera spiritualității și ale entuziasmului trăirilor, în

ciuda anilor care au trecut.

Literatura acestei cărți este formată din personaje-victime ale suferințelor

provocate de sistem, de opresiunile regimului care a dorit să excludă intelectualitatea

originală din țară. Și a reușit. Nu este de mirare de ce aproape toți s-au refugiat în alte

state europene sau în diferite locuri din lume. De altfel, inclusiv Veronica Pavel

Lerner trăiește în Canada, cu gândul și o parte din suflet în România, dar nu refuză

niciuna dintre ocazii de a veni în țară cu drag și recunoștință. Tot din dragoste și

recunoștință scrie despre aceste figuri proeminente, impresionante ale culturii

românești, din care se desprind solemnitatea lor, elogii binemeritate, împletite cu arta

autoarei.

Cartea Oameni pe care i-am cunoscut ne răsfață cu picanterii

dezinhibatoare despre acești monștri sacri ai culturii, cum ar fi contraziceri despre o

rețetă de baclava sau că, Doti, soția lui Radu Stanca, deținea cunoștințe avansate în

arta machiajului. Ilaritate subtilă, despre cum se păstrau pungile cu alimente în

fântână, pe plaja de la 2 Mai. Descrieri făcute cu talent și candoare, cu modestie,

veritabile calități în construirea personalității autoarei.

De fapt se deconspiră printr-o frază primită de la unul dintre prietenii ei din

carte, George Rafael: „Fetiţo, Ileana şi cu mine am citit scrisoarea şi amândoi am

ajuns la aceeaşi concluzie: ce ai scris tu nu e scrisoare, e literatură.”

Și pe drept vorbind, solemnitatea personajelor sale este redată de metafore

elogiative, frumusețea lor prin epitete sau prin trăsături nobile, obiectivizate,

imaginative. Pentru noi cititorii, cei ce nu am cunoscut aceste personaje, ele

constituie adevărate mituri.

Citind cartea, poți deveni mai familiar cu aceste ființe sacre, despre care am

auzit doar la TV sau le-am văzut într-o piesă de teatru, am citit în fugă ceva despre

ele... Se înființează o legătură specială și mândria că am fost măcar contemporani cu

ei.


- 300 -

Cartea Oameni pe care i-am cunoscut cuprinde mărturii adevărate prin

poze, date fixe, adrese, prin dedicații primite pe cărți, devenind niște circumstanțe ale

autoarei, înglobate în actul artistic. De asemenea, ne sunt prezentate strofe

din poeziile care au condus-o prin clipe grele sau bucăți din piese de teatru, care au

impresionat-o pentru vreun motiv anume. Nu ne ocolește nici cu tragismul

evenimentelor, eroic uneori, sau sarcasmul personajelor pentru viața impusă, descris

cu ironie fină. Dar ne răsfață cu amănunte, picanterii, ceea ce fac deliciul cuprinsului.

Nu este de neglijat maniera elevată din povestiri, construcția psihologică a fiecărui

personaj în parte, chiar dacă ne duce spre puțină nostalgie și romantism.

De aceea valoarea acestei cărți nu este doar sentimentală, ci și bibliografică,

și cultural-istorică. Prin ea se împlinește o partea din dreptatea cuvenită eroilor din

cuprins, menținând nealterat sentimentul demnității umane, și mai ales pe cel al

neamului. Este ceea ce mai pot face scriitorii, adică să construiască o unitatea

indestructibilă dintre artă și realitate.

Veronica Pavel Lerner a realizat cu prisosință aceste deziderate, amintind

prin fragmente de jurnal, prin amintiri oferite cu generozitate, calitățile, trăirile

prietenilor săi – înaintașii culturii românești, satisfăcându-ne așteptările. Te pierzi de

plăcere citind povestirile livrești pe alocuri, confesiuni cuceritoare prin sinceritate,

cât și prin modul inteligent de a scrie cu noblețe despre noblețe.

Cartea Oameni pe care i-am cunoscut este închinată mamei sale, Amelia

Pavel, om de cultură marcant în societatea românească.


- 301 -

Mariana SUCIU

Data şi locul naşterii: 1964, Ocna Mureş, judeţul Alba;

Domiciliul actual: Brugge, Belgia.

Treapta crucii

Secundele-şi ard rodul. Și vântu-i bici, trosneşte.

Vapoarele n-au nume, nici cârmă. Fantomatic

tresaltă-n viu rubinul. Adâncul clocoteşte!

Nu! Sângeră în ceruri transcendental jăratic.

Perfida udă, bezna se-ncheagă-ntre catarge,

pierduţi par marinarii, îngână un descântec.

Se infiltrează moartea, repetitiv le sparge

în ţăndări mii fiorul, hrăneşte-al nopţii pântec.

Din hăuri înspumate cresc lespezi şlefuite,

pereţi ce devorează speranţe, frici. Răstimpuri

în agonia vieţii se-nlănţuie. Ursite

le picură-n retine străine anotimpuri.

Străfulgerări în zare – traiecte descompuse,

aproapele-i departe, Pământul e-n derivă,

în negura din valuri se năruie... Isuse,

îndură-te! Transformă stihia în ogivă!

Lumină treapta crucii, furii în escaladă

coboară implacabil iubirea în sicrie.

Ecoul spart în tunet e strigăt... Cavalcadă!

Fără de frâie norii se năpustesc în vrie.

Corăbiei-i fu velă zvâcnirea toarsă-n lutul

simţirii, giulgi e-n Groapa Marianelor, sărutul.


- 302 -

Un înger decăzut

Motto: Dramatic îmi smulge decembrie umbra tăcută. Din

nesfârşitul răsfrânt alb-negru se desprinde frigul. Doar

lacrima înfloreşte. În ochii îngerului prăbuşit pe asfalt.

Străfundu-l frângi cu pietre? Țâșnește în afară!

Nestăvilit revarsă în curcubeu tumult.

Nepământeana lavă aprinde torţe-n seară,

contur de zboruri sacre se-nvăluie-n ocult.

Cocori, din cer de gheaţă, planează în retine.

Balansul juxtapune plebeul lângă zeu.

Nesomnuri, 'nalte-n jertfă, cad pradă la jivine.

E haos, patimi, beznă. Ucis e Prometeu.

Cenuşă-n vânt, cuvântul se năruie, se pierde.

Simbol al transcendenţei, se reîntoarce-n lut.

Veridic, doar fiorul îl recompune-n verde

simţire. Scriitorul? E-un înger... decăzut.

Verticalitate

Crepuscular supusă, cetatea, brâu din valuri

își prinde peste trupu-i de gotic labirint,

penumbre la răscruce veghează glorii, flamuri

se unduiesc sub vântul ce-n spade de argint

despică scutul verde. Răspund vuind castanii

și ceru-ntreg se scurge spre ochii rugători

ce-şi caută sub boltă limanul când vulcanii

de erezii ard floarea, icoana-n muritori

cu sufletele prinse între pământ și ceruri

ce-n efemeritate duc crucea vieţii lor.

Privighetori destramă în tril dureri și evuri,

destinul stinge drama cu seva clipelor.

S-a potolit stihia... târziu. Pluteşte pacea

şi-mprăştie mireasmă de arbori uzi. Prisos

de verticalitate străpunge carapacea

seminţei închistate în verde mătăsos.


- 303 -

Acestei lumi prea oarbe, cu măşti în loc de chipuri,

o lecţie de viaţă-i dezvăluie. Frumos

să creşti urmând temeinic profunde arhetipuri,

tu însuţi mai pe urmă, murind – mărinimos

să dăruieşti. Cum taina înnobilează spinul

ce sub obidă creşte culoarea-n trandafir,

în furtunoasa viaţă să preţuieşti pelinul

căci dulce împăcare aduce prin răsfir

de bunătate simplă și demnitate-n faptă...

Lăsatu-m-am purtată de vers melodios

iar noaptea mă cuprinde în profunzimea-i coaptă

de luna cu amprentă. Un punct silenţios

fermecător și tragic surprinde prin plutirea

ce tulbură cleştarul cetăţii scufundate.

Maiestuoasă, albă... E-o lebădă. Iubirea,

o caută de veacuri sub unde ferecate.

Concert pentru pian și... poezie

Compactă, neagră beznă. Blestemul de pe urmă,

transformă simplitatea în obiect de lux.

Valori se pierd prin groapa în care corbii scurmă,

izvoare seacă-n inimi, iubirea-i gri reflux.

Un licăr, frunţii-n umbră îi dăltuie temeiul,

fantasma înconjoară pupile de pământ.

Luceafărul sihastru însângeră condeiul

dar vămuieşte zorii cu lin deznodământ.

Orânduiţi de-a pururi de legi nescrise-n file,

armonios să-mpartă nevoia de sublim,

se-ntrepătrund în taina creaţiei fertile,

profunda poezie şi-un sunet-heruvim.

Meşteşugesc o cheie cu-nflorituri bizare,

ce-nchide și marchează noblețea în destin.

Proiecţii fragmentate, sclipiri incendiare

a rugului de stele pe ramul de măslin.


- 304 -

Un murmur încarnează solii din altă lume

și patru vânturi nude, cern fulgi - diamantin.

Paingu-şi ţese pânza în nopţi fără cutume,

cresc torţe-n ochi, înfipte în dâre de senin.

Lumina-i trup în cruce, durerea-i pol de zâmbet,

iar arborii plâng verde în patima lui Iov.

Fiorul descompune al demonilor scrâşnet

și versul curge-n cântec... Divin – Rahmaninov.

Un dram din lutul sacru

Motto: Drumeţ cu viaţa frântă, crescut drept de puterea

din braţe-n care vlaga a fost doar har, nu scut,

își caută cu teamă în lume mângâierea,

speranţa-n veci pierdută în trudă şi-n dor mut.

De-acum e noapte-n urbea ce se-oglindește-n ape

și ritmuri de-altădată, cu unduiri prelungi,

răzbat când nostalgia adună la agape,

în vechile taverne, scripcari, poeţi și slugi.

Cu straie colbuite, croite prost - bizare,

şi-un licăr hieratic ce stăruie-n priviri,

îi recunoşti în clipa când triste (totuși clare),

cuvinte netrucate, vibrează-n năluciri.

Ciudat-ocrotitoare, tihnită-n colț, lumina,

tenebre îndulceşte pe chipurile reci

și cade ca-ntr-o vrajă peste abis cortina,

când muza poeziei, declamă-n inimi seci.

Sunt prăzi mult prea uşoare – ori prea perfide arme

ce-abil sunt mânuite, ucid crud, rând pe rând,

iluzii despre-o soartă în care ura doarme

iar dragostea nu-i visul unui copil plăpând.

E-o jertfă ce-i plătită, amar, demn, cu răbdare,

de cei ce sunt cu silă și pe nedrept huliţi,

căci Dumnezeu lăsat-a pe lume-n fiecare,

un dram din lutul sacru din care-am fost zidiţi.


- 305 -

Al nopţii absolut

Pe coastă, fantomatic, clipește ritmic farul,

povestea o împarte cu malul trist, ciuntit;

când uneori, fugară, o umbră-și poartă-amarul

spre valuri, cu lumina-i spre freamătul șoptit

o-ndrumă... gene grele el mângâie. Chiar teama

ce-afundă palii repezi în prundul răvăşit,

se şterge și idilic se-nlănţuie în coama

centaurilor nopţii ce albastru-au cotropit.

Când ochii uzi sfărâmă deşertăciuni, şiraguri,

vuiește-al mării spirit, c-un geamăt nesfârşit

talazuri se înalță. (Sau poate-n piept drumeaguri

se-ntrepătrund, iar viaţa, îmbracă strai cernit).

În tunet tânguirea din vânt se-nalță-abruptă,

urgia clocoteşte, vârtejuri prind și rup

catarge... le-nfășoară-n stihia ne'ntreruptă,

prin sfâşiate vele vulcani de stropi erup.

Priveşte-nfrigurată spectacolul, fiinţa,

ce și-a-mpletit destinul cu-al nopţii absolut.

Și-i sfredeleşte-amarnic în suflet neputinţa,

cerut-a ajutorul... zadarnic l-a cerut.

Prea depărtat e portul, neputincios e farul,

ori poate prea adesea, fragilă... sau din lut,

e barca vinovată de tragedii. Finalul?

E consecința frustă a timpului pierdut.

Autoportret

Discipol al durerii frânte doar în cuvinte dezrobite,

sunt taina ce ţâşneşte-afară prin singularul vis crescut

din muguri albi iubiți de beznă, pe-nguste muchii, ascuțite,

parfum discret ce definește conturul florii-n absolut.

Sub gene-mi tremură corole, umbriri din gânduri sinuoase,

noian de picuri și blesteme răsfrânte-n toamne ce submină

uman fireasca-ngemănare de verde-n tonuri tumultoase

şi-n orizontul rupt de soare, plăpânde fante de lumină.


- 306 -

Bazaltul sfâșie în bocet al nopții cer trosnind a rugă,

din frământarea neagră-a mării desprinse-s falduri de brocart;

asemeni versul din adâncu-mi, pe-o fantomatică teugă,

se defineşte prin furtună, plutește liber spre înalt.

Novă

Purtând în iriși gerul ce-mpurpură cuarțul,

pe umeri șal din nouri cu nimb tremurător,

fermecătoare, mândră, sfidând prin pur Bizanțul,

la ceasu-n care praguri se trec contemplator,

descinde-n umbra nopții și-așterne lin povara

de alb zălud, o iarnă. Ea risipește-n flori

de gheaţă rea-credinţa și umple călimara

cu magice ființe, fantasme, vrăjitori.

Prin suflu, albă, suie; deasupra tâmplei bate.

Stăpână peste fruntea lovită cu dispreț

se vrea, dar nu să rupă, ci prin afinitate

cu gheața prinsă-n suflet, povești fără de preț

să le transforme-n pilde pentru ai sorții trudnici,

ori leac ce ostoiește dureri fără de leac,

spre primăveri uitate să reîntoarcă pustnici,

clepsidrele să curgă nisipuri din alt veac.

Tabloul e feeric... În vatră numai jarul

mai pâlpâie. Poetul? Pe brațul slab, întins,

își sprijină ninsoarea ce-a-nnobilat amarul,

în vis își recompune dalb cuget, necuprins.

El, inimă și minte a pus în blânda-i slovă,

sperând că prin cuvinte redefinit va fi;

s-a frânt în zeci de rime... ori poate doar o novă

a strălucit o clipă în gri biografii.

O lacrimă de Christ

Străbat cu-nchipuirea prin veacul de-nceputuri,

când El, din inimi sterpe, apostoli a creat.


- 307 -

A suportat disprețul și răni din zeci de cnuturi,

însângerat-a spinii ce fruntea i-au brăzdat.

Izbăvitor prin taina ce-a înălțat Golgota,

a semănat credința pe steiul sec. În nopți,

nevolnicii prin rugă a vindecat. Marota

ce sprijinea bufonii a preschimbat-o-n bolți

ştiute doar de-aceia care privesc prin prisma

iubirii ce condiții nu pune, nici nu vrea.

Bordeiul poate-ascunde adeseori carisma,

dar nicidecum doar banul nu poate har să dea.

Târziul e măsura ce scade vise-n viața

ce-arar ne împrumută, pe timp, surâsul ei.

Când simplitatea-n sine îți dăruie prestanța

să năzuiești prin cuget să rupi doar un crâmpei

din răsăritul care a fost sfințit de mâna

ce-a împletit divinul cu lut ce aurea

noroiul din adâncuri, redefinești țărâna...

Din toată măreția acestei lumi aș vrea

în colonii albastre de gânduri să mă-ncercui,

un manuscris să-mi fie totemul pe sicriu,

s-acopere chemarea ce Moartea rece-n pieptu-i

a dezmierdat-o până știut-am s-o transcriu.

În amfora-ncrustată de schilodiri pe chipul

din care numai ochii de-un verde cald și trist

mai amintesc de zorii ce mi-au marcat răstimpul,

străluce, ne'ntinată, o lacrimă de Christ.

Artă şi-un pumn de ţărână

În cadenţată trudă, firavă și cernită,

o umbră rătăceşte printre secunde vii,

ding-dang... un orologiu în asfinţit palpită,

contururi ruginite frâng spaţii cenuşii.

Reflexe-nfiorate în castanii pupile,

declinul și tristeţea, naiade-nsuflețesc,


- 308 -

mici zee deghizate în lacrime gracile

recuceresc adâncuri și pașii-i definesc.

Se conturează-n licăr un drum ce epatează

prin profunzimea mută în care răni ghicești;

sunt ochii-n care frigul, gol umed decupează

şi-n seri fără de lună, ard torţe nefireşti.

Crepusculară-i calea... simboluri solitare

o străjuiesc profetic – în sine, rând pe rând

se ordonează anii, dureri murmurătoare

coboară-n nemurire pe treptele din gând.

Prin pumnul de ţărână şi-amar, divinitatea,

alăturea cu viaţa a-nvrednicit c-un țel,

(sub semnul lui să-și ardă, în vers, sinceritatea),

un veșnic singuratic, un trubadur rebel.

L-ați întâlnit, desigur, și voi - măcar o dată

în piept fiorii tandri profund v-au răscolit,

mângâietor cuvântu-i cu-o ne'nțeleasă artă

v-a recompus în inimi ce-n van ați risipit.

Poetul, el... prin rime, înnobilând durerea,

când trece demn prin spinii ce-n suflet i-au crescut,

vă dăruie prin jertfa-i, voinţă și puterea

de-a reclădi pe creste tot ce credeaţi pierdut.


- 309 -

Culiţă Ioan UŞURELU

#Membru al Uniunii Scriitorilor din România;

#Redactor-şef al revistei „Salonul literar”, din 2001;

#Preşedinte fondator al Fundaţiei social-culturale „Mioriţa”

din 1994;

#Director al editurii „Salonul literar” etc.;

Data şi locul naşterii: 05.10.1944, comuna Moviliţa, judeţul

Vrancea;

Domiciliul actual: Odobeşti, judeţul Vrancea;

Date de contact: [email protected] Blog: culitaioanusurelu.ro;

Debut literar în reviste printate: „Revista noastră”, 1983, („Impresii

pariziene” – Note de călătorie în Franţa);


- „Profesorii (Suplinind au dobândit)”, roman, Editura „Protransilvania”,

1997;

- „Cerşetori în loden”, roman, Editura „Salonul literar”, 1999;

- „Multum in parvo (Mic tratat despre perfecţiune)”, eseuri, Editura

„Coresi”, 2001;

- „Joc în timp”, teatru 2002, piesă în trei acte, jucată pe mai multe scene

româneşti;

- „Conacul dintre vii”, roman, Editura „Andrew”, Focşani, 2005;

- „Generaţii – dialoguri necesare”, eseuri, Editura „Salonul literar”, 2007;

- „Generations – dialogues necessaires”, traducere în franceză de către

Constantin Frosin, 2009;

- „Ionel Bandrabur – omul şi scriitorul”, biografie, Focşani, 2010;

- „Convorbiri esenţiale”, Editura „Andrew”, Focşani, 2010;

- „Scriitori contemporani din Vrancea, prin interviuri”, Editura

„Ateneul scriitorilor”, Bacău, 2013;

- „Generations – necessary dialogues”, 2013;

- „Jurnalul unui singuratic”, roman, 2013;

- „Suplinitorii” (ediţie revizuită şi adăugită), 2013;

- „Colosul din Focşani – mărirea şi decăderea”, 2014;

- „Septuagenaria”, 2014;

- „Opera omnia”, 2014;

- „Vrancea literară – Antologia scriitorilor vrânceni” (Vol. I), 2016;

- „Vrancea literară – Antologia scriitorilor vrânceni” (Vol. II), 2017.



Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): Consemnez doar că

între 2003-2005 am colaborat, cu rubrică permanentă, la „Romanian Times”,

Portland-USA;

Recenzii şi articole semnate de: I. Bălăceanu, Nicolae Ruşitoru, Apostol

Gurău, Ion Arieşeanu, V. Ianculescu, Ionel Necula, N. D. Trifu, Emilian Marcu, Ioan


- 310 -

Atudoresei, M. Ilya, Th. Codreanu, C. Pricopie, Paul Dunăreanu, V. Sterom, Nicolae

Breban, Mariana Vârtosu, Viorel Dinescu, Ioan Toderiţă, Florentin Popescu, George

Manole, Constantin Coroiu, Teo Cabel, George Cornilă, Ioan Ţicalo, Lucian Strochi,

Marin Ifrim, Miron Ţic, Ion Rotaru ş.a.

Averea, banii, corupția...*

FIUL: Cine ar trebui să fie simbolul averii, bogăţiei de ieri şi de astăzi, de

aici şi de pretutindeni, tată?

TATĂL: Întotdeauna, când vorbim despre avere, despre comori şi bogăţie

ne gândim la argonauţii plecaţi din Tesalia, pe corabia ,,Argo”, pentru a aduce lână

de aur din Colhida (Caucazul de azi), la bogatul Cressus, cel care, prin stăpânirea

vastelor nisipuri aurifere, era considerat cel mai bogat om al antichităţii, sau la

Mamon, zeul avuţiei la sirieni.

FIUL: Doar acestea să fie bogăţiile umane? Dacă-i aşa, atunci fiinţa umană,

oricât de bogată ar fi material, paradoxal, este foarte săracă…

TATĂL: Ai sesizat perfect. Nu poate fi doar atât! Sunt şi alte laturi ale

bogăţiei umane. Dar talentul, mintea şi seriozitatea nu înseamnă bogăţie? Rar se

aminteşte, spre a da numai un caz, de un alt fel de avere. În multe cărţi, spre

exemplu, vom întâlni expresia ,,Cressus al Parnasului”. Cui îi era adresată? Culmea,

unui poet, care numai de bogăţii materiale nu putea fi acuzat. Da, era vorba despre

,,miliardarul de rime” Edmond Rostand. Poate fi avere mai mare decât acest titlu de

nobleţe?

FIUL: Şi totuşi, omul are nevoie de o sursă, chiar minimă, de venituri…

TATĂL: Da, fiule, dar nu de opulenţă. Pentru că având-o pe aceasta din

urmă, individul va sta permanent cu teama că o va pierde. Mai ştiu însă că orice

bogăţie, comoară nu pot să ajungă la oricine. Ele, comorile, sunt ca acele femei de

mare frumuseţe, ţinute ascunse, ferecate chiar şi scoase la lumină numai de către

bărbaţii îndrăzneţi, adevăraţi.

FIUL: Dar poate cineva stăpâni femeile?

TATĂL: Nu prea. Odată descoperite, eliberate, aceste femei, ca şi comorile,

nu mai pot rămâne în stăpânirea cuiva. Iar cei care încearcă să le stăpânească, se aleg

doar cu teama permanentă de a rămâne fără ,,bunul” cucerit.

FIUL: De ce ne-om fi chinuind să avem atât de mult tocmai noi, noi cei

care ne naştem goi şi plecăm tot aşa, ştiut fiind că ,,îmbucătura şi ţoala nu sunt ceva

în plus de care să te bucuri”?

TATĂL: Dar să nu uităm faptul că mijloacele prin care se ajunge, de obicei,

la bani, avere împiedică pe cel care a tot adunat să se bucure prea multe de ceea ce

are. Trebuie amintite şi spusele arogante ale celui care a strâns un munte de aur sau

de argint: ,,Iată cine sunt eu!” Cum se întâmplă întotdeauna, bogăţia s-a scurs repede,

în schimb a rămas ceva înspăimântător, moartea, care-i şopteşte: „Iată cine sunt eu!”

Înainte de a auzi cuvintele fatale, sigur, îmbogăţitul, care-şi ascunde defectele după

avere, se va lepăda de toţi, dar, mai ales, de rude.

FIUL: Ai văzut vreun bogătaş care a ajuns la avere prin munca lui cinstită?


- 311 -

TATĂL: Foarte rar, de obicei la răscruce de regimuri, după revoluţii sau

război, când, pe unii i-a prins timpul cu terenuri, care s-au scumpit peste noapte,

când... Dar nu, nu se poate ajunge la avere făcând bine altora, ci doar prin păcăleală,

prin tâlhărie câteodată… Rar, dar nu imposibil, şi prin muncă...

FIUL: Atunci, n-are rost să mai muncim, că rezultatul este acelaşi!

TATĂL: Nu trebuie să gândim astfel! Nu putem sta cu mâinile în sân toată

viaţa! Lenea nu este o trăsătură obligatorie a tuturor oamenilor... În ce mă priveşte,

m-am străduit să fiu om. Experienţa m-a învăţat totuşi ceva: dacă nu poţi avea un

câştig mare din munca ta, micşorează-ţi cheltuielile. Numai aşa vei reuşi performanţă

de a nu fi prea vizibilă decădere materială. Oricum, decât o avere acumulată prin jaf

şi asuprire, mai bine lipsă. Este totuşi ceva mai preţios decât îndestularea ostentativă,

decât bogăţia sub orice formă: vorba calmă şi dulce. Cum zice poporul: „Vorba dulce

mult aduce!”

FIUL: Câtă putere îi trebuie unui om pentru a-şi folosi ştiinţa, iscusinţa doar

pentru a crea armonie în jur şi nu pentru a ajunge, călcând peste cadavre, la

îmbogăţire?

TATĂL: Aş răspunde cu o întrebare care m-a tot apăsat în decursul vieţii:

dacă eşti sărac însemnă că eşti un caracter slab, un suflet de nimic? Întreb fiindcă am

auzit la mulţi astfel de aprecieri. Deci, cum ai spus şi tu, dacă nu calci peste cadavre,

eşti slab. Bogăţia poate înălţa un caracter mizerabil? Mi se pare că este doar o

poleială aurită care, la prima adiere de vânt, se desprinde pentru a descoperi un trup

canceros, descompus. Vedem mult mai des oameni sărmani, care nu renunţă la

virtute, îndeplinindu-şi cu demnitate destinul, în timp ce bogaţii, o dată decăzuţi din

poziţiile privilegiate, se lamentează, nu-şi mai găsesc echilibrul, sunt în stare de orice

pentru a recâştiga postul, palatul, averea. Iar noii noştri bogătaşi, ca şi clasa politică

de la începutul mileniului al III-lea, ne dau exemple de neurmat în acest sens. Mai

ales că românii doresc să se îmbogăţească rapid, dacă se poate într-o noapte.

FIUL: Aceştia sunt celebrii „ţepari”, cei care dau ,,tunuri” de milioane de

dolari şi care, într-o noapte sau o săptămână, ajung din indivizi necunoscuţi sau

neperformanţi, să candideze la posturi de mare anvergură. Dar, în câteva zile,

milionarii de carton s-au dezumflat, au dispărut…

TATĂL: Au fost cinstiţi aceşti indivizi? Putem să-i comparăm cu aceia care

joacă la bursă şi care investesc în diferite domenii. Întorcând pe orice faţă această

problemă, o îmbogăţire venită prea repede, trebuie să recunoaştem, are în ea şi

necinste. Să mă scuze cei cărora nu le convine afirmaţia…

FIUL: Epictet spunea acum câteva mii de ani: ,,E greu să fii înţelept când

eşti bogat, sau bogat când eşti înţelept.” O fi chiar adevărat?

TATĂL: Din păcate, recunosc faptul că trăim în vremuri în care adesea,

dacă nu permanent, ne supunem puterii banului. Şi această putere schimbă relaţiile

interumane. Anacreon sublinia, în cunoştinţă de cauză, că banul aduce toate relele

posibile: „Ura între fraţi, dispreţul pentru părinţi, omorul şi zâzania, şi, ceea ce este

mai rău, închiderea drumului spre inimi.” De aici, de la bani şi averi, vine şi corupţia.

FIUL: Dar corupţia presupune o funcţie. Cum am defini acest concept?

TATĂL: După dicţionare, ar fi o abatere de la morală, de la datorie sau

denaturarea unei idei, a unui sentiment etc. După cum spuneai şi tu, a fi corupt


- 312 -

presupune o funcţie prin care, pentru anumite avantaje, te vinzi. Sau forţezi pe alţii s-

o facă. Pentru bani sau pentru funcţii mai înalte. După mine, şi numirea într-o funcţie

numai pe criterii politice, morala şi competenţa fiind lăsate la urmă sau lipsind cu

desăvârşire, înseamnă tot corupţie. Culmea, aceste obiceiuri sunt vechi la români,

Eminescu însuşi simţindu-le pe piele lui. De altfel a şi dat o definiţie: „Aceasta este

adevărata corupţie: tendenţa de a câştiga lesne şi fără muncă, tendenţa de a se gira în

om mare fără merit, aceasta este corupţia adevărată, ale cărei urmări sunt ura şi

invidia contra oricărui la care numai o înaltă inteligenţă sau un caracter extraordinar

dă dreptul.”

FIUL: S-a spus mereu că înţelepţii fug de bani sau de avere. Eu nu cred...

TATĂL: Nici eu nu mai cred, pentru că şi aceştia sunt oameni şi trăiesc

printre oameni. De obicei, înţeleptul nu are mai nimic în afară de minte. Probabil

doreşte şi el să mănânce mai bine, să nu mai stea în frig, să-şi cumpere cărţi. O fi atât

de grav să-ţi doreşti să nu mai fi umil şi umilit?

FIUL: Simbolul banului este Mamon. Ei bine, văd in jurul meu indivizi al

căror scop în viaţă este de a se închina acestui zeu. Greşesc ei atât de mult, acum,

când, fără bani, eşti considerat un zero, chiar un prost, deşi tot ce ai scris şi ai

înfăptuit demonstrează contrariul?

TATĂL: Nenorocirea omului este că bogăţia (dacă ajunge vreodată şi ea la

el) vine ori prea devreme, ori prea târziu, ori în vremuri nefavorabile şi durează

foarte puţin. Efemeritatea avuţiilor, a banilor sau a instituţiilor este perfect descrisă

de Jerome K. Jerome: „Banca e o instituţie care-ţi împrumută o umbrelă când e timp

frumos şi ţi-o cere când plouă”.

FIUL: Omul bogat, chiar prost, urât şi nemernic trece drept imaculat, mai

ales printre linguşitori.

TATĂL: Da, dar Dumnezeu face, şi în acest caz, dreptate. Pentru că

bogăţiile nu durează, ştiind că, după statistica lui Panurge, personajul lui Rabelais, se

cunosc mai puţine metode de a le înmulţi (63) decât pentru a le risipi (214). Dar, prin

falsitatea celor din jur, prin teamă permanentă că oricine poate să-ţi ia averile, prin

faptul că doi bogaţi nu încap la o masă la care încap o sută de săraci, nu se plătesc

prea scump banii, averile? De ce oare se întâmplă astfel când, după cum arată

experienţa umanităţii, sufletul unui om poate la fel de bine să fie îngropat sub o

cocină de porci ca şi sub un teanc de dolari?

Bunătatea

BUNICUL: M-am tot gândit să pornim discuţia noastră de la oameni buni,

de la bunătate, ca trăsătură predominantă a acestora, mai ales astăzi când această

specie şi această calitate au cam dispărut.

NEPOTUL: Dar există amintirile, există cărţile, dacă astăzi nu mai

întâlneşti aşa ceva. Şi totuşi.. Nici să fim exclusivişti.

BUNICUL: Judeci bine, băiatule, şi-mi cer scuze. Există şi vor exista

oameni deosebiţi. Poate exagerăm atunci când afirmăm că numai în vremurile apuse


- 313 -

existau calităţi. Oricum, trebuie ştiut că fiinţele benefice înfrumuseţau, prin bunătatea

lor, casele, oraşele şi chiar ţara lor.

NEPOTUL: Au fost recunoscute la adevărata lor valoare vreodată?

BUNICUL: N-au fost apreciate, erau marginalizate, ostracizate, chiar

calomniate. Ce se spunea, ce se spune despre aceşti oameni? Că sunt „proşti de

buni”, „erau atât de buni încât îi înşelau toţi”, „fiind de două ori bun, o dată, sigur,

era prost” etc.

NEPOTUL: Dar, cred, mai presus de toate rămân faptele acestora, sfaturile

lor, copiii lor (când îi urmează). Eu recunosc, deşi mi-e greu, că mi-au rămas în

memorie unele din sfaturile tale, bunicule, sfaturi pe care, la vremea copilăriei, nu le

înţelegeam sau nu doream să le înţeleg. Acum, însă, la fiecare pas greşit, îmi

amintesc spusele tale şi ale foştilor profesori.

BUNICUL: Dacă ai putut să recunoşti, eşti pe drumul bun... Revenind la

oameni buni, dintre care unii au fost bogaţi, întrebându-i unde le este averea, îţi vor

răspunde că au împărţit-o celor care au avut nevoie de ea: şcolilor, căminelor de

bătrâni, săracilor de tot felul etc. Din păcate pentru ei, aceştia consideră că toate

fiinţele sunt bune. Şi de aici ar trebui să urmeze, ca la noi, ceilalţi, dezamăgirea,

oprirea binelui, încrâncenarea celui care priveşte rău în urma binelui, întoarcerea din

drumul atât de diferit de al nostru. Dar pe omul bun, toate acestea nu-l ating. Culmea,

răutăţile, invidia, ura şi necazurile care i se produc, îl fac pe cel bun şi mai bun.

NEPOTUL: Şi atunci n-avea dreptate înţeleptul care spunea: „De omul bun

şi de vremea bună nu te mai saturi”?

BUNICUL: Dar înţeleptul mai spunea şi altceva: „Fă-te miere şi te vor

mânca muştele.” Gândind astfel trebuie să fim numai răi? Cred că, la fel ca dragostea

părintească, bunătatea nu cere bunătate la schimb, dar sigur este că bunătatea, chiar

dacă nu în prima etapă, va naşte tot bunătate.

NEPOTUL: Trebuie să fim buni chiar cu toţi, bunicule?

BUNICUL: Întrebarea ne-o punem mereu. După câte am auzit, după cum

ne-au sfătuit apropiaţii noştri, normal este să fii bun cu cei buni şi rău cu cei răi. Vom

schimba astfel ceva în lume? Nu cred. Aşa că urmăm înţelepciunea chinezului Lao

Tsen: „Cu cel care-i bun sunt bun, cu cel care nu-i bun sunt tot bun.”

NEPOTUL: Am o familie tânără şi caut să mă informez dacă în cadrul

acesteia nu trebuie drămuită bunătatea.

BUNICUL: Bineînţeles că da. Vom fi buni cu copiii noştri. Cu o condiţie:

să fie şi ei copii buni. Pentru că, se ştie, adesea părinţii prea toleranţi cresc doar copii

răi. În acest caz, va interveni împărţirea sarcinilor mamei şi ale tatălui. S-ar putea să-i

supăr pe aceşti părinţi care lasă copilul în voia lui, dar voi susţine mereu ca tatăl să

fie puţin mai aspru (când este necesar) şi atunci copiii vor creşte bine, vor fi

sârguincioşi, curaţi, respectuoşi, credincioşi.

NEPOTUL: Dar mama?

BUNICUL: Ştiu că te gândeşti mereu la mamă, la mama ta, mai ales. Da,

rolul acesteia în familie este esenţial. Dacă ea va urma comportamentul tatălui, cu o

atenuare a durităţii (aparente, uneori) a acestuia, totul va fi în favoarea celor pe care-i

creştem. Dacă mama intervine cu o îngăduinţă exagerată, crezând că ocroteşte astfel

vlăstarele sale, situaţia se va agrava şi nu va mai putea nimeni îndrepta răul făcut în


- 314 -

educaţia celor mici. Copiii vor creşte rău şi vor deveni nişte rebuturi sociale, dacă nu

penale. Soţia bună face soţul şi copiii buni. Ea este o comoară pentru toţi.

NEPOTUL: Şi dacă un copil este rău din naştere?

BUNICUL: Poate ajunge un om normal la maturitate dacă în familie se

respectă regulile stricte: părintele ştie ce are de făcut, iar copilul de asemenea. De-

abia astfel dăm dreptate anticilor care spuneau că: „Mânzul rău poate deveni un cal

bun.”

NEPOTUL: E sigur că bunătatea face omul frumos. Dar frumuseţea cum îl

face?

BUNICUL: Poporul are multe învăţături în acest sens: „Frumuseţea fără

bunătate e ca vinul trezit.”, „Mai bine să fii bun decât frumos.”, „Bunătatea întrece

frumuseţea.” etc. Când îţi faci un prieten, când te căsătoreşti, sigur ar trebui ţinut

cont de aceste expresii. Facem noi, toţi, aşa ceva?

NEPOTUL: Şi dacă faci atâta bine, eşti întruchiparea bunătăţii, cine îţi va

mulţumi vreodată? Întreb eu ca reprezentant deplin al secolului al XXI-lea.

BUNICUL: În secolul trecut se auzea de expresia ,,Bine faci, bine găseşti.”

Îşi mai amintesc mulţi de ea? Eu cred cu îndărătnicie că aşa este. Pentru că tot ce

porneşte din inimă, fără interese meschine, trebuie să ajungă la acela care va

beneficia de gestul respectiv, indiferent cât de rău este acel om, acel mediu, acea ţară,

acea epocă... „Fă binele şi aruncă-l în mare. Dacă nu ţi-l înapoiază lumea, ţi-l va

aduce un peşte...” Da, binele se întoarce spre noi chiar când nu-l aştepţi, când crezi

că nu mai este posibil. Cu o condiţie: să-l fi făcut şi noi de câte ori am putut.

NEPOTUL: Este o legătură indestructibilă între bunătate şi blândeţe?

BUNICUL: Reuşeşti mai mult cu blândeţea decât cu violenţa, s-o

recunoaştem. Dar dacă un om plin de bunătate, având şi o funcţie mare, tratează cu

blândeţe şi pe cei răi, oare nu aduce daune morale dar şi materiale cetăţenilor buni?

Până unde poate merge bunătatea unui om? Atât de departe încât oamenii nu se mai

pot înrăi? După mine, doar zeii, care au fost creaţi special pentru bunătate, vor

rămâne doar buni! Pe când omul... Oricum, nimeni nu poate fi atât de rău, încât să nu

poată deveni bun într-o zi. Tolstoi răspundea la întrebarea dacă e om bun: „Să zic că

sunt un om bun, ar fi o lipsă de smerenie, deci nu sunt bun, să zic că sunt rău, ar fi o

poză! Adevărul este că sunt un om şi rău, şi bun... A fi bun înseamnă doar să doreşti

mai des să fi bun. Şi eu doresc aşa ceva...”

NEPOTUL: Dar ce-ai spune despre un om care a avut permanent ocazia să

facă rău şi nu l-a făcut?

BUNICUL: Acela, cu adevărat, a fost şi a rămas om. Ce am putea cere mai

mult de la această biată fiinţă? Şi atunci, n-ar trebui ca noi, toţi, de câte ori suntem

tentaţi să distrugem, să urâm, să invidiem, să bârfim, să ne calmăm şi să gândim mai

mult? Nimeni, niciodată nu merită să fie rău tratat! Dacă rămânem doar la acest

stadiu, considerăm că am făcut un bine. Făcând astfel, poate şi cei din jur ne vor

urma. Dacă nu fac binele în mod explicit, ei nu fac răul şi tot este un mare câştig. Să

îndemnăm pe oameni să fie buni şi, când simţim în ei o licărire de bunătate, să-i

încurajăm, să-i felicitam şi să-i stimulăm.


- 315 -

Caracterul

FIICA: Tată, întotdeauna mi-ai spus că trebuie să respectăm doar caracterul

adevărat şi nu să ne prosternăm în faţa inteligenţei cuiva. De ce?

TATĂL: Motivul e şi nu e simplu, ţinând cont că un caracter rămâne cu o

condiţie: dacă l-ai avut. Iar acest caracter îţi dă o profundă libertate interioară care te

impulsionează să nu acţionezi niciodată arbitrar, ci, întotdeauna, să fii deasupra

principiilor arbitrariului şi să propovăduieşti şi să acţionezi în direcţia binelui

general.

FIICA: De obicei, ca o culme a paradoxului, omul cu un caracter puternic

nu-şi va mărturisi public greşelile, ci doar lui însuşi. E grav că s-a constatat această

situaţie tocmai la nişte fiinţe deosebite...

TATĂL: Mărturisirea în public nu-i accesibilă omului... sau nu oricărui om,

cât ar fi el de puternic. Iată, Iisus Hristos făcea parte dintr-o sectă a esenienilor, care

aveau ca principiu călăuzitor tocmai mărturisirea în public. Sigur este că secta nu era

foarte numeroasă, dar îmi închipui ce uşurare simţea omul care s-a destăinuit nu

numai preotului, ci întregii comunităţi. Urmau, după cum e şi normal, rugăciuni şi

suferinţe, iar sufletul devenea curat...

FIICA: Dar ce definiţie ai da caracterului, tată?

TATĂL: Psihologia, din câte am citit, ne spune să definim caracterul ca

totalitatea trăsăturilor relativ stabile ale personalităţii unui om, care îşi determină atât

atitudinea cât şi acţiunile sale în cadrul colectivităţii. Aşadar, am putea chiar

generaliza că omul cu caracter sau de caracter este doar acela care acţionează coerent

în comportamentul său individual dar, în acelaşi timp, el reprezintă partea luminoasă,

nobilă a umanităţii. Mă simt dator să mai adaug, deşi încă de la început ai atins şi tu

aceasta chestiune, că orice caracter fără inteligenţă sclipitoare poate realiza multe, în

schimb inteligenţa fără caracter nu va avea niciodată o valoare constantă şi adevărată.

Pentru că adevărata valoare a unui om este dată doar de caracterul său moral. În

astfel de împrejurări, deşi impresia generală e cu totul alta, contrară, bineînţeles,

deducem că doar caracterul contribuie substanţial la fericirea şi prosperitatea tuturor

şi nu, cum se crede, inteligenţa sau averea.

FIICA: Dar cum se formează caracterul?

TATĂL: Acest caracter nu se formează prin atât de menţionatele acţiuni

excepţionale în împrejurări excepţionale, ci doar prin acele deprinderi atât de

mărunte şi banale, care tulbură sau lasă liniştit traiul nostru cotidian. Da, nefiresc de

simplu. Esenţa caracterului am putea-o surprinde observând atent asemănarea omului

cu sine însuşi, punându-şi amprenta asupra acestuia şi formându-i un anumit stil, pe

care-l poartă. Şi Tudor Vianu spunea clar: „Stilul este omul!”

FIICA: Voinţa şi sentimentul, atât de legate între ele, pot fi egale în acelaşi

timp la un om de caracter?

TATĂL: Greu de ţinut în frâu aceste coordonate. Dar un caracter perfect

disciplinat poate să încerce. Şi acum revin iar la definiţia caracterului, care mă

obsedează. Oricare dintre noi, care vrea să aibă sau chiar are măcar o fărâmă de

caracter, poate să şi-l mărească, adăugându-i noi valenţe văzute la alţii. De aceea, a


- 316 -

avea caracter presupune ca toate energiile tale să fie concentrate în dorinţa

debarasării de influenţele negative din exterior (uneori şi din interior), de a elimina

contradicţiile ce ne macină, de a milita pentru unitatea concepţiilor şi acţiunilor cu

scopul de a elimina defectele general umane, care sunt frica, laşitatea şi orgoliul

distrugător.

FIICA: Din ce-am observat, din ce mi-ai spus tu, tată, cei cu caracter au o

frumuseţe ce te atrage puternic, ca să nu mai vorbim de personalitatea lor deplin

formată şi afirmată. Frumuseţea şi personalitatea sunt şi mai luminoase atunci când

aceste fiinţe benefice urmăresc să-şi termine lucrul, opera începută.

TATĂL: Întrutotul de acord. „Fines coronat opus!” (Sfârşitul încoronează

opera) glăsuia filosoful…

FIICA: Dar dacă, printr-o minune, am da unui tânăr caracterul unui bătrân?

Ce s-ar întâmpla? Ar fi compatibil?

TATĂL: O greşeală ireparabilă! Conflictul ar apărea din primul moment

între vârstă şi caracter. Nimic mai dezastruos decât un astfel de transfer nefericit.

Nenorocirea ar fi şi mai mare dacă am da peste un caracter fără vlagă. Când viaţa

unei astfel de persoane va fi inundată doar de emoţii şi sentimente, nu cred că acel

individ va mai fi capabil măcar de o singură acţiune viguroasă, bărbătească.

FIICA: Şi atunci, au dreptate Goethe care afirma că omul este vrednic de

râs, sau Maiorescu, găsindu-l vrednic de plâns?

TATĂL: Tot antichitatea ne salvează iar şi iar. Protagoras ne-o

demonstrează: „Omul este măsura tuturor lucrurilor!”

FIICA: Şi totuşi, ca o curiozitate sau ca un fapt firesc, după unii, de ce

oamenii de caracter nu trăiesc de obicei în armonie?

TATĂL: Ba, aş continua eu, cei cu caractere diferite se detestă pur şi

simplu. Din păcate, trebuie să ne exprimăm nefavorabil despre astfel de oameni,

care, luaţi individual, sunt câteodată excepţionali. Dar i-aş îndemna pe toţi: Fiţi

toleranţi, stimaţilor, pentru că lumea este atât de variată încât în ea pot circula atât

monedele de aur cât şi cele de metal prost. Ca să cunoaştem astfel de fiinţe, cred că

ar trebui să revenim la definiţia caracterului (parcă am mai făcut-o de vreo două ori),

la moştenirea sau dobândirea lui. Astfel de teme de mare interes le-am auzit sau le-

am simţit atât la adolescenţi dornici să ajungă oameni de caracter, cât şi la maturii

trecuţi prin viaţă. Răspunsurile sunt diferite pentru că şi tema este complexă.

Caracterul ar fi produsul unor anumite epoci istorice, în care mentalităţile ar fi

hotărâtoare, ar fi conştiinţa cea mai desăvârşită a individualităţii noastre, cu

slăbiciunile şi virtuţile ei (Shopenhauer), ar fi o îndelungată şi nefericită experienţă a

deziluziilor şi nenorocirilor vieţii Se formează şi se modifică de-a lungul activităţilor

practice şi a experienţelor de viaţă, nu trebuie lăsat niciodată caracterul în voie, ci

trebuie dirijat spre partea morală, superioară a omului, ştiindu-se că nici vulpea

vicleană, nici leul cu răgetul puternic nu-şi pot schimba caracterul şi că numai la

oameni găsim atâtea caractere câţi indivizi etc.

FIICA: Caracterul, înţeleg, ne este dat şi trebuie, dacă-l avem, să-l păstrăm.

Întrebarea este: cât îl putem menţine?

TATĂL: Cu puterile noastre, strict măsurate, putem totuşi constata că

timpul este piatra de încercare a caracterului, că fără aceasta floare rară şi nobilă, în


- 317 -

lumea de astăzi toată învăţătura, toată creaţia universală, totul, absolut totul se reduce

la o distracţie scurtă, de un egoism teribil. Un individ cu un caracter mizerabil, oricât

şi-ar ascunde fondul său adevărat, într-o zi va ieşi la iveală faţa-i reală. Ei, acest

caracter, oricât de bine s-ar purta altul cu el, îşi va descoperi până la urma urâţenia

sufletului. Un proverb ne întăreşte spusele: ,,Caracterul nu se schimbă prin povaţă,

apa oricât de fierbinte ar fi, în cele din urma se va răci!” Nenorocirea ne descoperă

adevărata faţă, pe când fericirea îl ascunde. Dar fericirea nu durează o veşnicie. Din

păcate...

FIICA: Cum ar putea (dacă se poate) să educăm caracterul?

TATĂL: Chiar din lecţiile copilăriei şi adolescenţei aflăm că, moştenind o

mare avere sau un nume ilustru, nu devenim pe loc mari personalităţi. Caracterul şi

mintea ne pot însă ajuta să ajungem în vârful ierarhiei, să fim respectaţi, chiar iubiţi.

Din ce am observat până acum, aş putea concluziona că orice (mai ales răul) se poate

atenua (doar atenua, atenţie!) prin educaţie. Cu cât educaţia este mai profundă şi

atenuarea defectelor din naştere este mai puternică. Auzind celebrul proverb

,,Cărbunele nu-şi pierde negreala, chiar spălat de mii de ori.” înţelegem rolul unei

trăsături fixate prin genă, dar şi speranţa adusă de educaţie. Oricum, greu este pentru

cineva să-şi depăşească propria natură, dar nu este imposibil. Natura umană este

astfel construită încât culege ierburi utile dar şi buruieni. Ideal ar fi să le îngrijim pe

primele şi să le distrugem pe celelalte. Cine însă ne învaţă să le recunoaştem? Iată,

din nou, rolul şcolii, educaţiei. Să arătăm cât mai des rolul primordial al şcolii în

formarea caracterului uman şi să sprijinim în orice împrejurare această instituţie,

care, din nefericire, a fost mai mereu a cincea roată la căruţa dezvoltării intelectuale a

poporului român.

FIICA: În această discuţie, ce rol acorzi, tată, norocului? Dacă are rost acest

cuvânt aici?

TATĂL: Aş spune că orice greşeală pricinuită de caracter poate avea

consecinţe grave asupra omului. Dacă, totuşi, nu se întâmplă nimic din toate acestea,

se datorează norocului.

FIICA: Dar putem lăsa nişte oameni, chiar un popor, la mâna unui noroc

orb?

TATĂL: A vedea şi a nu arăta greşelile celor din jur, înseamnă asumarea

tuturor consecinţelor ce vor veni. Aşa că a compara ghimpii unor caractere cu

ghimpii trandafirilor ne face să credem că merită o mică sângerare, durere, dacă

aceasta ar putea îndrepta, repara, măcar în parte, răul ce putea să vină.

FIICA: Tată, am citit undeva că ar fi mai multe feluri de caractere şi mi se

pare absurd. Greşesc eu cumva?

TATĂL: Eu am aflat că ar fi trei caractere şi sunt întrutotul de acord cu

împărţirea aceasta. Astfel, există un caracter pe care şi-l închipuie omul însuşi că-l

are, al doilea este cel care îţi este atribuit de cei din jur şi al treilea este acela pe care

nici persoana în cauză şi nici cei din jur nu-l pot explica. Acesta din urmă este şi

singurul adevărat.

FIICA: Aş vrea să încheiem rotund, ceea ce se întâmplă rar în dialogurile

noastre. Să revenim, prin urmare, la început, la comparaţia dintre caracter şi

inteligenţă. Credeam că exagerezi rolul caracterului, dar citind şi părerea lui


- 318 -

Eminescu, este clar, tată, că ai avut dreptate. E drept că inteligenţa nu merită să stea

pe locul inferior decât în comparaţie cu un caracter adevărat. Martor ne este

Luceafărul poeziei româneşti: ,,Între inteligenţă şi caracter n-ar trebui alegere,

Inteligenţa se găseşte adesea, caracterul foarte rar.”

*din volumul „Generaţii – dialoguri necesare”, eseuri, 2007;


- 319 -

Gina ZAHARIA


Data şi locul naşterii: 11.10.1963, Buzău;

Debut literar în reviste printate: Revista „Luceafărul”, 1997,

proză scurtă;


- „Clipa de adevăr”, roman de dragoste, 1998;

- „Asasinul a fost prins în zori”, roman poliţist, 2000;

- „Crima de la ora zero”, roman poliţist, 2009;

- „Lanţuri”, versuri (grafică, Mihai Cătrună), 2011;

- „Reverie albastră”, versuri (pictură, Mihai Cătrună), 2013;

- „Ecou de rubin”, versuri, 2013;

- „Lacrima cu multe c(k)arate”, versuri, 2014;

- „Talazuri”, versuri, 2016;

- „Promisiunea de joi”, roman poliţist, 2016;

- „Nomade”, versuri, 2016;

- „La est de tine”, versuri, 2016;


- „Cu epigrama la asalt”, 1998;

- „Epigramişti români contemporani”, 2002;

- „Capricii efemere”, Cleopatra, 2011;

- „The art to be human”, Elveţia, 2011;

- „Amprente în versuri”, Fundaţia „Amprenta”, Buzău, 2012;

- „Meridiane Lirice – Antologie universală a poeziei româneşti

contemporane”, 2012;

- „Fântâni de gând prin uni...vers, antologia esenţelor”, 2012;

- „Însemnele unei tăceri”, 2012;

- „Harpa de argint”, 2012;

- „Infinitul iubirii”, 2013;

- „Arta de a fi uman”, ediţia a V-a, Canada, 2013;

- „Autograf pentru m(â)ine”, site Însemne Culturale, 2013;

- „Paşi în cetate”, Buzău, 2014;

- „Sărutul”, Târgu Jiu, 2015;

- Almanahul „Renaşterea Buzoiană”, (9 ediţii);

- „Simplitatea risipirii”, 2015;

- „Astfel şi Altfel”, Deva, 2016;

- „Polenizare”, 2016;


- Diplomă de merit pentru contribuţia la îmbogăţirea patrimoniului literar

buzoian, Asociaţia culturală „Renaşterea Buzoiană”, 2003;


- 320 -

- Diplomă de onoare pentru aportul deosebit la promovarea culturii în

spaţiul românesc, Fundaţia academică „Vasile Voiculescu”, Buzău (titlul de membru

de onoare al Fundaţiei), 2003;

- Diplomă pentru cea mai bună carte buzoiană a anului 2014, „Lacrima cu

multe c(k)arate”, Festivalul „Titel Constantinescu”, Râmnicu Sărat, 2015;

- Menţiune specială, Festivalul național de literatură „Agatha Grigorescu-

Bacovia”, Mizil, secţiunea poezie, 2015;

- Premiul al III-lea, Festivalul-concurs de literatură „Alexandru

Macedonski”, pentru volumul „Talazuri”, 2017 ş.a.;

Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Luceafărul”,

„Amprenta”, „Muntenia”, „Opinia”, Almanahul „Renaşterea buzoiană”, „Vitralii”,

„Salonul literar”, „Nomen Artis”, „Renaşterea culturală”, „Poliţia română”,

„Observator buzoian”, „Carambol” ş.a.;

Recenzii şi articole semnate de: Marin Ifrim, Dumitru Dănăilă, Nistor

Tănăsescu, Lucian Mănăilescu, Gheorghe Mincă, Viorel Frîncu, Dumitru Ion Dincă,

Valeriu Nicolescu, Ion Romanescu, George Stroia, Vasilisia Lazăr, Ion Lazăr da

Coza, Sofia Sincă, Ileana Maria Belean, Rodica Lecu, Teo Cabel, Valentina Bucur

ş.a.

Magicianul

Sunt orfan. Nu mi-am cunoscut mama decât într-o noapte, în vis. I-am zis

femeia cu vioara. Am ales-o dintr-o mie de nimfe. Avea ochii mei, buzele şi inima

mea.

Stăteam rezemat de un copac, eram mic şi flămând. Cerul era întunecat şi

parcă dădea să plouă. Purtam o bască pe cap şi pantaloni scurţi, cămaşa nu mi-o

amintesc. S-a apropiat de mine şi mi-a întins ceva de mâncare. Nu ştiu ce era, dar m-

am săturat repede şi mi-a ajuns pentru tot restul vieţii. Nu am mai visat-o de atunci.

Am căutat acel copac zile întregi. Parcă-l vedeam la margine de râpă, dar dispărea

îndată...

– Hei, cu cine vorbeşti?

– Aici erai?! N-ar fi trebuit să mă asculţi! E povestea de dincolo de

zâmbetul meu...

– Oricare ar fi, ascunde-mă în ea. Să fiu acolo, cu tine.

***

Purtăm talismane la fel, din scânteieri multicolore. M-ai învăţat să-mi

ascund emoţiile într-o paradă a anotimpurilor, de acolo nu mi le poate fura nimeni,

nici măcar tu când negociezi cu iscoadele solare. Ai vrea să curgă peste galaxia mea,

să mă încurce în aşa fel încât să descompun tăcerile în sonete. Le-ai păstrat, le-am

păstrat şi eu.


- 321 -

De fapt, toţi gheţarii sunt fosforescenţi. Aşa îi vedem. Din ei modelăm

figurine cu noi, le aşezăm în jurul unei mese, apoi ne prefacem că dormim. Eu

somnul tău, tu somnul meu. Adunăm fagurii ultimei veri şi promitem că asta nu e tot.

– Dacă ai fi să botezi un spin, ce nume i-ai pune?

M-ai luat în braţe şi ai tăcut. Apoi mi-ai desenat o stâncă. Doamne, am zis,

câţi alpinişti îşi vor fi strivit curajul să atingă cerul şi câţi au învăţat că un pumn de

verde face cât tot albastrul la un loc? Lângă ele sunt cănile de lut în care se adună

mărgeanul. Cred că am învăţat cum se face: trebuie doar să fii treaz puţin după

miezul nopţii şi să strigi atât de tare că ţi-e dor, încât să se arate fulgerul.

– Ehei, de câte ori am sărit în gol...

– Ultima dată aveai braţele pline de zgârieturi. Aşa... ca nişte fluturi.

– Lasă, că nici tu...

– Măcar am învăţat lupii să-şi vândă pădurile. Uneori am trişat. Cea mai

adâncă pădure am păstrat-o pentru mine. I-am dat un creion şi i-am spus să-şi adune

copacii. A început să taie pânze din frunze de stejar şi să le îndemne să migreze. Ştia

că din miezul lor vine muzica. Odată m-a prins inversându-i stările. Privirea ei m-a

înţepat. Nu mă putea vedea oricine. Singura sa reverenţă purta cele mai fine mănuşi.

În zori de zi le-am schimbat. Ba nu! Le-am dat pe câţiva bănuţi! Şi acum îi am în

buzunarul vremurilor bune!

Îmbrăţişarea mea e din puncte de suspensie. Prima dată mi-a fost mai greu.

Apoi am trecut-o peste ziduri, oricum eram nevoită să revin. Hainele, croite după

tipare serafice, lovesc ţărmuri îndrăgostite şi timide, ca mai apoi să le răsucească în

sezoane ploioase, punând deoparte o vorbă dulce.

– Dacă ai avea o eşarfă albă sigur ai arunca-o în mâl?!

– Am şters cu ea o lacrimă. Ajunge! Mai am doar una.

– Asta e. De unde nasturii tăi de nuferi?

– Cândva mi-ai promis că nu aşezi tâlhari pe drumurile suspendate. Sunt

pitici dar au vocea puternică. Dintr-un bemol pot invoca vulcani. Unul poartă mereu

o amuletă. Ăla mi-a cerut apă.

– Şi i-ai dat? Cum, i-ai dat?

– Am strâns pumnii şi am închis acolo toate urletele mele de drag.

– Magicianuleeeeeee!

O ceaţă nebună mi te-a luat și s-a făcut deodată un sat cu multe case, toate

încuiate.

Sigur una dintre ele va fi fost, într-o altă viaţă, casa noastră. Un străin

învăţa să înoate și își tot căra un lac după el. Era simpatic și mi-a amintit de tine.

Avea în palme ciorchini din viile noastre. Iar viile veneau în avalanşă... și vinul era...

magic...

Dar și avalanşele au rostul lor, desigur! Când se opresc la doar câţiva paşi

de mine, e ca și când am uitat cine sunt. Te simt respirând, arunci în stânga şi-n

dreapta cu zâmbete și-mi promiţi că mă vei lua cu tine la reprezentaţia dimineţilor cu

joben și frac. Că eu voi avea loja mea.

Aprind un chibrit. Suficient cât să aflu că aşteptările vin din alte fotografii.

Vin și pleacă. Unele mă ating, altele îmi şoptesc un descântec. La marginea

pământului roiesc mereu drumuri. Îmi spui că-s nomada care ştie să coboare ca o


- 322 -

regină din căruţe cu coviltir. Din cărţile mele de joc ies vulturi perechi și se întrec în

glume. Eu nu glumesc. Nici nu caut urme de melc. Dacă sunt, sunt și gata!

Deşerturile, uneori pretenţioase, abia dacă își păstrează parfumul nisipului, dar le

pregătesc săli imense în care să-și invite speranţele și să le asigure că nordul are un

sceptru împrumutat, numai bun de urmat. Aici am inventat. Aşa faci și tu,

Magicianule! Am luat satul acela și l-am aşezat acolo, la tivul pământului. Poate n-au

fost decât câţiva metri, dar l-am fixat în coordonatele cele mai sigure, sau, cel puţin

așa am crezut. Uneori își aruncă săgeata peste zidurile despre care vorbeam mai

devreme. Vezi? De câte ori înaintez spre centrul gândului, mă trezesc în cuburi de

sticlă. Și de acolo direct într-un album. Dar dacă din această călătorie am parte

de mirodenii, de ce n-aş hrăni și îndrăgostiţii de pe altă planetă?

– Magicianule! Au trecut câteva veacuri și tu plimbi holdele alea în dublu

sens, de câte brazde paralele mai ai nevoie pentru a fi sigur că galeria orbilor se

deschide fix la ora de platină? Și de ce ai vocea răguşită când refrenul inimii tale își

coase notele de cer?

Am auzit că se poartă sârma ghimpată. Carapacea e un accesoriu. Dacă mai

adaugi și două safire, e perfect.

– Uneori am impresia că toate simfoniile întunericului sunt ale tale. Să nu

falsezi!

– Aaaa, aici erai? Vântul mi-a spus că te-a zărit învăţând cosaşii să-și poarte

lanţurile spre izbândă, de unde atâta pricepere?

– Crezi că m-a ascultat vreunul?

– Poate cel mai nou.

– Acela are de dus... Îmi place să-l văd cu mânecile în ţărână, într-o secundă

poate semăna toţi macii lumii.

– Chiar în fiecare din ei sunt eu?

– De ce nu-mi răspunzi? Sunt ori nu?

***

Când am întors capul nu mai era. Magicianul își uitase bagheta în inima

mea.

Un copil cu pantaloni scurţi și cămaşă de in avea în mână un colţ de pâine.

Din ochii lui se rostogoleau lacrimi. Una pentru mine, una pentru tine...

Marika

Dumnezeu uitase să-i aşeze culori în ochi, uitase să-i arate cum înfloresc

primăverile pe pământ, dar îi dăruise un har: cântecul. Prindea trilurile ciocârliei din

cel mai elegant concert şi era mândră de asta. Trăia într-o toamnă continuă, unde

ceaţa se încăpăţâna să-şi amestece nuanţele şi să-i picteze o lume necunoscută. Se

mişca prin ea, uneori alerga fără să-i pese dacă paşii ei duc spre peşteri ori spre

înălţimi. Singurătatea n-o speriase pe Marika. Fusese abandonată într-un orfelinat, nu


- 323 -

ştia cine şi de ce a adus-o pe lume. Era oarbă. Nu văzuse niciodată soarele, dar îl

asocia cu o stare de bine. Nu văzuse niciodată zăpada, însă mama adoptivă îi

povestise că este ceva diafan, care acoperă lucrurile întunecate şi limpezi, deopotrivă.

Şi îi mai vorbise despre covorul de frunze care, în căderea lor, îşi cântă doina de

adio, că odată atinse de pământ îşi iau rămas bun de la ramurile prin care se zăreşte,

mereu, cerul.

Aşadar, norocul ajunsese la timp în viaţa ei. Crescuse, de la doi ani, într-o

familie frumoasă. Şi-a petrecut copilăria alături de sora sa, Daria, care a deschis ochii

pe Marika şi a îndrăgit-o mult, mai ales când a aflat că îi revenise sarcina s-o

însoţească peste tot. Astfel trecuseră douăzeci de ani, timp care i-a întărit

convingerea că, atunci când Dumnezeu îţi ia ceva, tot el îţi dăruieşte, în schimb, de

zece ori mai mult.

Se pregătise intens pentru „Festivalul Crizantemelor”. Primise încurajări de

la prietenii ei, unii cu deficienţe de vedere, autism, sau cu dizabilităţi fizice, toţi de la

„Clubul Pro Albastru” pe care-l frecventau de două ori pe săptămână. Aici învăţase

să cânte. Avusese instructori buni şi inimoşi, care îi întinseseră o scară. Ea trebuia să

urce, cu încredere. Aşa cum făcea de fiecare dată pe scenele unde concerta şi unde

era încurajată de aplauzele publicului. Cu siguranţă tot aşa va fi şi acum. Odată a

primit flori. Un buchet mare de trandafiri. Tare a regretat faptul că nu a putut vedea

persoana care i l-a dăruit, dar i-a simţit mângâierea şi strângerea de mână, venite din

suflet.

– Mulţumesc, i-a şoptit, niciodată n-am mai primit flori!

Nu a primit niciun răspuns. Dar nici ea nu adresase, de fapt, o întrebare. De

la Daria a aflat că era un tânăr. Altceva n-a ştiut să-i spună despre el.

„Vei fi cea mai frumoasă!” şi-a zis, în timp ce-şi trecea mâna prin păr, ca şi

cum şi l-ar fi aranjat puţin. „Probabil că sunt frumoasă…”, continuă pe un ton

dezamăgit. „Am auzit că oamenii nu seamănă unul cu celălalt, că avem înfăţişări

diferite, ca şi caracterul. Și nu o dată, ci de multe ori, dar cel mai tare îmi place să mi

se spună că vocea mea le umple inimile. Atunci simt adevărata frumuseţe!”

Noaptea a trecut ca o vulpe pe o pajişte cu flori. Emoţiile erau acoperite de

dorinţa de a urca pe scenă şi de a face să răsune oraşul acesta nou, pe care-l va vizita

în curând, şi despre care i se spusese că ar fi oraşul lui Bacovia. Atunci şi aici a auzit

recitând pentru prima dată, poezia „Plumb”. A simţit că-şi pierde aripile, că

întunericul se face şi mai negru, că ea este doar o gărgăriţă derutată, că trebuie să se

scuture de câteva ori să-şi revină.

Vocea ei umplu sala de aplauze. Rochia violet, părul lăsat pe umeri,

ochelarii care nu-i întinau surâsul, toate acestea îi aduceau strălucire. Din primul

rând, o urmăreau doi ochi căprui. O urmăreau cu atenţie, sorbindu-i fiecare gest.

Tare şi-ar fi dorit să vadă feţele celor care o aplaudaseră îndelung. Auzise

murmurul lor şi era fericită. Aşa se cheamă starea aceea de mulţumire, care te face să

pluteşti, şi tot aşa a părăsit scena, însoţită de sora ei, Daria.

După câţiva paşi s-au oprit. Cineva a strâns-o de mână.

– Daria, unde eşti?

– Sunt aici, a răspuns fata.

– Cine e lângă tine, lângă noi?


- 324 -

– Un băiat, zise aceasta, chicotind.

O clipă s-a lăsat liniştea. Apoi a simţit parfumul trandafirilor care-i

umpleau, iarăşi, braţele. Erau aceiaşi şi totuşi alţii, dar dăruiţi la fel ca atunci: din

inimă. Inima unui necunoscut care o admira mai presus decât orice.

– Tu? Mi-ai adus iarăşi trandafiri?... Data trecută mi s-a spus că sunt roşii,

acum ce culoare au?

Necunoscutul continua să-i strângă mâna, fără niciun cuvânt, ca data

trecută. Între timp îşi începuse repertoriul o altă fată. Se auzeau, în jurul lor, şoaptele

spectatorilor.

– Cine eşti, şi de ce nu-mi vorbeşti? Îţi mulţumesc pentru gestul tău, îmi dai

mult curaj, dar mi-ar plăcea să ştiu ceva despre tine.

– Te-a întrebat cine eşti! a accentuat Daria, care făcuse ochii mari la această

neaşteptată scenă.

Acesta a surâs, a sărutat-o pe obraz şi a plecat. I-a lăsat un număr de

telefon, pe o carte de vizită. Se numea Dragoş Enache şi era instructor de dans la un

centru special pentru tineri cu dizabilităţi locomotorii. Era notat, desigur, şi numele

clubului, dar nu i se păru cunoscut.

În urma lui se aşternea dragostea. Marika citise în braille romane care o

duceau în călătorii superbe, printr-o forţă spirituală şi specială. Acum se întâmpla

acest fenomen venit din senin, se întâmpla şi îi stârnea dorinţe noi: de aşteptare, de

căutare, de nelinişte. „Dacă asta se cheamă iubire, înseamnă că Dumnezeu nu m-a

aruncat pur şi simplu pe o tablă de şah…” gândea tânăra.

Din seara aceea, Marika a devenit o altă persoană. Stătea ore întregi la

fereastra camerei şi „privea” în gol.

– Ce este în faţa mea? a întrebat-o într-o zi pe Daria. Ştiu, dar mai spune-mi

o dată.

– Depărtarea, îi răspunsese aceasta. Adică, e un câmp din care vor răsări, la

primăvară, multe flori.

Era clar. Depărtările sunt reci toamna, iar primăvara sunt roze. Până atunci

s-ar putea să îngheţe rădăcinile firave, dar tot va exista o sămânţă-două care să

bucure ochiul cuiva.

– Daria, era drăguţ băiatul care mi-a dăruit florile?

– Aşa... ca tine!

– Și eu cum sunt?

– Tu eşti... specială! Apoi a râs. Sigur te-ai îndrăgostit, nu-i aşa?

Nu îndrăznise până acum să-i mărturisească despre noile sentimente,

simţise ruşine şi teamă, dar fiindcă tot s-a prins Daria, de ce n-ar vrea să ştie mai

multe despre această nouă stare de beatitudine, care te duce şi te plimbă pe unde nu

te aştepţi?

– Ţi-a spus ceva, Daria?

– Nu.

– Nici tu nu l-ai întrebat?! Îl cunoşteai?

– Nu, nu-l cunoşteam! Însă, de când l-am zărit în primul rând, am ştiut că

trandafirii aceia erau pentru tine. Prea te sorbea din priviri. E misterios, dar îmi

place!


- 325 -

– Bine. Acum lasă-mă singură, răutăcioaso!

– Te las cu necunoscutul tău, Marika. Sunt convinsă că va mai apărea el de

undeva!

N-a apărut în zilele și nici în săptămânile care au urmat. Or concertul de

primăvară ar fi avut loc abia după ce câmpia din faţa ferestrelor sale va fi fost plină

cu flori.

Într-o zi s-a hotărât să-l sune. A rugat-o pe Daria să-i formeze numărul de

telefon. I-a răspuns îndată, adică a simţit cum se lasă un altfel de linişte. Îi auzea

respiraţia care umplea depărtările, şi-l imagina în fel şi chip, ar fi vrut să-i întâlnească

iarăşi atingerea aceea fină care i-a stârnit primii fiori.

– Bună, sunt Marika, începu fata cu stângăcie. Mi-ai lăsat numărul de

telefon.

De undeva, parcă din mormânt, venea un oftat.

– Nu vrei să vorbeşti cu mine... Oare m-am înşelat? Am văzut că eşti

instructor de dans la un centru special, speram că într-o zi mă vei învăţa câţiva paşi...

Acum ştiu că toamna face daruri frumoase, dar triste!

Apoi a închis. Un gol îi umplu stomacul. Noaptea care a urmat i-a plimbat,

de mână, prin toate anotimpurile pământului.

După câteva zile a primit o scrisoare. Nimeni nu-i scrisese, niciodată. A

deschis-o cu emoţii. Nu îndrăznea să citească. Era un scris cu care era obişnuită din

cărţile ei.

Dragă Marika,

Trebuia să-ţi trimit această scrisoare. Îţi sunt dator. Dacă mireasma

trandafirilor pe care ţi i-am dăruit nu s-a disipat în cele patru zări, dacă mâna ta

mai păstrează o rază din căldura mea sufletească, înseamnă că nu m-ai uitat. S-ar fi

dorit stropită cu lacrimi de neputinţă, dar am stropit-o cu dor.

M-am bucurat când ţi-am auzit vocea şi m-am întristat la gândul că tu nu

vei avea niciodată ocazia s-o auzi pe a mea. Fiindcă nu ai avea ce. Cu alte cuvinte,

sunt fără glas. Mai precis, mut! Toate cuvintele pe care aş vrea să ţi le rostesc mi s-

au ascuns în inimă şi fac acolo un vacarm de nedescris. Dar au învăţat să-ţi

rostească şi să-ţi strige numele cu o sonoritate celestă...

PS: Dacă doreşti vreodată să te învăţ câţiva paşi de dans, nu uita că

trebuie să ne ţinem de mână!

dincolo de mine

o picătură a mai rămas din noi

oceanul întreg a secat i se văd hainele ponosite cu mânecile pe dos

în ele şi-au făcut cuib pescăruşii


- 326 -

ni s-au umplut inimile de piraţi ce să ne mai fure când dragostea

are mormânt din pietre și trandafiri

în fiecare zi venim să mai zdrobim o stea

cu o forţă nebună...

mă rugam să nu te întorci să-mi aşezi picătura aceea în ochi

aş fi orbit iar mintea oarbă e mai puternică decât soarele de aceea zic

nici în coliba ta nu e pace am auzit ferestre spărgându-se

iar somnul tău se răstignise de ultimele zile cu noi

alergând să ne pierdem

ce frumos îți stă în cămaşa pe care ți-am dăruit-o să-ți înveleşti visele

am spălat-o în apă vie s-au umplut de ea mierle

și duminici necoapte

te-am întrebat de ce cântecul nostru şi-a făcut casă sub pământ

te-ai dus și mi l-ai adus

aveai braţe puternice aproape că l-ai strivit dar am înţeles

că toate rădăcinile sunt fiice înţelepte

apoi mi l-ai aşezat pe prag ai sărit peste el și ai lăsat lupii să-l urle

eu mergeam după tine și înaintea ta mergeam

dacă poţi face din iubirea mea o punte

caută râul care să-ți treacă dorul dincolo de mine

nu-ţi fie teamă

ia îmbrăţişările noastre și mergi la izbândă

vei avea nevoie de foc nu-ţi fie teamă

palmele mele au atins o vreme soarele apoi ţi l-au dat să-l sorbi

aşadar nicio rătăcire nu te va prinde

de vei obosi învaţă să-ți faci pat din stânci

doar ți-am arătat cum se împletesc zilele negre

nu le da cu piciorul se agaţă de tine ca pânza de păianjen

nu ştii de unde vin și încotro te duc

stai cu ele la masă îmbată-le cum te pricepi tu mai bine

doar așa le poţi arunca în prăpăstii

dacă zăreşti o nălucă peste dealuri

adu-i aminte ce desculţă a fost și cât a urcat să te caute

tu înhămai cai sălbatici ea îți aducea pumnul acela de jar

oh, cum o adorai că împrăştiase licurici pe poteci să poţi ajunge pe lună

aproape că a dispărut

a început să te încolţească frigul


- 327 -

cu soarele în bagaje

încă mai văd imaginea aceea cu noi rostogolind soarele

voiam să-l ascundem undeva să fie al nostru în ceruri și pe ape

ce mici eram ce arşi și ce orbi

ne-am trezit într-un sanatoriu de lumină nu avea legătură cu intenţia

de a sfredeli pământul cu inima

eram nişte hoţi dar ne mândream că l-am înghesuit în bagaje

a doua zi ne-au forţat să ridicăm ziduri

să ne despărţim ca războiul de libertate

puneam cărămidă peste lacrimă apoi mă înălţam pe vârfuri să te văd

dar am rămas jumătate dincolo

și vântul a respirat prin plămânii mei

la început ne-a fost dor apoi frig

soarele se culcase în muzeul de peste drum dar ne privea pe furiş

când a văzut că devenim umbre

ne-a luat de mână și ne-a însoţit pe drumul orbilor

atunci am găsit cărţi poştale scrise în toate limbile pământului

niciuna nu ajunsese la mine

dragostea era captivă într-o plasă de fluturi

poarta de lângă rai

am mers prin păduri în flăcări drumul era plin de miere și furnici

trebuia să ajung la galeria minunilor de ceară

acolo viermele din mărul de lumină se răsucea într-o busolă derutantă

tocmai se derula un film cu violonistul anonim

mi-a rămas imaginea lui cu pasărea spin atingând pământul

am zăcut trei zile a patra am pus lacăt la inimă

aveam dulceaţa fragilor dar nu-mi era de ajuns

trepte de gheaţă mă împiedicau să ajung la tine

m-am transformat în vultur peste lanuri de maci am trecut

am zgâriat duminici întregi m-am hrănit o dată pe an

din fuioare de ceaţă mi-am învelit trupul

uneori simţeam mânecile prea strâmte

alteori mă dureau coatele de atâta mers pe furiş

de câteva ori am atins stânca-idol de fapt și eu eram o statuie nereuşită

lângă mine spadasinii aveau purgatoriul lor


- 328 -

vis-a-vis o şcoală de blândeţe își deschidea ferestrele

alfabetul ei era tocit de încercări

am jurat să învăţ şerpii jocul peste prăpăstii

încă se mai aude scârţâind poarta cu miros de mentă

de lângă rai

golfuri flămânde

eram doi pescăruşi fosforescenţi

zburam deasupra Amazonului din când în când atingeam cu aripile umărul

lui Apollo

eu trăiam muzica valurilor tu îmbrăcai nopţi cu pelerine albastre

cineva trântea copaci peste maluri

așa am găsit muguri de care habar nu aveam

apoi am zărit oraşul de sub ape

cine ştie câţi prizonieri cântaseră la acelaşi pian cu noi

cine ştie câţi au mers prin păduri de cactuşi

cu tălpile goale

înainte de seceta boreală

important era să lăsăm urme pe care să nu le şteargă timpul

și am ajuns două golfuri flămânde

de câte ori a venit refluxul m-a găsit dormind

așa se face că nu ştiu cum e să-ți răpească cineva dragostea

din adâncuri

nici să tremure la gândul că singurul nostru acoperiş este cerul

de unde cad săgeţi

în care ne ţintuim focul


- 329 -

Cuprins:

1. David Alexandru

2. Elena Agiu-Neacșu

3. Emilia Amariei

4. Carmen-Bernadeta Anghel

5. Camelia Ardelean

6. Gabriela Ana Bălan

7. Alexandru Bolache

8. Simion N. Baciu

9. Melania Briciu Atanasiu

10. Maria Elena Chindea

11. Tudor Cicu

12. Ana Cîmpeanu

13. Ionel Mony Constantin

14. Simion Cozmescu

15. Mihai Cătrună

16. Nuța Crăciun

17. Denisa Popa Curea

18. Ovidiu Cristian Dinică

19. Paul Alexandru Dolha

20. Agafia Drăgan

21. Gela Enea

22. Marius Csenger

23. Eftimie Gheorghe

24. Maria Giurgiu

25. Silvia Giurgiu

26. Vasilisia Lazăr

27. Ion Lazăr da Coza

28. Ica Matei

29. Rareș Kerekes

30. Valeria Merca

31. Elena Mititelu

32. Nicoleta Cătălina Munteanu

33. Angelina Nădejde

34. Mihaela Popa

35. Constanța Popescu

36. Adelaida Mateescu

37. Rodica Răpeanu

38. Sofia Sincă

39. Mariana Suciu

40. Culiță Ioan Ușurelu

41. Gina Zaharia

Rareş KEREKES - Ning · - „Muzica în lumea culorii”, Bucureşti, Galeria Ana, 2012; ... THE...

Documents

Transcript of Rareş KEREKES - Ning · - „Muzica în lumea culorii”, Bucureşti, Galeria Ana, 2012; ... THE...