MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVAUNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Raport la disciplina Drept Penal

Concursul real de infracțiuni și infracțiunea prelungită

Analiza comparativă

Autor : Igor Hlopețchi Grupa 306 SD

Profesor: Alexandru Spoială

Chișinău 2012

CUPRINS

INTRUDUCERE

CAPITOLUL I. - Asemănări între concursul real de infracţiuni şi infracţiunea prelungită§1. Generalități privind infracțiunea prelungită și concursul real de infracțiuni§2. Asemănări privind subiecţii infracţiunii§3. Asemănări privind latura obiectivă a infracţiunii§4. Asemănări privind latura subiectivă

CAPITOLUL II. – Deosebiri între concursul real de infracţiuni infracţiuni şi infracţiunea prelungită§1. Deosebiri privind subiecţii infracţiunii§2. Deosebiri privind latura obiectivă a infracţiuni§3. Deosebiri privind latura subiectivă a infracţiunii

CAPITOLUL III. – Alte aspecte privind concursul real de infracţiuni şi infracţiunea prelungită§1. Sancționarea concursului real de infracțiuni și a infracțiunii prelungite§2. Concluzii

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Problema analizei comparate a unor instituţii juridice de drept penal se regăseşte relativ frecvent abordată în literatura de specialitate, lucru firesc dacă avem în vedere importantele consecinţe de ordin practic ce derivă din încadrarea activităţii infracţionale a unei persoane într-o pluralitate de fapte penale sau într-o unitate infracţională. Delimitarea dintre concursul real de infracţiuni şi infracțiunea prelungită este importantă pentru aplicarea corectă a unor instituţii juridice, cum ar fi: încadrarea juridică, pedeapsa, aplicarea legii penale mai favorabile, respecatrea principiilor legii penale, etc. Studiul comparat prezintă interes şi pentru asemănările dintre ele. Astfel, este important de ştiut că fiecare faptă poate fi săvârşită în forme de participare diferită, fără ca o atare situaţie să transforme infracţiunea prelungită într-un concurs real de infracţiuni. Având în vedere că atât concursul de infracţiuni cât şi infracţiunea prelungită se raportează la aceeaşi instituţie fundamentală a dreptului penal – infracţiunea –, lucrarea de faţă analizează asemănările şi deosebirile dintre cele două categorii de fapte penale urmărind, ca principiu, structura infracţiunii. Datorită caracterului de cercetare ştiinţifică al acestei lucrări, s-au avut în vedere mai multe asemănări şi deosebiri posibile, diferențierile de tratament juridic din legislația penală a Republicii Moldova și cea a României. Actualitatea temei investigate își are supotul său în necesitatea studierii aprofundate a acestor modalități ce se rapotează la instituțiile fundamentale a dreptului penal, precum și necesitatea de a releva toate situațiile ce duc la erorile ce apar in cadrul procesului de înfăptuire a justiției ceea ce duce la aplicarea neuniformă a legii și la aplicarea unei pedepse inechitabile și ilegale ce contravin princiipiilor legii penale consacrate în legistația națională cît și în actele normative internaționale. Scopul şi obiectivele prezentei lucrări rezidă în studierea aprofundată a temei abordate, formularea unor judecăți de valoare îndreptate spre aplicarea corectă a legii penale, spre perfecţionarea cunoștințelor în materia dreptului penal, fundamentate prin analiza juridico-penală complexă a problemelor aplicării legii penale în cazul infracțiunii prelungite și în cazul concursului real de infracțiuni. Structura şi conţinutul studiului este dictat de scopul, obiectivele şi logica cercetării efectuate. Lucrarea constă din: introducere, trei capitole şi bibliografie. Aspectele comparative dintre legislaţia actuală precum şi comparaţiile prevederilor legislaţiei Republicii Moldova cu cele ale legislației României în materie, fiind elucidate în paralel.

CAPITOLUL I. Asemănări între concursul real de infracţiuni şi infracţiunea prelungită

§1. Generalități privind infracțiunea prelungită și concursul real de infracțiuni

Date fiind multiplele infracțiuni incriminate în partea specială, care pot îmbrăca forma prelungită, atât legiuitorul român cât și cel moldovean s-a străduit să dea o noțiune legală a acestei forme a unității infracționale, pentru a-i trasa esența și natura juridică și a face posibilă delimitarea ei de pluralitatea de infacțiuni. În conformitate cu art.41 alin.(2) CP al României ”infracțiunea este continuată(prelungită) atunci cînd o persoană săvărșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni”. În CP al Republicii Moldova noțiunea de infracțiune prelungită este prevăzută la art.30, potrivit căruia ”se consideră infracțiune prelungită fapta săvărșită cu intenție unică, caracterizată prin două sau mai multe acțiuni infracționale identice, comise cu un singur scop, alcătuind în ansamblu o infracțiune”. Interesul și imporanța delimitării concursului de infracțiuni de infracțiunea prelungită rezidă în consecințele juridice deosebite pe care le atrag aceste două instituții juridico-penale (regimul de sancționare; efectele grațierii; aplicării legii penale etc.). În doctina penală sînt scoase în evidență următorele trăsături definitorii ale infracțiunii prelungite:

1) existența unei pluralități de acțiuni sau inacțiuni săvărșite la diferite intervale de timp;

2) acțiunile sau inacțiunile să fie săvărșite de aceeași persoană;3) acțiunile sau inacțiunile să fie săvărșite în realizarea aceleiași rezoluții

infracționale;4) acțiunile sau inacțiunile săvărșite să prezinte, fiecare în parte, conținutul aceleiași

infracțiuni.

Plecînd de la prevederile art.30 alin.(1) CP RM sînt evidențiate următoarele trăsături ale infracțiunii prelungite:

a) săvărșirea mai multor acțiuni sau inacțiuni, alcătuind în ansamblu o infracțiune (această condiție presupune: existența unei pluralități de acțiuni; acțiunile să fie săvărșite la diferite intervale de timp; acțiunile să alcătuiască în ansamblul lor o infracțiune);

b) acțiunile sau inacțiunile să fie săvărșite în baza aceleiași intenții infracționale și cu scop unic (hotărîri, rezoluții infracționale);

c) acțiunile sau inacțiunile să fie săvărșite de aceiași persoană.

O constatare ce urmează a fi făcută în legătură cu corecta delimitare a categoriilor juridice analizate ține de compatibilitatea structurii concursului real cu structura

infracțiunii prelungite. După cum s-a menționat anterior, concursul real de infracțiuni poate fi alcătuit atît din infracțiuni care cunosc o încadrare juridică identică, cît și de infracțiuni care cunosc o încadrare juridică diferită, însă care prin natura lor sînt asemănătoare, în sensul că atemtează la unul și același obiect juridic. În cazul infracțiunii prelungite, acțiunile sau inacțiunile ce o alcătuiesc, trebuie să prezinte fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni (art.41 alin.(2) CP al României) sau acțiuni infracționale identice (art.30 alin.(1) CP al Republicii Moldova). Plecând de la această premisă, în literatura de specialitate, pe bună dreptate, se susține că omogenitatea juridică, la care se referă textul de lege este exclusă în cazul în care acțiunile-inacțiunile săvărșite nu aparțin uneia și aceleiași infracțiuni, ci unor infracțiuni de aceiași natură. Nu se va putea vorbi despre existența unei infracțiuni prelungite atunci, când, de pildă una dintre acțiunile considerate reprezintă elementul material al infracțiunii de furt, iar alta pe acea a infracțiunii de tîlhărie. O asemenea soluție este consacrată în practica judiciară a Republicii Moldova în HP CSJ Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor în care la p.22 se arată: „acțiunile făptuitorilor care au săvărșit careva sustrageri din bunurile proprieterului printr-o singură metodă și în circumstanțe care demonstrează intenția de a săvărși o sustragere în proporții mari sau deosebit de mari vor fi calificate conform agravantei care prevede răspunderea pentru sustragerea în proporții mari sau deosebit de mari, deși anterior opera art.195 CP RM care a fost abrogat.

§1. Asemănări privind subiecţii infracţiunii

Unitatea de subiect activ. Atât faptele concurente cât şi faptele eșalonate sînt săvârşite de acelaşi subiect activ, adică de acelaşi făptuitor. Fără îndeplinirea acestei condiţii nu poate exista unitate de infracţiune, dar nici concurs de infracţiuni. Pentru a fi îndeplinită condiţia unităţii de subiect activ nu este importantă calitatea pe care o au făptuitorii la comiterea actelor de executare (autor, coautor, instigator sau complice), fiind posibil ca unele fapte să fie săvârşite în calitate de autori, iar altele de instigatori sau complici, ori să îşi schimbe pe parcurs rolurile. În ipoteza în care un subiect a participat la săvârşirea actelor componente în calităţi diferite, el va răspunde penal pentru calitatea care atrage răspunderea cea mai gravă, răspunderea fiind limitată, binenţeles, la contribuţia lui efectivă. În doctrină s-a exprimat şi opinia potrivit căreia nu poate exista infracţiune prelungită în caz de participaţie intre autorii activi. Se argumentează că trăsătura esenţială a infracţiunii prelungite este unitatea de rezoluţie, din care rezultă că autorul tuturor acţiunilor componente trebuie să fie una şi aceeaşi persoană, având aceeaşi calitate. Nu este posibilă participaţia întrucât participantul nu face altceva decât sau să-l determine pe autorul acelei acţiuni la luarea unei rezoluţii infracţionale şi la infăptuirea acesteia, sau să contribuie la realizarea unei rezoluţii infracţionale ce nu îi este proprie. Într-o astfel de situaţie avem un concurs real de infracţiuni şi nu o infracţiune prelungită. Unitatea sau pluralitatea de subiect pasiv. Toate categoriile de fapte analizate aici pot viza acelaşi subiect pasiv (victima) ori subiecţi pasivi diferiţi. Dacă în cazul

concursului de infracţiuni nu există dubii în acest sens, aceeaşi victimă putând suferi mai multe vătămări din partea aceluiaşi agresor (de exemplu, viol şi furt) sau, dimpotrivă, faptele concurente pot viza victime diferite, în cazul infracțiunii prelungite, problema este controversată. Potrivit unui prim punct de vedere, majoritar în doctrină şi jurisprudenţă, trebuie făcută distincţie între infracţiunile contra persoanei şi cele contra patrimoniului. În cazul primei categorii existenţa infracţiunii prelungite presupune în mod necesar unitatea de victimă, ca o excepţie de la regula generală a compatibilităţii unităţii de rezoluţie cu pluralitatea de subiecţi pasivi. Excepţia se justifică prin faptul că în cazul acestor infracţiuni ocrotirea legii penale se adresează fiecărei persoane în individualitatea sa. În plus, normele care incriminează infracţiuni contra persoanei conţin elemente prin care se limitează câmpul incriminării la un singur subiect pasiv, de exemplu omorul (art.145 CP.) în forma tipică. În cazul infracţiunilor contra patrimoniului pluralitatea subiecţilor pasivi nu determină un concurs de infracţiuni, căci legea ocroteşte relaţiile sociale privitoare la patrimoniu, privit ca entitate distinctă, iar nu cele privitoare la titularii patrimoniului. Mai mult, în acest caz, faptele nu vizează persoana titulară a patrimoniului, ci bunurile sau valorile economice în sine. Într-o altă opinie se consideră că unitatea de subiect pasiv este o condiţie generală de existenţă a infracţiunii prelungite. Se argumentează că, în cazul infracţiunilor contra patrimoniului, e posibil ca elementul care a stat la baza hotărârii infracţionale să nu fie bunul care constituie elementul material al infracţiunii, ci persoana subiectului pasiv, ca în cazul tîlhăriei (art.188 CP.) comise în scop de răzbunare. Pe de altă parte, legea penală nu are în vedere noţiunea de patrimoniu în sens general, ci în sensul unui drept subiectiv ce aparţine unei anumite persoane fizice sau juridice. Deasemenea opinia identificării unui concurs real omogen la infracțiunile contra persoanei în cazul pluralității de victime este împărtășită în prezent de majoritatea autorilor români, fiind asimilată și pusă în aplicare și în practica judiciară. În speță, fapta inculpatului de a vătăma intenţionat integritatea corporală sau sănătatea mai multor persoane ce își îndeplinesc obligaţiile de serviciu sau obşteşti, chiar și în aceeiași împrejurare ori cu aceeași ocazie, nu constituie o infracțiune unică, ci o plurallitate de infracțiuni sub forma concursului real. Teza identificării unui concurs real omogen la infracțiunile contra persoanei este exclusă în ipoteza existenței în PS a CP RM a unor norme care înglobează în sine două sau mai multe rezultate infracționale produse în privința unor victime diferite. Este cazul, spre exemplu, infracțiunea de omor savărșit cu o deosebită cruzime asupra a două sau mai multe persoane (art.145 alin.(2), lit.g,j CP al RM); (art.176 C.pen al României), vătămarea intenționată gravă a sănatății sau integrității corporale săvărșită asupra a două sau mai multe persoane (art.151 alin.(2) lit.j CP RM), etc. După cum s-a pronunțat și Plenul Curții Supreme de Justiție, în cazurile menționate mai sus nu se poate reține un concurs de infracțiuni. Reișind din relațiile juridico-penale în vigoare la moment o asemenea soluție este lipsită de o aplicativitate practică în conformitate cu legislația penală a Republicii Moldova. Ideea derivă din modul în care legiuitorul definește noțiunea concursului de infracțiuni. Instituirea condiției ca infracțiunile concurente să fie prevăzute de diferite articole sau alineate ale unui articol, face imposibilă încadrarea după regulile concursului

de infracțiuni, săvărșirea unor fapte infracționale identice în privința a două sau a mai multor persoane. Pe cale de consecință concursul de infracțiuni este imposibil din considerentul că succesiunea a două infracțiuni identice nu poate prin definiție să formeze concursul de infracțiuni.

§2. Asemănări privind latura obiectivă a infracţiunii

Pluralitatea şi unitatea de fapte materiale. Criteriul pluralităţii de fapte penale constituie un element de asemănare între concurs şi infracţiunea prelungită. Din definiţiile legale prevăzute de art. 30 şi art. 33 CP rezultă că atât concursul de infracţiuni cât şi infracţiunea prelungită se realizează printr-o pluralitate de fapte penale care, în cazul concursului de infracţiuni, sunt sancţionate ca fapte distincte, iar în cazul infracţiunii continuate ele sunt incluse, din voinţa legiuitorului, în conţinutul eceleiaşi infracţiuni însă, în mod obiectiv, ele ar putea fi privite şi ca infracţiuni unice. De altfel doctrina este unanimă în ceea ce priveşte pluralitatea de acţiuni materiale ca o condiţie de existenţă a celor două instituţii juridice. În ceea ce priveşte natura acestor acţiuni, ele pot fi de aceeaşi natură pentru faptele concurente, determinând concursul real omogen, sau de natură diferită, determinând concursul real eterogen. Acest lucru este posibil şi la infracţiunea prelungită dar, având în vedere cerinţa legală ca fiecare acţiune, privită izolat, să îndeplinească condiţiile aceleiaşi infracţiuni, ipoteza este întâlnită doar atunci când conţinutul unei infracţiuni prezintă modalităţi alternative de realizare. Modalităţi alternative de realizare. Se impun câteva precizări legate de semnificaţia noţiunii "conţinuturi alternative". Aşa cum s-a remarcat în doctrină trebuie făcută distincţie între infracţiuni cu modalităţi alternative de realizare a laturii obiective şi infracţiuni cu conţinuturi alternative propriu-zise. În prima categorie se regăsesc infracţiunile care au două sau mai multe modalităţi alternative de comitere sau chiar urmări alternative. Prin urmări alternative se înţelege nu doar urmările prevăzute la acelaşi alineat al normei de incriminare, ci şi cele ce se găsesc în alte aliniate ale aceluiaşi articol sau chiar în articole diferite, dacă ele sunt prevăzute alternativ. Se pune problema dacă săvârşirea mai multor modalităţi constituie tot atâtea infracţiuni. Soluţia este dată de două criterii – unitatea incriminării şi echivalenţa juridică a diferitelor conţinuturi. Din acest punct de vedere se poate afirma că toate modalităţile fac parte din ansamblul unei activităţi infracţionale unice şi că ele nu generează o pluralitate de infracţiuni. Aşa, de pildă, s-a decis în practica judiciară că există o singură infracţiune de violare de domiciliu, şi nu un concurs de infracţiuni, atunci când inculpatul a pătruns forţat în locuinţa victimei, iar apoi a refuzat să o părăsească deşi acest lucru i-a fost cerut explicit. Pentru ca actele aparţinănd modalităţilor alternative să se poată integra într-o unitate naturală de infracţiune este necesar ca ele să fie săvârşite cu aceeaşi ocazie. Dar există situaţii când scurgerea unui interval de timp între faptele delictuale nu afectează unitatea infracţiunii. O asemenea situaţie există atunci când conţinuturile alternative reprezintă trepte succesive, forme distincte, dar legate între ele, de realizare a unui iter

criminis, sau atunci când modalităţile alternative sunt prevăzute sub forma unor rezultate diferite pe care le produce aceeaşi acţiune, dar la diferite intervale de timp. Problema se pune în mod similar şi pentru infracţiunea prelungită, cu condiţia să existe o rezoluţie unică. Unitatea infracţiunii nu este afectată nici atunci când unele fapte sunt realizate în forma tip, iar altele în forma calificată deoarece, pe de o parte, forma calificată absoarbe forma de bază a infracţiunii, iar, pe de altă parte, pluralitatea de acte se integrează în acţiunea unică a aceluiaşi tip de infracţiune, vizând acelaşi obiect juridic, motive pentru care se menţine unitatea infracţională. În cea de a doua categorie se găsesc infracţiunile care, sub aceeaşi denumire, regrupează conţinuturi distincte, specifice unei infracţiuni distincte, fiecare dintre acestea sau numai unele dintre ele putându-se realiza prin modalităţi alternative sau avea urmări alternative. Un exemplu în acest sens îl reprezintă infracţiunea de escrocherie – art. 190 CP. care consacră, de fapt, două moalități și anume dobîndirea ilicită a bunurilor altei persoane prin înşelăciune sau abuz de încredere. Un alt exemplu este oferit de infracţiunea prevăzută la art. 218 prescrierea ilegală sau încălcarea regulilor de circulaţie a substanţelor narcotice  sau psihotrope. Astfel în acest articol legiuitorul conscră de fapt trei infracțiuni distincte, la alin.1 legiuitorul incriminează prescrierea fără necesitate a preparatelor narcotice sau psihotrope, la alin 2. falsificarea reţetei sau a altor documente care permit obţinerea preparatelor şi substanţelor narcotice sau psihotrope, la alin 4. încălcarea regulilor stabilite de producere, preparare, prelucrare, procurare, păstrare, evidenţă, eliberare, înstrăinare, distribuire, transportare, expediere, utilizare, import, export, nimicire a substanţelor narcotice sau psihotrope ori a materialelor sau utilajelor destinate producerii sau prelucrării substanţelor narcotice sau psihotrope, de cultivare a plantelor care conţin substanţe narcotice sau psihotrope, care a cauzat pierderea lor, săvîrşită de către persoana în obligaţiile căreia intră respectarea regulilor menţionate, nu este necesar ca de fiecre dată sa fie comise toate faptele enumerate, fiind sufucientă comiterea doar a uneia dintre acestea. Aceste infracţiuni, având conţinuturi distincte în forma de bază, iar uneori şi limite de pedeapsă distincte, nu se pot integra în structura unei unităţi naturale sau legale de infracţiune. Prin urmare, în cazul comiterii mai multora dintre aceste modalităţi alternative, va exista un concurs de infracţiuni, iar nu o infracţiune prelungită. Caracterul penal al faptelor materiale. În acest context autorul N. Buzea menționează că cerința ca acțiunile-inacțiunile săvărșite să fie omogene din punct de vedere juridic nu implică neapărat încălcarea aceluiași text de lege, după cum violarea dispoziției legale nu întotdeauna realizează condiția omogenității juridice.Faptele concurente şi cele prelungite pot sau nu să prezinte caracter penal fiecare în parte. Pentru a se putea reţine un concurs de infracţiuni sau o infracţiune prelungită trebuie să existe cel puţin două fapte materiale cu caracter penal. Dacă făptuitorul a săvârşit mai multe fapte, din care se poate reţine doar una ca având caracter penal, deci doar una constituind infracţiune, el va răspunde pentru un delict unic, chiar dacă, în mod obiectiv, a comis mai multe acte materiale. În sfârşit, mai trebuie menţionat că există trei categorii de cauze care ar putea împiedica realizarea unui concurs de infracţiuni sau a unei infracţiuni continuate:

aplicarea art.55 CP., respectiv lipsa gradului de pericol social al faptei, chiar dacă ea întruneşte celelalte condiţii ale unei infracţiuni; aplicarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei1 sau care înlătură răspunderea penală.

Intervalul de timp dintre faptele materiale. Actele de executare din structura laturii obiective a fiecărei fapte concurente şi continuate trebuie să fie comise de subiectul activ la diferite intervale de timp. Pentru concurs intervalul de timp are rolul de a dezvălui existenţa unei pluralităţi de rezoluţii. Dimpotrivă, pentru infracţiunea prelungită intervalul de timp este necesar pentru existenţa rezoluţiei unice. Intervalele de timp prea mari fac să fie greu de conceput o singură hotărâre infracţională, ipoteză în care se va reţine un concurs de infracţiuni, iar nu o infracţiune prelungită. Astfel, s-a considerat că furtul a două autoturisme la un interval de aprope un an reprezintă concurs de infracţiuni, deoarece este greu de presupus unitatea de rezoluţie. În sens contrar, această condiţie este necesară pentru a deosebi infracţiunea prelungită de infracţiunea simplă, în al cărei element material sunt absorbite în chip natural două sau mai multe acte sau acţiuni, care sînt săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu aceeaşi ocazie (de exemplu, omorul în urma vătămării corporale grave, sau furtul mai multor bunuri care a presupus acte repetate de sustragere şi transport cu aceeaşi ocazie).

§3. Asemănări privind latura subiectivă

Latura subiectivă a infracţiunii cuprinde mai multe elemente: vinovăţie, mobil şi scop. Dintre toate acestea doar mobilul şi scopul prezintă asemănări între concurența şi pluralitatea de fapte penale. Autorii V. Papadopol și D. Pavel susțin că pentru a putea fi unică, rezoluția trebuie pe de o parte să premeargă săvărșirii tuturor acțiunilor sau inacțiunilor al căror element psihic comun îl constituie, iar pe de altă parte, să persiste, să mențină pe întreaga durată a acestor acțiuni sau inacțiuni. Prin urmare această legătură subiectivă, specifică infracțiunii prelungite reprezintă principalul suport faptic prin care aceasta poate fi delimitată de concursul real de infracțiuni. În cazul săvărșirii la intervale diferite de timp a unei acțiuni sau inacțiuni ce formează conținutul unei infracțiuni vom fi în prezența unei infracțiuni prelungite, dacă faptele sînt comise sub imperiul unei singure rezoluții infracționale și concurs real omogen de infracțiuni dacă rezoluțiile infracționale sînt diferite. Mobilul este motivul infracţiunii, de aceea a fost numit şi cauza internă a actului de conduită. La infracţiunea prelungită mobilul este acelaşi pentru toate faptele componente, fiind dat de rezoluţia infracţională unică. Schimbarea afectelor în continuitatea infracţională (gelozia, ura, lăcomia, răzbunarea etc.) nu schimbă caracterul unitar al pluralităţii infracţionale, dacă rezoluţia nu este autonomă pentru fiecare faptă componentă. Și infracţiunile concurente pot fi legate între ele prin unitatea de mobil, deşi nu este o regulă obligatorie. Un astfel de exemplu îl reprezintă infracţiunile de aceeaşi natură, dar săvârşite în baza unor rezoluţii diferite (concursul real omogen), ori chiar a unor infracţiuni de natură diferită, dacă ele sunt săvârşite având la bază acelaşi mobil.

1 Cauzele sunt: legitima apărare; extrema necesitate; constrângerea fizică şi psihică; riscul întemeiat; reținerea infractorului; executarea odinului superiorului.

Prin scopul infracţiunii se înţelege rezultatul dorit de făptuitor în urma săvârşirii faptei penale. Dacă în cazul infracţiunii prelungite autorul urmăreşte un rezultat global, căci în prezenţa unor scopuri diferite cu greu s-ar putea reţine o rezoluţie infracţională unică. În cazul concursului real de infracţiuni scopul este, de regulă, plural, fiind dat de rezultatul fiecărei infracţiuni. Totuşi, există posibilitatea unui scop unic, atât în situaţia unui concurs omogren, când rezultatele vizate sunt de aceeaşi natură, identice, cât şi în cazul unui concurs eterogen. De exemplu, autorul comite mai multe infracţiuni – răpirea unei persoane, furtul unui autoturism pentru a-şi asigura retragerea şi lipsirea de libertate a acelei persoane – în scopul unic de viol. Tentativa şi faptul consumat. Infracţiunea are o structură complexă, care cuprinde acte preparatorii, tentativa, faptul consumat, urmările infracţiunii şi epuizarea ei. Pentru lucrarea de faţă prezintă interes tentativa şi faptul consumat. Forma consumată există atunci când se realizează în întregime conţinutul infracţiunii (pentru infracţiunile formale) sau se produce rezultatul specific (pentru infracţiunile de rezultat). Tentativa presupune punerea în executare a hotărârii de a săvârşi o infracţiune, executare care a fost întreruptă din circumstanțe independente de voința făptuitorului. Se poate stabili o paralelă între concursul de infracţiuni şi infracțiunea prelungită în sensul că toate acestea pot fi săvârşite atât sub forma tentativei pedepsibile, cât şi sub forma faptului consumat, astfel încât să angajeze răspunderea penală a făptuitorului. Tentativa nu alterează unitatea de încadrare juridică a infracţiunii prelungite. Dacă, însă, după comiterea tentativei făptuitorul continuă activitatea infracţională în realizarea aceleiaşi rezoluţii, ajungând la consumarea infracţiunii, nu va răspunde pentru un concurs format din tentativă şi fapta consumată, ci pentru o singură infracţiune – fapta consumată – în care se absorb activităţile anterioare. Deasemenea, tentativa nu poate fi element al concursului de infracţiuni, dar nici al infracțiunii prelungite, dacă autorul se desistează sau împiedică producerea rezultatului înainte de a fi descoperită fapta sau de a fi împiedicată de o cauză independentă de voinţa făptuitorului, afară de cazul în care faptele comise până la momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o infracţiune autonomă.

CAPITOLUL II. Deosebiri între concursul real de infracţiuni infracţiuni şi infracţiunea prelungită

§1. Deosebiri privind subiecţii infracţiunii

Participaţia penală. Aşa cum s-a arătat deja legătura in persona dintre faptele concurente şi cele prelungite constituie un element de asemănare între ele. Dacă unitatea de subiect activ creează legături, participaţia poate genera diferenţe. Prin participaţie penală sau pluralitate ocazională se înţelege acea situaţie în care la săvârşirea unei fapte

prevăzute de legea penală au contribuit mai multe persoane decât era necesar potrivit naturii acelei fapte. În literatura de specialitate s-a arătat că atât infracțiunile ce intră în concurs, cât şi cele prelungite, pot fi săvârşite de către acelaşi subiect activ, indiferent de calitatea pe care acesta o are: autor, coautor, instigator sau complice. Dacă, însă, făptuitorul a participat la un act repetat din structura unei infracţiuni prelungite, cunoscând că actul este parte integrantă a unei astfel de infracţiuni, va răspunde pentru participaţie la infracţiunea prelungită şi nu doar pentru fapta efectiv săvârşită. În sens contrar s-a susţinut că disocierea rezultatului parţial (care face parte din ansamblul de rezultate) şi a acţiunii-inacţiunii (componentă a pluralităţii) este posibilă la infracţiunea prelungită şi are sensul de a limita răspunderea participantului doar în legătură cu fapta săvârşită.

§2. Deosebiri privind latura obiectivă a infracţiunii

Unitatea şi pluralitatea de acte materiale. Aşa cum s-a arătat deja, infracţiunea prelungită şi concursul de infracţiuni se caracterizează printr-o pluralitate de fapte materiale. Dimpotrivă, pentru infracţiunea prelungită trebuie să existe mai multe activităţi distincte în spaţiu şi timp. Astfel, s-a considerat că există tentativă la infracţiunea unică pungășie, fapta de a introduce mâna de mai multe ori în buzunarul victimei, în aceeaşi unitate comercială, pentru a-i sustrage banii, fără a reuşi, însă, acest lucru. Va exista o infracţiune prelungită de pungășie atunci când făptuitorul, nereuşind să sustragă banii în prima unitate comercială, urmăreşte victima într-o altă unitate comercială şi reuşeşte acolo să finalizeze sustragerea. Cu alte cuvinte, dar în acelaşi sens, infracţiunea prelungită este alcătuită dintr-o multitudine de acte materiale, fiecare dintre ele consumându-se, în forma simplă a infracţiunii al cărei conţinut îl realizează, indiferent cât de multe acțiuni sau inacțiuni de același fel au fost comise. Faza executării se prelungeşte, însă, cu fiecare nouă repetare a acţiunilor de acelaşi fel, astfel încât activitatea infracţională, deşi consumată în forma ei simplă, se epuizează abia când a avut loc ultima acţiune. Conţinutul real omogen şi eterogen. Una din condiţiile concursului real de infracţiuni este săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni, fără să aibă relevanţă natura faptelor componente. Dacă faptele sunt de aceeaşi natură vorbim de un concurs omogen (de exemplu, două sau mai multe fapte de furt, două sau mai multe fapte de escrocherie etc.), iar dacă ele sunt de natură diferită se va reţine un concurs eterogen (de exemplu, un concurs format din infracţiunile de vătămare corporală gravă şi furt).Nu acelaşi lucru se poate spune despre infracţiunea prelungită. În acest sens, din conținutul legii penale putem deduce că fiecare faptă trebuie să îndeplinească condiţiile aceleiaşi infracţiuni. Prin urmare, fiecare acţiune componentă trebuie să aibă aceeaşi natură, deci să întrunească elementul obiectiv ce constituie conţinutul aceleiaşi infracţiuni. În doctrină s-a afirmat că textul legii se referă nu la acţiunea sau inacţiunea considerată în sensul ei strict, ca simplu element material al unei infracţiuni, ci în sensul ei larg, ca întregită cu celelalte elemente constitutive ale unei infracţiuni. Astfel, în practica judiciară s-a decis că infracţiunea prelungită nu este condiţionată de omogenitatea faptelor componente, fiind doar necesar ca deosebirile de ordin material

dintre acestea să nu afecteze unitatea de încadrare juridică a lor, iar deosebirile să fie compatibile cu existenţa unei hotărâri infracţionale unice. Infracţiunea prelungită, sub aspectul materialităţii faptelor, se aseamănă cu concursul omogen de infracţiuni. Ceea ce le deosebeşte este rezoluţia infracţională unică pentru faptele repetate, în opoziţie cu săvârşirea faptelor concurente în baza unor hotărâri infracționale distincte pentru fiecare dintre ele. Regula care se desprinde din cele menţionate mai sus este aceea că un ansamblu de fapte penale constituie un concurs de infracţiuni, atrăgând regulile privitoare la acesta, numai în măsura în care legea nu a alcătuit din pluralitatea de fapte materiale comise, având semnificaţie juridică proprie, o unitate infracţională, pe cale de infracțiune cu circumstanțe angravate. Deosebiri privind angajarea răspunderii penale. De regulă angajarea răspunderii penale generează asemănări între infracțiunile ce intră în concurs şi cele prelungite deoarece, pe de o parte, cel puţin două fapte materiale trebuie să îndeplinească condiţiile de angajare a răspunderii penale, indiferent de categoria din care fac parte, iar pe de altă parte, este posibil ca unele acţiuni-inacţiuni să primească o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei sau a răspunderii penale, pe când celelalte să poată angaja răspunderea penală în continuare. Cu toate acestea, în doctrină s-a remarcat că angajarea răspunderii penale poate provoca şi deosebiri între concursul real de infracţiuni şi infracţiunea prelungită. Astfel gradul de pericol social al unei infracţiuni prelungite nu se poate disocia pentru fiecare faptă componentă, situaţie normală dacă avem în vedere rezoluţia infracţională unică şi rezultatul global pe care făptuitorul şi l-a reprezentat în mintea sa înainte de începerea activităţii infracţionale, şi pe care l-a urmărit prin comiterea tuturor actelor materiale. Infracţiuni care nu pot fi săvârşite în mod continuat. Analiza acestor infracţiuni se dovedeşte a fi deosebit de utilă în contextul demersurilor privind delimitarea concursului real omogen faţă de infracţiunea prelungită, căci existenţa unor infracţiuni care nu sunt susceptibile de a fi prelungite indică, fără a mai fi necesară recurgerea la alte criterii, faptul că ne aflăm în prezenţa concursului de infracţiuni. Întrucât art. 30 CP., definind elementul subiectiv al infracţiunii prelungite, se referă la unitatea de intenție ce stă la baza tuturor acţiunilor-inacţiunilor, se impune concluzia că fiecare dintre acestea trebuie comise cu intenţie. Pe cale de consecinţă, dacă se comit mai multe fapte din culpă, la diferite intervale de timp, ele vor constitui infracţiuni distincte aflate în concurs. În literatura de specialitate s-a susţinut şi opinia potrivit căreia este posibilă săvârşirea infracţiunii prelungite din culpă. Autorul dă ca exemplu infracţiunea de neglijenţă în serviciu, la aceeaşi unitate şi într-o perioadă mai îndelungată de timp, prin acte repetate comise fără intenţie. Făptuitorul, pentru fiecare act în parte, speră în mod uşuratic că actul nu îşi va produce efectele negative, sau nici măcar nu prevede rezultatul negativ, deşi ar fi putut sau ar fi trebuit să îl prevadă. Infracţiunile de omor nu sunt susceptibile de a fi comise în mod prelungit atunci când sînt îndreptate împotriva unor subiecţi pasivi diferiţi, întrucât sunt infracţiuni contra persoanei. În situaţia în care acţiunile vizează aceeaşi persoană, dacă victima decedează după prima încercare, repetarea acţiunii nu mai este posibilă. Dacă victima a supravieţuit iar făptuitorul, în baza aceleiaşi rezoluţii, a repetat acţiunea, reuşind în final să o ucidă, tentativa va fi absorbită în forma consumată şi, deci, nu va exista infracţiune prelungită.

În ipoteza în care, după săvârşirea tentativei, infractorul abandonează rezoluţia iniţială, iar apoi îşi reia activitatea în baza unei noi hotărâri, se impune reţinerea unui concurs de infracţiuni. Există, totuşi, posibilitatea unei tentative la infracţiunea de omor săvârşită în formă prelungită în cazul în care făptuitorul, în baza aceleiaşi rezoluţii, încearcă de mai multe ori să suprime viaţa victimei, fără a reuşi acest lucru. Posibilitatea comiterii în mod repetat a infracţiunilor de obicei este disputată în literatura de specialitate. Majoritatea autorilor consideră că, dată fiind natura acestor fapte, ele sunt incompatibile cu forma prelungită. Există şi opinia potrivit căreia infracţiunea de obicei poate fi săvârşită în forma infracțiunii prelungite. Se arată că infracţiunea de obicei, odată realizată, se poate repeta în baza aceleiaşi rezoluţii. Se mai argumentează şi prin ideea că, din ansamblul actelor ce constituie infracţiunea de obicei, se pot contura grupe de acţiuni, care să aibă semnificaţia unui act material component al structurii infracţiunii prelungite, grupe ce pot fi săvârşite la diferite intervale de timp şi în baza aceleiaşi rezoluţii. Aspecte care privesc rezultatul infracţiunilor. Esenţial pentru structura infracţiunii prelungite este însumarea tuturor rezultatelor acţiunilor-inacţiunilor componente într-un rezultat global, unic şi unitar, a cărui gravitate este mai mare decât a oricăruia dintre rezultatele componente. Gravitatea rezultatului global creşte odată cu numărul faptelor componente, de aceea el apare ca un rezultat progresiv. Rezultatele componente nu pot fi despărţite unele de altele, rezultatul global fiind cel care interesează la infracţiunea prelungită, căci raportul de cauzalitate se stabileşte între ansamblul acţiunilor-inacţiunilor care o compun şi suma rezultatelor materiale pe care acestea le-au produs. Concursul de infracţiuni este format din acte singulare repetate, separate, distincte şi independente, care determină mai multe rezultate infracţionale, precum şi conţinuturile juridice ale mai multor infracţiuni.

§3. Deosebiri privind latura subiectivă a infracţiunii

Unitatea şi pluralitatea de intențiii. Prin intenție infracţională se înţelege elementul subiectiv al infracţiunii intenţionate şi care constă în hotărârea făptuitorului de a comite o infracţiune. Rezoluţia presupune, pe de o parte, reprezentarea generală a acţiunii-inacţiunii ce urmează a se săvârşi în toate trăsăturile sale relevante din punct de vedere penal, iar, pe de altă parte, voinţa de a comite acea acţiune sau inacţiune. Aşadar, rezoluţia este alcătuită din doi factori: unul volitiv – voinţa făptuitorului de a săvârşi faptele materiale ale infracţiunii, şi altul intelectiv – reprezentarea generală a acţiunilor-inacţiunilor şi prevederea rezultatului. Intenția infracţională cuprinde trei faze: a) formularea scopului, datorită unui stimul care generează o necesitate ce, sub aspect subiectiv, devine o dorinţă, şi care în planul conştiinţei devine mobil sau scop; b) odată apărut scopul, acesta este confruntat cu alte motive, potenţiale sau active – lupta motivelor; c) în final, în funcţie de forţa motivelor ce se confruntă, rezultă adoptarea hotărârii; care, în cazul infracţiunii, este în sensul comiterii ei. În doctrină s-a exprimat şi opinia potrivit căreia fiecare acţiune sau inacţiune se desfăşoară în baza unui proces psihic complet – de reprezentare şi efort voliţional –, individual pentru fiecare faptă, chiar

dacă aceste procese psihice se desfăşoară pe fondul unui proces psihic mai amplu, anterior şi general, care are loc iniţial, la luarea hotărârii cu caracter general. Dar indiferent de poziţia pe care se află, toţi autorii de specialitate sunt unanim de acord că ceea ce diferenţiază concursul de infracţiuni faţă de infracţiunea prelungită este rezoluţia infracţională. Astfel, în cazul faptelor concurente, având o pluralitate de infracţiuni autonome, vom avea tot atâtea hotărâri infracţionale, pe când, în cazul infracţiunii prelungite, există o unitate de fapte penale şi, deci, o unitate de rezoluţie, aşa cum. de altfel, prevede şi art.30 CP. În cazul concursului de infracţiuni nu există prea multe controverse privind hotărârea delictuală. Deoarece este format din mai multe infracţiuni independente, concursul presupune o rezoluţie delictuală multiplă, câte una pentru fiecare infracţiune concurentă. Hotărârea delictuală multiplă menţine atât identitatea, cât şi diferenţa dintre infracţiuni, făcând imposibil ca acţiunile sau inacţiunile contradictorii să aparţină aceleiaşi infracţiuni. Pentru infracţiunea prelungită problema este mult mai controversată. Deşi este unanim acceptată condiţia rezoluţiei unice, ea a primit nuanţări în funcţie de două teorii, una restrictivă şi alta extensivă. După interpretarea restrictivă a prevederilor legale, infracţiunea prelungită este considerată o excepţie de la dreptul comun şi, în consecinţă, este de strictă interpretare, urmând să se aplice numai atunci când făptuitorul a conceput şi a urmărit săvârşirea unei singure infracţiuni, cu un rezultat unic, şi care numai datorită imposibilităţii, de orice natură, se realizează eşalonat. Elementul psihic care uneşte elementele componente ale acestei infracţiuni constă în unitatea planului criminal care stă la baza acţiunilor-inacţiunilor. Planul ar fi reprezentat printr-un proiect de acţiuni concret, bine determinat, care ar rezulta din coordonarea unei serii de idei substanţiale şi presupune atât alegerea mijloacelor de înfăptuire, cât şi prevederea condiţiilor în care se va desfăşura activitatea infracţională, a condiţiilor de săvârşire şi a rezultatelor ce se vor produce. Potrivit teoriei extensive, majoritară, este suficient ca făptuitorul să aibă reprezentarea anticipată doar a unei activităţi infracţionale complexe, compusă dintr-o pluralitate de acţiuni sau inacţiuni similare şi cu valoare infracţională proprie, iar nu în mod necesar a unei singure infracţiuni comise eşalonat. În acest sens, s-a susţinut că în realitatea concretă o pluralitate de acţiuni sau inacţiuni similare, chiar atunci când nu sunt concepute şi voite ca părţi sau etape de realizare ale unei singure infracţiuni, poate, în mod obiectiv, să alcătuiască o activitate infracţională complexă, generatoare a unui rezultat global (care să reprezinte suma rezultatelor produse prin fiecare acţiune-inacţiune individuală), după cum şi, pe plan subiectiv, poate constitui obiectul unei reprezentări unice, ceea ce-i conferă atributele unei entităţi autonome, cu un pericol social propriu, diferit de cel al părţilor care o compun.

Condiţiile rezoluţiei la infracţiunea prelungită. Pentru a fi în prezenţa unei unităţi de rezoluţie aceasta trebuie să îndeplinească două condiţii: a) Rezoluţia trebuie să fie determinată. În ceea ce priveşte gradul de determinare există mai multe puncte de vedere, în funcţie de cele două teorii arătate mai înainte. Astfel, potrivit teoriei extensive, hotărârea unică trebuie să fie determinată în linii generale, cu prevederea în linii generale a acţiunilor succesive, a condiţiilor concrete de

săvârşire a acestora, a mijloacelor folosite etc., fără a înţelege prin aceasta un plan alcătuit în amănunt, cu precizarea şi respectarea riguroasă a detaliilor de executare. Unitatea rezoluţiei infracţionale presupune reprezentarea dintru început a activităţii materiale corespunzătoare laturii obiective a infracţiunii, ceea ce înseamnă că, în momentul luării hotărârii de a comite delictul, autorul trebuie să fi avut imaginea concretă a faptului pe care îl va comite prin acţiuni repetate. Într-o altă opinie, expusă deja (teoria restrictivă), se consideră că rezoluţia infracţională trebuie să reprezinte un plan exact al comiterii infracţiunii continuate şi nu doar o reprezentare generală a faptelor ce urmează a fi săvârşite. b) Rezoluţia trebuie să fie anterioară începerii activităţii infracţionale şi să persiste pe tot parcursul desfăşurării ei. Continuitatea rezoluţiei este socotită întreruptă în cazurile în care, după săvârşirea unei părţi din acţiunile componente, intervine vreo cauză de natură a-l determina pe făptuitor să ia o nouă rezoluţie pentru restul acţiunilor, caz în care se va reţine un concurs de infracţiuni. Dacă, însă, pe parcursul desfăşurării activităţii infracţionale intervine doar o schimbare a condiţiilor obiective, schimbare ce impune luarea unor măsuri suplimentare, nereprezentate iniţial, necesare pentru a face posibilă continuarea activităţii ilicite, nu se poate spune că intervine o nouă rezoluţie. Unitatea de rezoluţie impune şi o unitate a scopului urmărit, atunci când acesta este un element al conţinutului legal al infracţiunii. Deci, în ipoteza în care textul de incriminare prevede mai multe scopuri speciale, comiterea mai multor acţiuni în vederea atingerii lor dă naştere, în mod necesar, unui concurs de infracţiuni numai atunci când aceste scopuri sunt incompatibile. În caz contrar vom fi în prezenţa concursului de infracţiuni sau a infracţiunii prelungite în funcţie de unitatea sau pluralitatea rezoluţiei infracţionale. Formele de vinovăţie incidente. În cazul concursului de infracţiuni actele de executare pot fi comise cu orice formă de vinovăţie, toate cu intenţie, toate din culpă, unele cu intenţie şi altele din culpă, unele ori toate cu doua forme de vinovăție. Ceea ce caracterizează infracţiunea prelungită este realizarea ei eşalonat în baza aceleiaşi rezoluţii, caracterizată prin anumite trăsături proprii numai intenţiei ca formă de vinovăţie. Se poate avea în vedere faptul că rezoluţia presupune reprezentarea actelor materiale pe care urmează să le comită făptuitorul, ori planificarea nu este compatibilă cu o întâmplare produsă din culpă. De asemenea, rezoluţia trebuie să existe pe toată durată comiterii infracţiunii, ori culpa nu poate dura în timp întrucât ar deveni intenţie: făptuitorul nu ar putea să nu accepte rezultatul după momentul la care el s-a produs deja, ori să nu-l prevadă din moment ce el există. În sfârşit, rezoluţia presupune urmărirea unui anumit rezultat infracțional, trăsătură incompatibilă cu forma culpei, care presupune neacceptarea rezultatului infracţional sau chiar neprevederea lui. Totuşi, în doctrină s-a susţinut şi posibilitatea comiterii unor infracţiuni prelungite din culpă.

CAPITOLUL III. Alte aspecte privind concursul real de infracţiuni şi infracţiunea prelungită

§1. Sancționarea concursului real de infracțiuni și a infracțiunii prelungite

Reglementarea instituției concursului de infracțiuni își găsește finalitatea în crearea unui cadru special ce ar viza aplicarea unui tratament sanctionator persoanei care perseverează în conduita antisocială, comițînd două sau mai multe infracțiuni. Problema stabilirii și aplicării pedepsei față de făptuitorul care a comis mai multe infracțiuni, ținând cont de faptul că pentru nici una din ele nu a fost condamnat definitiv, constituie una din cele mai sensibile probleme ale dreptului penal. În legislația penală a Republicii Moldova cadrul normativ dedicat reglementării regimului de sancționare al concursului de infracțiuni este dislocat in Capitolul VIII intitulat ”Individualizarea pedepselor” la art.84 CP RM. Asfel potrivit art.84 alin.(1) CP al Republicii Moldova ”Dacă o persoană este declarată vinovată de săvărșirea a două sau mai multor infracțiuni prevăzute de diferite articole ale PS a codului penal, fără să fi fost condamnată pentru vreuna din ele, instanța de judecată, pronunțând pedeapsa pentru fiecare infracțiune aparte, stabilește pedeapsa definitivă pentru concurs de infracțiuni prin cumul total sau parțial al pedepselor aplicate, dar pe un termen nu mai mare de 25 de ani de închisoare, iar în privința persoanelor care nu au atins vîrsta de 18 ani – pe un termen nu mai mare de 12 ani și 6 luni. În cazul în care persoana este declarată vinovată de săvărșirea a două sau mai multor infracțiuni ușoare și/sau mai puțin grave, pedeapsa definitivă poate fi stabilită și pri absorbirea pedepsei mai ușoare de pedeapsa mai aspră. Din interpretarea textului de lege citat mai sus reiese că la pedepsirea concursului de infracțiuni în legislația penală Republicii Moldova devin aplicabile două sisteme de sancționare:- cumulul aritmetic, total sau parțial al pdepselor;- absorbția pedepsei mai ușoare de pedeapsa mai aspră. Aplicarea acestui sistem e limitată doar la infracțiunile ușoare sau mai puțin grave. Deasemenea, textul de lege al art.84 CP al Republicii Moldova identifică implicit două etape în care are loc individualizarea pedepsei pentru concursul de infracțiuni. În prima etapă are loc stabilirea pedepsei pentru fiecare infracțiune concurentă în parte, conform criteriilor generale de individualizare a pedepsei penale. Prin criterii generale de individualizare a pedepsei se înțeleg cerințelestabilite de lege, de care este obligată să se conducă instanța de judecată la aplicarea fiecărei pedepse, pentru fiecare persoana vinovată în parte. Aceste criterii sînt determinate la art.75 CP al RM, potrivit căruia ”persoanei recunoscute vinovate de săvărșirea unei infracțiuni i se aplică o pedeapsăechitabilă în limitele fixate în Partea specială a codului penal și în strictă conformitate cu dispozițiile Părții generale a prezentului cod. La stabilirea categoriei și termenului pedepsei, instanța de judecată ține cont de gravitatea infracțiunii săvărșite, de motivul acesteia, de persoana celui vinovat, de circumstanțele cauzei care atenueaza sau agravează răspunderea, de influența pedepsei aplicate asupra corectării și reeducării vinovatului, precum și de condițiile de viață ale familiei acestuia.”

Cea de-a doua etapă a sancționării concursului de infracțiuni o constituie aplicarea pedepsei penale pentru întregul cumul de fapte săvărșit de către făptuitor, insntanța de judecată stabilind o pedeapsă unică, prin metodele fixate la art.84 CP al RM. Metoda cumulului total sau parțial este metoda de bază prin care poate fi sancționat concursul de infracțiuni, indiferebt de gradul de gravitate a infracțiunii săvărșite. Soluția rezultă din însăși formularea utilizată de către legiuitor la art.84 alin.(1) ”în cazul în care persoana este declarată vinovată de săvărșirea a două sau mai multe infracțiuni ușoare și/sau mai puțin grave, pedeapsa definitivă poate fi...” Prin utilizarea termenului ”poate”, legiuitorul instituie metoda cumulului pedepselor în cazul concursului de infracțiuni în calitate de regulă, iar metoda absorbției în calitate de excepție, devenind alternativă pentru infracțiunile mai puțin grave sau ușoare. Pentru a evita aceste inconviniențe caracteristice sistemului cumulului aritmetic, legiuitorul nu a admis posibilitatea adiționării absolute a duratei pedepsei stabilite pentru infracțiunile concurente, ci doar adiționarea acestora pîna la un anumit cuantum fixat de textul de lege al art.84 CP al RM. Sistemul cumulului de pedepse aplicat pentru sancționarea concursului de infracțiuni în corespundere cu prevederile instituite în legislațoa penală a Republicii Moldova poate fi total sau parțial. Sistemul cumulării totale a pedepselor penale constă în determinarea pedepsei definitive prin sumarea termenilor de pedeapsă, aplicate pentru fiecare infracțiune în parte ce intră în concurs, iar cumularea parțială a pedepselor presupune sporirea pedepsei mai grave numai cu o parte din termenul pedepsei pentru a doua infracțiune. În ambele cazuri termenul maxim al pedepsei nu trebuie să depășească 25 de ani. În același sens pot fi invocate și prevederile art.72 alin.(4) CP al RM, potrivit căruia „la stabilirea pedepsei definitive în caz de concurs de infracțiuni, pedeapsa închisorii nu poate depăți 25 de ani pentru adulți și 12 ani și 6 luni pentru minori”. Astefel, pedeapsa rezultantă în cazul concursului nu poate depași termenele prevazute mai sus, indiferent de faptul dacă este aplicată însumarea totală sa parțială a pedepselor. De menționat că cumularea totală sau parțială a pedepselor la sancționarea con cursului de infracțiuni reprezintă metodele alternative puse la dispoziția instanței de judecată, rămînînd la latitudinea acesteia vare dintre acestea urmeaza a fi aplicată. În doctrina penală se susține că sitemul cumulării totale, se folosește, de regulă, la aplicarea pedepsei pentru un concurs de infracțiuni, care esențial, nu se disting una de alta după caracterul și gradul lor prejudiciabil, iar însumarea totală nu poate depăși plafonul de 30 de ani instituit de lege și 15 ani și 6 luni pentru minori. Prin urmare, acest sistem devine inaplicabil cînd pedepsele stabilite pentru fiecare infracțiune concurentă nu permite însumarea lor totală, depășind termenele arătate; în aceste cazuri instanța va aplica însumarea parțială a pedepselor. Sistemul absorbției, ca model alternativ de sancționare a concursului de infracțiuni constituit din infracțiunile mai puțin grave și ușoare, fundamentat pe principiul major poena absorbit minorem presupune că pedeapsa mai ușoară este încorporată de pedeapsa mai aspră și pedeapsa definitivă este egală cu pedeapsa mai aspră aplicată pentru una din infracțiunile ce intră în concurs. Asfel, instanța de judecată stabilește pentru început pedeapsa pentru fiecare infracțiune, însă spre deosebire de sistemul cumulului aritmetic

sau juridic nu le însumează ci aplică cea mai severă pedeapsă. Concursul de infracțiuni poate fi sancționat atît prin pedepse principale de același tip, cît și prin pedepse principale de diferite categorii. Referindu-ne la prima ipoteză, trebuie de menționat ca art.84 alin.(1) CP RM fixeaza, în cazul cumulării totale sau parțiale a pedepselor, doar plafonul maxim aplicabil în cazul pedepsei închisorii. În cazul celorlalte sancțiuni, ce pot fi aplicate ca pedepse principale (amenda, munca neremunerată în folosul comunității, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate) legea penală nu stabilește o anumită limită maximă pîna la care poate opera însumarea totală sau parțială. În tăcerea legii, considerăm ca pedeapsa maximă aplicabilă pentru infracțiunile concurente nu poate depăși limitele maxime prevăzute la art.64 alin.(3) și(4) în cazul amenzii, art.65 alin.(2) – privării dreptului de a ocupa anumite funcții și a exercita o anumită activitate, art.67 alin.(2) – muncii neremunerate în folosul comunității. O altă soluție ar contraveni grav principiului legalității legii penale. Cea de-a doua ipoteză își găsește rezolvare prin prevederile art.84 alin.(4) CP al Republicii Moldova, potrivit căruia ”dacă pentru infracțiunile ce intră în concurs sînt stabilite pedepse principale de diferite categorii, a căror cumulare nu este prevăzută la art.87, și instanța nu va găsi temeiuri pentru absorbirea unei pedepse de către o altă pedeapsă, ele se execută de sine stătător”. În același sens poate fi citat și art.87 alin.(1) CP al RM în conformitate cu care ”la cumularea diferitelor pedepse principale aplicate în cazul unui concurs de infracțiuni sau al unui cumul de sentințe, unei zile de închisoare îi corespunde o zi de deținere într-o unitate militară disciplinară; 2 ore de muncă neremunerată în folosul comunității.” Celelalte pedepse se execută de sine statator. De pildă, în ipoteza în care pentru o infracțiune concurentă instanța stabilește pedeapsa închisorii, iar pentru cealaltă pedeapsa amenzii, punerea în executare a acestora se va face în mod separat, fiind exclusă posibilitatea cumulării sau absorbției acestora, decît în cazul în care constituie infracțiuni ușoare, sau mai puțin grave. În materia sancționării concursului de infracțiuni la pedeapsa principală poate fi adăugată orice pedeapsă suplimentară prevăzută de partea specială a codului penal pentru vreuna din infracțiunilr concurente. Astfel, în corespundere cu art.84 alin.(2) CP ”la pedeapsa principală aplicată în cazul unui concurs de infracțiuni poate fi adăugată oricare din pedepsele complementare prevăzute la articolele corespunzatoare din partea speciala a prezentului cod, care stabilesc răspunderea pentru infracțiunile de a căror săvărșire persoana a fost declarată vinovată.” Ca și în ipoteza pedepsei principale, pedeapsa complementară trebuie stabilită inițial separat pentru două sau mai multe infracțiuni în concurs, urmînd să se stabilească pedeapsa definitivă. Dacă pedeapsa complementară nu a fost nici pentru una dintre infracțiunile ce formează concursul, atunci eu nu poate fi stabilită nici pe lîngă pedeapsa principală definitivă. Pedepsele complementare aplicate pe lîngă pedeapsa prinipală pot fi de același tip sau de natură diferită. În legătură cu acesta în ultima teză se pot ivi două situații:1) pentru infracțiunile concurente se aplică diferite tipuri de pedepse complementare. În acest caz ficare dintre pedepsele complementare stabilite pe lînga pedeapsa principală vor

fi executate separat (de exemplu, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate și retragerea unui titlu special).2) pentru toate infracțiunile concurente se stabilește una și aceiași pedeapsă complementară (de ex. amenda). Potrivit art.84 alin.(2) CP „pedeapsa complementară definitivă stabilită prin cumul total sau parțial, al pedepselor complementare aplicate nu poate depăși termenul sau mărimea maximă prevăzută de partea generală a codului penal pentru această categorie de pedepse”. Se poate întîmpla ca persoana să săvărșească două sau mai multe fapte penala în condițiile concursului de infracțiuni, însă pentru una dintre infracțiuni să fi fost condamnată, iar pentru cealaltă (celelalte) să nu fie condamnată din cauza că fapta (faptele) nu au fost desoperită la momentul primei condamnări. Sancționarea acestei situații atipice, este reglementată de art.84 alin.(4) CP. ”Conform prevederilor alin.(1)-(3) se stabilește pedeapsa și în cazul în care, după pronunțarea sentinței, se constată că persoana condamnată este vinovată și de comiterea unei alte infracțiuni săvărșite înainte de pronunțarea sentinței, în acest caz, în termenul pedepsei se include durata pedepsei executate, complet sau parțial, în baza primei sentințe”. Soluția este pe deplin justificată, întrucît și în aceste cazuri în activitatea infracțională a făptuitorului poate fi identificat un concurs de infracțiuni, dat fiind faptul că infracțiunile au fost săvărșite pîna la condamnare, neavînd relevanță dacă pînă la momentul condamnării nu au fost toate desoperite. În ceea ce priveşte sancţionarea infracţiunii prelungite, fiind vorba de o unitate naturală de infracţiune, ea se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de norma de incriminare. Aşadar, nu va exista o cauză de agravare a tratamentului sancţionator, fapta fiind pedepsită la fel ca o infracţiune simplă. Durata prelungirii în timp a acţiunii sau inacţiunii infracţionale va fi însă avută în vedere cu ocazia individualizării pedepsei. O situație spcefică se atestă in noul cod penal al României. Asfel în noul Cod penal, infracţiunea continuată se sancţionează, potrivit art. 36 N.C.p., cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul amenzii.

§2. Concluzii

Important este faptul că datorită complexităţii infracţiunii s-a impus o definire clară și o distincție clară între concursul real și infracțiunea prelungită. Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât săvârşirea de către aceeaşi persoană a două sau mai multor acţiuni-inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul unei infracţiuni, în mod obişnuit determină existenţa unui concurs de infracţiuni – infracţiunea prelungită constituind o excepţie de la această regulă.Considerarea acţiunilor-inacţiunilor multiple care compun infracţiunea prelungită drept o unitate infracţională – deşi acestea înfăptuiesc, fiecare în parte, conţinutul unei infracţiuni – nu este rezultatul unei voinţe arbitrare a legiuitorului nostru, ci expresia legală a unei realităţi obiective.

BIBLIOGRAFIE

- V. DONGOROZ ; A. BOROI, Drept penal. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 200, p. 154.

- V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 42-43.- M. BASARAB, Drept penal., vol. I, p. 206; F. STRETEANU- C. NICULEANU, Dr.Penal Partea Generala. cit., p. 213.- F. STRETEANU, Concursul de infracţiuni, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 198.- I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, Drept penal general, Editura All Beck,

Bucureşti, 2003, p. 464.- V. DONGOROZ ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. I,

Editura Academiei Române, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 257.- I. C. VURDEA, Infracţiunea din culpă, continuată, Justiţia Nouă, nr. 2/1961, p. 346-348; - J. GRIGORAŞ, Individualizarea pedepselor, 1969, în F. STRETEANU, op. cit., p. 221.- M. BASARAB, Unele aspecte privind sancţionarea concursului real omogen de infracţiuni

și infracţiunii continuate, 1984 p.49-50- V. BERLIBA, R. Cojocaru, Controverse referitoare la interpretarea și incriminarea

infracţiunii unice prelungite, Avocatul Poporului Nr.12, 2004 p.13- N. T. BUZEA, Infracţiunea penală și culpabilitatea, Alba Iulia 1944, p.123- Hot. Plenului CSJ, Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea

bunurilor nr.23 din 28.06.2004//Buletinul CSJ Nr/8, 2004 p.5- CODUL PENAL al Republicii Moldova din 18.04.2002- Teza de Doctor în Drept Pluralitatea de infracţiuni, Autor: C.Taloș, Coordonator

V.Moraru- MARIA ZOLYNEAC Formele concursului de infracţiuni în literatură și legislaţie-Examen de

dr.comparat- GEORGE ANTONIU Cod penal comentat și adnotat Partea generală, București 1972- IONEL MUREŞAN, IOAN PETCU, În legătură cu delimitarea dintre unitatea infracţională

naturală și infracţiunea continuată, Revista Română de Drept, nr. 10/1970, p. 114-117- VASILE PĂTULEA, Diferenţierea infracţiunii continuate faţă de concursul de infracţiuni,

Revista Română de Drept, nr. 3/1986, p. 40-52