R O M Â N I AMINISTERUL PUBLIC

PARCHETUL DE PE LÂNGĂÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Secţia de urmărire penală şi criminalisticăNumăr operator 3883

Nr.494/P/2013Verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei,

conform art.328 C.p.p.PROCUROR ŞEF SECŢIE,

CAMELIA SUTIMAN

R E C H I Z I T O R I UAnul 2014, luna 08, ziua 11

Procuror CRISTODOR ADRIANA DENISA din cadrul Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică,

Examinând actele dosarului cu numărul de mai sus, privind pe

inculpat FICIOR IOAN,

cercetat pentru săvârşirea infracţiunii contra umanităţii prev. de art.439

alin.1 lit.j cu aplic. art.5 din Codul penal.

EXPUN URMĂTOARELE:

Situaţia de fapt:

La data de 18.09.2013 a fost înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie denunţul formulat de către Institutul de Investigare a

Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc împotriva colonelului rez.

FICIOR IOAN DAN, fost comandant al coloniei de muncă Periprava, sub aspectul

săvârşirii infracţiunii de genocid deoarece în perioada 1958-1963 a instituit un regim

de exterminare a deţinuţilor politici aflaţi în executarea pedepselor privative de

libertate în cazul acestor colonii de muncă.

Din analiza actelor existente la dosar a reieşit faptul că în perioada 1.08.1958

– 1.10.1960 FICIOR IOAN a îndeplinit funcţia de locţiitor de comandant pentru

pază şi regim, iar în perioada 1.10.1960-1.11.1963 a fost comandant al coloniei de

muncă de la Periprava.

În urma investigaţiilor desfăşurate, Institutul de Investigare a Crimelor

Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a identificat o serie de probe care

indică faptul că în perioada în care FICIOR IOAN a îndeplinit funcţii de conducere

în cadrul Coloniei de muncă Periprava, deţinuţii politici au fost supuşi unui regim de

detenţie extrem de dur, aplicat de către FICIOR IOAN. Acest tip de regim de

detenţie aplicat în cadrul coloniei de muncă poate fi calificat drept unul de

exterminare prin raportare la condiţiile inumane de detenţie care au dus la final la

decesul unui număr de 103 deținuți, toţi făcând parte din colectivitatea

contrarevoluţionarilor, anul cu cele mai multe decese fiind 1960 (53 de decese).

* *

*

Pentru o justă înţelegere a fenomenului represiv instrumentat sub regimul

comunist din România în perioada 1948-1964,perioadă care cuprinde și activitatea

inc. Ficior Ioan, se cuvine să ne îndreptăm mai întâi atenţia asupra evenimentelor

interne şi internaţionale care au dus la instaurarea monopolului politic al Partidului

Comunist.

Sprijinul de care se bucura Partidul Comunist din România (PCR) în rândul

populaţiei era infim1 înainte de 1944, astfel că explicaţiile pentru apariţia unui regim

reprezentând o ideologie străină de societatea românească trebuie căutate, cu 1 La momentul 23 august, PCR avea mai puţin de 1000 de membri în toată ţara. Vezi Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, Bucureşti, 2006, p. 36, accesibil online la http://www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf, accesat la 17.01.2014.

2

precădere, la nivelul dinamicii relaţiilor internaţionale în contextul celui de-al doiea

Război Mondial2.

„Momentul zero” al procesului de intrare a României sub sfera de influenţă

sovietică îl constituie ocuparea teritoriului național de către Armata Roșie, după

actul de la 23 August, prin care Regele Mihai, a declarat, unilateral, încetarea

operaţiilor militare împotriva Aliaţilor, în speţă a Uniunii Sovietice și trecerea

României de partea coaliției antihitleriste.

În aceste condiţii, în perioada ce a urmat loviturii de stat de la 23 august 1944,

Uniunea Sovietică a acționat sistematic, prin intermediul pârghiilor de forță (trupele

Armatei Roșii prezente în țară) și presiune (Partidului Comunist) sub pretextul

”epurării societății și instituțiilor românești” de elementele fasciste pentru

sovietizarea/comunizarea României şi desfiinţarea sistemului instituțional

democratic.3

Acţiunile Înaltului Comandament Aliat, controlat de sovietici4 ,care aveau

drept scop încorporarea României în sfera de influenţă a URSS, au venit în sprijinul

PCR sub pretextul „asigurării ordinii în spatele frontului”5.

În realitate, Comisia Aliată (Sovietică) de Control (C.A.(S.)C.) care fusese

constituită6 „a funcţionat ca un supraguvern al României”7, executivul român fiind

obligat să îndeplinească toate instrucţiunile venite de la C.A.(S.)C. Astfel, s-a 2 Hugh Seton Watson, The Eastern European Revolution, ediţia a III-a, Methuen&Co. Ltd. Londra, 1956, passim. Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, op. cit., p. 37. 3 În aprilie 1945, Stalin a menţionat într-o discuţie cu liderul comunist jugoslav Tito că „acest război nu este ca acele din trecut.Oricine ocupă un teritoriu imune şi propriul sistem social.Ficare impune propriul sistem social până unde înaintează armata lui”, apud în Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop , „Sovietizarea României.Percepţii anglo-americane” (1944-1947)”, București, Editura Iconica, 1993, p.8.

4 În urma acordului de procentaj din octombrie 1944 de la Moscova dintre URSS și Marea Britanie, România rămânea în sfera de influență sovietică.

5 Dennis Deletant, România sub regimul comunist, ediţia a II-a, editor Romulus Rusan, trad. Delia Răzdolescu, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2006, p. 55.6 Comisia Aliată (Sovietică) de Control a fost instituită prin art. 18 al Convenţiei de Armistiţiu, semnată la 12 septembrie 1944 între România şi Marile Puteri (URSS, Marea Britanie, SUA). Vezi Octavian Roske (coord.), România 1945-1989. Enciclopedia regimului comunist. Represiunea. A-E, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2011, pp. 362-365.7Dinu C. Giurescu, Alexandru Ştefănescu, Ilarion Ţiu, România şi comunismul.O istorie ilustrată, Editura Corint, Bucureşti, 2010, p. 14.

3

derulat o adevărată campanie care avea drept obiectiv obţinerea controlului asupra

instituţiilor statului prin infiltrarea susţinătorilor PCR în funcţiile de răspundere şi

epurarea celor cu alte opţiuni politice, campanie care a durat şi după încheierea

oficială a războiului.

Convenția de Armistițiu a deschis porțile imixtiunilor sovietice în atribuțiile

organelor de drept autohtone și a favorizat acțiunile comuniștilor împotriva

oponenților politici, sub pretextul ”pedepsirii criminalilor de război” și

colaboratorilor regimului antonescian.

Sub acest pretext au fost întreprinse, la presiunea sovieticilor, arestări în

rândul ofițerilor armatei regale care luptaseră pe frontul de Est, foști

legionari,cetățeni români de naționalitate germană și maghiară, parte dintre cei

reținuți fiind internați în centre de internare.8

Rolul PCR, organizaţie ce fusese plasată în afara legii9 înainte de încheierea

armistiţiului, avea să crească exponenţial între 1944 – 1948 şi datorită punerii în

practică a unei strategii cu accente de violenţă în raport cu opoziţia. Astfel poate fi

explicată şi succesiunea rapidă a primelor guverne de după 23 august 1944. Încă de

la primul cabinet Sănătescu (23 august – 2 noiembrie 1944), care fusese alcătuit în

principal din militari, PCR deţinea portofoliul cheie al Justiţiei, prin Lucreţiu

Pătrăşcanu. Mai mult, începând cu luna octombrie 1944, la insistenţele sovieticilor,

au început epurările – în mod arbitrar şi abuziv – în rândul angajaţilor

Ministerului de Interne şi ai Armatei10.

Având în vizor obţinerea mai multor portofolii ministeriale, la începutul lui

octombrie 1944, Partidul Comunist Român s-a aliat cu Partidul Social Democrat,

8 La sfârșitul anului 1944 existau în România 36 de lagăre numerotate, în fiecare județ existând centre de detențiesupravegheate de poliție și jandarmerie în Arhivele Totalitarismului, nr.1-2/1994, p.18.

9 Actul normativ invocat pentru interzicerea Partidului Comunist din România a fost „Legea pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice”, publicată în Monitorul oficial, din 19 decembrie 1924. 10 Dennis Deletant, op. cit., pp. 56-57.

4

formând Frontul Naţional Democrat (FND), alianța reprezentând, prin programul

populist, un factor de presiune și destabilizare a ordinii de drept.11

În perioada următoare la conducerea statului s-au succedat mai multe guverne,

care din cauza presiunilor Comisiei Aliate(sovietice) de Control și-au dat demisia.

Punctul culminant a fost atins când Regele Mihai a cedat presiunilor iar la 06 martie

1945 Petru Groza a fost numit premier, fiind „prima dată în istoria modernă şi

contemporană a României când şeful guvernului român era desemnat de

reprezentantul unei puteri străine.”12

Guvernul Petru Groza, controlat de comuniști, a accelerat tranziţia spre

regimul de „democraţie populară”, care presupunea implementarea primei faze de

comunizare a României13 nu fără importanţă fiind faptul că ministerele de Interne,

Justiţie, Război şi Economie aparţineau comuniştilor.

Pentru a păstra aparențele unui guvern de ,, largă concentrare democratică”,

care de fapt era,, întruchiparea unei coaliții fictive”14, erau incluși și disidenți liberali

și țărăniști, iar portofoliul Ministerului de Externe a fost acordat lui Gheorghe

Tătărăscu. Noul prim-ministru a anunţat în chiar a doua zi a mandatului său epurarea

din viaţa publică15 a celor consideraţi „fascişti” ceea ce a dus, în realitate, la

numeroase abuzuri împotriva celor cu convingeri anti-comuniste, sute de ofiţeri

fiind victime ale acestui prim val de arestări.

11 Florin Constantiniu, Alesandru Duțu, Mihai Retegan, România în Război, 1941-1945,Editura Militară, București, 1245, p281-283.

12 Dinu C. Giurescu et. al.,op. cit., p. 18.13 Organizarea armatei și poliției după model sovietic,abdicarea regelui și expulzarea familiei regale, suprimarea partidelor ostile comunizării, lichidarea băncilor private, orientarea exportului României către Uniunea Sovietică, reforma agrară i crearea condițiilor pentru colectivizarea agriculturii. în Florin Constntiniu, Alesandru Duțu, Mihai Retegan, op.cit,p.289

14 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a IV-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2008, p.446

15Ibidem, p. 68.

5

Mai mult, Teohari Georgescu, noul ministru de interne, a ordonat

reorganizarea Poliţiei, Siguranţei, Jandarmeriei şi Corpului Detectivilor,

respectivele structuri (şi cu precădere Corpul Detectivilor) fiind infiltrate cu agenţi

sovietici şi simpatizanţi comunişti16. Nici sistemul judiciar nu a rămas intact, fiind

demişi peste 1000 de magistraţi care au fost înlocuiţi, şi ei, cu activişti comunişti

însărcinaţicu falsificarea actului de justiţie17.

Din cauza abuzurilor comise sub noul guvern , Regele Mihai a încercat să

provoace demisia cabinetului Groza intrând în așa numita ,,grevă regală”, prin

ruperea relațiilor cu guvernul și refuzul de a semna decretele semnate de miniștri..

În decembrie 1945, la conferinţa de la Moscova s-a căzut de acord că

includerea în guvern a unui reprezentant liberal şi a unuia ţărănist ar constitui o

măsură suficientă pentru dezamorsarea crizei guvernamentale, cu condiţia

organizării cât mai grabnice a unor alegeri libere. Forţat de împrejurări, regele Mihai

a acceptat soluţia de compromis în ianuarie 1946, chiar dacă aceasta a însemnat, în

practică, doar cooptarea în guvern a doi politicieni nereprezentativi, aparţinând

Partidului Naţional Ţărănesc (PNŢ) şi Partidului Naţional Liberal (PNL), ca miniştri

fără portofoliu18.

O radiografie a represiunii în perioada 1945-1947, indică faptul că, după

fiecare moment care a marcat o „întărire” a poziţiilor reprezentanţilor Partidului

Comunist, un nou val de arestări/epurări a fost declanşat. Din martie 1947 însă,

odată cu ratificarea tratatului de pace de către Marea Britanie, măsurile represive

încep să afecteze o parte din ce în ce mai mare a populaţiei19.

O reacţie la cele ce se petreceau a venit în mai 1947 chiar de la Gheorghe

Tătărescu, la vremea respectivă încă ministru de externe, care a făcut un rechizitoriu

16Ibidem, pp. 67-69. 17 Ibidem, pp. 69-70.18 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a IV-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2008,

p.453

19 Dinu C. Giurescu et. al., op.cit., p. 22.

6

sever la adresa politicii guvernului, vorbind despre „excesele regimului de excepţie

[...] Şi, în primul rând, excesele arestărilor preventive [...] În aceeaşi ordine de

preocupări se aşază şi reacţiunile sufleteşti defavorabile guvernului, create de

tratamentul arestaţilor şi condamnaţilor politici [...]” precum şi „regimul rechiziţiilor

încă în practică şi care continuă, cu toate abuzurile şi excesele sale”20.

Două luni mai târziu, în iulie 1947, după ratificarea tratatului de pace de către

SUA, regimul a instrumentat un atac concertat asupra Partidului Naţional Ţărănesc.

Ca parte a unei acţiuni provocatoare, liderilor ţărănişti li s-a propus facilitarea

plecării lor din ţară, pentru a lupta din exil împotriva comunizării ţării. Preşedintele

partidului, Iuliu Maniu, în disperare de cauză, a aprobat ceea ce el considera a fi o

„datorie de onoare” în circumstanţele date. Astfel, 12 fruntaşi ţărănişti, inclusiv

vicepreşedintele Ion Mihalache, s-au pregătit pentru a pleca în mod clandestin cu

avionul de la Tămădău spre Turcia, cu destinaţia finală Franţa. Întreaga acţiune era

însă o capcană pregătită de Siguranţa comunistă, la ordinele lui Teohari Georgescu,

ministrul de Interne, şi creată cu scopul de a compromite PNŢ. În dimineaţa zilei de

14 iulie, cei 12 au fost arestaţi şi mai apoi supuşi torturilor, alături de ceilalţi lideri

ţărănişti care aleseseră să rămână în ţară şi care au fost şi ei reţinuţi, inclusiv Iuliu

Maniu. La finalul lunii iulie, Partidul Naţional Ţărănesc a fost scos în afara legii21.

Destructurarea PNȚ şi a celorlalte formaţiuni politice s-a făcut treptat,

punându-se astfel capăt de facto sistemul politic pluralist din România.

La procesul care a avut loc între 29 octombrie şi 11 noiembrie 1947, printre

inculpaţi s-au regăsit atât Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, cât şi alți oameni politici

acuzarea urmărind să demonstreze că, de fapt, tentativa de fugă ilegală din ţară era

doar ultima dintr-un şir lung de „activităţi criminale împotriva statului” astfel că,

pentru un delict care la vremea respectivă se pedepsea cu închisoare de la 3 la 6 luni,

Maniu şi Mihalache au fost condamnaţi la temniţă grea pe viaţă, ceilalţi membri din

20 Florin Constantiniu, op. cit., p. 463.21 Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Alexandru Cebuc, Istoria Partidului Naţional Ţărănesc. Documente 1926-1947, Editura Arc, Bucureşti, 1994, pp. 285-287.

7

lot primind şi ei pedepse mari precum Ilie Lazăr (12 ani) sau Nicolae Carandino (6

ani). Mai mult, în întreaga ţară s-au operat mii de arestări ale membrilor şi

simpatizanţilor PNŢ22.

La 5 decembrie 1947, prin Legea 341,„organele judecătoreşti” au fost

trecute sub control politic.

„Dezvăluirile” din procesul ţărăniştilor au oferit material propagandistic şi

pentru atacul împotriva PNL-Gheorghe Tătărescu23, sub pretextul că parte dintre

cei arestaţi fuseseră în contact, prin natura meseriei lor, cu Ministerul Afacerilor

Străine. Prin urmare, în luna noiembrie a avut loc o finală remaniere a guvernului

înainte de lovitura de graţie ce va fi dată monarhiei în decembrie 1947. Tătărescu a

fost îndepărtat iar în locul său a fost numită Ana Pauker, în vreme ce Ministerul

Finanţelor a fost preluat de Vasile Luca.

Printr-o lovitură de stat, forma de guvernământ a fost modificată:Republica

Populară Română a fost instaurată la 30 decembrie 1947.

Transformarea societăţii româneşti putea fi făcută doar de sus în jos, pentru

punerea în practică a perceptelor marxist-leniniste era necesară reformarea

structurilor de stat. Astfel,în aprilie 1948 a fost votată noua Constituţie, scrisă

după tiparul celei sovietice din 1936, iar respectarea libertăţilor civile a intrat sub

imperiul arbitrariului.

Noul Partid Muncitoresc Român (rezultat din uniunea PCR şi PSD în

februarie 1948) şi-a asigurat controlul asupra instituţiilor RPR şi prin renunţarea la

principiul separării puterilor în stat. Acesta a fost înlocuit de sistemul

„organelor” puterii de stat care erau: Marea Adunare Naţională, Consiliul de

Miniştri, organele locale şi cele judecătoreşti24.

22Ibidem, p. 292.23 Dinu C. Giurescu et. al., op. cit., p. 23.24 Dinu C. Giurescu et. al., op. cit., p. 25.

8

Cea de-a doua Constituţie RPR, votată în 1952, prevedea explicit

instrumentarea unei politici „de îngrădire şi eliminare a elementelor capitaliste”,

precum şi rolul conducător al Partidului Comunist.Rolul justiţiei era, în primul

rând, acela de „a apăra regimul de democraţie populară şi cuceririle oamenilor

muncii”25.

Noul cadru legislativ a permis un adevărat asalt asupra proprietăţii private,

prin naţionalizarea întreprinderilor industriale, de transport, a băncilor, societăţilor

de asigurări şi minelor, precum şi prin colectivizarea pământurilor. În consecinţă,

zeci de mii de oameni (dintre care aproximativ 80.000 de ţărani) care s-au opus

acestor măsuri au fost încarceraţi26.

Controlul societăţii s-a făcut şi cu ajutorul supravegherii atente a tuturor

materialelor destinate publicului larg, instituindu-se o cenzură strictă, până la

eliminarea cărţilor „necorespunzătoare” din biblioteci şi librării. În acelaşi scop,

învăţământul a fost şi el adaptat cerinţelor ideologice ale noului regim, operându-se

atât epurări în rândul cadrelor didactice, cât şi modificări ale programei şcolare şi

ale manualelor.27 Libertatea religioasă a fost, la rândul ei, restrânsă, interzicerea

Bisericii Greco-Catolice conducând la arestarea, anchetarea şi condamnarea abuzivă

a mii de preoţi, călugări şi credincioşi; pe de altă parte, cultele cărora le-a fost

permisă funcţionarea s-au lovit de dificultăţi majore în practicarea religiei în viaţa de

zi cu zi28.

După instaurarea regimului comunist, conducerea politică a iniţiat un adevărat

program de anihilare a oricărei forme de opoziţie, iar mijlocul utilizat pentru

îndepărtarea tuturor celor care se manifestau critic la adresa noului regim a fost

condamnarea pentru infracțiuni politice și încarcerarea lor în penitenciare, lagăre și

colonii de muncă.

25Constituţia Republicii Populare Române (1952), articolul 65. Accesibil online la http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/const_1952.php, accesat la 17.01.2014.26 Dennis Deletant, op. cit., p. 92.27 Dennis Deletant, op. cit., pp. 92-93. 28 Ibidem, pp. 93-97.

9

Investigarea, judecarea și condamnarea pentru infracțiuni politice în acea

perioadă excedea sistemului judiciar, intrând, chiar și indirect, în atribuțiile

instituţiei Securității Poporului care făcea parte din conducerea executivă a statului.

Încă de la înfiinţarea sa prin Decretul nr. 221/30.08.1948, sub denumirea de Direcţia

Generală a Securităţii Poporului (DGSP), Securitatea a reprezentat principalul

instrument aflat la dispoziţia regimului comunist, prin intermediul căruia acesta s-a

menţinut la putere mai bine de 41 de ani.

Securitatea, ca instrument represiv, a obţinut şi menţinut un control strict

asupra populaţiei prin teroare. Etapa 1948-1964 a fost marcată de eliminarea

oponenţilor şi obţinerea obedienţei prin inocularea fricii în rândul cetăţenilor,

componentă fundamentală în administrarea actului de poliţie politică. Rolul oficial

al instituţiei era acela de a „apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea

Republicii Populare Române împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi” 29.,

organele de securitate fiind „singurele abilitate a instrumenta infracțiunile ce

primejduiesc regimul democratic și securitatea poporului” 30. Securitatea a folosit

mijloace brutale în primele două decenii ale regimului pentru eliminarea opozanţilor

politici, iar apărarea regimului de democraţie populară s-a realizat prin încălcarea

drepturilor şi libertăţilor înscrise în Constituţiile comuniste, care încetau să

funcţioneze atunci când o acţiune sau atitudine era considerată drept potrivnică.

Investigarea infracțiunilor politice se făcea de către Securitate, iar judecata

reprezenta o procedură strict formală în urma căreia era emisă hotărârea de

condamnare.

După înfiinţarea Securităţii a urmat însă o serie de reorganizări care reflectă

lupta dată la vârful structurilor de putere pentru controlul acesteia. Astfel, în 1951,

DGSP s-a tranformat în Direcţia Generală a Securităţii Statului, iar în 1952 DGSS a

29 Decretul nr. 221 pentru înfiinţarea şi organizarea Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului din 30 august 1948, apud. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Securitatea. Structuri – cadre. Obiective şi metode, vol. I (1948-1967), coord. Florica Dobre, Florian Banu, Theodor Bărbulescu, Camelia Ivan Duică, Liviu Ţăranu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006, pp. 10-12 (în continuare C.N.S.A.S., Securitatea...).30 Decretul 221 pentru înfiinţarea şi organizarea Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului, art. 4, apud. C.N.S.A.S., Securitatea..., p. IX.

10

ieşit de sub tutela MAI, fiind înfiinţat Ministerul Securităţii Statului. În 1953, cele

două organisme au fuzionat din nou şi trei ani mai târziu, MAI a fost restructurat,

fiind împărţit în două departamente, al Securităţii şi al Internelor31.

Printre cele mai importante direcţii s-au numărat cele care se ocupau de

anchete, de informaţii interne şi externe sau de filaj şi investigaţii, sub diferitele lor

nume.

Legislația represivă

Dat fiind faptul că regimul comunist a fost impus în România prin teroare şi

violenţă, cu numeroase încălcări ale drepturilor omului, ale legilor RPR în vigoare şi

chiar a Constituţiei32, s-a ajuns la existenţa a două tipuri de legislaţie represivă: cu

caracter public şi cu caracter secret. Actele legislative au fost redactate şi puse în

aplicare cu scopul de a conduce o adevărată „campanie de anihilare” a anumitor

categorii sociale, care au fost vizate pentru detenţie politică: membrii partidelor

istorice, simpli membri sau simpatizanţi ai Mişcării Legionare, funcţionari ai

Siguranţei, foşti primari, prefecţi, senatori, deputaţi, miniştri, membri grupărilor

anticomuniste, ţărani care s-au opus colectivizării, clerici etc33.

Esenţial pentru politica de represiune impusă de regim a fost articolul 4 al

Codului Penal din 1948, prin care se stabilea că „Legile care prevăd măsuri de

siguranţă se aplică şi infracţiunilor comise anterior punerii lor în vigoare”34.

Încălcarea principiului neaplicării retroactive a legii (care exista, totuşi, în prima

variantă a Codului Penal din 1948) a permis regimului să emită hotărâri împotriva

acelora consideraţi a fi „duşmani ai poporului” din cauza acţiunilor întreprinse

înainte de stabilirea regimului de „democraţie populară”. 31 C.N.S.A.S., Securitatea..., pp. IX-XVIII. 32 Atât Constituţia din 1948 (art. 30), cât şi cu Constituţia din 1952 (art. 87) prevedeau că nimeni nu poate fi arestat sau condamnat fără o hotărâre judecătorească. Constituţia din 1948 este accesibilă la http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/const_1948.php. Constituţia din 1952 este accesibilă la http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/const_1952.php. Accesate la 17.01.2014. 33 Octavian Roske, op. cit., p. 497.34 Codul Penal republicat în Buletinul Oficial nr. 48 din 27 februarie 1948, apud. Andrei Muraru (coord.), Clara Mareş, Dumitru Lăcătuşu, Cristina Roman, Marius Stan, Constantin Petre, Sorin Cucerai, Dicţionarulpenitenciarelor din România comunistă (1945-1967), Editura Polirom, Iaşi, 2008, p.21.

11

Articolele 207 – 218 ale Codului Penal din 1948, privind „crime şi delicte

contra siguranţei interioare a statului” au fost principalele instrumente folosite în

lupta împotriva opoziţiei. Dintre acestea, unul dintre instrumentele predilecte ale

regimului era articolul 209, care incrimina „uneltirea contra ordinii sociale”.Acest

articol a suferit numeroase modificări faţă de forma sa iniţială, ajungând în anii de

intensificare a represiunii un instrument penal foarte des folosit în formularea

„concluziilor de învinuire” de către anchetatorii Securităţii. Iniţial, în Codul Penal al

RPR din 1948, uneltirea nu a fost considerată o crimă, ci un delict, ceea ce automat

modifica regimul pedepsei: se putea administra doar închisoare corecţională, o

formă de detenţie mult mai uşoară. Erau socotite delicte de uneltire contra ordinii

sociale şi pedepsite ca atare următoarele infracţiuni: propovăduirea prin viu grai a

schimbării formei de guvernământ (închisoare de la 6 luni la 3 ani şi interdicţie

corecţională de la 1 la 3 ani), propaganda pentru răsturnarea violentă a ordinii în stat,

constituirea de asociaţii secrete în acest scop, sau stabilirea de legături cu persoane

şi asociaţii din străinătate în scopul uneltirii (fapte pentru care se prevedea

închisoare corecţională de la 3 la 7 ani şi interdicţie corecţională de la 3 la 5 ani). În

finalul articolului, prin alineatele 3 şi 4 erau incriminate iniţierea şi participarea la

„organizaţii de tip fascist, politice, militare şi paramilitare”, respectiv propaganda

în favoarea acestora.

La 14 ianuarie 1950, Prezidiul Marii Adunări Naționale a promulgat Decretul

nr.6 , prin care se înființau coloniile de muncă și care stipula la art.1 că ”pentru

reeducarea elementelor dușmănoase RP Române și în vederea pegătirii și încadrării

în viața socială, în condițiile democrației populare și construirii socialismului se

înființează unități de muncă” unde urmează a fi internați ,,acei care prin faptele lor,

sau indirect, primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democrație

populară, îngreunează construirea socialismului în R.P. Română, precum și cei care

în același mod, defăimează puterea de stat sau organele sale”35. 35 Cristina Troncotă, Colonia de muncă, în Arhivele Totalitarismului, an.I, nr.1/1993., p.169.

12

În baza acestui decret, la 03 aprilie 1950, Gheorghe Pintilie, ministrul adjunct

al Mnisterului Afacerilor Interne a semnat ordinul nr.100 care aducea precizări

referitoare la categoriile socio-politice , pretabile a fi internate.36

Art.2 al acestui Decret specifica: ,, elementele dușmănoase” în cauză.

Conform acestui articol, puteau fi internate în unitățile de muncă, persoanele care ,,

prin faptele sau manifestările lor, direct sau indirect, primejduiesc sau încearcă să

primejduiască regimul de democrație populară, îngreunează, sau încearcă să

îngreuneze construirea socialismului în România, precum și cei care, în același mod,

defăimează puterea de stat sau organele sale( adică Partidul Comunist, Securitatea,

Miliția și Tribunalele), dacă aceste fapte nu constituie sau nu pot constitui prin

analogie infracțiuni; condamnații pentru infracțiuni împotriva Securității Republicii

Populare Române care la expirarea pedepsei nu se dovedesc reeducați.” Toate aceste

categorii de persoane puteau fi internate în unitățile de muncă pe o perioadă cuprinsă

între 6 luni și 2 ani. De asemenea, durata internării putea fi redusă sau prelungită în

funcție de rezultatele reeducării fără a depăși 5 ani. Trimiterea în unitățile de muncă

se realiza prin decizia Ministerului de Interne.

Ca urmare a ,, ascuțirii luptei de clasă”, unitățile de muncă au fost

transformate prin H.C.M nr. 1554 din 22 august 1952 în colonii de muncă.

Totodată, au fost identificate, pe baza ideologiei marxist-leniniste, noi categorii de

persoane care ,, sabotau în mod organizat măsurile Guvernului și Partidului de

întărire a dictaturii proletariatului și construirea cu succes a socialismului”. Pentru o

mai bună supraveghere a lor, precum și ,, pentru a curăți cele mai importante centre

vitale ale țării de elementele dușmănoase” s-a hătărât internarea lor în coloniile de

muncă.

Astfel, urmau să fie internați, față de categoriile prevăzute în Decretul din 06

ianuarie 1950, toți cei care ,, lansează sau răspândesc zvonuri alarmiste, tendențioase

și dușmănoase; ascultă și difuzează propaganda deșănțată a posturilor de radio

36 Ibidem, p.170

13

imperialiste”, toți cei care ,, înjurau Partidul Muncitoresc Român și conducătorii săi,

precum și pe cei ai Uniunii Sovietice și ai țărilor de democrație populară”; toți

cetățenii români care ,, întrețin legături de prietenie cu legațiile imperialiste,

frecventează manifestările propagandistice ale acestor legații”. În această categorie

au fost incluse toate persoanele care participau la activități culturale organizate de

ambasadele occidentale sau care împrumutau cărți de la bibliotecile consulatelor

străine, altele decât cele ale statelor comuniste, și care nu puteau fi sancționate

penal, chiar și prin analogie cu alte fapte pedepsite.

Mai erau menționați: cei care îndemnau la ,, manifestări rasiale și șovine”,

care instigau la nesupunere față de măsurile luate de guvern și care refuzau să le

aplice, în special acele măsuri care se refereau la Gospodăriile Agricole de Stat,

întovărășiri, colectări, planuri de cultură persoanele care ,, aveau un trecut

reacționar”, sau foștii proprietari de fabrici și pământ care dețineau funcții de

răspundere și care erau ,, delăsători în muncă”; cei care făceau prozelitism;

persoanele care transmiteau prin corespondență internă sau externă ,, știri

tendențioase, alarmiste și dușmănoase”; foștii membrii ai partidelor fasciste și ai

celor burghezo-moșierești( PNȚ, PNL, PSD-Titel Petrescu, PNL-Gheorghe

Tătărescu, PNC); foștii ofițeri ai armatei regale, ai Serviciului Special de Informații,

ai Siguranței și Poliției; foștii condamnați pentru trecerea frauduloasă a frontierei,

începând cu anul 1945; chiaburii sabotori, rudele ,,trădătorilor și spionilor” sau ale

celor care au fugit peste graniță începând cu anul 1945; recidiviștii cu condamnări

mai mari de 3 ani și care reprezentau un pericol pentru liniștea și siguranța ,,

oamenilor muncii”.

Prin această Hotărâre durata internărilor era stabilită între 6 luni și 5 ani, iar

internarea administrativă a persoanei se făcea printr-o decizie a unei Comisii

Speciale a Ministerului de Interne, pe baza propunerii Securității și Miliției37.

37 Dicționarul Penitenciarelor din România comunistă, 1945-1967, IICCR, ed. Polirom 2008, pag 61-62

14

De menționat că în perioada 1950-1954 au fost internate în coloniile de muncă

22077 persoane.38

O altă modificare importantă care survine în această a doua perioadă de

teroare se referă la denunţ şi la modul în care denunţul era incriminat/pedepsit.

Primele modificări în acest sens au fost operate prin Decretul 469/1957, care

extindea incriminarea omisiunii şi asupra celor care nu denunţau actele de uneltire

contra ordinii sociale, prevăzute de articolul 209

Ulterior, prin Decretul 318/1958, s-a stabilit că erau culpabili de omisiune de

denunţ şi cei care nu au adus la cunoştinţa „organelor competente” pregătirea actelor

de subminare a economiei naţionale sau sabotaj, pedeapsa fiind şi ea majorată:

închisoare corecţională între 3 şi 10 ani. Mai mult, se stipula că „actele pregătitoare”

ale omisiunii denunţului „se pedepsesc ca şi infracţiunea consumată”, iar prin

articolul 230 alineatul 2 primeau aceeaşi pedeapsă cu făptuitorii „complicii,

tăinuitorii şi cei care vor fi favorizat pe infractori”.

În acelaşi text de lege, incriminarea omisiunii de denunţ de la articolul 228 a

fost practic extinsă asupra nedenunţării tuturor infracţiunilor cu caracter politic.

Aplicarea tuturor acestor măsuri – dar şi a Decretului nr. 89/1958, coroborat

cu HCM 282/5 martie 1958, care prevedea arestarea tuturor foştilor membri ai

Gărzii de Fier, au dus la o creştere exponenţială a numărului deţinuţilor politici. În

numeroase cazuri, acuzaţia de „legionarism” nu a fost dovedită cu probe concrete,

fiind însă folosită pentru încarcerarea opozanţilor regimului comunist. Dacă

statisticile oficiale indicau cifra de 6.406 de persoane închise pentru delicte

împotriva securităţii statului în 1955, numărul acestora a cunoscut următoarea

evoluţie: 6.211 (ianuarie 1958) – 10.125 (decembrie 1958) – 17.613 (ianuarie

1960)39. Aceste cifre demonstrează fără echivoc existenţa unui nou val de represiune

masivă motivată politic începând cu vara anului 1958. Această perioadă a luat sfârşit

38 Cristian Troncotă, op.cit., p.172.

39 Dennis Deletant, op. cit., p. 123.

15

în 1960, când regimul comunist a instituit o serie de măsuri menite a scădea numărul

deţinuţilor condamnaţi pentru delicte politice.

O parte din actele normative de tip represiv au fost însă secretizate deoarece

ele aveau să contravină însăşi Constituţiei, care prevedea respectarea anumitor

drepturi fundamentale ale cetăţeanului40. Astfel, articolul 30 din Constituţia din 1948

prevedea faptul că „Nimeni nu poate fi condamnat şi ţinut a executa o pedeapsă

decât în baza hotărârii judecatoreşti, pronunţate în conformitate cu legea.”41În

consecinţă, sute de mii de oameni au fost afectaţi de dispoziţiile arbitrare ale

regimului, aceştia fiind internaţi în lagăr, deportaţi, trimişi în domiciliu obligatoriu

sau supuşi confiscării bunurilor fără să aibă dreptul de a se apăra în instanţă42.

Acest tip de măsuri legislative represive au fost îndeobşte folosite mai ales

pentru trimiterea, fără proces, a unor oameni consideraţi de regim a fi „elemente

periculoase” în domiciliu obligatoriu, pentru internarea în colonii şi unităţi de

muncă sau pentru fixarea unui loc de muncă obligatoriu.Trebuie spus că aceste acte

normative vizau categorii largi de persoane, „oricine putând face obiectul acestor

reglementări” şi, mai mult, „nu conţineau prevederi referitoare la posibilitatea unei

căi de atac din partea celor care s-ar fi considerat nedreptăţiţi”43.

Sistemul penitenciar

Sub aspect normativ, în perioada la care facem referire, 1956-1963,

organizarea şi funcţionarea sistemului penitenciar a fost reglementată prin Decretul

40 Gheorghe Gheorghiu Dej, Articole şi cuvântări Bucureşti, Editura pentru Literatură Politică, 1953, p. 527, apud. Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, op. cit., p. 195.41 Constituţia din 1948, art. 30. În Constituţia din 1952, la articolul 87 se stabilea, similar, faptul că „Cetatenilor Republicii Populare Romane le este garantata inviolabilitatea persoanei.Nimeni nu poate fi arestat decat pe baza hotaririi tribunalului sau a procurorului, conform prevederilor legii.”42 Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, op. cit., p. 196.43Andrei Muraru (coord.) et. al., op. cit., p. 24

16

nr. 38/1951 privind organizarea Direcţiunii Generale a Penitenciarelor, Hotărârea

Consiliului de Miniştri nr. 729/1951, privind organizarea și funcționarea Direcției

Generale a Penitenciarelor, Coloniilor și Unităților de Muncă şi mai multe

regulamente adoptate prin ordine sau decizii ale MAI (Regulamentul de Funcţionare

a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Coloniilor şi Unităţilor de Muncă din 1952

şi Regulamentul privitor la organizarea pazei interioare şi exterioare a locurilor de

detenţie din 1962).

HCM 729/1951 stipula în art.1 faptul că DGPCUM este „organ al

Ministerului Afacerilor Interne care asigură executarea pedepselor şi măsurile

privative de libertate prin izolarea elementelor periculoase din punct de vedere

social, în scopul reeducării lor pentru a deveni elemente folositoare societăţii”.

Totodată art. 2 prevedea „izolarea, ţinerea sub pază şi reeducarea elementelor

dăunătoare intereselor poporului muncitor, îndepărtarea pe cale

administrativă din societate”, în conformitate cu dispoziţiunile legale în vigoare.

Acest din urmă articol face trimitere la deţinuţii politici, condamnaţi pentru

săvârșirea unor infracțiuni grave, pentru care are loc o înăsprire a regimului de

detenție.

Prin aceeaşi HCM 729/1951 s-a înfiinţat şi o Direcţie Politică în cadrul

DGPCUM, condusă în fiecare penitenciar de un locţiitor politic.Direcţia Politică era

subordonată Direcţiei Generale Politice din MAI care, la rândul ei, se afla în

subordinea Secţiei Administrativ Politice a Comitetului Central al PMR. În realitate,

Direcţia Politică şi locţiitorul politic dublau ierarhia din cadrul sistemului

penitenciar, asigurând partidului un control crescut asupra a ceea ce se întâmpla în

centrele de detenţie „în cele trei direcţii: politică, de cadre, de educare”44. Locţiitorul

politic avea o autoritate similară cu a comandantului, astfel că, deşi din punct de

vedere legal nu avea atribuţii în ceea ce priveşte regimul de detenţie, înfometare,

pedepsirea detinuţilor, lipsa asistenţei medicale, el se implica direct în toate aceste

44 Octavian Roske, op. cit., p. 407.

17

privinţe45. Mai mult, este documentată colaborarea locţiitorilor politici cu Securitatea

locală, căreia i se înaintau rapoartele cu informaţiile furnizate de reţeaua informativă

din penitenciare46.

Organizarea sistemului penitenciar realizată prin intermediul HCM 729/1951

era una „excesiv birocratizată”47, vizându-se acoperirea tuturor domeniilor de

activitate din penitenciare, colonii şi unităţi de muncă, de la politic şi administrativ

la economic şi sanitar.

În anii ce au urmat, DGPCUM a suferit o serie de transformări la nivel de

organizare. Astfel, în 1952, DGPCUM s-a divizat în Serviciul Penitenciare şi

Direcţia Lagăre şi Colonii de Muncă, păstrând subordonarea faţă de MAI, iar în

octombrie 1953 Serviciul Penitenciare s-a transformat în Direcţia Închisori şi

Penitenciare, unificându-se în septembrie 1954 cu Direcţia Lagăre şi Colonii de

Muncă şi formând Direcţia Penitenciare, Lagăre şi Colonii (DPLC). În 1956, odată

cu reorganizarea MAI, DPLC a devenit Direcţia Generală a Penitenciarelor şi

Coloniilor de Muncă şi a păstrat această titulatură până în 196748.

În 1952 a intrat în vigoare şi Regulamentul de Funcţionare a Direcţiei

Generale a Penitenciarelor, Coloniilor şi Unităţilor de Muncă, prin decizia

ministrului de Interne, regulament prin care se stabilesc organigrama DGPCUM, şi

atribuţiile direcţiilor, serviciilor şi birourilor din cadrul unităţii centrale, între care:

Direcţia Politică, Direcţia Pazei şi a regimului locurilor de deţinere, Direcţia

Cadrelor, Serviciul Educării, Serviciul Sanitar etc.

Conform articolului 79 din Regulament, organele exterioare erau: Centrele de

Triere, Serviciul de Coordonare Constanţa, Penitenciarele, Coloniile de muncă şi

Unităţile Productive. Penitenciarele, coloniile de muncă şi unităţile de muncă aveau

45Ibidem.46Ibidem.47 Andrei Muraru (coord.) et. al., op. cit., p. 3048 Vezi Octavian Roske, op. cit., pp. 526-531.

18

ca sarcină, conform articolului 82 ”asigurarea pazei deţinuţilor, aplicarea regimului

penitenciar sau de internare în vederea reeducării lor”.

• Centrele de Triere erau definite, în articolul 80 al Regulamentului din

1952 ca „penitenciare care primesc şi triază condamnaţii şi internaţii

primiţi de la DGSS şi DGM şi îi îndrumează către Penitenciarele de

executarea pedepselor, colonii de muncă”.

• Serviciul de coordonare Constanţa coordona „munca coloniilor de la

Canalul Dunăre-Marea Neagră49, potrivit ordinelor şi instrucţiunilor

primite” de la DGPCUM (art. 81)

• Coloniile de muncă erau definite ca „organe executive, administrative

şi operative subordonate DGPCUM în care deţinuţii condamnaţi sunt

supuşi reeducării prin muncă” (art. 92)

• Unităţile de muncă (art. 100) erau la rândul lor definite ca „organe

executive, administrative şi operative”, subordonate DGPCUM, „în

care îşi fac educaţia prin muncă elementele duşmănoase Republicii

Populare Române”.

• „Unităţile productive, atelierele şi fermele sunt organizate pe lângă

penitenciare, în scopul educării deţinuţilor prin muncă şi însuşirea unei

meserii” (art. 104)

Conform articolul 83 în subordinea DGPCUM funcţionau Colonii de Muncă,

Unităţi de Muncă şi Unităţi productive. Coloniile de Muncă constituiau „organe

executive, administrative şi operative”, în care „deţinuţii condamnaţi sunt supuşi

reeducării prin muncă”. Ele erau conduse de un Director, ajutat de către un Locţiitor

Politic, Locţiitor de director şi trei ajutori Directori de serviciu. Potrivit schemei de

organizare stabilită în art. 95 alături de funcţiile de conducere menţionate se mai

regăsesc: Corp Pază, Biroul Inspecţii, Biroul Evidenţei, Biroul Producţiei, Biroul 49 La Canalul Dunăre-Marea Neagră s-au desfăşurat lucrări începând cu vara lui 1949 pâna în iulie 1953. Vezi Andrei Muraru (coord.) et. al., op. cit., pp. 193-252.

19

Organizare, Biroul Educare, Responsabil Cadre, Biroul Contabilitate, Biroul

Aprovizionare, Biroul Administrativ.

Conform dispozițiilor normative comandantul lagărului-coloniei este șeful

direct al întregului personal al lagărului colonie. El poartă o totală răspundere pentru

paza, izolarea, just aplicare și îndeplinirea regimului de către condamnați, pentru

paza și apărarea lagărului –coloniei, pentru justa organizare a scoaterii

condamnaților la munci și paza lor, izolarea la locurile de muncă, îndeplinirea

normelor de producție stabilite și calitatea lucrărilor executate de condamnați.

Astfel, atribuţiile directorului de colonie erau următoarele:

asigură în cele mai bune condiţiuni, paza Coloniei pentru a preîntâmpina

evadările;

să asigure lagărul- colonia cu inventarul necesar pentru deținerea și paza

condamnaților și să întrețină în bună stare împrejmuirea zonelor interioare și

exterioare interzise ;

să primească pe condamnați în colonie și să-i dețină numai pe baza hotărârilor

judecătorești completate cu toate datele necesare și numai acea categorie de

condamnați pentru care e destinat lagărul-colonia( adică categorii de

contrarevoluționari sau de drept comun)

să dețină și să repartizeze pe condamnați pe secții și barăci, strict pe termene de

pedeapsă

să treacă regulat , săptămânal, prin toate barăcile și secțiile, cu scopul de a

verifica deținerea și repartizarea condamnaților pe barăci și camere și să întrebe

pe condamnați dacă au de făcut cereri, reclamații adresate administrației

lagărului-colonie

să stabilească zilele în care condamnații pot face cereri și reclamații adresate

instituțiilor superioare, de partid, Ministerului Afacerilor Interne și șefului

Direcției Penitenciare, Lagăre și Colonii

20

să organizeze îmbăierea condamnaților și dezinfectarea îmbrăcămintei lor, a

camerelor și barăcilor

să asigure pregătirea și distribuirea la timp a hranei ce se cuvine condamnaților

după norma stabilită

să elibereze personal pe condamnați din lagăr colonie verificând amănunțit

efectuarea formelor și legalitatea actelor de eliberare și identitatea

condamnaților ce urmează să fie eliberați

să urmărească și să fie exigent față de condamnați în ceea ce privește

îndeplinirea regimului stabilit și a ordinii interioare în barăci, camere din lagăr

colonie iar pentru cei ce încalcă regimul să aplice pedepse

să întrețină în stare bună utilajul din barăcile de locuit, izolatoare, carceri și să

urmărească starea lor de curățenie

să întocmescă un grafic lunar pentru percheziționarea condamnaților, pe barăci,

în așa fel ca lunar fiecare baracă și condamnat să fie percheziționat cel puțin de

două ori și să urmărească ca perchezițiile să se facă amănunțit și în zilele

prevăzute în grafic

să asigure organizarea și efectuarea justă a perchezițiilor individuale a

condamnaților nou intrați în lagăr-colonie, întocmirea chitanțelor și inventarelor

pentru lucrurile, obiectele de valoare și îmbrăcămintea luată de la condamnați

în timpul percheziției și predarea lor la timp pentru păstrare.

Comandantul lagărului-coloniei numește personal pe șefii de excortă și pe

militarii pentru excortare și îi instruiește de felul în care se face escortarea

condamnaților la munci și paza lor la locurile de muncă, de asemenea verifică

regulat cum se face escortarea condamnaților și cum se execută serviciul de pază al

condamnaților la locurile de muncă.

Totodată, comandantul lagărului-coloniei este dator să urmărească strict ca

toți condamnații să fie folosiți la munci în mod just și numai la lucrările pe care le

21

execută lagărul-colonia și care sunt prevăzute în fișele zilnice de producție.

Comandantul lagărului-colonie planifică just și la timp aducerea, aprovizionarea în

lagăr-colonie a alimentelor și îmbrăcămintei pentru condamnați, combustibil și alte

materiale și utilaje necesare pentru asigurarea muncii normale în lagăr colonie și

controlează riguros întrebuințarea lor justă și legală.

De asemenea, este răspunzător de toate întâmplările săvârșite în formațiune

ca: evadare, revoltă, greva foamei în masă, decesul condamnaților produs în alt mod

decât pe cale naturală, incendiu și altele, i-a măsuri necesare pentru lichidarea lor.

Așadar, directorul de colonie coordona activitatea centrului de detenție și

răspundea de viața tuturor celor încarcerați, mijloacele de subzistență fiind plasate

la dispoziția sa.

Atribuțiile locțiitorului de director de colonie sunt reglementate în același act

normativ, care prevede că acesta se subordonează comandantului lagărului-coloniei

și este șeful nemijlocit al întregului personal al lagărului-coloniei. De asemenea,

răspunde pentru organizarea justă a pazei condamnaților, paza și apărarea lagărului

coloniei, pentru amenajarea împrejmuirii și a zonelor interzise, a foișoarelor, pentru

existența și buna stare a armamentului, muniției, pentru pregătirea de luptă și

profesională a personalului din lagăr-colonie.

Locțiitorul comandantului pentru pază și regim este obligat :

-să organizeze paza condamnaților și escortarea lor în așa fel încât să excludă

orice posibilități de evadare a condamnaților, a legăturilor condamnaților cu

exteriorul precum și preîntâmpinarea dezordinilor, a manifestațiilor

-să urmărească îndeplinirea regimului stabilit condamnaților, justa repartizare

a condamnaților pe barăci, secții, starea barăcilor, a inventarului din secții, starea

împrejmuirilor, a zonelor interzise, a iluminatului, semnalizării și a legăturilor cu

posturile;

22

-să verifice ordinea primirii și predării serviciului de către ajutorul de serviciu

al comandantului, supraveghetorii șefi, supraveghetori și santinele

-să organizeze și să conducă operațiunea perchezițiilor condamnaților

conform graficului de percheziție

-să urmărească și să controleze ordinea primirii pachetelor-coletelor pentru

condamnați și ordinea la vorbitor a condamnaților cu familiile lor

-să urmărească scoaterea corectă și la timp a condamnaților la munci precum

și corecta lor escortare

-să organizeze ordinea primirii și transferării condamnaților din lagăr-colonie

urmărind ca la primirea condamnaților să li se facă percheziții individuale

amănunțite, iar pentru lucrurile, obiectele de valoare și bani să se întocmească

chitanțe și inventare, procese verbale de percheziție.

Trebuie menţionat că, aşa cum reiese din datele prezentate, în unităţile de

muncă (înfiinţate prin Decretul MAN nr. 6/14 ianuarie 1950, dar existente încă din

mai 1949, odată cu deschiderea Canalului Dunăre – Marea Neagră), au fost depuşi

deţinuţi internaţi administrativ50.

Internarea (condamnarea administrativă) se făcea în baza unei decizii a

MAI prin care persoana vizată era trimisă într-o unitate de muncă pe o perioadă de

la 6 luni la 5 – 6 ani. „Ca formă de detenţie” aceasta „avea o dimensiune profund

ilegală”51, încălcând legile RPR şi, aşa cum am arătat mai sus, chiar Constituţia (art.

30), „constituind o formă de represiune extrajudiciară”52. Puteau fi internaţi

administrativ atât cei care fuseseră condamnaţi de un tribunal şi îşi ispăşiseră

pedeapsa, urmând a fi eliberaţi sau fiind deja eliberaţi, precum şi persoane care nu

fuseseră niciodată condamnate de un tribunal însă erau percepute ca fiind „elemente

50 Octavian Roske, op. cit., pp. 367-369.51 Ibidem, pp. 367-368.52 Ibidem.

23

duşmănoase”.53 Odată cu Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1554 din 22 august

1952, unităţile de muncă au devenit colonii de muncă, continuând însă să găzduiască

persoane internate administrativ54.

În 1955, prin Regulamentul referitor la primirea, deţinerea, regimul şi

supravegherea în Lagăre şi Colonii s-a stabilit în detaliu organizarea şi

funcţionarea acestor unităţi, precum şi regimul de detenţie.

Potrivit art.2. „în lagăre şi colonii, execută pedeapsa cei condamnaţi de

instanţele de judecată pentru infracţiuni de drept comun şi contrarevoluţionare”.

Categoria contrarevoluţionarilor îi includea atât pe cei care au săvârşit

infracţiuni contra securităţii statului cât şi pe aceia care au săvârşit infracţiuni

„contra păcii şi umanităţii”.

Sarcina lagărelor - coloniilor, conform art. 3 din Regulamentul din 1955, era

aceea „de a izola pe condamnaţi, de a-i pune în imposibilitate să săvârşească orice

fel de acţiuni care ar putea aduce prejudicii statului de democraţie populară, de a

reeduca pe condamnaţi prin muncă, de a-i obişnui cu ordinea şi de a-i califica in

diferite meserii, pentru ca, după expirarea termenului de pedeapsă ei să devină

elemente folositoare societăţii.”

Deşi art. 6. din Regulamentul din 1955 prevedea expres faptul că „în colonii

se deţin numai cei condamnaţi, adică cei cu sentinţe definitive de condamnare

pronunţate de Tribunale”, la colonia de Muncă Periprava se cunosc numeroase

cazuri de deţinuţi, fără condamnare, internaţi administrativ. Acesta este încă o

dovadă că actele normative din acea perioadă puteau fi încălcate oricând prin

ordinele verbale venite de la conducerea statului din acea perioadă.

Acelaşi act normativ consemnează condiţiile efectuării percheziţiilor, asistenţa

medicală, hrana şi îmbrăcămintea deţinuţilor art. 39-68. Din documentele

identificate până în prezent, în special referate întocmite de către organele de control 53 Ibidem, pp. 369.54 Ibidem.

24

ale DGPCM, se pot constata diferenţe majore între prevederile regulamentare şi

realităţile prezente la Colonia Periprava. Facem referire la condiţiile precare

igienico-sanitare, lipsa asistenţei medicale sau lipsa hranei.

Condamnaţii erau supuşi unui regim de detenţie şi muncă extrem de dur ce

excede cu mult prevederile actului normativ menţionat. Articolele 69-76

consemnează obligaţiile şi pedepsele ce puteau fi aplicate condamnaţilor în cazul

abaterilor.

Pentru încălcarea regimului şi ordinii interioare din colonie sau pentru

neîndeplinirea ordinelor şi dispoziţiilor, comandantul coloniei avea dreptul de a

aplica deţinuţilor pedepse ca: mustrarea, retragerea dreptului de a primi sau trimite

scrisori, de a primi pachete şi a dreptului la vorbitor până la 2 luni, izolarea până la

10 zile cu scoaterea la lucru, izolarea până la 10 zile fără scoaterea la lucru,

pedeapsa cu carcera până la 7 zile, izolarea într-un izolator comun pe termen până

la 3 luni cu scoaterea la lucru, izolarea într-un izolator cu regim sever pe termen

până la 1 lună fără scoaterea la lucru sau pedeapsa cu carcera până la 10 zile. Toate

aceste termene de pedeapsă puteau fi mărite, în funcţie de abatere cu un număr de

zile cuprins între 20 şi 6 luni.

Acest act normativ conferea puteri discreţionare comandantului coloniei care

putea dispune pedepse dintre cele mai severe pentru cele mai mici abateri.

Un referat asupra desfăşurării activităţii în cadrul Formaţiunii Periprava,

întocmit de către organele de control din DGPCM, consemnează tendinţa abuzivă de

pedepsire a deţinuţilor cu maximul de pedeapsă fără a se ţine cont de gravitatea

faptelor. Acelaşi referat consemnează şi o serie de abuzuri comise la Periprava în

timpul conducerii lui Ioan Ficior, descrise ca „anarhice”, fără a ţine socoteală de

prevederile regulamentare. Astfel de pedepse erau: bătăile, legarea de copac cu

cătuşe timp de mai multe ore la temperaturi de -20 de grade. Aceste documente sunt

completate cu mărturiile foştilor deţinuţi, care amintesc de abuzurile la care au fost

supuşi de către comandantul formaţiunii şi personalul din subordine.

25

De asemenea, într-un coraport privind felul cum se desfăşoară munca în

cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă din anul 1957,

s-a menţionat faptul că s-a constatat: „că majoritatea deţinuţilor contrarevoluţionari

şi îndeosebi legionarii, continuă în unităţile de detenţie unde se află să organizeze o

serie de acţiuni duşmănoase, motiv pentru care se cerea luarea unor măsuri de

supraveghere mai atentă a unor astfel de deţinuţi”. De asemenea, „în ultimul timp se

constată tot mai mult tendinţa deţinuţilor contrarevoluţionari, îndeosebi a vârfurilor,

care sub pretextul asistenţei medicale, cer să fie internaţi la spital, unde au

posibilităţi să ia legătura între ei, fac schimb de informaţii şi se pun de acord asupra

unor acţiuni comune. În această privinţă considerăm necesar ca organele de resort

din cadrul D.G.P.C.M. şi însăşi conducerea să exercite un control mai riguros asupra

diagnosticului dat de anumiţi medici din unităţi şi să avizeze numai în cazul unde

este absolut necesar acest lucru”.

Responsabilitatea comandantului pentru abuzurile la care au fost supuşi

deţinuţii îi revine în mod direct comandantului Coloniei Periprava, Ioan Ficior, cel

care, potrivit art. 75 din Regulament, era singurul care putea decide, prin ordin

scris, pedepsirea unui deţinut.

Regulamentul referitor la primirea, deţinerea, regimul şi supravegherea în

Lagăre şi Colonii din 1955 reconfirmă, detaliază şi introduce o serie de atribuţii

pentru comandantul coloniei, cel care poartă „totala răspundere pentru paza,

izolarea, justa aplicare şi îndeplinirea regimului de către condamnaţi, pentru paza şi

apărarea coloniei, pentru justa organizare a scoaterii condamnaţilor la munci şi paza

lor, izolarea la locurile de muncă, îndeplinirea normelor de producţie stabilite şi

calitatea lucrărilor executate de condamnaţi etc.”(art. 161)

Diferenţele între condiţiile de viaţă din diferite centre de detenţie au fost

cauzate de mai mulţi factori, atât de natură obiectivă, cât şi de natură subiectivă.

Astfel, dacă într-o colonie de muncă, unitate de muncă sau lagăr activitatea zilnică a

26

deţinuţilor era ea însăşi o formă de pedeapsă, într-o închisoare unde accentul era pus

pe izolarea deţinuţilor erau folosite alte metode de exterminare a acestora.

În acelaşi timp, diferenţe în regimul de detenţie au apărut şi ca rezultat a

evenimentelor internaţionale care au marcat perioada Războiului Rece.

Momentul 1956,cu dubla sa valenţă, de an al începerii aşa-numitei

destalinizări, dar şi al revoluţiei din Ungaria, reprezintă un exemplu edificator

referitor la impactul avut de factori externi asupra politicii represive a regimului

comunist de la Bucureşti.

În vreme ce „criza” poloneză din vara anului 1956 a fost depăşită fără vărsare

de sânge55,, revoluţia de la Budapesta a reprezentat unul dintre cele mai violente

episoade din istoria postbelică a ţărilor Blocului Sovietic56 şi a influenţat în mod

direct politica represivă a regimului comunist din RPR. Astfel, liderii de la Bucureşti

au încercat să stopeze orice tentativă de revoltă, dându-se dispoziţii clare că

împotriva actelor reprobabile se poate întreprinde orice acţiune – inclusiv

deschiderea focului57. Chiar şi în aceste condiţii, au izbucnit revolte în centrele

universitare – la Bucureşti, Cluj, Timişoara sau Iaşi58, împotriva cărora regimul a

reacţionat cu brutalitate, operând arestări şi reinstaurând teroarea. Persoanele

amnistiate în 1955 au fost arestate din nou. De asemenea, au fost arestaţi mii de

studenţi, îndeosebi de la Cluj, Timişoara şi Bucureşti.

55 Łukasz Kamiński, Poland in 1956, în Dan Cătănuş, Vasile Buga (coordonatori), Putere şi societate. Lagărul comunist sub impactul destalinizării. 1956, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2006, pp. 201-217; Adam Burakowski, The Events of 1956 in Poland as a Movement of the Whole Nation , în Dan Cătănuş, Vasile Buga (coordonatori), Putere şi societate. Lagărul comunist sub impactul destalinizării. 1956, pp. 218-256.56 Tibor Méray, Budapesta 1956. Atunci şi după 44 de ani, Editura Compania, Bucureşti, 2000; Mihai Neagu, „1956, anul exploziei rezistenţei anticomuniste din Ungaria”, în Romulus Rusan (editor), Anii 1954-1960: fluxurile şi refluxurile stalinismului, Analele Sighet, vol. 8, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2000, pp. 742-747; János M. Rainer, A Progress of Ideas: The Hungarian Revolution of 1956, în Dan Cătănuş, Vasile Buliga (coordonatori), Putere şi societate. Lagărul comunist sub impactul destalinizării. 1956, pp. 282-316.57 Adrian-Claudiu Stoica, „Regimul de la Bucureşti faţă în faţă cu revoluţia din Ungaria”, în Dosarele istoriei, an XI, nr. 10 (122), 2006, pp. 43-47.58 Dennis Deletant, „Impactul revoltei maghiare în România”, în Romulus Rusan (editor), Anii 1954-1960: fluxurile şi refluxurile stalinismului, Analele Sighet, vol. 8, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2000, pp. 598-602; Ioana Boca, 1956 – un an de ruptură…, îndeosebi Capitolul IV: „Mişcări studenţeşti în toamna lui 1956”, pp. 135-181.

27

Condiţiile de detenţie erau influenţate însă şi de factorul individual, mai

precis de comandantul59 penitenciarului, coloniei sau unităţii de muncă, respectiv

lagărului. Astfel, acesta era direct responsabil de tratamentul la care erau supuşi

deţinuţii.

Prin actele normative privind organizarea şi funcţionarea sistemului

penitenciar, emise în perioada imediat următoare instaurării regimului comunist,

s-au creat condiţiile introducerii unui regim de detenţie represiv, abuziv,

inuman, discreţionar împotriva categoriei deţinuţilor politici, persoane

considerate o amenințare directă sau indirectă la adresa noului regim politic.

Chiar dacă nu era prevăzută în mod expres exterminarea deţinuţilor politici,

regimul de detenţie instituit prin actele normative menţionate (reducerea raţiilor

alimentare, izolarea, regimul de carceră, interzicerea legăturilor cu familia, a

dreptului de a primi pachete), dar şi prin acţiuni ce depăşesc cadrul legal (lipsa

medicamentelor și a îngrijirii medicale refuzul de a acorda asistență medicală

adecvată, netratarea bolnavilor, refuzul de transfer către spitalele penitenciar,

degradarea stării de sănătate a condamnaților prin lipsa hranei, lipsa încălzirii,

pedepsele aplicate discreționar și abuziv deținuților, condiții de detenție inumane,

rele tratamente, bătaia și alte violențe, ignorarea adreselor și sesizărilor formulate

de către deținuți), reprezintă premisele săvârșirii unor asemenea fapte.

Domiciliul obligatoriu

Domiciliul obligatoriu a fost instituit prin Decretul nr. 83/2 martie 1949, dat

în completarea Legii nr. 187 din 1945 asupra naţionalizării pământurilor moşiereşti

rămase după aplicarea reformei agrare din acelaşi an. Măsura îi viza pe foştii moşieri

şi pe familiile lor, cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu pe termen nelimitat.

Pentru a exista un temei legal, a fost emisă şi Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 59 Deşi în regulamentele de organizare şi funcţionare emise pe parcursul perioadei analizate apare atât formularea de „director”, cât şi cea de „comandant” de lagăr, penitenciar, colonie de muncă sau unitate de muncă, pe parcursul acestui text vom opta pentru formula generală de „comandant”.

28

1154/26 octombrie 1950 (modificată prin HCM nr. 344/15 martie 1951), care

reglementa, la rândul său această problemă.

În 1951, MAI a emis Decizia nr. 200, care extindea fixarea domiciliului

obligatoriu pentru o serie de categorii suspecte că ar putea desfăşura „activitate

duşmănoasă”, precum „foşti exploatatori”,membri ai Mişcării Legionare sau

persoane care au fost condamnate pentru „activitate contrarevoluţionară” alături de

familiile lor şi de alte persoane care i-au sprijinit, şi care au fost trimise în regiunile

Bucureşti, Constanţa şi Galaţi60.

În 1954, MAI a fost autorizat să stabilească domiciliu obligatoriu

„elementelor care la eliberarea din închisori sau lagăre dovedesc că nu s-au reeducat

şi prezintă pericol pentru securitatea statului, pe o perioadă între 6 luni şi 5 ani”, de

obicei în sate din Bărăgan, iar părăsirea domiciliului obligatoriu era sancţionată cu

închisoarea61.

După 1956, au fost aduse modificări şi legislaţiei cu privire la persoanele

dislocate sau cărora li se fixau domiciliu obligatoriu. Chiar dacă Serviciul Dislocări

şi Domicilii Obligatorii din cadrul MAI a încetat să mai existe începând cu data de 1

iulie 1956, practica dislocărilor şi/sau a fixării de domiciliu obligatoriu a continuat,

ea trecând în atribuţiile Serviciului C – Evidenţă Operativă din cadrul Ministerului

Afacerilor Interne62. Fixarea de domiciliu obligatoriu unui fost deţinut politic,

imediat după ce era eliberat, a reprezentat o măsură administrativă prin care

regimul prelungea practic detenţia persoanei respective în mod abuziv şi

arbitrar63. În această perioadă, domiciliul obligatoriu presupunea relocarea într-o

comună izolată din Bărăgan şi o interdicţie de deplasare în afara unei raze de 15

kilometri.

60Octavian Roske, op. cit., pp. 590-591.61Ibidem, pp. 590-591.62 „Referat cu privire la unele îndreptări în organizarea Serviciului „C”, în linia schemei actuale”, ACNSAS, fond MI-DMRU, dosar 7364, vol. 9, ff. 265-267, document disponibil online la adresa: http://www.cnsas.ro/documente/acte_normative/7364_009%20fila%20247-278.pdf .63Actele normative referitoare la stabilirea domiciliului obligatoriu făceau parte din categoria legislaţiei represive secrete. Vezi Andrei Muraru (coord.) et. al., op. cit., pp. 24-28.

29

Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 237/12 februarie 1957, dată în

completarea Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 337/1954, preciza că„Ministerul

Afacerilor Interne poate stabili domiciliu obligatoriu şi celor care prin fapte sau

manifestări încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară”64.

Documentele interne ale Securităţii precizează că în baza acestei HCM s-a fixat

domiciliu obligatoriu pe termen limitat şi nelimitat unui număr de 2.241 de persoane

– 1.997 de persoane cu ocazia eliberării din detenţie şi 244 de persoane conform

propunerilor organelor informativ-operative sau de anchetă, persoane care au

favorizat sau ajutat pe membrii unor organizaţii subversive şi asupra cărora nu s-a

luat măsura de trimitere în justiţie65. În 1964 s-au ridicat restricţiile în cazurile de

fixare a măsurii administrative a domiciliului obligatoriu. Cu toate acestea,

documentele MAI consemnau faptul că în 1967 mai existau 6 persoane asupra

cărora măsura persista, trei pe termen limitat şi trei pe termen nelimitat66. O analiză a

Securităţii din 1967 a stabilit că, între 1949 şi 1961, aproximativ 60.000 de persoane

au fost trimise în domiciliu obligatoriu67.

Așa cum am arătat, legislaţia privind organizarea şi funcţionarea sistemului

penitenciar, ce includea Coloniile de Muncă a deschis calea abuzurilor din centrele

de detenție dictate de conducerea statului comunist. În ceea ce privește modalitatea

concretă de exterminare a deținuților politici, aceasta era diferită de la un centru de

detenție la altul, fiind dictată de comandanții locurilor de deţinere (penitenciare,

lagăre sau colonii).

Așadar, măsurile concrete de maltratare a deținuților politici erau lăsate la

latitudinea conducătorilor locurilor de detenţie, care își aduceau contribuția la

64 Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 237/12 februarie 1957. Vezi: „Universul concentraţionar (legi, decrete, hotărâri)”, în Sfera politicii, nr. 66/1999, p. 49.65 „Notă de studiu a Serviciului „C” din MAI, nr. 00880015/14 decembrie 1967, privind măsurile administrative luate de către organele Ministerului Afacerilor Interne asupra unor categorii de persoane, în baza unor decrete şi hotărâri ale Consiliului de Miniştri”, în Sfera Politicii, nr. 64/1998, pp. 41-44.66Ibidem.67 Octavian Roske, op. cit., p. 592.

30

punerea în aplicare a regimului de exterminare. Acest lucru s-a întâmplat și la

colonia de muncă Periprava în perioada în care col. (r.) Ficior Ioan a exercitat funcții

de conducere, fapt care reiese cu certitudine din declarațiile supraviețuitorilor și din

actele de constatare a deceselori identificate de cercetătorii IICCMER în arhive.

Regimul de exterminare dictat de superiori și pus în aplicare de col. (r.) Ficior

este caracterizat prin lipsa hranei, lipsa medicamentelor și îngrijirilor medicale și nu

în ultimul rând prin numărul impresionant de decese survenite.

Descrierea Coloniei de Muncă Periprava:

Date concrete referitoare la organizarea acestui loc de detenţie ne sunt oferite

de către Arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, fond Pază şi Regim, dar

şi de Arhiva Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii, fond

Documentar.

Formaţiunea 0830 Periprava era situată pe grindul Letea, în Delta Dunării, la

30 de km de vărsarea braţului Chilia în Marea Neagră. Izolată de apele Dunării,

Periprava avea cel mai apropiat vecin la 3 km, satul omonim, apoi la 8 km satul

C.A. Rosetti şi la 10 km satul Sfiştofca. Conform surselor amintite mai sus,

Periprava a fost iniţial punct de lucru pentru recoltarea stufului şi secţie a

formaţiunii Chilia, fiind înfiinţată ca unitate independentă pe 1 iulie 1957, prin

Ordinul MAI cu numărul 2394. În urma înfiinţării au fost transferaţi de la Chilia 200

de deţinuţi, care au fost folosiţi pentru amenajarea baracamentelor şi a digurilor.

Aceştia au fost cazaţi în corturi şi pe bacuri. Primele barăci au fost construite în anii

1958-1959 şi erau din paiantă, fără fundaţie şi acoperite cu stuf. Colonia avea ca

dependinţe o uzină electrică, grajduri, magazii, silozuri, bucătărie şi era înconjurată

în exterior de un gard de sârmă ghimpată, înalt de 2,5 m. Perimetrul unităţii era de

720 de m, iar suprafaţa de 18.000 de m. Clădirea administrativă, dormitoarele

cadrelor şi corpul de gardă se aflau în partea de sud-est a formaţiunii.

31

La Periprava deţinuţii au fost folosiţi la munci precum construirea digului,

defrişarea stufului, desţelenirea terenului din zonă, creşterea animalelor într-o fermă

zootehnică, aflată în subordinea unităţii, dar şi la construcţia unei şosele cu o

lungime de 2,5 km care urma să reducă izolarea coloniei. În urma acestor lucrări a

fost obţinută o suprafaţă de teren arabil de aproximativ 2167 de ha, care era cultivată

cu porumb, orz, ovăz şi lucernă. De asemenea, formaţiunea mai avea în administrare

82 de ha de viţă de vie. Conform unui raport trimis de conducerea unităţii către

DGP, în 1967, producţia medie obţinută la ha era de 3130 de kg ovăz, 2400 de orz şi

2700 de porumb boabe stas. În ferma coloniei erau crescute, în acelaşi an, 10.000 de

capete ovine, 2000 de capete porcine şi 700 de capete taurine. Principalii beneficiari

ai muncii deţinuţilor erau IAS Chilia Veche şi TAVS Tulcea. Vara, deţinuţii erau

folosiţi în special la munci agricole şi la creşterea animalelor, iar iarna lucrau la

recoltarea stufului din Deltă pentru export în Germania Occidentală. Această muncă

se executa pe bacuri. După valurile de arestări declanşate de Securitate în 1958,

efectivele Peripravei au crescut asemenea tuturor celorlalte locuri de detenţie din

România comunistă. Această creştere a numărului de deţinuţi a determinat

înfiinţarea unor secţii dependente, Grind şi Saivane, precum şi a unor puncte de

lucru pentru recoltarea stufului, bacuri. Secţia Grind era aşezată la aproximativ 3 km

sud-est de centrul formaţiunii, în direcţia comunei CA Rosetti şi satul Sfiştoaca,

fiind formată din patru barăci. Fiecare baracă era împărţită în două dormitoare. Într-

un dormitor se găseau între 50 şi 70 de paturi. Numărul deţinuţilor încarceraţi la

Grind era de aproximativ 500.

În 1958, un document al Direcţiei Generale a Penitenciarelor propunea

reorganizarea şi reamenajarea coloniei pentru cazarea a 5000-6000 de deţinuţi

politici, în acest scop urmând a fi cheltuite 2 milioane de lei. Propunerea nu a fost

însă acceptată din cauza condiţiilor dificile de la Periprava: mijloacele de acces erau

greoaie şi pe apă, liniile telefonice şi telegrafice în majoritatea timpului defecte,

imposibilitatea cazării unui număr mare de trupe de pază corespunzător noilor

efective ale coloniei.

32

Conform documentelor Direcţiei Generale a Penitenciarelor, la

Periprava au fost încarceraţi în intervalul 1957-1964 deţinuţi de drept comun

cu pedepse de până la 25 de ani, condamnaţi politici şi internaţi administrativ.

Iniţial, colonia a fost o unitate concentraţionară de drept comun. Reprofilarea

ei s-a realizat în 1959. În acest an, deţinuţii de drept comun care se aflau încarceraţi

aici au fost mutaţi în alte formaţiuni, iar în locul lor au fost aduşi deţinuţi politici

şi internaţi administrativ. Astfel, între iunie şi iulie 1959 au fost transferaţi la

Salcia 1549 de deţinuţi de drept comun. La Periprava au rămas numai 18

condamnaţi de drept comun, pentru a fi folosiţi de către conducerea unităţii la munci

în sectorul administrativ, fiind cazaţi separat de cei politici. În lunile mai-iunie 1959

au fost aduşi la secţia Grind 782 de „contrarevoluţionari” cu pedepse cuprinse între

2 şi 10 ani inclusiv. Aceştia proveneau din penitenciarele Aiud, Gherla şi Constanţa.

La centrul coloniei Periprava au fost aduşi, în iulie 1959, 1132 de internaţi legionari,

originari din zona Craiovei, ca o consecinţă a Decretului cu numărul 89 din 17

februarie 1958 de înfiinţare a locurilor de muncă obligatorii. Conform acestui decret,

erau internate în locurile de muncă obligatorii toate persoanele care, prin faptele sau

manifestările lor, „primejduiesc ordinea în stat, dacă acestea nu constituie

infracţiuni”.

Numărul deţinuţilor închişi în această formaţiune variază în funcţie de an şi de

transferurile de la o colonie la alta. În august 1957, Periprava avea un efectiv de

2040 de deţinuţi, iar în mai 1959, acesta era de 1800. În 1962, numărul de deţinuţi

din această colonie era de 3255, dintre aceştia, 709 fiind internaţi administrativ,

1800 condamnaţi „contrarevoluţionari” şi 746 condamnaţi drept comun. Conform

altor surse, la Periprava au fost închişi între 1 august 1957 şi 30 decembrie 1957

peste 5000 de deţinuţi. După categoria din care aceştia făceau parte, în perioada

1957-1959 au predominat cei de drept comun, iar între 1959 şi 1964 ponderea cea

mai mare au avut-o cei politici, internaţi şi condamnaţi. În rapoartele trimise de

comandantul unităţii în 1967 către DGP se menţionează că, în urma reprofilării

coloniei în mai 1959, „efectivele de deţinuţi internaţi CR au variat de la 514 în iulie

33

1959 la 1380 în 1964, iar cei condamnaţi pentru activitate CR au fost în mai 1959 în

număr de 645, efectiv ce a crescut până în 1964 la 940 de deţinuţi”.

După eliberarea deţinuţilor politici în urma decretelor din 1964, penitenciarul

a fost repopulat cu deţinuţi de drept comun. În 1971, Periprava era secţie a

penitenciarului Tulcea, iar în 1974 colonia de muncă a fost desfiinţată.

Paza deţinuţilor din această unitate era asigurată de 400 de cadre, militari în

termen din trupele de securitate ale MAI. În ciuda vigilenţei acestora, între 1957 şi

1964 din colonie au evadat 11 deţinuţi, iar dintre aceştia doi au fost împuşcaţi

mortal.

Conducerea formaţiunii Periprava a fost asigurată de următorii ofiţeri:

locotenent-colonel Dumitru Condurache (august 1957-septembrie 1960), maior Ion

Ficior (octombrie 1960-septembrie 1963), căpitan Nicolae Cristea (noiembrie 1964-

decembrie 1967). Dintre cei menţionaţi mai sus, maiorul Ion Ficior a rămas în

amintirea deţinuţilor drept un om de o cruzime deosebită. Fost comandant şi la

Poarta Albă, în 1954, Ficior a conceput și ordonat măsuri represive inumane, de o

cruzime și ferocitate extreme: „deţinuţii care încălcau interdicţiile fixate de

comandant, mâncând de pe câmp porumbul crud, erau pedepsiţi de un tribunal, în

cadrul unui spectacol în toate detaliile şi urmat de bătaie. Obişnuia să sară cu calul

peste trupurile deţinuţilor.”68

Fostul deţinut Iosif Corpaş, condamnat în 1956 la 4 ani şi 6 luni închisoare

pentru trecerea frauduloasă a frontierei, îşi aminteşte bătăile încasate de deţinuţii

care din cauza foametei de la Periprava mâncau din porumbul ce trebuia recoltat: „A

intervenit căpitanul Fecioru. Pe cei prinşi (că mâncau câţiva ştiuleţi de porumb-n.n.)

i-a luat chiar el în primire, cu câţiva gardieni speciali, anonimi, aplicând un stil de

bătaie după o metodă de-a lui. Iată cum: în colonie, în faţa unei barăci, i-a înşirat pe

cei care urmau să fie pedepsiţi. Deţinuţilor li se acopereau ochii cu nişte ochelari

orbi, având drept lentile două cercuri de tablă neagră, cum se proceda la Securitate, 68 (Doina Jela, Lexiconul negru: unelte ale represiunii comuniste, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2001, p. 116).

34

ca să nu se vadă aceia care judecă şi bat. Aşa orb, deţinutul era introdus în baracă, în

faţa unui tribunal improvizat. În interiorul barăcii, era o instanţă în toată regula, a

cărei şefie principală o deţinea căpitanul Fecioru, pentru că el era mereu în fruntea

unor astfel de acţiuni. Toţi ceilalţi membri nu erau decât nişte subalterni, cu ranguri

de subofiţeri (...) Au fost bătuţi aşa vreo 30-40 de deţinuţi. După ce s-a terminat

această bravură îndeplinită de căpitanul Fecioru, l-am văzut şi eu pe căpitan cum a

ieşit de obosit, transpirat, din baraca în care a înfiinţat instanţa”.

Foști deţinuţi politici, supravieţuitori ai infernului comunist, au descris

amănunţit condiţiile de exterminare impuse de Ion Ficior în colonia de muncă

Periprava.

Din cauza hranei precare în colonie, foamea era endemică la Periprava, motiv

pentru care unii deţinuţi încercau să alunge senzaţia mestecând boabe de porumb

crud direct de pe câmp. Cei care încălcau interdicţiile comandantului de a consuma

plantele aflate în grija lor sau care nu realizau normele zilnice erau aspru pedepsiţi

de maiorul Ficior. Din cauza condiţiilor inumane din această colonie (foame, frig,

bătăi zilnice), şi a normelor de lucru, imposibil de realizat chiar şi pentru muncitorii

de profesie, numărul deceselor de aici era foarte mare. Potrivit unor mărturii ale

unor foşti deţinuţi, la Periprava mureau în fiecare noapte între 2-3 deţinuţi, care erau

ţinuţi pe puntea bacului câteva zile, până ce numărul lor ajungea la 5-6. După ce se

îndeplinea această normă la decese, deţinuţii erau îngropaţi de către gardieni în

gropi comune.

În baza investigaţiilor întreprinse în anul 2013 de IICCMER la Periprava, a

fost identificat un posibil loc de înhumare a deţinuţilor decedaţi în perioada 1958-

1963 în colonia de muncă Periprava. Acesta se află în perimetrul actualului cimitir

al localităţii, într-o zonă lipsită de morminte ale comunităţii locale de ruşi lipoveni.

Pe baza informaţiilor obţinute de la săteni, au fost efectuate şase sondaje,

identificându-se şapte morminte, din care patru au putut fi cercetate. Cercetarea

celor patru morminte din cimitirul de la Priprava a adus indicii importante cu privire

35

la stabilirea locului de înhumare a deţinuţilor din colonia de muncă şi la modalitatea

în care s-au practicat aceste înhumări. În primul rând s-a observat că fiecare dintre

mormintele cercetate are particularităţile sale. Mormântul M1 este un mormânt

colectiv (o groapă comună) cu defuncţii înhumaţi în acelaşi timp, fiecare în câte un

sicriu improvizat probabil din material lemnos foarte perisabil. Faptul că avem de-a

face cu o practică de înmormântare ce iese din tipare este dovedit de orientarea

scheletelor (cu privirea spre apus, contrar practicii creştine). De asemenea, scheletul

2 are picioarele legate (probabil cu o sârmă) iar poziţia capului denotă o introducere

forţată a cadavrului, probabil datorită unei lungimi prea mici a sicriului. Mormintele

M2, M3 şi M4 sunt aliniate (gropile lor fiind săpate la circa 1 m distanţă între ele) şi

orientate conform practicii creştine. Cu toate acestea, s-au observat iarăşi elemente

distincte faţă de înmormântările clasice ale comunităţii locale. Defunctul din M2

este depus într-o ladă confecţionată din material lemnos perisabil iar cel din M3 a

fost probabil înfăşurat într-un fel de rogojină din material organic întărit cu scoabe

şi cuie mici. Cât despre defunctul din M4 care apare într-un sicriu de formă clasică

s-a observat clar o neglijenţă la manipularea sa în momenul introducerii în groapă.

În concluzie, diagnosticul arheologic efectuat la cimitirul de la Periprava a

permis descoperirea unor morminte care aparţin cel mai probabil deţinuţilor din

colonia de muncă.

Conform certificatelor oficiale de deces sau documentelor care atestă

decesul deţinuţilor, identificate de către experţii IICCMER în arhiva primăriei

C.A. Rosetti, localitate în perimetrul căreia se află astăzi fosta colonie de

muncă, precum și în Arhiva Penitenciarului Tulcea, în intervalul 01.08.1958 –

1.11.1963 în care la cârma coloniei s-a aflat col. r. Ion Ficior la Periprava au

decedat 103 deţinuţi, toți făcând parte din colectivitatea contrarevoluționarilor,

aspecte consemnate în anexa A al prezentului rechizitoriu.

În perioada 1958-1963, în care col. Ficior a exercitat funcţii de conducere, la

colonia de muncă Periprava a fost aplicat un regim de detenţie extrem de dur,

caracterizat prin bătăi şi schingiuiri, aplicate de comandant sau de subordonaţii săi,

36

lipsa condiţiilor elementare de trai, neasigurarea condiţiile medicale necesare

deţinuţilor bolnavi, care au condus la decesul a peste 100 de deţinuţi.

Regimul de detenție descris de supraviețuitori

Cercetătorii IICCMER au întreprins demersuri pentru a identifica și intervieva

cât mai mulți foști deținuți ai penitenciarului Periprava. Astfel, au fost identificați

peste 50 de supravițuitori și intervievați 21, dintre care 14 și-au amintit aspecte ce au

relevanță în ceea ce privește proba regimului de exterminare condus de col. (r.)

Ficior:

Bjoza Octav: condamnat la 15 ani muncă silnică şi la 10 ani degradare civică,

pentru crima de uneltire contra ordinei sociale de către Tribunalul Militar Braşov în

luna octombrie a anului 1958. Acesta a fost arestat în data de 25 iunie 1958 din

Căminul Studenţesc Mihai Eminescu din Iaşi pentru infracţiunea de „organizaţie”.

Fiind audiat în prezenta cauză în calitate de martor, acesta declară:

„Am fost încarcerat în 14 locuri. Am început cu Securitatea din Iaşi iunie-iulie

1958, Securitatea Uranus Bucureşti la începutul lunii august 1958, Securitatea

Braşov în perioada august-septembrie 1958, Penitenciar Codlea până în 12 ianuarie

1959. Începând cu data de 13-14 ianuarie am fost depus la Penitenciarul Gherla. La

Gherla am fost scos în fabrică în vara 1959. De la Penitenciarul Gherla am plecat în

lagăre de muncă, nu am stat mai mult de 6 luni într-un loc. În Balta Brăilei am fost

la muncă la Salcia, Strâmba, Stoieneşti-Saivane.

Am fost şi în închisorile Văcăreşti, Fortul 13 Jilava, Galaţi şi Brăila, în

perioada 1952-1958. Apoi am fost în lagăre de Muncă care ţineau de UM0830 care

erau conduse de „Ficior”.

În Delta Dunării am fost la recoltat stuf şi la alte munci agricole şi de

construcţii, în perioada anilor 1960-1962. În această perioadă comandant era Ficior.

M-am eliberat de la Periprava, Secţia Grindu. La sfârşitul anului 1959-1960, Delta

avea centru de greutate la Periprava, Secţia Grindu, şi Ficior era comandant, inclusiv

37

peste bacurile unde intrau cel puţin 500 de deţinuţi politici. Toate erau conduse de

maiorul Ficior.

Am tăiat stuf în Delta Dunării şi de foame, mâncam şerpi cruzi. Foamea era

cumplită, groaznică. Am diguit Balta Brăilei, construind digul. Norma pe zi era la

pământ: 3,2 m cubi de pământ îmbibat în apă trebuiau săpaţi la o distanţă medie de

50 de metri de baza digului, pământul trebuia încărcat în roabă cu vârf, nu trebuia să

fie mai goală, dusă roaba la dig, răsturnată şi în pas alergător înapoi la bază. Dacă

roaba nu era cu vârf erai bătut cu bâtele şi primeai o ploaie de înjurături şi trimis

înapoi la muncă.

La stuf norma era de 15 maldări de stufi, tăiaţi, legaţi şi transportaţi la malul

Dunării sau la un canal. Stuful se putea tăia şi la circa 500-600 metri de bază, astfel

încât transportul era pe distanţe mai lungi. Norma nu putea fi realizată. Ne băteau cu

un lemn peste degetele îngheţate. Deplasarea la muncă se realiza printr-un culoar

păzit de militari înarmaţi din 50 în 50 de metri.

Când noi eram arestaţi orice legătură cu exteriorul era întreruptă, nu vorbitor,

nu pachet, nu scrisoare.

Doi din trei deţinuţi politici erau bolnavi de tuberculoză ca dovadă a

condiţiilor mizere de viaţă, condiţiile de igienă şi asistenţă medicală erau precare,

aproape că lipseau cu desăvârşire. Exista infirmerie, o baracă a inapţilor, însă şi

aceştia erau folosiţi la muncile silnice. Condiţiile de igienă erau inexistente pe bac.

Când eram pe bac aruncam pe partea dreaptă materiile fecale iar pe partea stângă

beam apă din Dunăre.

Solicitam câteodată asistenţă medicală pentru un muribund însă nu eram

băgaţi în seamă, spunându-ni-se că <dă-l în mumă-sa că mai avem o bucată de pâine

în plus pentru republică>. Sancţiunile aplicate de comandanţi erau cu rezolvare

imediată, bătaia, pornindu-se de la nimicuri.

Cunosc cazuri de deces la colonia de muncă de la Periprava în perioada când

am fost deţinut, au murit dintre cunoscuţi cel puţin 10 persoane, unul dintre ei fiind

38

şi comandantul de tancuri Duca. Cauzele decesurilor erau lipsa medicaţiei, muncile

silnice şi alimentaţia slabă şi bineînţeles bătăile, care erau la ordinea zilei.

Condiţiile de muncă erau grele peste tot, normele mari, înfometarea cumplită,

teroarea, bătăile.

În legătură cu Ficior pot povesti un caz la Periprava Grindu şi unul la

Periprava Centru.

Într-una din zile nu am fost scoşi la munca de zi cu zi, nu cunosc motivele.

Era într-o primăvară, se pare că în anul 1961. Ne-am dus să plantăm arpagic. De

foame am mâncat arpagic, şi am avut arsuri cumplite, arpagic gol fără nimic. Printre

noi existau medici deţinuţi. Ştiam consecinţele acestui fapt, însă foamea era

cumplită şi nu ne puteam abţine. Unul dintre deţinuţi a venit cu ideea de a duce

arpagic şi persoanelor mai în vârstă care rămăseseră în lagăr. Ne-am îndesat arpagic

în buzunare şi în sân pentru a-l transporta la deţinuţii rămaşi la lagăr. Un militar din

convoiul de pază a văzut ce facem noi, a chemat gardianul şi i-a raportat. Gardianul

ne-a pus să dezbrăcăm zeghea, să ne aşezăm toţi trei în genunchi, să aşternem

fiecare în faţa noastră zeghea şi să scoatem tot ce aveam în sân şi în buzunar. Fiecare

aveam 1,5 Kg arpagic. După ce am făcut acest lucru, gardianul cu o bâtă în mână ne-

a pus să mâncăm tot arpagicul din faţa noastră. Doi dintre noi am reuşit, dar

chinurile au durat chiar şi o lună după aceea. Al treilea nu a reuşit şi în acest timp

când gardianul se pregătea să îl ia la bătaie, apare comandantul Ficior care a întrebat

ce-i cu ăştia aici.

Ficior a trecut în spatele celui care nu reuşise să mânânce tot arpagicul şi i-a

tras un pumn în tâmplă, omul s-a prăbuşit pe o parte, şi Ficior l-a lovit numai în cap

şi numai cu cizma, astfel încât luni de zile s-au cunoscut urmele loviturilor primite.

În cadrul coloniei noastre existau şi trei adventişti care din motive religioase

nu puteau munci sâmbăta, însă Ficior i-a obligat să muncească, cei trei se numeau

Chişcă, Csaba şi Stolojescu.

Cei trei au refuzat să muncească chiar dacă fuseseră la locul de muncă. Era

sfârşitul lui februarie 1961. Lângă locul unde munceam, la nici 10 metri era un canal

39

cu apă, în care apa era până la genunchi şi era îngheţată. Le-a legat mâinile la spate

cu sârmă ghimpată, cu apa până la genunchi şi îi punea să se uite cu ochii deschişi la

soare, dacă coborau privirea erau bătuţi. Au fost ţinuţi aşa pe toată perioada în care

noi am muncit. Acest lucru s-a făcut din ordinul lui Ficior”.

Muțiu Iuliu: condamnat la 8 ani de închisoare de către Tribunalul Militar

Timișoara în luna decembrie a anului 1956.Acesta a ajuns la Periprava în iarna

anului 1959 și apreciază că până în primăvara anului 1960 au decedat din cauza

regimului de detenție mai bine de 270 de persoane. Un detaliu important de care

acest supraviețuitor își amintește este decesul unui preot pe nume Ambruș în vârstă

de 40 de ani. Acesta s-ar fi îmbolnăvit în timp ce muncea la stuf și a fost târât prin

zăpadă pe o rogojină până la barăci, operațiune care i-a atras moarte. Un alt detaliu

important este acela că niciun deținut nu era încredințat familiilor după deces ci erau

îngropați în gropi comune, fără sicrie și fără preot.În ceea ce privește alimentația

deținuților, Muțiu îți amintește că aceasta era „mizerabilă” motiv pentru care

deținuții erau foarte slăbiți și chiar decedau.

Fiind audiat în prezenta cauză , în calitate de martor, Muțiu Iuliu a declarat că:

,, Am ajuns la secţia Grind împreună cu aproximativ alti 500 de deţinuţi toti fiind

deţinuţi politici, am constatat că nu mai erau alte persoane în acea secţie cu excepţia

câtorva deţinuţi care se ocupau de bucătărie, de microcentrala electrică, iar alţi

câţiva erau doctori.

Arăt că în această secţie Grind am stat din anul 1959 până în iarna anului

1962-1963 când am fost dus la Gherla. Am fost cazaţi în primele două barăci din

partea stângă, iar în primele zile cu ocazia numărătorilor făcute dimineaţa şi seara la

orele 07:00 respectiv 19:00 o singura dată a venit şi comandantul coloniei de muncă

care a asistat la activităţile de numărare a deţinuţilor despre care ulterior când

făceam treburi gospodăreşti (activităţi mai uşoare deoarece eram inapt pentru a fi

scos la muncă) am aflat că se numeşte Ficior Ioan care avea în jur de 30 de ani şi

40

avea gradul de ofiţer inferior. Menţionez că deşi eram inapt am fost şi eu scos la

muncă la cules de porumb însa accidental, nu făceam parte din brigăzile de muncă

constituite în acest sens.

Perioada cea mai cruntă a fost cea din decembrie 1959- primăvara 1960

când aproape jumătate din deţinuţii politici care am fost încarceraţi la Grind au

murit datorită, în principal, inaniţiei. Exemplific aici cazul unui deţinut politic care

la fel ca şi mine a fost adus la Grind de la Stoieneţti având dezinterie şi aceasta a

fost cauza principală pentru care a slabit pentru că nu a primit medicamente, iar pe

de altă parte datorită proastei alimentaţii. De asemenea, mai exemplific cazul unui

deţinut politic care a avut curiozitatea de a număra boabele din supa de arpacaş pe

care o primeam ca fel principal la prânz situaţie în care prânzul unui deţinut politic

era alcătuit din 14 boabe de arpacaş. In baraca în care am fost cazat iniţial în camera

noastră din aproximativ 50 de deţinuţi politici, după trecerea iernii din 59-60

aproape jumătate dintre ei au decedat din cauza, în principal, hranei primite,

existând şi alte cauze. De asemenea, din totalul de aproximativ 500 de deţinuţi

politici aduşi la Grind în primăvara anului 1960 jumătate dintre ei au decedat fiind

îngropaţi în gropi comune, din câte am aflat ulterior.

Il consider vinovatul principal de producerea acestor decese pe comandantul

coloniei Ficior Ioan, deoarece acesta a cunoscut aceste condiţii de exterminare şi

nu a întreprins niciun demers pentru a schimba această situaţie critică. Imi

fundamentez această susţinere prin aceea că în primăvara anului 1960 am fost de

faţă la efectuarea unei autopsii a unui deţinut politic, tenorul Gherman, de către

medici din afara penitenciarului şi am auzit pe aceştia la finalul autopsiei spunând

că nu au găsit nicio cauză a decesului, concluzia fiind aceea că acesta a murit de

foame/ inaniţie.

Eu am fost desemnat să manevrez împreună cu alti deţinuţi cadavrul înainte şi

după autopsie, aceasta având loc în curtea coloniei în zona uzinei electrice. Cert este

un lucru, că in secţia Grind a coloniei de muncă Periprava condiţiile s-au îmbunătăţit

după ce această autopsie a fost efectuată (există posibilitatea să fi fost ţi alte autopsii

41

eu nu pot declara în mod cert despre acestea), însă aceasta este bănuiala mea că

ulterior condițiile s-au îmbunătățit în ceea ce privește hrana primită, respectiv am

început să primim carne de cal din vara anului 1960 până la plecarea mea la

Penitenciarul Gherla în anul 1963, iarna, nu mai reţin luna, însă din actele de la

CNSAS rezultă că am fost internat la infirmeria Penitenciarului Gherla la începutul

anului 1963, aceasta reprezintă cea de a doua perioadă din câte îmi amitesc că în

anul 1961, nu mai reţin luna, Fecior Ioan a devenit comandant al întregii colonii de

la Periprava. Perioada de după vara anului 1961 până am plecat hrana a fost mai

bună conţinând şi proteine, această îmbunătăţire fiind generală pentru mai multe

locuri de detenţie, fapt constatat şi la Gherla.

Arăt că am documente ridicate din arhivele CNSAS şi arhivele statului şi sunt

de acord să le pun la dispoziţia organului de urmărire penală în cauză.

In cei aproape 8 ani de detenţie prin toate penitenciarele prin care am trecut

perioada cea mai grea şi pe care o consider una de exterminare a fost cea din 1959-

1960 mai sus prezentată, pe care am petrecut-o în secţia Grind a coloniei de muncă

Periprava.

Consider că principalul vinovat de moartea deţinuţilor politici din iarna

anului 1959/1960 este comandantul Ficior Ioan deoarece ştiu că la un moment dat

doctorii deţinuţi ai penitenciarului i-au adus la cunoştinţă cauza deceselor,

respectiv inaniţia, şi i-au solicitat acestuia să modifice alimentaţia, respectiv să

introducă carne, produse care să conţină proteine pentru a salva mai mulţi deţinuţi

care erau în faza finală a inaniţiei, casecsie. Din câte îmi aduc aminte comandatul

nu a luat nicio măsură cu privire la aceste sesizări.

La întrebarea apărătorului ales al inculpatului Ficior Ioan referitoare la

măsurile luate de comandant ca urmare a solicitărilor deţinuţilor privind hrana,

consider că acesta avea posibilitatea să schimbe ceva în condiţiile de detenţie, iar în

cazul în care nu ar fi putut face nimic ar fi trebuit să facă sesizări la Bucureţti să

aducă la cunoştinţa şefilor săi condiţiile de detenţie, însă în mod cert nu a făcut acest

lucru deoarece de la momentul în care a fost anuntat despre aceste probleme şi până

42

la schimbarea situaţiei a trecut prea mult timp. Consider că principala atribuţie a

comandantului trebuia să fie aceea de a anunţa forurile superioare cu privire la

condiţiile de la Grind, numai o persoana căreia nu i-ar fi păsat de viaţa deţinuţilor ar

fi procedat ca şi comandantul, fără a acţiona într-un anumit fel. Convingerea mea

intimă este că Ficior Ioan nu a făcut nimic.”

Mokar Ianos: condamnat la 4 ani de închisoare de Tribunalul Timișoara pe

motiv că ar fi încercat să treacă frontiera în mod fraudulos. La Periprava a ajuns în

anul 1962 și își amintește că Ficior era comandant. În ceea ce privește regimul de

detenție, Mokar amintește despre mâncarea proastă și puțină, pedepsele pe care le

primeau „din orice”. Deținuții erau alergați cu calul și bătuți cu parul de către col. r.

Ficior și maiorul Moromete.

Fiind audiat în prezenta cauză Mokar Ianos a declarat că: ,,Nu mi-am

îndeplinit norma stabilită în agricultură, am primit drept sancţiune să port timp de 21

de zile lanţuri grele de 3 kg la picioare şi în această perioadă trebuia să car apa

pentru a umple butoaie folosite pentru a se spăla deţinuţii seara. Îmi aduc aminte un

episod în care într-o dimineaţă am fost scoşi din barăci pentru a fi duşi la muncă însă

datorită faptului că era ceaţă am fost ţinuţi câteva ore afară timp în care în locul unde

eram adunaţi a venit şi locotenentul major Ficior Ioan responsabil cu reeducare în

centru Luciul Giorgieni, ceilalţi deţinuţi au apucat să strige ,,fugiţi că vine Ficior cu

parul, eu nu am apucat să fug şi acesta m-a lovit cu o bâtă (folosită la transportul

ciuberelor de mâncare) peste mână şi peste umăr, rupându-mi clavicula.

Locotenentul major Ficior Ioan era cel care aplica sancţiunile cu bătaia

deţinuţilor politici, fiind cel care aplica personal loviturile deţinuţilor, uneori crea o

zonă cu sergenţi din penitenciar înarmaţi cu bâte, el stătea în mijloc, şi bătea câte un

deţinut politic acesta neavând unde să fugă, în cazul în care acesta încerca să scape

era lovit de cordonul de sergenţi format în jurul lui. Tot Ficior era cel care aplica

sancţiunile pentru nerespectarea normei de muncă.

43

Arăt că am văzut cu proprii mei ochi cum erau strânse cadavrele celor care

mureau zilnic, aproximativ 5-6 deţinuţi politici, în special cei distrofici şi inapţi, în

faţa corpului de gardă unde fiecare cadavru era înfăşurat într-o rogojină de stuf de

aproximativ 2 metri fiind legat cu sârmă la cap şi la picioare, cadavrul era străpuns

cu o bară metalică pentru a se asigura că este mort, după care li se prindea o greutate

de beton şi erau aruncaţi în Dunăre fiind căraţi cu căruţa cu care erau cărate resturile

din WC-urile coloniei. În genereal erau aruncaţi în Dunăre pentru a nu fi scoase la

suprafaţă cadavrele, aşa cum s-a întâmplat în cazul defrişării prunilor.

Referitor la Ficior Ioan mai pot preciza următoarele date cunoscute de mine

personal: cu ocazia eliberării în anul 1963, 28 ianuarie, în acea perioada cunosc că

acesta era comandant, când ne-am dus la magazia de haine de la secţia centru

Periprava (deoarece hainele noastre datorită unei furtuni pe timpul transportului pe

Dunăre se pierdusera) eu i-am spus lui Dode Anatolie văzând că ne dau haine de

miliţieni fără grade şi însemne ,,acum suntem şi noi criminali”, iar Ficior Ioan fiind

în magazie m-a auzit şi a venit la noi şi a început să ne lovească cu pumnii şi

picioarele şi ne-a spus că ne trimite acasă în plic, adică că ne omoară şi că trimite

familiilor noastre doar certificatul nostru de deces. Norocul nostru a fost că a venit

un civil care l-a oprit spunându-i că ne ia el in primire, nu ştiu cine era aceasta

persoana, însă este cel care ne-a condus la Sulina unde am fost eliberaţi.

Tomoioagă Simion: condamnat la 8 ani de închisoare de Tribunalul Militar

din Cluj pentru că ar fi adormit în post pe vremea când era grănicer. A fost

intervievat la data de 17.04.2013. La Periprava a ajuns în anul 1959. Tomoioagă

precizează că rata deceselor era de 1 sau 2 deținuți în fiecare zi, iar cauzele erau

bătăile crunte, hrana mizerabilă și condițiile grele de muncă. Dintre cei decedați din

cauza condițiilor de detenție și-l amintește pe un deținut pe nume Teodorescu din

comuna Bozovici.

44

Fiind audiat în prezenta cauză Tomoioagă Simion a declarat că:,, Arăt că la

Periprava eram împărţiţi în mai multe categorii, eu fiind încarcerat cu deţinuţii

politici în categoria frontieriştii, cei care au încercat să iasă din ţară. Ştiu că mai era

o secţie a ţărăniştilor şi liberalilor. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie arăt că

acestea erau foarte grele, mai greu de atât nu se putea decât moartea, mâncarea era

foarte rea şi niciodată de ajuns, dacă cineva era nemulţumit de hrana primită era pus

în lanţuri şi bătut şi nu îl mai vedeam niciodată pe acel deţinut.

La Periprava până să mă îmbolnăvesc am fost scos la muncă unde tăiam stuf,

programul de muncă era de la 7-8 dimineaţa până seara, cam 12 ore, după care eram

aduşi înapoi în colonie. Arăt că eram scoşi la muncă şi iarna şi primeam pantaloni şi

haine tip zeghe, iar pe timp de iarnă primeam o haină mai groasă. Eram scoşi la

muncă în permanenţă mai puţin când plouă, însă eram scoşi şi pe timp de iarna chiar

dacă era ger, fiind încolonaţi şi duşi pe jos, păziţi de soldaţi în termen înarmaţi şi

subofiţerii de la Penitenciar. Declar că stăteam în barăci făcute din PFL cu acoperiş

de rogojini, unde am fost încarcerat eu (frontieriştii) nu aveam sobe şi ne înveleam

cu pături motivat de faptul că eram tineri, însă ştiu că deţinuţii în vârstă încarceraţi

în alte barăci aveau sobe cu care se încălzeau pe timp de iarnă.

În general mâncarea a fost dezastruoasă doar de sărbători era mai buna

deoarece avea grăsime. Arăt ca dimineaţa mâncam o cană de ceai cu 100 de grame

de pâine, prânzul îl luam la locul de muncă şi primeam o ciorbă de legume, varză

sau fasole cu precădere varză amestecată cu coceni, arpacaş, găsind şi urmă de

„baligă de animale”, carne primeam foarte rar doar de sărbători. Nu aveam alte

posibilităţi de a obţine altă hrană. Seara primeam de mâncare ce rămânea de la prânz

însă un singur fel. Arăt că eu personal nu am fost dus la carceră şi nici pus în lanţuri

însă îmi amintesc că dintre deţinuţii politici în vârstă unii au primit astfel de

pedepse. Aveam zilnic o normă de muncă şi dacă nu o respectam, primeam

sancţiuni, respectiv primeam bătaie. Arăt că în fiecare zi mureau cel puţin 2-3

deţinuţi politici, în general bătrâni şi bolnavi datorită regimului de detenţie şi

torturii, inclusiv deţinuţii aflaţi în anchetă, dintre cei care se credea că fac politică în

45

Penitenciar, acolo unde eram eu încarcerat (fiind numai tineri) au murit aproximativ

15 deţinuţi pe toată durata încarcerării mele la Periprava” .

Proca Nicolin: condamnat la 8 ani închisoare de Tribunalul Militar București

pentru omisiune de denunțare. A stat la Periprava în perioada decembrie 1959 –

decembrie 1962. Fostul deținut își amintește că Ficior era comandant în acea

perioadă și că deținuții obișnuiau să primească bătăi la ordinele lui.

În ceea ce privește condițiile de detenție, Nicolin își amintește despre

condițiile grele de muncă la care erau supuși inclusiv cei bolnavi și inapți, despre

barăcile neîncălzite și despre pedepsele crunte (de exemplu izolarea, când deținuții

primeau o cană de a pă caldă pe zi și mâncare o dată la 3 zile).

Tranculov Ioan: condamnat la 5 ani închisoare de Tribunalul Militar

Timișoara pentru tentativa de trecere frauduloasă a frontierei de stat. A fost

transferat la Periprava în 1961 unde a rămas până în 1963.Își amintește că în acea

perioadă comandant era Ficior Ioan care dispunea asupra tuturor pedepselor primite

de deținuți. Printre acestea amintește despre izolare, unde deținuții erau hrăniți a 3-a

zi și erau obligați să stea pe ciment deoarece patul era ridicat pe perete, sau bătaia cu

parul. Rata mortalității era de 1 sau 2 deținuți pe zi.

Fiind audiat în prezenta cauză, Tranculov Ioan a declarat că:,, La Periprava am

fost încarcerat la secţia centru unde, ştiu că era comandant Ficior Ioan care ne-a triat

în momentul în care am ajuns la colonia de muncă. Am ajuns aproximativ 100 de

persoane la Periprava după ce anterior timp de 3 zile am stat pe malul Dunării la

Chilia unde au murit 2 deţinuţi mai în vârstă de dezinterie, la sosirea în centrul

Periprava comandantul Ficior Ioan ne-a încolonat şi îl întreba pe fiecare deţinut ce

funcţie a avut înainte de arestare şi ce meserie cunoaşte. Cu ochii mei am văzut când

unul dintre deţinuţii politici i-a răspuns comandantului că este rabin, acesta din urma

l-a înjurat şi l-a lovit. Pe alt deţinut politic l-a intrebat de asemenea ce funcţie a avut

46

anterior arestării şi de asemenea l-a lovit şi înjurat. După aceea am fost băgaţi într-o

baracă făcută din pământ şi acoperită cu stuf unde erau paturi suprapuse şi unde am

fost cazaţi aproximativ 80 de deţinuţi politici.

Pe perioada detenţiei nu am avut voie să trimit şi să primesc corespondenţă şi

pachete.

Menţionez că două zile am fost scos la muncă la dig, fiind tâmplar de meserie

şi triat datorită acestei meserii eu lucram la construirea grajdurilor şi coteţelor în

care ar fi urmat să crească animale. Arăt că datorită mesteşugului pe care îl cunosc

nu am fost bătut ca urmare a neîndeplinirii normei de muncă însă am văzut cum alţi

deţinuţi erau bătuţi în cele două zile în care am muncit la construirea digului, am

văzut cum gardienii îi loveau pe deţinuţii politici cu bâta. Arăt că la locul de muncă

venea şi comandantul Ficior Ioan călare care verifica tăierea stufului şi modul de

desfăşurare a muncii.

Arăt că cel mai de temut om din cadrul coloniei Periprava era Ficior Ioan,

care dispunea toate măsurile din colonie, totodată în acest loc de detenţie se mai afla

şi o secţie de legionari care se ocupau de problemele gospodăreşti, cultivau legume

şi care erau în directa subordine a aceluiaşi comandant Ficior Ioan.

Arăt că în momentul în care am fost încarcerat aveam 18 ani, frecvenţa

deceselor la Periprava erau zilnice mai ales în rândul celor în vârstî. În această

perioadă am avut de exemplu dureri de dinţi 3-4 zile când am cerut cu insistenţă

medicamente insa nu le-am primit, fiind trimis sub paza in sat la un dentist care mi-a

scos ambii dintii deoarece timp de 3 zile am tipat in continuu. Nu se dadeau

medicamente in colonie, eu nu am vazut personal medici iar cei care aveau probleme

medicale erau lasati sa moara.

Referitor la mâncare, raţia zilnică era 200 grame de pâine pentru cei care

ieşeam la muncă, iar dacă nu ieţeam la muncă doar 100 de grame de pâine şi 400 de

grame turtoi, mai primeam în general varză cu arpacaş iar când ni se dădea carne

erau capete ori picioare de cai iar după ce mâncam în colonie era epidemie de diaree.

Arăt că toată perioada am suferit de foame.

47

Eu personal nu am fost bătut şi supus la violenţe din partea comandantului

Ficior Ioan însă ştiu de la alţi deţinuţi de alte cazuri în care chiar comandantul îi

bătea. Arăt că printre sancţiuni, în afară de bătaie mai era izolarea şi diminuarea

raţiei de mâncare, mâncam doar la 3 zile, existau zile în care primeam doar apă cu

sare. Despre toate aceste tratamente ştiu că, chiar comandantul le dispunea. Arăt că

în cele două zile în care am fost la stuf am văzut cum deţinuţi politici mâncau

inclusiv arici, inclusiv eu am mâncat din cauza foamei aceste vietăţi”.

Lolea Petre: condamnat în 1957 la 5 ani de închisoare de Tribunalul Militar

Timișoara pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. În anul 1960 a fost

transferat la Periprava unde s-a îmbolnăvit de dezinterie de la mâncarea proastă și

apa murdară. De altfel, fostul deținut își amintește că majoritatea deținuților aveau

acest tip de probleme medicale. Deținuții care mureau erau încărcați și trasportați în

afara coloniei. Printre cei decedați din cauza regimului sever de detenție și-l

aminteșe pe Ghenciu Petre. Pedepsele primite erau bătaia și tortura.

Tomici Gheorghe: condamnat de Tribunalul Militar Timișoara la 7 ani

închisoare pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. Acesta a declarat că a

fost încarcerat inițial la penitenciarul Gherla de unde a fost transferat alături de alți

700 de deținuți la penitenciarul Periprava în luna mai 1959.Conform declarației

acestui fost deținut, la Periprava au fost întâmpinați de comandantul Ficior care, sub

diverse pretexte, i-a pus pe gardieni să-i bată cu parul pe noii veniți.În ceea ce

privește regimul de detenție, Tomici Gheorghe precizează că mâncarea era foarte

puțină și proastă, iar regimul de muncă era unul extenuant. Din cauza rațiilor foarte

mici de hrană, deținuții consumau porumb crud și rădăcini de stuf, iar apa de băut

era adusă direct din Dunăre. Hrana deținuților era asigurată prin sacrificarea unor cai

slabi și bolnavi aduși la Periprava cu acest scop. În încheiere, deținutul arată că în

48

perioada de detenție numeroși deținuți au decedat din cauza proastei alimentații și a

apei nepotabile, precum și a bătăilor zilnice.

Fiind audiat în prezenta cauză, Tomici Gheorghe a declarat că: ,, Lucram de

dimineaţa de la 5 până seara la 6. Toată lumea suferea de foame, iar seara când

făceam de planton(fiecare deţinut pe rând) se auzeau deţinuţii cum mestecau în gol,

în vis, de foame. Mâncarea era puţină şi slabă. Ceea ce nu se vindea în ţară, la

aprozare, varză, ceapă, erau preparate şi ne dădeau nouă să mâncăm. După ce au

văzut că eram toţi slăbiţi ne-au dat şi carne de cal, astfel încât ne-am mai întremat.

După ce serveam masa, mâncarea fiind adusă în butoaie, după golirea acestora, 7 -8

deţinuţi sau chiar mai mulţi încercau să mai şteargă marginile butoiului, aşa de mare

era foamea. Cunosc faptul că în rândul deţinuţilor erau şi judecători, diplomaţi. De

asemenea mai cunosc că la momentul eliberării exista posibilitatea să ne mai

prelungească durata arestării. Cunosc şi faptul că un judecător din Timişoara, cu

ocazia prăşitului porumbului, a lăsat în urmă un fir de iarbă, a fost pus de către

militari(care asigurau paza) să smulgă iarba cu gura, proteza rămânându-i acolo. A

fost un deţinut care nu a vrut să smulgă cu gura, iar după ce a fost reţinut la poartă,

când s-a întors în baracă s-a dezbrăcat şi ne-a arătat cum a fost bătut cu sârmă de

oţel de către cadre militare. Personal am fost şi eu pus să smulg iarba cu dinţii.

Bătaia era la ordinea zile.”

Roșcoban Alexandru: condamnat de Tribunalul Militar Timișoara la 20 de

ani închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale. Acesta a ajuns la Periprava în

anul 1961, pe când colonelul (r.) Ficior era comandant.În ceea ce privește regimul de

detenție, prezintă interes următoarele elemente pe care acesta și le amintește: lipsa

îngrijirilor medicale, hrana „mizerabilă” și foarte puțină, consumul porumbului crud

direct de pe câmp de către deținuți, munca istovitoare de dimineață până seara la

porumb și iarna la stuf, celulele foarte aglomerate (40 de de deținuți în 8/4 metri).

49

Din cauza acestor condiții de viață mizerabile, la Periprava mureau în fiecare zi 1

sau 2 deținuți.

Melinte Ion: condamnat de Tribunalul Militar Timișoara la 3 ani închisoare.

A declarat că la data la care a fost transferat de la Penitenciarul Aiud la Periprava în

perioada în care comandant era col. (r.) Ficior.Regimul de detenție condus de col.

(r.) Ficior este descris după cum urmează: mâncarea era puțină și stricată, deținuții

sufereau de foame și mâncau porumb sau legume crude direct de pe câmp.Pentru

consumul de porumb sau legume crude, deținuții erau pedepsiți de col. Ficior în

urma unei judecăți în fața unui tribunal special creat de el în acest scop. Așa-zisele

sentințe constau în bătăi crunte primite de la gardieni, sub supravegherea strictă a

col. Ficior.Regimul de detenție condus de col. Ficior a avut ca urmare numeroase

decese. Fostul deținut a povestit că decedații erau adunați cu roaba din stuf și

depozitați într-o magazie din penitenciar. Rata de mortalitate era de un deținut pe zi.

Fugidjiu Valeriu: condamnat în anul 1959 la 17 ani închisoare pentru

uneltire contra ordinii sociale.Fostul deținut a declarat că a ajuns la Periprava în

martie 1960. Nu a petrecut mult timp în acest penitenciar, dar a avut timp să discute

cu ceilalți deținuți care i-au relatat că la Periprava era organizat un adevărat lagăr de

exterminare având în vedere faptul că hrana era foarte proastă și îngrijirile medicale

lipseau.

Dunca Gavrilă: condamnat la 5 ani de muncă silnică. A fost intervievat la

data de 10.10.2012.Declară că a ajuns la Periprava în anul 1958/59, perioadă în care

comandant era col. Ficior.Fostul deținut își amintește că a lucrat la stuf din luna

decembrie până în luna martie, deși Dunărea era înghețată. Pedepsele pentru

neîndeplinirea normei de muncă erau bătaia, micșorarea rației de hrană și izolarea

50

pentru 3 zile. Pedepsele erau aplicate de comandantul Ficior în urma judecății într-o

comisie organizată special în acest scop. Decesele din cauza foametei și a bătăilor

erau și de 2/3 deținuți pe zi.

Fiind audiat în prezenta cauză, Dunca Gavrilă a declarat că: ,,La Periprava am

locuit pe bac şi am lucrat la stuf. Hrana era foarte puţină, eram aproape tot timpul

flămânzi. În bac am stat din 20 decembrie 1958 până în 20 martie 1959, de unde am

fost scoşi şi duşi la Periprava. Activitatea era normată la 20 maldări de stuf şi trebuia

să-i transporţi de la locul de recoltare pe malul canalului. Dacă nu executam norma

eram pedepsiţi cu bătaie şi nu ni se dădea mâncare.Din cauza bătăilor primite, a

foamei îndurate, un inginer din Cluj a decedat, reţin că se numea Balint. De

asemenea, în aceleaşi condiţii a decedat un alt deţinut pe nume de Sturza. Aceste

cazuri s-au înregistrat la Periprava. Pedepsele cu bătaia ne erau aplicate de miliţieni,

director, şi ne erau aplicate indiferent dacă eram sau nu vinovaţi. Şi eu personal am

fost bătut de două ori pe motiv că nu am finalizat lucrările la timp(la desecări şi la

amenajat de porumbar). Reţin că din cauza foamei, deţinuţii mâncau rădăcini de

stuf, mai prindeau şerpi şi broaşte şi le mâncau.Nu exista încălzire, nici apă pentru

consum, dar nici pentru igienă corporală şi ne spălam doar când ploua. Se aducea

apă de la Letea însă doar pentru gătit. Nu existau WC-uri, acestea fiind improvizate.

Îmbrăcămintea era formată din „zeghe” şi dacă ne udam nu exista posibilitatea să o

uscăm. Exista un medic, dar existau şi medici din rândul deţinuţilor însă nu existau

medicamente. Din 5000 de deţinuţi care ne aflam la Periprava, doar aproximativ

2000 lucram, restul fiind declaraţi inapţi. Cei inapţi erau ţinuţi în barăci, cu scopul

de a muri de foame. Unii dintre aceştia, în funcţie de starea fizică, mai erau folosiţi

la despănuşat porumb. Nu aveam drept la corespondenţă, pachete sau vorbitor. Mai

mâncam însă carne de cal, dintre animalele moarte care erau aduse acolo de la Letea.

L-am cunoscut personal pe comandantul Ficior Ioan atunci când venea în barăci

sau la locul de muncă în control. Pot spune despre acesta că este cel mai mare

criminal de pe faţa pământului, fără pic de omenie, de bun simţ sau milă faţă de

51

oameni. Personal am fost lovit de numitul Ficior Ioan, de două sau trei ori (cu

pumni, picioare sau m-a călcat, dar nu atât de grav). Ne înjura spunându-ne

bandiţi. Aşa se comporta cu toţi deţinuţii. Menţionez că am fost ţinut de mai multe

ori la carceră, legat de mâini şi de picioare cu lanţuri, fără hrană 24 de ore. Aceste

sancţiuni cu carcera mi-au fost aplicate de către comandant. Comandantul, numitul

Ficior Ioan, aproba toate aceste măsuri. Rapoartele cu sancţiunile erau întocmite de

către miliţieni şi aprobate de către comandant sau de către ofiţerul politic.Existau

foarte multe cazuri de îmbolnăviri, eu chiar îl pot numi „lagărul morţii”. Existau

multe cazuri de distrofici”.

Caroli Ioan: condamnat de Tribunalul Militar Timișoara la 10 ani închisoare

pentru agitație publică și trecerea frauduloasă a frontierei. A fost deținut în cadrul

penitenciarului Periprava pentru câteva luni, în cursul anului 1960 sau 1961. Acesta

consideră că regimul de detenție la care a fost supus era unul de lichidare. Caroli

Ioan își amintește cum a fost bătut personal de col. Ficior și că deținuții erau

pedepsiți cu bătaia dacă nu îndeplineau norma zilnică de muncă. Uneori, deținuții

erau bătuți până mureau, iar rata deceselor era de un deținut în fiecare zi. În concret,

fostul deținut își amintește despre un coleg deținut, de profesie preot, care a fost

ținut nemâncat și bătut până a decedat.

Fiind audiat în prezenta cauză în calitate de martor, Caroli Ioan a declarat

că: ,, La Periprava am stat aproximativ o lună şi ceva în 1959 spre 1960 (iarna),

pentru tăiat de stuf pe timp de iarnă. Norma de muncă era de 10 maldăre de stuf/zi,

ziua de muncă dura 10 ore cu pauză de o oră la prânz când ne era adusă mâncarea.

Mâncarea consta într-o zeamă chioară, dar era bunişoară atunci când lucram, în

meniu fiind inclus fasole, grâu decorticat (arpacaş), varză cu slănină. Bucata de

pâine era de 200 g pe zi, porţia de zeamă 750 ml- la prânz, iar dimineaţa aveam

terci(puţină făină de mălai în apă călduţă, pe care o beam direct din gamelă). Hrana

era insuficientă, astfel încât nu eram niciodată sătui. Dacă nu ne făceam norma

52

primeam mâncare mai proastă şi de asemenea bătaie. Menţionez că în acea perioadă

eram tânăr. La Periprava am fost cazaţi pe un bac, pe canalul Borcea, şi eram

supravegheaţi de soldaţi însoţiţi de câini. Dacă nu ne făceam norma de lucru,

rămâneam la intrare unde primeam bătaie şi ni se scădea porţia de mâncare. Reţin

faptul că în urma unei înţelegeri cu un coleg am executat şi norma altui deţinut, însă

am primit bătaie că nu am executat norma mea. Exista o cameră de izolare, unde ne

trimiteau în caz de încălcare a dispoziţiilor pe care le primeam. Eu personal am fost

la izolare pe o durată de 3 zile, întrucât am întârziat puţin când trebuia să ieşim la

muncă. În astea 3 zile am primit doar puţină apă călduţă cu sare, neprimind niciun

fel de hrană”.

Bălașa Eugeniu: condamnat de Tribunalul Militar București la 18 ani

închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale. A ajuns la Periprava în anul 1959 și

își amintește că Ficior era comandant. Arată că deținuții erau obligați să muncească

la câmp de dimineața până seara, erau hrăniți foarte prost și puțin, iar apa de băut era

luată direct din Dunăre. Cei mai muți deținuți s-au îmbolnăvit din cauza alimentației

proaste și a apei nepotabile, iar tratamentul și-l administrau singuri mâncând

buruieni de pe câmp.Pentru neîndeplinirea normei de muncă deținuții erau bătuți de

către gardieni, la indicațiile lui Ficior. Fostul deținut declară că în cei trei ani

petrecuți la Periprava au murit în jur de 1000 de deținuți, iar cadavrele lor au fost

îngropate în apropierea penitenciarului.

Baciu Petru: a executat 13 ani de închisoare, din 1948 până în 1961.

Ultimii trei ani de detenție i-a executat la Periprava.În ceea ce privește regimul de

detenție, fostul deținut arată că oamenii erau trimiși la muncă în port, la împins

vagonete. De cele mai multe ori, deținuții nu făceau față efortului fizic depus pentru

că nu se hrăneau corespunzător. Pentru că nu asculta ordinele gardienilor, Baciu a

53

fost pedepsit deseori cu detenție la „Neagra”, unde nu primea mâncare și era forțat

să stea numai în picioare.

Fiind audiat în prezenta cauză Chetman Ștefan, fost deținut politic a declarat

că:,,Cea mai cruntă bataie a avut loc în luna august a anului 1959 când de faţă a fost

şi comandantul coloniei de muncă, ceilalţi deţinuţi spunând că este chiar Ficior Ioan,

care ne-a spus la sfârşitul zilei de muncă că ar şti că mâncăm porumbul crud din

viitoarea recoltă, deţinuţii i-au răspuns ca ,,mâncăm de foame”, comandantul ne-a

spus că nu vom păţi nimic însă fiecare să recunoască câţi porumbi am mâncat.

Fiecare a declarat cât a mâncat, eu datorită problemelor medicale cu stomacul nu am

putut mânca, iar toţi care au recunocut că au mâncat porumb au primit bătaie la tălpi

cu ranga pentru fiecare porumb o lovitură. Îmi amintesc că cea mai cruntă bătaie a

primit-o un deţinut politic pe nume Cosor care a recunoscut că a mâncat 14 porumbi

însă după 11 lovituri a leşinat. Comandantul era de faţă în timp ce gardienii aplicau

sancţiunile cu bătaia, cuantumul sancţiunilor fiind stabilit de comandant. A doua zi

aceştia nu au putut fi scoşi la muncă deoarece aveau picioarele umflate din cauza

loviturilor aplicate.”

Fiind audiat în prezenta cauză în calitate de martor Stanca Teodor, fost

deținut politic în cadrul Coloniei de muncă Periprava, a declarat că: ,, În primăvara

anului 1962 am fost duşi la Grind, care era o colonie cu mai multe barăci şi cu o

organizare mai dezvoltată, unde exista şi un aşa zis spital, de fapt o baracă unde erau

internaţi deţinuţii ,însă medicamente nu existau. De asemenea hrana era puţină iar

şansa de vindecare nu exista. Tot la Grind într-o baracă au fost internaţi inapţii (cei

cu vârstă foarte înaintată sau cei care nu puteau lucra), unde de fapt s-au petrecut

lucrurile cele mai grave, întrucât aceşti inapţi nu prea dispuneau de hrană, mai exact

era un regim de înfometare la cea mai joasă limită, astfel încât au murit foarte multe

persoane acolo. Nu mă pot pronunţa asupra numărului de morţi, dar pot spune că

regimul comunist era un regim de exterminare, iar cei care conduceau aceste colonii

54

aveau dorinţa de a se afirma că ei sunt de fapt stăpânii, că viaţa noastră depinde de

ei, iar noi cei internaţi în colonie nu aveam nicio şansă de a ne apăra iar totul era la

mâna lor.

Periprava era centrul din Deltă unde noi, cei care eram condamnaţi, când

isprăveam pedeapsa de executat, printr-o dispoziţie ni se putea fixa un domiciliu

obligatoriu de 24 de luni sau de 36 luni ba chiar de 72 luni, Periprava fiind un astfel

de loc unde după executarea pedepsei se executa şi acest domiciliu obligatoriu care

uneori putea depăşi ca durată, durata condamnării iniţiale. Astfel de centre de

domiciliu obligatoriu au existat şi în Bărăgan. În astfel de centre au fost internaţi şi

Corneliu Coposu, Ion Diaconescu ş.a. La Periprava am fost deţinut în perioada

1961-1963. Deşteptarea era la ora 5, cam o oră dura micul dejun (mâncarea consta

într-o bucată de pâine, de cele mai multe ori o cafea surogat, per ansamblu mâncarea

nu era corespunzătoare cu munca prestată). Spre deosebire de penitenciar, aici

mâncarea era mai multă, iar la prânz mâncarea ne era transportată la locul de muncă.

Ne întorceam seara de la muncă şi serveam masa la locul de cazare. Despre

îmbrăcăminte pot spune că era foarte veche, încât era uzată, materialul rărit, iar dacă

întâmplător aveai o bluză personală şi o „zeghe”, iarna ne dădea o pufoaică. Era un

vânt înfioarător astfel încât ne era foarte greu să rezistăm. Dacă ne mai prindea şi

ploaia, nu aveam condiţii să ne uscăm hainele, astfel încât eram nevoiţi să le luăm a

doua zi ude pe noi, mulţi îmbolnăvindu-se de pneumonie. În colonie erau deţinute

persoane cu vârste cuprinse între 60-70 ani astfel încât condiţiile de muncă instituite

erau o crimă pentru aceştia.

Pe zi munceam cel puţin 10-12 ore, iar de la colonie la locul de muncă

mergeam uneori pe jos şi câte 5-6 km dus-întors. Activitatea era normată, fiind

obligaţi să săpăm între 3,5 m cubi/zi de pământ, care trebuia încărcat în roabă şi

urcat pe dig, care era şi de 8-10 m înălţime. Asta se întâmpla chiar şi pe timp de

iarnă până se mai putea săpa. Când nu se putea săpa, ne scoteau la desecare,

activitate pe care o desfăşuram şi pe timp de ger. Făceau asta tocmai pentru a nu ne

lăsa să stăm în celulă, chiar şi atunci când nu aveam ce să muncim ne scoteau

55

ducându-ne prin frig până la canal. Cei care ne făceam norma aveam dreptul la o

carte poştală şi la un pachet de 5 kg de alimente, însă cei mai mulţi nu reuşeau să-şi

facă norma. În perioada de 2 ani de zile, deşi eram tânăr, nu am reuşit să-mi fac

norma decât de vreo 4 ori, astfel că am benefeciat doar în aceste dăţi de pachet de

acasă.Dacă nu ne îndeplineam norma, nu mai aveam dreptul să luăm legătura cu

familia şi de asemenea seara, la întoarcere, eram bătuţi sau eram băgaţi la carceră.

Prima scrisoare de la familie am primit-o abia în 1960, iar familia abia atunci a aflat

unde sunt. Cei care replicau la jigniri erau bătuţi, închişi în carceră, fiind astfel

obligaţi să suportăm orice. Personal am primit bătaie pentru neîndeplinirea normei

de lucru. În colonie preponderente erau bătăile.

Consider că aceşti comandanţi care au condus aceste colonii şi-au depăşit

atribuţiile prin comportamentul pe care îl aveau şi faţă de noi, adresându-ne injurii,

jigniri că suntem bandiţi, că nu am fost aduşi în colonii pentru adăpost ci pentru a

muri, a dispărea, pentru că noi împiedicăm poporul să evolueze. Spuneau că trebuie

să le mulţumim că am fost aduşi acolo pentru a ne păzi de furia poporului, fiind

consideraţi duşmanii poporului.

Ştiu că au existat decese între deţinuţi, dar eu nu am văzut cu ochii mei.

Numitul Muţiu Caius, care s-a numărat printre deţinuţii inapţi, mi-a spus că în jurul

lui mureau mereu deţinuţi mai în vârstă sau cu probleme de sănătate”.

În cauză s-a procedat și la audierea numitului Tarcea Mircea Dimitrie care

fiind audiat a declarat că : ,,În ianuarie 1960 am fost transferat la colonia de muncă

Periprava, iniţial am ajuns într-o zonă a coloniei plină cu gropi, un fost saivan de oi,

unde ne-au ţinut 2-3 zile apoi am fost duşi la colonia Grind la aproximativ 3-4 Km

de colonia Periprava. Condiţiile de detenţie la Grind au fost cât se poate de dure,

eram scoşi la câmp dimineaţa între orele 7 şi 8 sub supravegherea unui cordon de

soldaţi M.A.I. unde strângeam cocenii de pe câmp. Afară erau şi -15 grade Celsius

amplificată de vântul puternic iar noi eram îmbrăcaţi sumar într-o simplă zeghe,

uneori frigul era atât de puternic încât chiar militarii care ne păzeau nu rezistau şi ne

56

duceau înapoi în colonie drumul fiind parcurs pe jos circa 2-3 Km. Hrana era cât se

poate de puţină, iar foamea era atât de mare la Grind încât un alt coleg de detenţie,

pe nume Diaca, fost student, prindea şobolani şi şoareci de pe câmp pe care îi prăjea

la focul făcut de soldaţii care ne păzeau şi îi mânca. Seara eram scoşi la numărătoare

iar dacă cei care trebuiau să facă apelul întârziau din cauza frigului foarte purternic,

ne refugiam în dormitoare de unde gardienii ne scoteau afară cu bastoanele. La

câmp, munca era zi lumină în mod special la culturile de floarea soarelui şi porumb.

Rândurile erau lungi de ordinul kilometrilor iar cei care rămâneau în urmă erau

opriţi seara la întoarcerea în colonie în poartă şi pedepsiţi. Cu privire la asistenţa

medicală aceasta era efectuată de medici din rândul deţinuţilor politic care însă nu

dispuneau de instrumentar, de medicamente ori de cele necesare tratamentului. Cele

mai frecvente îmbolnăviri erau de dizenterie tratate în general cu ceaiuri din menta

de baltă adusă de cei care ieşeau la muncă.

Într-o baracă eram cazaţi 40-60 de deţinuţi, suprafaţa unei barăci era de aprox.

14-20 de metri. Munceam inclusiv duminica, când eram puşi să aducem chirpici în

spate de la o distanţă de aprox. 7-8 Km de colonie, totodată mai eram duşi şi la

pădurea Letea pentru a aduce lemne de foc.

Pe toată perioada detenţiei nu am avut nicio corespondenţă cu familia până în

anul 1961 când ni s-a permis o singură corespondenţă cu familia (o carte poştală),

ocazie cu care am primit şi un colet cu 5 Kg de alimente.Din anul 1963 condiţiile de

detenţie s-au îmbunătăţit, fiind introdusă în alimentaţia noastră şi carnea de cal, însă

de proastă calitate.

Nu l-am cunoscut personal pe Ficior Ioan care era comandantul centrului

Periprava, de care depindea şi colonia Grind, şi nici nu l-am văzut niciodată pe

timpul detenţiei. În timp ce eram la Grind, cred că în anul 1962, a fost adus de la

Bac (Secţia Bac) cadavrul unui fost deţinut politic pe care am fost pus să-l descarc

şi să-l transportăm într-o cameră de mici dimensiuni. Dimineaţa când am fost puşi

să scoatem cadavrul am constatat că avea ochii mâncaţi de şobolani, l-am introdus

într-o ladă de stuf, după care ştiu că a fost transportat cu o căruţă, în direcţia

57

satului Sfiştofca unde era cimitirul. Acesta este singurul caz de deces despre care

personal am cunoştinţă, cu precizarea că am mai aflat despre cazul unui fost preot,

Aristotel, care s-a spânzurat în urma unei discuţii purtate cu ofiţerul politic

Ciobanenco”.

Martorul Cenţiu Ion ,condamnat de Tribunalul Bucureşti la 4 ani muncă

silnică a declarat că: ,,La 6 decembrie 1959 am intrat pe poarta coloniei de muncă

Periprava, Secţia Grind. Medicul a cunoscut situaţia mea medicală gravă şi am fost

internat, însă după aprox. după 2-3 săptămâni am fost scos la muncă. Aici făceam

munci agricole, desecări canale şanţuri şi primeam bătăi zilnice dacă nu făceam

norma. Cine rămânea în urmă la muncile agricole era bătut. La canale şi desecări

aveam normă zilnică de 3 metri şi jumătate de scos pământ şi de aruncat pe mal cu

lopata. Nu primeam apă dimineaţa, primeam doar un terci, apa venea în jurul orelor

11-12 împreună cu mâncarea. Activităţile zilnice erau epuizante, îmi amintersc că la

prânz primeam o zeamă chioară şi cartofi deshidrataţi iar dimineaţa şi seara primeam

arpacaş, carne în niciun caz. Porţiile nu erau niciodată suficiente, primeam mămăligă

în jur de 200-250 de grame iar pâine aproximativ 100-150 de grame, aceste alimente

fiind cele care ne ţineau în viaţă. Mâncam zece boabe de porumb pe care le măcinam

în gură, fapt ce a constituit un supliment de mâncare.

Îmi aduc aminte că un ţăran care era şi el deţinut a mâncat de foame porumb

crud, datorită acestui fapt a murit în condiţii foarte grele, medicii comunicându-i

comandantului că în cazul în care nu va fi operat va muri, fapt ce s-a şi întâmplat. În

acea perioadă comandant era Ficior Ioan. De asemenea, în acelaşi mod a murit şi un

tânăr pe nume Roth din Sibiu în vârstă de numai 18 ani. Asistenţa medicală la

Periprava unde am fost şi eu internat vreo 10 zile consta într-un simplu cabinet

medical unde te puteai odihni însă nu primeai medicamente. Cazurile de deces care

s-au înregistrat au avut drept cauză distrofia şi înfometarea.

Îmi amintesc că într-una din zile a trecut pe lângă grupul meu de deţinuţi

Ficior Ioan, împreună cu alte persoane şi întrucât nu m-am ridicat imediat să-l salut

58

acesta a dispus sancţionarea mea cu 7 zile de izolare cu lanţuri la picioare specificat

în raportul de izolare cu mâncare la 3 zile. Două zile primeam doar apă şi în cea de a

treia zi primeam mâncare. În toată perioada de detenţie de 4 ani din toate

penitenciarele am făcut aprox. 80 de zile de izolare”.

Din mărturiile expuse mai sus reiese în mod clar faptul că regimul de detenție

aplicat de către col. Ion Ficior, în perioada în care a deținut funcții de conducere în

cadrul Coloniei Periprava, a fost unul menit să ducă la lichidarea fizică a deţinuţilor

politici prin metode directe şi indirecte precum:

a. condiții de detenție mizerabile și inumane, rele tratamente;

b. lipsa hranei adecvate;

c. frigul extrem din barăci și aglomerare excesivă.

d. lipsa apei potabile care era înlocuită cu apă murdară scoasă direct din

Dunăre;

e. lipsa medicamentelor și a asistenței medicale sau refuzul de a acorda

asistență medicală adecvată;

f. aplicarea de pedepse aspre pentru abateri minore de la regulament;

g. condițiile de muncă foarte grele la care erau supuși toți deșinuții, indiferent

dacă erau inapți sau bolnavi. Deținuții nu erau echipați corespunzător

pentru muncile efectuate deși erau obligați să suporte condiții

meteorologice extreme;

h. obligarea deținuților de a depăși norma de muncă cu orice preț și pedepsele

crunte primite pentru nesupunere;

i. printre pedepsele aplicate se numără: izolarea (carcera) unde deținuții

primeau apă caldă în loc de hrană și dormeau direct pe ciment, „judecata”

și bătaia primită cu ocazia condamnării de către cei care săvârșeau abateri

59

de la regulament, alergarea deținuților cu calul și bătăi crunte primite cu

ciomege.

Declaraţiile martorilor se coroborează cu aspectele sesizate de I.C.C.M.E.R.,

rezultând în mod indubitabil că tratamentul şi condiţiile de detenţie la care au fost

supuşi deţinuţii condamnaţi politic au fost unele de exterminare, aşa cum rezultă şi

din materialele şi documentele memorialistice ridicate şi depuse la dosarul cauzei,

precum și din fișele matricole ale foștilor deținuți.

Din documentele ridicate din arhivele CNSAS reiese faptul că, printre cauzele

deceselor la o parte din deţinuţii politici, se regăseşte şi caşexia – forma finală de

inaniţie, aceasta fiind printre cauzele deceselor înregistrate şi care rezultă din

documentele oficiale de deces ce au putut fi găsite până în prezent în arhive.

De menționat faptul că numărul deceselor – 103 este doar cel dovedit cu

înscrisuri din arhivă, numărul real fiind mult mai mare. Din declarațiile mai multor

deţinuţi a reieșit faptul că în iarna lui 1959 – 1960 la Secţia Grind a coloniei

Periprava au murit cel puţin 250 de persoane (a se vedea declaraţia deţinuţilor din

lotul Timişoara).

Tratamentul la care au fost supuşi deţinuţii politici era același, însă

prezentarea este diferită datorită percepţiei fiecăruia, toţi deţinuţii declarând în

unanimitate (deşi au fost audiaţi în toate regiunile ţării, fiind exclusă o înţelegere

prealabilă a acestora cu privire la aspectele declarate), că erau bătuţi cu ferocitate

dacă nu îşi îndeplineau norma de muncă iar locul unde erau bătuţi era la poarta de

intrare în colonie, iar sancţiunile erau aplicate de către gardieni şi dispuse de către

conducerea coloniei de muncă.Relevantă este declaraţia lui Muţiu care a asistat

personal la autopsia făcută de medici din afara unităţii şi care a precizat că nu au

identificat nicio cauză a decesului, posibila cauză fiind inaniţia.

Toate aceste măsuri definesc regimul de detenție instituit și menținut de către

col. Ficior Ioan și reprezintă premisele declanșării și instaurării unui regim de

exterminare a deținuților politici.

60

Ancheta Partidului Comunist Român (1968)

Cele mai importante probe ale faptului că în perioada de debut a regimului

comunist conducerea statului a impus un regim de exterminare a deținuților

politici pot fi identificate în documentele descoperite de către cercetătorii IICCMER

în arhive, referitoare la ancheta Comisiei de partid din 196869.

Comisia, constituită pentru elucidarea abuzurilor comise împotriva unor

militanţi comunişti, a investigat cu această ocazie indirect abuzurile comise în

penitenciare și în colonii de muncă și au fost identificate persoanele responsabile. În

acest sens, „Comisia de partid” a audiat mai multe persoane care au avut putere de

decizie în ceea ce privește regimul de detenție în perioada vizată de anchetă, mai

exact intervalul 1950-1964.

Printre cei care au dat declarații se numără și Pavel Ștefan, la data de

18.03.1968. Acesta a îndeplinit pentru o perioadă funcția de ministru de Interne în

intervalul 1950-1954, ocazie cu care a primit mai multe rapoarte cu privire la

ilegalitățile ce se petreceau în centrele de detenție.

Extragem din declarația sa mai multe fragmente care arată în mod clar că

deținuții politici erau victimele unor abuzuri și că regimul de executare a pedepselor

era reglementat prin ordine ale superiorilor ierarhici pe linie de partid:

„era un sistem de a bate fără milă, în mod barbar. (...) deținuții erau bătuți în

asemenea hal încât pierdeau carnea de pe ei. (...)”

„mi-a venit informația că la Brăila oamenii sunt bătuți crunt, iar cadavrele

erau cărate pe tărgi improvizate din două bețe.”

„oamenii erau terorizați și nu educați. (...) ancheta a stabilit că aceștia se

făceau vinovați că în loc să aplice măsurile stabilite, încurajau pe diferiți bandiți să

69 Vezi ANIC, fond CC al PCR, secţia Cancelarie, dosar nr. 64/1968 (vol. I, II).

61

bată în mod bestial, fapt ce a dus ca mulți dintre deținuți să-și piardă viața, memoria,

să devină schilozi.”

„în relațiile dintre noi și Securitate au fost discuții serioase, pentru faptul că

făceau arestări fără o bază legală (...).”

„În legătură cu bătaia, când am început să analizez lucrurile, a rezultat că în

trecut, pe timpul lui Marin Jianu (născut la 2 august 1913 în Aninoasa, Jud. Gorj; a

ocupat funcţia de ministru adjunct în MAI până în 1952, înlăturat după demiterea

ministrului Teohari Georgescu. În această calitate, Marin Jianu a coordonat acţiunea

violentă din închisori de la începutul anilor ’50 consacrată sub denumirea de

„Fenomenul Piteşti”70), care conducea lagărele, apăruse o indicație să fie bătuți

deținuții. Dar acestea erau bătăi barbare, banditisme.”

„Dar era un lucru revoltător, se întâmplau lucruri care pur și simplu te

uimeau; dacă s-a ajuns până acolo să i se dea deținutului să mănânce materii fecale

și să i se urineze în gură!”

„părerea mea este următoarea: că oamenii puși să conducă aceste închisori și

lagăre nu au fost ținuți în mână și nu li s-a pus în vedere cum trebuia să se comporte.

(...) le-a permis să bată ca mijloc de a stăpâni pe deținuți.”

Un alt înalt funcționar al statului comunist care a dat declarație în cadrul

anchetei din 1968 a fost locotenent-colonel de securitate Ilie Bădică, fost prim-

locțiitor al șefului Direcției Penitenciare lagăre și colonii.

În declarația dată la 18.05.1968 confirmă faptul că internările în coloniile de

muncă se făceau în baza unei decizii date de Ministerul Afacerilor Interne, pentru un

termen de la 1 la 5 ani. Această afirmație demonstrează încă o dată că executivul se

amesteca în domeniul legislativului și că penitenciarele și coloniile de muncă

70Pentru detalii despre abuzurile şi torturile săvârşite în cadrul „fenomenului Piteşti”, vezi Alin Mureşan, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2010, passim.Dumitru Lăcătuşu, Alin Mureşan (editori), Casa terorii. Documente privind penitenciarul Piteşti (1947-1977), Editura Polirom, Iaşi, 2010, passim.

62

funcționau în baza ordinelor superiorilor pe linie de partid, legislația în vigoare fiind

complet ignorată.

„aceștia erau internați pe baza Deciziei nr. 9 a MAI. Nu era nici o hotărâre a

Consiliului de Miniștri, sau lege, ci o hotărâre făcută de Teohari (Ministru al

Afacerilor Interne în perioada 1945-1952) și păstrată până s-a desființat. Termenul

era 1-5 ani.”

La întrebarea unui membru al comisiei de partid dacă regimul din penitenciare

a avut la bază vreun ordin al superiorilor din conducerea statului comunist, Bădică a

răspuns: „Acțiunea a fost organizată!”.

Concluziile Anchetei din 1968 au fost că în România a existat un regim de

exterminare a deținuților politici în perioada 1948-1964, ce a fost dictat pentru toate

centrele de detenţie politică din ţară, la ordinele conducerii statului comunist .

Având în vedere faptul că investigațiile s-au desfășurat în cadrul unei entități care nu

avea atribuții de această natură, concluziile anchetei nu au condus la judecarea și

condamnarea vinovaților, ci s-a convenit ca sancționarea să se facă doar pe latură

politică, iar pe latură penală să se aștepte împlinirea termenului de prescripție a

răspunderii penale.

Revenind la Ancheta din 1968, practic PCR s-a substituit organelor penale, a

subordonat justiția puterii executive, și a procedat la investigarea celor petrecute în

penitenciare și lagăre de muncă între anii 1952-1964.

În cadrul anchetei au fost luate mai multe declarații, s-au studiat dosarele unor

deținuți decedați în timpul executării pedepselor (precum Lucrețiu Pătrășcanu și

Ștefan Foriș), iar în final s-au tras concluzii.

Concluziile anchetei au fost că în perioada 1952-1964, în cadrul

penitenciarelor și coloniilor de muncă a existat un regim de exterminare a

deținuților politici care a fost dictat de persoanele aflate la conducerea statului

și aplicat în diverse maniere de către comandanții unităților de detenție.

63

Cu toate acestea, conducerea statului de la acea vreme, substituindu-se încă o

dată puterii judecătorești, a decis ca cei vinovați să nu răspundă penal ci să

primească doar sancțiuni pe linie de partid. Logica avută la acea vreme este

surprinsă în spusele lui Ion Gheorghe Maurer, prim ministru la acea vreme și

membru al comisie de anchetă:

(...) însă, ce ar însemna un proces? (...) Apărarea lui Drăghici va scoate la

iveală o serie de lucruri urâte nu numai în ceea ce privește anumite părți ale

conducerii într-o anumită epocă, dar și legătura acestei practici cu alte practici de

unde s-au inspirat. Procesul ar lua un caracter nu numai împotriva unor elemente

ale conducerii române, dar ar lua un caracter de proces care se face într-un stat

care este foarte sensibil la aceasta. Nu avem nimic de câștigat în aceasta. Și

dimpotrivă, în aceste condiții noi nu am putea lăsa procesul public... ar trebui să-l

facem în ședință secretă, în ședință secretă s-au făcut toate porcăriile pe care le

dăm acum și încercăm să le îndepărtăm și ar fi într-adevăr nefericit lucru dacă ne-

am așeza într-o situație care să poată spune și de tandea și mandea: ăștia au spus

despre aceia ca s-o facă ei.

Așa că mie mi se pare că soluția cea mai bună este să lăsăm lucrurile să se

îndrepte spre prescripție din punct de vedere judiciar, să nu luăm o hotărâre, să

spunem să nu fie trimis în judecată și împotriva omului să fie luate hotărârile

politice. Mai sunt câteva luni până la prescripție.”

Decizia finală în cauză a fost luată de Nicolae Ceaușescu, care a achiesat în

totalitate la cele spuse de Ion Gheorghe Maurer:

„Bine. Atunci suntem de acord. (toți tovarășii sunt de acord)”.

Din prelegerea prim-ministrului Maurer reiese încă o dată faptul că puterea

judecătorească era absorbită de cea executivă, în sensul că la nivelul PCR se decidea

cine va fi urmărit penal și judecat, fiind exclusă din start varianta ca organele penale

să se autosesizeze după ce Partidul a dat o rezoluție contrară.

Practic, concluziile anchetei îl vizau doar pe Alexandru Drăghici, fost

ministru de Interne și fost șef al Securității, dar nu trebuie pierdut din vedere faptul

64

că ordinile date de acesta ar fi fost lipsite de substanță în lipsa actelor de executare

concrete realizate de comandanții de penitenciare și colonii de muncă.

Așadar, deși comandanții unităților de detenție nu au fost nominalizați expres

ca fiind responsabili pentru regimul de exterminare a deținuților politici, ancheta din

1968 i-a vizat și pe aceștia, legătura dintre factorii de decizie și factorii de execuție

fiind una indestructibilă.

Raportat la cele descrise anterior, cităm şi Raportul final al Comisiei

Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Bucureşti, 2006,

p.232: „Închisoarea, locul unde se execută pedeapsa şi sunt disciplinaţi infractorii, a

devenit în România comunistă locul în care s-a petrecut eliminarea, reeducarea,

torturarea, supravegherea şi distrugerea fizică şi psihică a tuturor celor care se

opuneau, ar fi putut să se opună sau nu puteau accepta noua ordine politico-

economico-socială dispusă de autorităţile comuniste. În mod firesc, copiind modelul

sovietic al Gulagului, liderii comunişti români au transformat instituţional şi

procedural – în termenii regimului detenţiei – întregul sistem penitenciar moştenit,

adăugându-i treptat forma şi substanţa unui adevărat infern (…). Militarizarea

sistemului penitenciar, dar mai ales noul regulament secret destinat închisorilor unde

erau depuşi deţinuţii politici, adoptat în septembrie 1948, copiat sau inspirat din cele

sovietice a marcat trecerea spre regimul de exterminare lentă, fizică şi psihică a

opozanţilor, prin izolarea totală de familii şi societate, prin înfometare şi condiţiile

inumane de trai, prin lipsa asistenţei şi prin permanenta supraveghere”.

Încadrarea juridică a faptei, probleme de drept şi analiza mijloacelor de

probă:

Fapta inculpatului FICIOR IOAN, care în perioada 01.08.1958-01.11.1963, în

calitate de locţiitor şi comandant al Coloniei de muncă de la Periprava, a săvârşit

acţiuni şi inacţiuni sistematice care au avut ca rezultat persecutarea colectivităţii

65

reprezentată de deţinuţii politici încarceraţi în Colonia de Muncă de la Periprava ,

prin privare de drepturi fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a

exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, respectiv prin supunerea la

condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugerea fizică a

deţinuţilor politici, cu mențiunea că în perioada 01.08.1958-1.11.1963, au fost

înregistrate un număr de 103 decese în rândul deținuților politici, prin acţiuni ce

depăşesc cadrul legal, (lipsa medicamentelor şi a îngrijirii medicale refuzul de a

acorda asistenţă adecvată, netratarea bolnavilor, refuzul de transfer către spitalele

penitenciar, degradarea stării de sănătate a condamnaţilor prin lipsa hranei, lipsa

încălzirii, pedepsele aplicate discreţionar şi abuziv deţinuţilor, condiţii de detenţie

inumane, rele tratamente, bătaia şi alte violenţe, ignorarea adreselor şi sesizărilor

formulate de către deţinuţi), întrunește elementele contitutive ale infracţiunii contra

umanităţii prev. de art.439 alin.1 lit.j cu aplic. art.5 din Codul penal.

În cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii contra

umanității prev. de lit. j a art. 439 alin. 1 atât sub aspectul laturii obiective cât și sub

aspectul laturii subiective.

Trebuie făcute câteva precizări cu privire la evoluția în timp a incriminării

acestei infracțiuni, având în vedere faptul că activitatea infracțională a inculpatului a

făcut obiectul reglementărilor mai multor legi succesive.

Astfel, infracţiunea de genocid, pentru care inițial s-a dispus începerea

urmăririi penale,ca infracţiune contra păcii şi omenirii a fost incriminată în legislaţia

română, pentru prima dată, prin dispoziţiile art. 2312 din codul penal din 1936,

introduse prin decretul nr. 212/1960.

Potrivit textului de lege, constituia infracţiunea de genocid, şi se pedepsea cu

moartea, săvârşirea în scop de a distruge, în întregime sau în parte, un grup sau o

colectivitate omenească, din motive de rasă, de naţionalitate sau religie, a vreuneia

din următoarele fapte:

66

a) uciderea membrilor grupului;

b) vătămarea gravă a integrităţii fizice şi mentale a membrilor grupului;

c) supunerea grupului la condiţii de existenţă sau tratamente de natură să

ducă la distrugerea lui fizică;

d) luarea de măsuri tinzând la împiedicarea naşterilor în sânul grupului;

e) transferarea forţată a copiilor unui grup în alt grup.

De asemenea, infracţiunea de tratamente neomenoase, care şi infracţiunea de

genocid a fost incriminată în legislaţia română, pentru prima dată, prin dispoziţiile

art. 2314 din codul penal din 1936, introduse prin decretul nr. 212/1960.

Potrivit textului de lege, constituia infracţiunea de tratamente neomenoase,

supunerea la tratamente neomenoase a răniţilor şi bolnavilor, a membrilor

personalului civil sanitar sau al Crucii Roşii, a naufragiaţilor, a prizonierilor de

război şi în general, a oricărei alte persoane căzute sub puterea adversarului, ori

supunerea lor la experienţe medicale sau ştiinţifice care nu sunt justificate de un

tratament medical în interesul lor, se pedepseşte cu muncă silnică de la 5-20 de ani.

Legea nr. 15/1968- Codul penal, care a abrogat codul penal din 1936 a

prevăzut în aceeaşi forma infracţiunea de tratamente neomenoase în cuprinsul art.

358 din cadrul Titlului XI al Părţii Speciale- Infracţiuni contra păcii şi omenirii.

În varianta tip infracțiunea se realizează, sub aspectul laturii obiective, fie prin

supunerea persoanelor căzute sub puterea adversarului la tratamente neomenoase, fie

la experiențe medicale sau științifice ce nu sunt justificate de un tratament medical

în interesul lor. Prin supunerea unei persoane la tratamente neomenoase se înțelege

obligarea persoanei la condiții de hrană, locuință, îmbrăcăminte, de igienă, asistență

medicală etc. greu de suportat fizic și umilitoare din punct de vedere moral.

Norma de incriminare prevăzută de art. 358 din codul penal-legea 15/1968, a

rămas în vigoare nemodificată până la data de 01.02.2014, când, ca urmare a intrării

67

în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind codul penal, Legea nr. 15/1968 a fost

abrogată potrivit dispozițiilor art. 250 din Legea nr. 187/2012.

În cuprinsul Legii nr. 286/2009 privind codul penal nu se mai regăsește

incriminată o infracțiune cu denumirea ,, tratamente neomenoase”.

Așa cum rezultă din tezele prealabile ale proiectului Codului penal , aprobate

prin Hotărârea Guvernului nr. 1183/2008, relațiile sociale ocrotite în codul penal din

1968 în Titlul XI- Infracțiuni contra păcii și omenirii- sunt ocrotite în prezent prin

incriminările cuprinse în Titlul XII- Infracțiuni de genocid, contra umanității și de

război.

Menţionăm că, în cuprinsul tezelor prealabile s-a precizat că noul Cod penal

„va reglementa într-o formă complet revizuită, într-un titlu distinct, infracţiunile de

genocid, infracţiunile contra umanităţii şi infracţiunile de război. Conform art.17 din

Statutul Curţii Penale Internaţionale (CPI), jurisdicţia Curţii este una complementară

faţă de cea a instanţelor naţionale ale statelor ce au ratificat Statutul. În consecinţă,

ca urmare a ratificării Statutului de către România prin Legea nr.111/2002, este

necesară alinierea legislaţiei penale române la standardele Statutului CPI, în scopul

facilitării exercitării propriei competenţe, obiectiv ce va fi atins prin noua

reglementare”. Aceste precizări sunt reluate şi dezvoltate în cuprinsul expunerii de

motive la proiectul legii privind Codul penal unde se menţionează faptul că, referitor

la infracţiunile contra umanităţii textul propus reia, într-o formă adaptată prevederile

art.7 din Statutul CPI, valorificând astfel definiţiile anterioare promovate de art.6

lit.c din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nüremberg, art.II nr.1 lit.c a

Legii nr.10 a Consiliului de Control, de art.5 lit.c din Statutul Tribunalului Penal

Internaţional pentru Orientul îndepărtat, respectiv mai actualele art.5 din Statutul

Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie şi art.3 din Statutul

Tribunalului Internaţional pentru Luanda.

Infracţiunile contra umanităţii formează un grup distinct ce pot fi comise atât

în timp de pace cât şi de război. În cadrul textului au fost sistematizate 12 modalităţi

68

normative. Urmând modelul german s-a renunţat la definirea termenilor în finalul

articolului fără a aduce astfel atingere principiului lex certa, noţiunile fiind explicate

în mod suficient în cadrul fiecărei secţiuni.

Astfel, potrivit art.438 constituie infracţiune contra umanităţii săvârşirea, în

cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei populaţii civile a

următoarei fapte prevăzute de lit.j, respectiv persecutarea unui grup sau a unei

colectivităţi determinate prin privare de drepturile fundamentale ale omului sau prin

restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, rasial,

naţional, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcţie de alte criterii recunoscute ca

inadmisibile în dreptul internaţional.

În nou reglementare infracţiunea se pedepseşte cu închisoare pe viaţă sau cu

închisoare de la 15 la 20 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

În raport de cele sus menţionate în cauză se constată că sunt întrunite

elementele constitutive ale infracţiunii de tratamente neomenoase astfel cum a fost

reglementată de vechile dispoziţii ale vechilor coduri în vigoare de la data săvârşirii

faptelor, elemente care se regăsesc în noua reglementare juridică prevăzută ca

infracţiuni contra umanităţii de art.439 lit. j din noul Cod penal.

Sub aspectul laturii obiective inculpatul, în calitate de comandant al Coloniei

de muncă Periprava ,a săvârşit acţiuni şi inacţiuni sistematice care au avut ca

rezultat persecutarea colectivităţii reprezentată de deţinuţii politici încarceraţi în

Penitenciarul Râmnicu Sărat , prin privare de drepturi fundamentale ale omului sau

prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic,

respectiv prin supunerea la condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la

distrugerea fizică a deţinuţilor politici, prin acţiuni ce depăşesc cadrul legal.

Trebuie menţionat faptul că noţiunea de tratamente inumane a fost definitivă

de Curtea Europeană, pentru prima dată în cauza Irlanda c/Royaume-Uni din anul

1978, ca fiind acele acte prin care se provoacă victimei leziuni sau suferinţe fizice şi

69

morale susceptibile de a produce puternice tulburări psihice. Aceste acte sunt

săvârşite cu intenţia de a cauza suferinţe intense victimei.De asemenea, ca și în

materie de tortură, suferința trebuie să se situeze la un nivel de gravitate deosebit, să

fie provocată de agenți ai statului sau prin tolerarea ei din partea autorităților statale,

ceea ce înseamnă că actele în sine pot fi săvârșite asupra victimei chiar și de către

particulari. În această din urmă situație, autoritățile statale se fac vinovate de fi

permis săvârșirea unor asemenea acte sau, dacă ele s-au produs, eventual de

neîndeplinirea obligației de a urmări și pedepsi pe autorii lor.

Pornind de la definiţia dată de Curtea Europeană „tratamentelor inumane”,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că în cauză, faţă de momentul istoric – anul

1948 – situaţia de conflict, ca situaţie premisă, există între autorităţile statale

comuniste care nu numai că au tolerat, dar au permis unor „agenţi ai statului” să

acţioneze ca adevăraţi torţionari şi victimelor acestui regim de suprimare fizică sau

psihică, ceea ce nu exclude cercetarea făptuitorilor şi sub aspectul săvârşirii acestei

infracţiuni.

Relevant este în raport de dispoziţia de începere a urmăririi penale şi cu

privire la infracţiunea prevăzută de art.358 din Codul penal şi împrejurarea că

folosirea forţei fizice asupra unei persoane privată de libertate, atunci când acest

lucru nu este strict necesar prin raportare la comportamentul acelei persoane, este de

natură să aducă atingere demnităţii umane şi poate constitui, în principiu, o încălcare

a dreptului garantat de art.3 din CEDO care prevede că nimeni nu poate fi supus

torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (Decizia

nr.2579/2009 Î.C.C.J. Secţia Penală).

Astfel, în calitate de comandant de colonie de muncă, Ficior Ioan era direct

responsabil de „viața deținuților”, așa cum se arată în Regulamentul de funcționare a

DGP, ceea ce înseamnă că ansamblul condițiilor de detenție era organizat sau cel

puțin tolerat de către acesta.

70

Decesele deținuților politici au fost efectul unui cumul de factori ce făceau

obiectul voinței comandantului de colonie, acesta fiind singurul în măsură să ia

decizii în materia condițiilor de detenție.

Este de notorietate faptul că regulamentele în materia condițiilor de detenție

ce erau în vigoare în acea perioadă alcătuiau doar premisele organizării regimului de

exterminare în penitenciare și colonii de muncă, sau îl îmbrăcau într-o formă

oficială, în timp ce măsurile concrete luate pentru anihilarea deținuților politici erau

lăsate în grija comandanților de penitenciare și doar amendate prin ordine și

recomandări neoficiale venite pe linie de partid. Decesul deținuților politici survenea

în urma unui proces lent, dar eficace, prin care acești erau torturați fizic și psihic.

Regimul de exterminare pus la punct de către Ficior Ioan, prin abuzurile şi

încălcările grave sistematice ale drepturilor omului au dus la decesul mai multor

deținuți politici ca urmare a unui cumul de factori precum: programul de muncă

extenuant, violențele fizice aplicate deținuților, așa cum au fost descrise de

supraviețuitori, administrația precară administrată deținuților, condițiile insalubre în

care aceștia erau ținuți și mai ales lipsa apei potabile

Din declarațiile supraviețuitorilor reiese faptul că sancțiunile se aplicau pentru

cele mai mici abateri de la regulile interne: izolarea, bătaia, lipsa hranei pentru mai

multe zile consecutive.Conform declarațiilor supraviețuitorilor, deținuții politici erau

bătuți chiar și fără să încalce vreo regulă sau vreun ordin. Corecțiile fizice erau parte

a programului zilnic și nu se făceau excepții nici măcar în cazul celor inapți de

muncă.

Ficior Ioan a pus la punct un adevărat sistem de investigare și sancționare a

celor care nu respectau ordinele sale. Așadar, deținuții înfometați, bolnavi și osteniți

erau pedepsiți cu bătaia dacă mâncau din recoltă, iar după aplicarea pedepsei erau

lăsați să zacă pe o pătură.

În mărturiile supraviețuitorilor, tema lipsei hranei este una recurentă. Foștii

deținuți prezintă în detaliu alimentele pe care le primeau și care erau insuficiente.

71

Lipsa hranei adecvate se reflecta în starea de sănătate a deținuților. Documentele

aflate în dosarele personale atestă faptul că aceștia sufereau de numeroase afecțiuni

și că toate erau agravate de faptul că erau foarte slabi. Deținuții erau anemici și

sufereau de mai multe afecțiuni ale sistemului gastro-intestinal, asociate cu o

alimentație proastă.

Una dintre afecțiunile cel mai des întâlnite la formațiunea Periprava era

enterocolita provocată de consumul apei nepotabile direct din Dunăre. Deținuții care

se îmbolnăveau nu primeau medicamente, ci apă caldă cu cloramină care părea să le

amelioreze simptomele. Totuși, la un moment dat, inc Ficior Ioan a interzis

administrarea acestui „tratament” deținuților sub formă de sancțiune pentru

consumarea de porumb crud direct de pe câmp.

În ceea ce privește asistența medicală, aceasta era deficitară, nu răspundea

nevoilor variate ale deținuților. Astfel, deținuții se confruntau cu afecțiuni care

puteau fi ameliorate prin tratamente adecvate, dacă acest lucru ar fi fost permis de

conducerea coloniei, deși inc. Ficior Ioan era obligat în virtutea legilor în vigoare la

acel moment să asigure aceste servicii medicale pentru deținuți, acesta a rămas în

pasivitate.

Toate elementele prezentate mai sus au fost elaborate de Ficior Ioan cu

ocazia organizării regimului de exterminare a deținuților politici. Luate împreună,

privite ca un tot, aceste elemente au dus la anihilarea lentă a deținuților politici.

În concret, deținuții erau supuși unui tratament inuman caracterizat printr-o

izolare completă de familii și de orice alte persoane, de lumea externă în general,

condiții de cazare mizerabile, frigul insuportabil din barăci, sancțiunile fizice crunte

pentru abateri minore, hrana deficitară, deținuții fiind în permanență înfometați și

însetați, având dureri pe care nu le puteau ameliora din cauza lipsei medicamentelor,

și nu în ultimul rând condițiile de muncă inumane la care erau supuși deținuții.

Regimul impus nu impunea sub nicio formă condiţiile minime de supravieţuire pe

termen lung, având în vedere că de cele mai multe ori sentinţele se întindeau pe o

72

perioadă care depăşea 10 ani. Toate aceste elemente luate împreună au provocat

moartea mai multor deținuți așa cum s-a menționat mai sus.

Decesul deținuților politici survenea astfel, în urma unui proces lent, dar

eficace,prin care aceștia erau torturați fizic și psihic. Astfel, așa cum am mai

precizat, deținuții nu primeau suficientă mâncare și apă, dar erau puși să muncească

în condiții grele de dimineață până seara. Aceștia nu se puteau odihni corespunzător,

camerele fiind supraaglomerate, și nu se puteau spăla. Condițiile insalubre duceau la

îmbolnăvirea deținuților, caz în care aceștia erau scoși la muncă în continuare și nu

primeau îngrijiri medicale. La toate acestea se adaugă violențele psihice exercitată

de Ficior Ioan direct sau prin subalternii săi. Toate aceste elemente luate împreună

au provocat moartea mai multor deținuți.

Până în prezent din documentele studiate a reieșit faptul că, în intervalul

01.08.1958 – 1.11.1963 în care la cârma coloniei s-a aflat inc. Ion Ficior la

Periprava au decedat 103 deţinuţi, toți făcând parte din colectivitatea

contrarevoluționarilor.

O statistică a cauzelor de deces, așa cum reies din actele de moarte și, după

caz, din fișele medicale identificate în arhive arată în felul următor:

- 15 decese cauzate de enterocolită cronică sau acută, asociată sau nu cu alte

afecțiuni.

Conform dicționarului medical, enterocolita reprezintă o inflamaţie a

mucoaselor intestinului subțire și a colonului care poate fi cauzată de o bacterie, de

un virus sau de un parazit. Contaminarea se face prin ingestia alimentelor infectate

sau prin transmisie între indivizi. Simptomele ei sunt o diaree apoasa sau

sangvinolenta, crampe abdominale, vărsături, asociate sau nu cu febra.

Enterocolita este o afecțiune foarte ușor de tratat, iar șansele de recuperare

sunt aproape de 100%. Cu toate acestea, așa cum au afirmat supraviețuitorii și cum

73

atestă chiar actele de moarte, deținuții nu primeau niciun tratament pentru

această afecțiune.

Trebuie subliniat faptul că una dintre afecțiunile cu care se asociază

enterocolita este cașexia, care reprezintă o stare de slăbiciune profunda a

organismului, legata de o denutriție foarte importanta, forma finală a

malnutriției.

Din mărturiile foștilor deținuți reiese faptul că, în lipsa medicamentelor

adecvate, simptomele enterocolitei au fost la un moment dat tratate cu apă fiartă

cloraminată, dar și aceasta era primită cu rația.

La un moment dat, pentru a-i pedepsi pe cei care mâncau porumb crud de pe

câmp și distrugeau recolta, apa fiartă cloraminată a fost interzisă.

Așadar, apare ca evident faptul că moartea acestor persoane a survenit ca

urmare a regimului de exterminare patronat de col. Ficior Ioan, caracterizat prin

lipsa hranei, apei potabile și a medicamentelor.

- 19 decese cauzate de tuberculoză și/sau pneumonie.

Conform dicționarului medical, tuberculoza reprezintă o boală infecțioasă, de

obicei curabilă, provocată de diferite tipuri de micobacterii, de obicei de

Mycobacterium tuberculosis. Cel mai des, tuberculoza atacă plămânii, dar poate

afecta și alte părți ale corpului precum oasele sau ganglionii.

Tratamentul împotriva tuberculozei a fost descoperit în anul 1906 și a început

să se folosească în scală largă după cel de-al doilea Război Mondial. Așadar, în

perioada de referință, tratamentul pentru tuberculoză era disponibil, dar nu se

administra deținuților deoarece prin încarcerarea lor se urmărea de fapt exterminarea

acestei categorii a cetățenilor.

Tuberculoza este considerată una dintre bolile mizeriei, fiind asociată cu o

nutriție proastă și un mediu de viață murdar, insalubru.

Condițiile de viață din formațiunea Periprava, așa cum au fost descrise de

către foștii deținuți, au creat premisele dezvoltării și transmiterii tuberculozei și

74

probează încă o dată faptul că regimul de detenție era construit de așa manieră încât

să ducă la decesul deținuților politici.

-21 decese cauzate de diverse afecțiuni ale aparatului digestiv și excretor:

cancer de colon, intestinal sau gastric, ulcer gastric, ciroza hepatică, cașexie, uremie,

insuficiență renală, neoplasm rectal, și altele.

Toate afecțiunile de acest gen au fost cauzate/agravate de lipsa hranei,

programul de muncă extenuant și lipsa îngrijirilor medicale. Așadar, o serie de boli

care în condiții normale puteau fi tratate sau măcar ameliorate au ajuns să ucidă zeci

de persoane.

- 32 decese cauzate de afecțiuni cardiace.

În această categorie sunt incluși deținuții care au decedat în urma insuficienței

caridace. Aceasta apare atunci când mușchiul inimii nu mai pompează cantitatea de

sânge necesară organismului, cauzând inima să devină mai puțin eficientă.

Insificiența cardiacă este însoțită în general de afecțiunile menționate mai sus,

constituind de cele mai multe ori o consecință a acestora.

Printre afecțiunile cardiace se numără și miocardita, o boală cardiovasculară

caracterizată printr-o inflamare a miocardului (muschiul inimiii) care are o gamă

foarte variată de forme clinice (de la asimptomatică la amenințătoare de viață).

-Alte 4 decese ce nu au fost incluse în categoriile de mai sus au avut

următoarele cauze: septicemie, leucemie, meningită și moarte violentă prin

împușcare, în acest ultim caz fiind vorba despre un deținut care ar fi încercat să

evadeze.

Se remarcă faptul că diagnosticele celor decedați erau consecințe directe ale

regimului de detenție din cadrul formațiunii Periprava. Astfel, cei decedați sufereau

de așa numitele boli ale mizeriei – enterocolită, tuberculoză, nefrită - afecțiuni care,

în condiții normale, ar fi putut fi tratate.

75

Din analizarea datelor statistice, aşa cum am mai precizat, în perioda august

1958 – septembrie 1963, la colonia de muncă de la Periprava au fost înregistrate

potrivit documentelor oficiale un număr de 103 decese, anul cu cele mai multe

decese fiind 1960, când s-au înregistrat 53 de decese.

Din cele 103 cazuri de decese, cel mai tânăr deţinut decedat, numitul Toth

Ştefan, în anul 1960, avea 19 ani, iar cel mai în vârstă deţinut decedat, Ionicoiu

Gheorghe, în anul 1961, avea 71 de ani.

Grupa de vârstă cu cele mai multe decese, respectiv 54 de decese, se

înregistrează pentru vârste cuprinse între 50 şi 59 de ani, aceasta reprezentând 52%

din numărul decedaţilor.

De asemenea, un procentaj de 18% din decese sunt persoane cuprinse între 19

şi 29 de ani, iar un procentaj de 19% s-a înregistrat la grupa de vârstă cuprinsă între

40 şi 49 de ani.

Prin activitatea întreprinsă în calitate de comandant al Coloniei de muncă

Periprava, inc. Ficior Ioan a îngrădit drepturile și libertățile fundamentale ale

omului, încălcând prevederile art. 5 din Declarația Universală a Drepturilor Omului

potrivit cărora:,,nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente

crude, inumane sau degradante, precum și a dreptului la liberă exprimare, prevăzut

de art.19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.”

Mobilul săvârşirii crimelor împotriva umanităţii l-a constituit politica

deliberată şi urmărită consecvent de regimul existent la putere în acea perioadă

pentru reprimarea, persecutarea sau exterminarea unor grupuri de oameni- în speţă

pe criterii politice- pentru că aceştia constituiau un pericol actual sau potenţial

împotriva sistemului politic instaurat în România.

* *

*

76

În legătură cu imprescriptibilitatea acestor infracţiuni trebuie menţionat faptul

că până la ratificarea de către România la 30 iulie 1969 prin Decretul nr.547/1969 a

Convenţiei asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva

omenirii – Rezoluţia ONU nr.2391 din 26.11.1968 – toate infracţiunile, inclusiv

infracţiunile contra păcii şi omenirii erau supuse prescripţiei. Decretul susmenţionat

prevedea să sunt imprescriptibile indiferent de data la care au fost comise crimele de

război şi crimele împotriva umanităţii, respectiv dacă sunt comise în timp de război

sau în timp de pace. Astfel, prevederea din Codul penal care prevede că dispoziţiile

se aplică numai faptelor săvârşite în timpul cât acesta era în vigoare nu pot fi

invocate pentru a înlătura deplina aplicabilitate a Convenţiei ONU întrucât trebuie

avute în vedere dispoziţiile art.11 din Constituţia României care stabileşte că statul

român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin

din tratatele la care este parte (cum este şi Convenţia ONU) şi că tratatele fac parte

din dreptul intern, art.15 alin.2 din Constituţia România care dispune că legea

dispune numai pentru viitor cu excepţia legii mai favorabile penale sau

contravenţionale şi art.20 alin.2 din acelaşi act normativ fundamental care prevede

că dacă există neconcordanţele între pactele şi tratatele la care România este parte

privitoare la drepturile fundamentale ale omului şi legile interne au prioritate

reglementările internaţionale, inclusiv Convenţia ONU. De asemenea, Legea

nr.590/2003 privind tratatele, în deplin acord cu principiile Convenţiei de la Viena

privind dreptul tratatelor prevede că aplicarea dispoziţiilor tratatelor internaţionale,

deci şi ale Convenţiei ONU reprezintă o obligaţie pentru toate autorităţile statului

român, inclusiv pentru autoritatea judecătorească, iar „prevederile legislative interne

nu pot fi invocate pentru a justifica neexecutarea dispoziţiilor unui tratat în vigoare”.

Termenul de prescripție pentru infracțiunea de tratamente neomenoase, în

reglementarea existentă la data săvârșirii infracțiunii era de 15 ani, conform art. 122

alin. 1 lit. a și alin. 2 din vechiul cod penal, socotit de la data săvârșirii infracțiunii.

77

Însă, potrivit art. 128 alin. 1 și 3 din vechiul cod penal,,cursul termenului de

prescripție prevăzut de art. 122 din codul penal este suspendat pe timpul cât o

dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică

punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal”. În decizia nr.

2579 din data de 07.09.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a menționat faptul

că ,, tragerea lor( n.r. a cadrelor active ale MAI-DGSS) la răspundere penală nu a

fost posibilă, în perioada existenței statului totalitar comunist și datorită poziției și

funcțiilor deținute, iar o dovadă a acestui fapt o constituie și poziția adoptată de

statul român, la propunerea primului ministru Ion Gheorghe Maurer, în urma unei

anchete efectuate de o comisie a PCR în 1968, de a nu se dispune punerea în mișcare

a acțiunii penale și trimiterea în judecată a celor vinovați de stabilirea unui regim

penitenciar de exterminare( Ion Gheorghe Maurer declarând că ,, soluția cea mai

bună este să lăsăm lucrurile să se îndrepte spre prescripție din punct de vedere

juridic, dar să nu luăm o hotărâre, să spunem să nu fie trimis în judecată și împotriva

omului să se ia hotărâri politice. Mai sunt câteva luni până la prescripție”).

Intervenția politicului în cursul firesc al justiției a constituit o cauză de

neînlăturat care a împiedicat punerea în mișcare a acțiunii penale. prin investigațiile

desfășurate, comisia PCR s-a substituit organelor de urmărire penală și a realizat

adevărate acte de urmărire, cum ar fi audieri de martori și studierea dosarelor

deținuților politici decedați.

Astfel, se poate considera că, în contextul politic din acea perioadă, actele

întreprinse în cadrul anchetei au reprezentat adevărate acte de urmărire și au

determinat o întrerupere a prescripției răspunderii penale în temeiul art. 123 Cod

penal.

Ca efect ale aceleiași anchete, a operat și o suspendare a termenului de

prescripție a răspunderii penale, în temeiul art. 128 Cod Penal. Astfel, decizia

adoptată de „toți tovarășii” ca o concluzie a anchetei din 1968 de a nu se dispune

începerea acțiunii penale reprezintă o împrejurare de neînlăturat ce a împiedicat

tragerea la răspundere a celor care au elaborat, susținut și aplicat regimul de

78

exterminare a deținuților politici. Se remarcă așadar că sub acest aspect este

îndeplinită una dintre condițiile art. 128 Cod penal pentru suspendarea termenului de

prescripție.

Termenul întrerupt și suspendat în condițiile sus detaliate a început din nou să

curgă odată cu înlăturarea regimului comunist și consacrarea constituțională a

principiului separației puterilor în stat și a independenței puterii judecătorești.

Practic, odată cu intrarea în vigoare a Constituției României, la data de 8 decembrie

1991, se poate considera că s-a îndepărtat împrejurarea care împiedica punerea în

mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunile săvârșite în unitățile de detenție prin

implementarea regimului de exterminare a deținuților politici.

Potrivit art.358 din vechiul Cod penal infracţiunea de tratamente neomenoase

se pedepseşte cu închisoare de la 5-20 ani, însă potrivit art.121 alin.2 din vechiul

Cod penal în cazul acestei infracţiuni prescripţia nu înlătură răspunderea penală.

În consecință, deși la data săvârșirii infracțiunea de tratamente neomenoase,

care se regăsește în prezent în elementele constitutive ale infracțiunii contra

umanității, prev. de art. 439 alin. 1 lit. j, era prescriptibilă, prin dispoziții ulterioare

interne și internaționale, intervenite până la momentul împlinirii termenului de

prescripție, având în vedere și cauza de suspendare a termenului de prescripție sus

menționat, aceasta a devenit inprescriptibilă, imprescriptibilitate menținută și în

noua reglementare a infracțiunii din noul cod penal.

Mijloace de probă:

Volumul 1

Sesizarea IICCEMR – fl.1-28;

Declaraţia înv. Ficior Ioan – fl.44-49;

Declaraţie de inculpat – fl.60-63;

79

Raport arheologic şi planşă foto – fl.64-81;

Adresa Consiliului Legislativ nr.R500/26.03.2014 şi acte normative – fl.82-142;

Declaraţia martorului Avieriţei Gherasim – fl.143-150;

Declaraţia martorului Mihalache Ion – 151-158;

Declaraţia martorului Radu Marin – fl.159-164;

Declaraţia martorului Anusievici Ion – fl.165-170;

Declaraţia martorului Stanca Teodor – fl.171-176;

Declaraţia martorului Voican Nicolae – fl.177-180;

Declaraţia martorului Muţiu Caius – fl.181-191;

Declaraţia martorului Dunca Gavrilă – fl.192-196;

Declaraţia martorului Caroli Ioan – fl.197-199;

Declaraţia martorului Nicolin Proka – fl.200-203;

Declaraţia martorului Lolea Petru – fl.204-207;

Declaraţia martorului Tomoiagă Simion – fl.208-212;

Declaraţia martorului CHETMAN ŞTEFAN – fl.213-218;

Declaraţia martorului Tranculov Ioan – fl.219-224;

Declaraţia martorului Melinte Ioan – fl.225-228;

Declaraţia martorului Tomici Gheorghe – fl.229-233;

Declaraţia martorului Budu Costică – fl.234-237;

Declaraţia martorului Profir Vladimir – fl.238-241;

Declaraţia martorului Muntianu Neculai şi documente aferente – fl.242-247;

Declaraţia martorului Bălaşa Eugeniu – fl.248-252;

Declaraţia martorului Tarcea Mircea Dimitrie şi documente aferente – fl.253-292;

Declaraţia martorului Urdea Zaharie – fl.293-295;

80

Declaraţia martorului Mokar Ianoş – fl.296-303;

Declaraţia martorului Merca Traian şi documente aferente – fl.304-309;

Declaraţia martorului Cenţiu Ioan şi documente aferente – fl.310-314;

Declaraţia martorului Gheţiu Adrian şi documente aferente – fl.315-318;

Declaraţia martorului Fucidjiu Valeriu şi documente aferente – fl.319-323;

Declaraţia martorului Nagy Benedek şi documente aferente – fl.324-368;

Procese-verbale – fl.369-370;

Declaraţia martorului Vlasie (Vlase) Gheorghe şi documente aferente – fl.371-378;

Declaraţia martorului Neamţu Traian Mihai – fl.379-384;

Declaraţia martorului Pencea Paul şi documente aferente – fl.385-390;

Declaraţia martorului Bjoza Octav şi documente aferente – fl.391-397;

Declaraţia martorului Stamu Nicolae şi documente aferente – fl.398-402;

Declaraţia martorului Andreescu Paul – fl.403-407;

Declaraţia martorului Balanovici Vasile – fl.408-409;

Declaraţia martorului Baciu Petru – fl.410-414;

Declaraţia martorului Oniga Dumitru şi documente aferente – fl.415-453;

Cerere Ghiţă G. Nicolae şi documente aferente – fl.454-519;

Documente aferente Urdea Z. Zaharia – fl.521-527;

Documente Mokar Ianos – fl.544;

Volumul 2

Tabel centralizator deţinuţi decedaţi la Periprava perioada august 1958-septembrie 1963 – fl.1-4;

Fişe matricole penale şi acte de deces deţinuţi Periprava – fl.5-571;

81

Volumul 3

Interviuri luate de către cercetători ai IICCMER foştilor deţinuţi de la Colonia Periprava – fl.1-227;

Volumul 4

Legislaţie în domeniu – fl.1-106;

Bibliografie Ficior Iosif Ioan – fl.107-134;

Interviu Ficior Iosif Ioan – fl.135-139;

Corespondenţă IICCMER – fl.140-164;

Date statistice – dl.165-168;

Referat asupra desfăşurării activităţii în cadrul formaţiunii Periprava – fl.170-191;

Extras din dosarul Gheorghe Crăciun – fl.192-206;

Memorialistică – fl.207-262;

Legislaţie – fl.263-521.

Volumul 5

Copii de pe dosarele identificate în arhivele CNSAS pe numele numiţilor NICOLAE IOAN, CONSTANTINESCU IONA, GHIDU IOAN şi GHIŢĂ GAVRILĂ – fl.1-345;

Volumul 6

Copii de pe dosarele identificate în arhivele CNSAS pe numele numiţilor AMBRUS GHEORGHE, NICOLAE AVRAM, OCTAVIAN BALINT, CHELARU IOAN, CIOVICĂ NICOLAE, CONSTANTINESCU AUREL, CONSTANTINESCU DUMITRU, COSTACHE ION, COTOCU NICOLAE, ILIE CRĂCIUNESCU, FRANCISC CSUTAK, IANOS DEAC, ION DOBRE, DEMETER ŞTEFAN – fl.4-1165.

82

Volumul 7

Copii de pe dosarele identificate în arhivele CNSAS pe numele numiţilor DRĂGHICESCU IOAN, DRAGO,MIRESCU GHEORGHE, GRIGORE DRAGOMIR, CUCURUZ ARCADIU şi BAVOŢIU AUGUSTIN – fl.1-251;

Volumul 8

Copii de pe dosarele identificate în arhivele CNSAS pe numele numiţilor PUIU IOAN, CODILĂ TEODOR, KEŢMAN ŞTEFAN, CAROLI IOAN – fl.1-289;

Volumul 9

Copii de pe dosarele identificate în arhivele CNSAS pe numele numiţilor BĂLVĂNESCU DUMITRU, BASICA EUGEN şi ALEXE MIHAIL – fl.1-222;

Volumul 10

Copii de pe dosarele identificate în arhivele CNSAS pe numele numiţilor BALICA ION, BURDUŞEL NICOLAE, BUZDUGAN LAZĂR, BURDUŞEL IOAN, BUCOLAVA VICTOR, BUCĂLĂU CONSTANTIN, BRÂNZAN MARIN, BĂLUŢ POMPILIU, BĂLĂCEANU GHERGHE - fl.1-425;

Volumul 11

Copii de pe dosarele identificate în arhivele CNSAS pe numele numiţilor MARTA PETRE, MATEI FLOREA, MĂRGINEANU GHEORGHE, ROMAN MARIN, GRAF THOMAS, ŞARPE MIHAI, LOLEA PETRU, DUNCA GAVRILĂ, ŞOFRAN NICOLAE, TOMOIOAGĂ SIMOION, TOMICI GHEORGHE, PALLER VICTOR, GROŞOVAN IOAN, ROŞCOVAN ALEXANDRU, TEANĂ AUREL, PETRIŞOR ALEXANDRU, MOCA IANOŞ, NEAMŢU ROBERTIN şi MELINTE IOAN – fl.1-482;

83

Volumul 12

Copii de pe dosarele identificate în arhivele CNSAS pe numele numiţilor IOŞCA ION, LIA IOAN, IONICIOIU GHEORGHE, IONESCU NICOLAE, CRĂCIUN CONSTANTIN, TUDOR NICULAE, MATEI IOAN, MARINA DUMITRU şi TOTH ŞTEFAN – fl.1-499;

Volumul 13

Copii de pe dosarele identificate în arhivele CNSAS pe numele numiţilor PORCOIANU IOAN, IANCU ION, GYORI IOAN, GHIDA LUDOVIC, SUTAK FRANCISC, RĂBUSILĂ ŞTEFAN, SAIZU IACOB, STAICU RAFAILĂ, STĂNESCU GHEORGHE, POPESCU VASILE, IONESCU GRIGORE, ION GHEORGHE, IANCU ANDREI – fl.1-604;

Volumul 14

Copii de pe dosarele identificate în arhivele CNSAS pe numele numiţilor DUMITRESCU GHEORGHE, EREMIA CONSTANTIN, FLOREA ŞTEFAN, JULA VICTOR, MILUŢEANU NICOLAE, NICIC PETRU, MINTOIU PETRACHE, MITROI LAIOS, MOLDOVAN DUMITRU, MANEA CORNEL, NEACŞU ILIE, NEDA IOAN, NICOLAE ION, FĂIŞ VICTOR, PĂUN GHEORGHE, POPA CONSTANTIN, POPESCU FOCA – fl.1-514;

Volumul 15

Copii de pe dosarele identificate în arhivele CNSAS pe numele numiţilor FANEA VICTOR, URSOIU AUGUSTIN, BORA NICOLAE, SPUZOIU ION, VINTILESCU CONSTANTIN, VIDA LUDOVIC, DRĂGHICI PETRE, DRĂGHICI ION, NICULIN ŞTEFAN, ZORILĂ MIHAI, ANDRIŢA ZAHARIA, GUŞTESCU HARALAMBIE, DUCA MIHAI, PROFIR VLADIMIR, DUICA

84

FLOREA, GORBAN TEODOR, STATE NICOLAE, NICHIFOR CONSTANTIN – fl.1-590;

Volumul 16

Copii de pe dosarele identificate în arhivele CNSAS pe numele numiţilor MERCEANU GRIGORE, VIS NICOLAE, PUIU IOAN, BĂLAŞA EUGEN, BACIU PETRE, SZEKELY MIHAI, CIUREA ION, LUZI CRISTODOR, JULA VICTOR, VOINEA GHEORGHE – fl.1-721.

Volumul 17

Copie dosar cadre Ficior Dan Iosif – fl.3-525.

Date cu privire la persoana inculpatului:

Inculpatul era în vârstă de 30 de ani la data săvârşirii faptei, în prezent având

86 de ani, studii superioare, văduv, stagiul militar satisfăcut.

Pe parcursul urmăririi penale inculpatul nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii

reţinute în sarcina sa.

Fiind audiat în prezenta cauză, inc. Ficior Ioan a declarat că: ,, precizez că nu

am fost comandat al Coloniei de Muncă Periprava decât în perioada sept.1960-

sept.1963.În perioada cât am fost comandant am dispus şi am luat toate măsurile şi

am urmărit realizarea acestora în ceea ce priveşte asigurarea normelor de hrană, a

medicamentelor, a hranei şi a combustibil pentru asigurarea încălzirii locurilor de

detenţie. De asemenea, Colonia avea o gospodărie ajutătoare atât pentru legume,

fructe cât şi pentru creşterea de oi, vaci, porci şi cai, din care am putut să asigur

norma de hrană pentru deţinuţi. Unitatea era încadrată cu personal cu medici şi

asistenţi, Colonia avea medicamente asigurare prin repartizarea de către Direcţia

Generală a Penitenciarelor. ...Am folosit sancţiunile prevăzute de regulament şi

nicidecum nu am acceptat ca subordonaţii să dispună măsuri neprevăzute de

85

regulament, iar eu personal nu am lovit nici un deţinut. ....Personal nu putea să fac

mai mult pentru deţinuţi întrucât eu eram obligat să respect prevederile

regulamentului în vigoare iar bugetul era asigurat de D.G.P. pentru toate cheltuielile

prevăzute la Colonia Periprava....Nu-mi amintesc câte persoane au decedat în

perioada cât am fost comandant, iar cazurile de deces nu a fost cauzate de măsurile

luate de către cadrele de conducere din colonie, respectiv a condiţiilor de detenţie,

fiind cauze naturale....La Periprava Centru exista un centru de analize unde era

încadrat un medic laborant care efectua analizele pe lângă medicul de medicină

generală care asigura asistenţa medicală.....Prin toată activitatea depusă nu am

urmărit şi nu am avut ca scop distrugerea fizică sau psihică a condamnaţilor prin

luarea unor măsuri care să conducă la decesul acestora. Din contră permanent am

respectat regulamentele militare şi drepturile deţinuţilor.

Este posibil ca unii subordonaţi să fi avut un comportament neadecvat, în

sensul de a exercita violenţe asupra deţinuţilor, dar eu nu am dat un asemenea ordin

şi dacă am aflat de aşa ceva, am luat măsuri, este cazul Ioaniţescu, pe care am

propus schimbarea acestuia din funcţie la Direcţia Generală a Penitenciarului.

Personal nu am exercitat nici un fel de violenţe asupra vreunui deţinut.”

Declarațiile inculpatului sunt contrazise de materialul probator administrat în

cauză.

Din dosarul de cadre al inculpatului reiese faptul că acesta a avut următorul

traseu profesional până la data numirii sale în funcția de comandant al Coloniei de

muncă Periprava:

- Ficior Ioan este născut la 4.04.1928 în comuna Cucerdea, judeţul Mureş, de

profesie electrician, de naţionalitate şi cetăţenie română, membru al PCR din anul

1946.

- în perioada 1942 – 1946 a urmat cursurile şcolii profesionale de electricieni

iar în anul 1967 a absolvit bacalaureatul.

- pe data de 3.01.1950 a fost încorporat la regimentul 2 aviaţie Craiova – de

unde a fost trimis la Şcoala de ofiţeri politici nr.1 M.F.A. Inău iar din iunie 1950 a

86

fost trimis la şcoala specială de contrainformaţii Bucureşti pe care o termină la 23

august 1950 cu gradul de locotenent.

-în perioada 1950 – 1951 a lucrat la Serviciul de contrainformaţii al armatei

iar în mai 1951 a fost transferat la Direcţia Generală a Penitenciarelor.

-pe data de 3.01.1950 a fost trimis la Şcoala de ofiţeri nr.1 MFA Inău care

ţinea de fostul minister al forţelor armate. La 23 august 1950 a terminat cursurile

şcolii cu gradul de locotentent şi a fost repartizat la Serviciul de informaţii al armatei

din august 1950 până în iunie 1951, de unde a fost repartizat la Direcţia Generală a

Penitenciarelor unde iniţial a fost ofiţer instructor iar ulterior locţiitor şef de serviciu

de cadre până în iulie 1953 când a fost numit comandant la colonia de muncă Poarta

Albă (iulie 1953 – ianuarie 1955).

-în ianuarie 1955 a fost numit comandant la Penitenciarul Suceava, de aici a

fost numit comandant la colonia Borzeşti Oneşti, din 1956 până în 1958.

-în perioada 1958 – 1960 a fost numit locţiitor la colonia de muncă Periprava.

- din aprilie 1960 până în octombrie 1960 a urmat cursurile şcolii de reciclare

din Bucureşti

- din octombrie 1960 până în septembrie 1963 a fost numit comandant la

colonia de muncă Periprava.

Este de notorietate faptul că regulamentele în materia condițiilor de detenție

ce erau în vigoare în acea perioadă alcătuiau doar premisele organizării regimului de

exterminare în penitenciare și colonii de muncă, sau îl îmbrăcau într-o formă

oficială, în timp ce măsurile concrete luate pentru anihilarea deținuților politici erau

lăsate în grija comandanților de penitenciare și doar amendate prin ordine și

recomandări neoficiale venite pe linie de partid.

Practic, organizarea și funcționarea regimului de exterminare, neputând fi

reglementate prin acte oficiale, depindeau de eficacitatea și inventivitatea

comandanților de penitenciare, dar și de obediența acestora și fidelitatea arătată față

de partid.

87

Trebuie subliniat faptul că studiul dosarelor de cadre ale mai multor

comandanți de penitenciare a revelat că propulsarea persoanelor la conducerea

locurilor de detenție depindea în primul rând de atașamentul față de partid și de

perseverența pe calea reeducării deținuților, cu alte cuvinte, de priceperea cu care

obțineau anihilarea deținuților irecuperabili.

Repartizarea la conducerea penitenciarelor se făcea și prin raportare la

calitatea deținuților politici și interesul Partidului pentru eliminarea lor rapidă. Se

remarcă faptul că în cadrul Coloniei de muncă Periprava erau încarcerate în

preponderență contraarevoluționari, dar și oameni politici fapt ce a determinat

necesitatea numirii unui comandant de penitenciar experimentat în reeducare și de

încredere. Așa se explică duritatea extremă a comandantului Ficior ioan și

rezultatele tulburătoare obținute în procesul de exterminare pus la punct de acesta.

Ficior Ioan, este menționat de supraviețuitori în memorii și în declarațiile

luate de către cercetătorii IICCMER ca fiind unul dintre cei mai duri ofiţeri superiori

ai Ministerului de Interne care a activat în Direcţia Generală a Penitenciarelor, iar

detaliile referitoare la măsurile luate de acesta pentru implementarea regimului de

exterminare dictat de superiorii săi, precum și urmările acestor măsuri, conturează

elementul material al infracțiunii contra umanității.

Date privind desfăşurarea urmăririi penale:

- la data de 18.09.2013 Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi

Memoria Exilului Românesc a formulat un denunţ împotriva colonelului rez.

FICIOR IOSIF DAN ,fost comandant al coloniei de muncă Periprava, sub aspectul

săvârşirii infracțiunii de genocid deoarece în perioada 1958-1963 a instituit un regim

de exterminare a deţinuţilor politici aflaţi în executarea pedepselor privative de

libertate în cazul unor colonii de muncă, înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. 576/P/2013;

88

- prin ordonanța din data de 19.09.2013, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție și-a declinat competența în favoarea Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București, unde a fost înregistrat sub numărul 1444/P/2013;

- prin rezoluția nr.1240/C/2013 a Procurorului General din data de

20.09.2013 dosarul nr. 1444/P/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București a fost preluat de către Secția de urmărire penală și criminalistică fiind

înregistrat sub nr.576/P/2013;

- prin rezoluţia nr. 576/P/2013 din 21.10.2013 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de Ficior Ioan

pentru săvârşirea infracţiunii de genocid prev. şi ped. de art. 357 alin.1 lit.c din

Codul penal

- la data de 25.10.2013, învinuitului Ficior Ioan i-au fost aduse la cunoştinţă

învinuirile şi dreptul de a fi asistat de un avocat, conform art.6 și 70 din vechiul Cod

de procedură penală.

- prin ordonanţa nr.576 /P/2013 din data de 17.04.2014 a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus schimbarea încadrării juridici din

infracţiunea de genocid prev. de art.357 alin.1 lit.c din vechiul Codul penal, reţinută

în sarcina lui FICIOR IOAN în infracţiunea contra umanităţii prev. de art.439 alin.1

lit.j cu aplic. art.5 din Codul penal.Prin aceeaşi ordonanţă s-a dispus punerea în

mişcare a acţiunii penale faţă de FICIOR IOAN pentru săvârșirea infracţiunii contra

umanităţii prev. de art.439 alin.1 lit.j cu aplic. art.5 din Codul penal.

- prin procesul verbal din data de 24.04.2014, inculpatului FICIOR IOAN i-au

fost aduse la cunoştinţă schimbarea încadrării juridice şi faptul că împotriva sa a fost

pusă în mişcare acţiunea penală şi drepturile decurgând din această calitate, potrivit

art.83 din C.p.p, art.309 alin.2 din C.p.p și art.108 alin.4 din noul C.p.p

89

Faţă de cele expuse mai sus şi constatând că au fost respectate dispoziţiile

legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă existând

probele necesare şi legal administrate,

În baza art. 327 lit. a) şi urm. din Codul de procedură penală

D I S P U N :

1. Trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului:

FICIOR IOAN -fiul lui Iosif si Ana, născut la data de 04.04.1928 în com.

Cucerdea, jud. Mureș, domiciliat în Bucureşti, domiciliat în Bucureşti, str. Calea

Griviței, nr. 134-136, sc. B, ap. 35, sector 1, CI seria RR, nr.541026, eliberat de

SPCLEP S1,CNP: 1280404400127

pentru săvârșirea infracţiunii contra umanităţii prev. de art.439 alin.1 lit.j cu

aplic. art.5 din Codul penal.

2. În temeiul art. 329 din Codul de procedură penală, prezentul rechizitoriu

însoţit de copii certificate şi de dosarul cauzei se trimit Curții de Apel București,

instanţă competentă să judece cauza în fond, urmând a fi citate următoarele

persoane:

Inculpat:

FICIOR IOAN - Bucureşti, str. Calea Griviței, nr. 134-136, sc. B, ap. 35,

sector 1

90

Martori:

BJOZA OCTAV -Ghimbav, str. Lungă nr.7, judeţul Braşov

MIHALACHE ION -sat C.A. Rosetti, judeţul Tulcea

RADU MARIN -sat Periprava, comuna C.A. Rosetti, judeţul Tulcea

ANUSIEVICI ION -Bucureşti, Şos. Pantelimon nr.225, bl.6, sc.7, parter, ap.279, sector 2

STANCA TEODOR -Timişoara, Calea Circumvalaţiunii nr.37, sc.A, et.3, ap.16, judeţul Timiş

VOICAN NICOLAE -Piteşti, str. Trivale, bl.S, sc.B, ap.37, judeţul Argeş

MUŢIU CAIUS EUGEN VLADIMIR -Timişoara, str. C. Porumbescu nr.4, judeţul Timiş

DUNCA GAVRILĂ -comuna Giroc, judeţul Timiş

CAROLI IOAN -Timişoara, Bd. 16 Decembrie nr.3, et.1, ap.5, judeţul Timiş

NIKOLIN PROCA -Timişoara, Calea Circumvalaţiunii nr.65, sc.A, et.2, ap.12, judeţul Timiş

LOLEA PETRE -Timişoara, str. Rarău nr.11, judeţul Timiş

TOMOIAGĂ SIMION -sat Răuţi, nr.21, judeţul Timiş

CHETMAN ŞTEFAN -loc. Cenei nr.71, judeţul Timiş

TRANCULOV IOAN -Timişoara, str.Arcidava nr.15A, judeţul Timiş

MELINTE IOAN -Timişoara, str. 1 Decembrie nr.65, ap.1,

91

judeţul Timiş

TOMICI GHEORGHE -Timişora, Calea Şagului nr.43, et.2, ap.10, judeţul Timiş

BUDU COSTICĂ -comuna Suraia, judeţul Vrancea

PROFIR VLADIMIR -Piteşti, Calea Bucureşti nr.25, bl.16, et.1, ap.6, judeţul Argeş

MUNŢIANU NECULAI -Focşani, str. Fraternităţii nr.11, judeţul Vrancea

BĂLAŞA EUGENIU -Craiova, str. Arieş nr.28, judeţul Dolj

TARCEA MIRCEA DIMITRIE -Hunedoara, str. Simion Bărnuţiu nr.2, judeţul Hunedoara

UDREA ZAHARIE -Sibiu, str. Filarmonicii nr.8, judeţul Sibiu

MERCA TRAIAN -Cluj-Napoca, str. Cotită nr.4, ap.1/1, judeţul Cluj

CENŢIU IOAN -Braşov, str. Codrul Cosminului nr.40, ap.1, judeţul Braşov

GHEŢU ADRIAN -Braşov, str. Ciocanului nr.2, ap.2, judeţul Braşov

FUCIDUIU VALERIU -Braşov, str. Crişana nr.11, ap.77, judeţul Braşov

NAGY BENEDEK -Miercurea-Ciuc, str. Revoluţiei din Decembrie nr.15, et.5, ap.18, judeţul Harghita

VLASIE (VLASE) GHEORGHE -Bucureşti, Şos. Iancului nr.39, bl.103A, sc.2, ap.94, sector 2

NEAMŢU TRAIAN-MIHAI -mun. Cluj-Napoca, str. Octavian Goga nr.6, ap.4, judeţul Cluj

PENCEA PAUL -comuna Oinacu, judeţul Giurgiu

92

STAMU NICOLAE -Călăraşi, str. Lazăr Gheorghe nr.9, judeţul Călăraşi

ANDREESCU PAUL -Constanţa, str. Cpt.D.Eugeniu nr.19, bl.G7, sc.A, et.7, ap.31, judeţul Constanţa

BALANOVICI VASILE -Botoşani, str. I.C. Brătianu nr.102, judeţul Botoşani

BACIU PETRU -Bacău, str. Carpaţi nr.29, sc.D, ap.16, judeţul Bacău

ONIGA DUMITRU -Suceava, str. Anastasie Crimca nr.1, bl.1, sc.A, ap.20, judeţul Suceava

Părţi civile:

MOKAR IANOŞ (SANDOR) IANOŞ -comuna Uivar nr.399, judeţul Timiş

RADU ION -Bucureşti, str. Grigore Romniceanu nr.38-42, sc.B, ap.9, sector 5

HAGIOPOL MANUELA -Bucureşti, Aleea Timişul de Sus nr.1, bl.D16, sc.B, ap.19, sector 6

DUMITRESCU AURORA -Bucureşti, str. Traian nr.192, ap.2, sector 2

MIHĂESCU EMANOIL -Bucureşti, str. Crinului nr.92, sector 1

DUMITRESCU CRISTINEL FLORIN -Bucureşti, str. Traian nr.192, ap.2, sector 2

3. Conform prevederilor art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală,

solicităm obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în

sumă de 10.000 lei.

93

PROCUROR

CRISTODOR ADRIANA DENISA

94