RAPORTLa teoria literaturii

Tema: Didascaliile

Explicînd conceptul de didascalie,dicționarele de terminologie literară și literatura de specialitate creează un portret suficient de dinamic al acestui concept ,un portret cu toate caracteristicile ce definesc noțiunea ca parte componentă a textului dramatic.Deși sînt specifice numai textului dramatic și literaturii scrise, didascaliile au funcții esențiale, variind de la o epocă literară la alta. Cu o prezență cînd sumară, cînd masivă, deși există și piese care nu au didascalii(din greacă didaskalia înseamna “învățătură”, cuvîntul grec numind caietele cu consemnări date actorilor înaitea reprezentației), ele sînt neglijate, în general, de cititori, dacă nu și de profesori, care le atribuie o importanță minoră, cel mai adesea de texte de umplutură. Didascaliile (gr. didaskalia – „învăţătură”) sau indicaţiile scenice (metatextul) sînt prescripţii pe care autorul dramatic le alătură în piese dialogului propriu-zis. Unele didascalii pot precede segmentele dramatice (act, tablou, scenă), altele – pot fi inserate în interiorul dialogului. Termenul este cunoscut încă din Antichitate, deşi în tragedia clasică s-a utilizat foarte puţin. Se practică intens în teatrul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, deşi diferă în funcţie de autor şi perioada literară (V. Alecsandri, B. P. Hasdeu, C. Petrescu, L. Blaga etc.). Didascaliile se prezintă ca instrucţiuni pentru actori şi regizori: - indicaţii gestuale, mimică, tonalitate, mişcare în spaţiul scenic: ex.: CETĂŢEANUL: (şovăind) Sluga! (în tot jocul sughite şi şovăie). (O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale) - succinte prezentări ale personajelor: vîrstă, aspect, ţinută vestimentară, alte detalii care le particularizează: ex.: „Ştefan vine din drapta din ogradă. Mustăţile şi părul, aproape albe...” (Apus de soare de Barbu Delavrancea ).

- o prezentare a elementelor de decor, sugestii privind efecte vizuale şi auditive; precizări de spaţiu/elemente spaţiale şi de timp (ale acţiunii). Ex.:„ O gură de grotă , spărtura ultimului peşte spintecat de Iona. În faţă, ceva nisipos, murdar de alge, scoici. Ceva ca o plajă. În dreapta, o movilă de pietroaie, case, lemne. La început, scena e pustie” (Iona de Ma-rin Sorescu). Ex.: „Sufrageria apartamentului în care locuiesc Gelu şi Coca: mobilă sculptată, covor persan şi tablouri (fără valoare) pe pereţi” (Boul şi viţeii de Ion Băieşu). Unele didascalii se adresează direct numai cititorului (în teatrul de lectură) sau numai spectatorului (în aparteuri).

Opera dramatică e structurată pe două panuri(dialogul alcătuit din replicile personajelor și didascaliile), cel de-al doilea adresîndu-se, aparent, doar regizorului și actorului, deși o asemenea percepție nu e corectă, deoarece anume din didascalii obține cititorul o informație indinspensabilă: numele personajelor și referințele la vîrstă, profesia, statutul social al acestora și la relațiile lor cu alte personaje. Urmînd didascaliile, cititorul precizează locul și timpul desfășurării evenimentului dramatic, descoperă indicații cu privire la faptul cum trebuie să fie(sau este în clipa lecturii!) tonul unei replici, cum trebuie să se miște actorul în scenă sau să gesticuleze etc. Nu mai puțin importante sunt indicțiile cu privire la decor sau lumină, acestea făcîndu-l pe cititor să-și imagineze planul vizual și planul acustic/auditiv(cititorul e pus în situația să compare planul descriptiv din textul epic, uneori încărcat de detalii, cum este, de exemplu, în romanul Enigma Otiliei de G.Călinescu, cu o descriere de interior realizată din cîteva observații sau, alteori, printr-o abundență de indicații scenice).Pornind de la aceste observații lapidare, putem constata că una din funcțiile didascaliilor este aceea de a dezvolta imaginația cititorului, de a-l stimula să construiască un microunivers spațial și temporal în care există personajul/personajele operei dramatice, să-și imaginize cum se comportă ele, cum sînt îmbrăcate etc., mai mult, solicitîndu-l să populeze acest univers cu o cromatică în concordanță cu conținutul textului, cu lumea personajelor dramatice, dar și cu propria-i sensibilitate.

Rezumînd la modul didactic, distingem următoarele componente ale didascaliilor:Lista cu numele personajelor(inclusiv informațiile

despre statutul social al personajelor, vîrsta, îndeletnicirea sau profesia lor, relațiile în care se află ele cu alte personaje etc.).

Precizarea locului și a timpului în care se desfășoară evenimentele, faptele, întîmplările.

Indicațiile de regie referitoare la decor, muzică, lumini, vestimentație.

Indicațiile de regie cu privire la mimică, gestica personajului, dar și la tonul replicii.

Indicațiile refiritoare la mișcarea scenica a actorului.Sanda Golopenția consideră didascaliile drept niște adaosuri explicative avînd funcția de a dezambiguiza (clarifica) textul dramaticAdică de a preciza cine,cînd și cui vorbește,unde și cînd se

Se desfășoară acțiunea dramatică ,precum și de a descrie anumite acțiuni non-verbale care marchează dialogul personajelor operei dramatice sau comportamentul protagonistului în cadrul unui monolog dialogat.

*Didascaliile sau indicațiile scenice sînt prescripțiile pe care autorul dramatic le alătură în piese dialogului propriu-zis.*Unele didascalii se adresează direct cititorului sau numai spectatorului.*Una din funcțiile didascaliilor este de a dezvolta imaginația cititorului de a-l stimula sa construiască un microunivers spațial și temporal.*Componentele didascaliilor sunt:lista cu numele personajelor,precizarea locului si timpului,indicațiile referitoare la decor,indicațiile referitoare la mimică,gesturile personajelor,indicațiile referitoare la mișcarea scenică a actorului.