•Psihoterapia are implicatii teoretice, practice, juridice.•Definitiile inguste spun ca singura psihoterapie adevarata este psihanaliza, iar definitiile foarte largi spun ca orice forma de influenta personala care vizeaza un individ/grup, cu scopul rezolvarii unor probleme sau imbogatirii experientelor de viata este psihoterapie.•In practica, psihoterapia se refera doar la activtatea profesionistilor specializati in domeniu•BROWN si PEDDER (1979): Psihoterapia este esentialmente o conversatie care implica ascultarea si discutarea cu cei ce au tulburari cu scopul de a-I ajuta sa inteleaga si sa-si rezolve situatiile lor problematice.•Marile sisteme psihoterapeutice s-au dezvoltat la inceputul sec. XX•STROTZKA: Psihoterapia este un proces interactional constient si planificat ce-si propune sa influenteze tulburarile de comportament si starile de suferinta care, printr-un consens sunt considerate ca necesitand un tratament, prin metode psihologice, in sensul unui scop bine definit, pe cat posibil elaborat in comun, cu ajutorul unor tehnici ce pot fi invatate in baza unei teorii a comportamnetului normal si patologic. In general, aceasta implica o relatie emotionala solida.

• Scopul psihoterapiei: de a produce schimbari in cognitii, emotii si comportamente – tratamentul conflictelor psihologice

• HUBER (1994): O metoda de interventie poate fi considerata psihoterapie daca:

1) Se bazeaza pe o teorie stiintifica asupra personalitatii si tulburarilor sale

2) Se intemeiaza pe o teorie stiintifica asupra modificarii tulburarilor sale

3) Prezinta evaluari empirice ale efectelor sale, pozitive sau negative

4) Ofera o interventie in tulburarile de comportament sau starile de suferinta ce necesita ajutor

5) Este practicata de persoane calificate si competente.

Psihoterapia este stiinta aplicata, tehnologie sau arta?• Atributul principal al cunoasterii stiintifice il constituie caracterul verificabil al

ipotezelor care o fundamenteaza.• WESTMEYER distinge intre:

1) Cunoastere factuala: descriere si inregistrare

2) Cunoastere nomologica: explicatie, justificare si predictie

3) Cunoastere tehnologica: centrata pe actiune: fabricare, control si predictie tehnologica

• HUBER: Psihoterapia, ca proces planificat ce vizeaza realizarea unui scop, intruneste toate conditiile unei tehnologii. Acceptand psihoterapia ca tehnologie, deci ca un ansamblu de reguli de actiune, distingem doua laturi:

1) Planul regulilor tehnologice si al meta-regulilor

2) Planul practicii psihoterapeutice efective• Regulile tehnologice si practica psihoterapeutica nu pot fi false sau adevarate, ci

doar eficiente sau ineficiente• HUBER: In psihoterapie este vorba de un savoir-faire care implica filosofia

terapeutului, o munca de auto-clarificare din parte acestuia si capacitatea de a realiza un demers creativ ori de cate ori ne aflam in fata unui pacient anume.

• G. IONESCU: Psihoterapia este o forma de tratament psihologic structurata in tehnici si metode, aplicata in mod deliberat, in grup sau individualizat, de catre un terapeut specializat,

1) omului sanatos aflat in dificultate, caruia ii confera confort moral si o mai buna sanatate, pe care il ajuta spre o mai buna intelegere

2) celui cu dificultati de relationare

3) celui suferind somatic, pe care il conduce spre alinare

4) sau celui alienat, caruia ii dezvolta capacitatea de orientare in viata si de resocializare

• Consilierea este utilizarea priceputa si principala a relatiei interpersonale pentru a facilita auto-cunoasterea, acceptarea emotionala si maturizarea, dezvoltarea optima a resurselor personale. Scopul general este acela de a furniza ocazia de a lucra in directia unei vieti mai satisfacatoare si pline de resurse. Relatiile de consiliere variaza in functie de cerere, dar pot fi centrate pe aspecte ale dezvoltarii, pe formularea si rezolvarea unor probleme specifice, luarea de decizii, controlul starilor de criza, dezvoltarea unui insight personal, pe lucrul asupra trairilor afective sau a conflictelor interne, ori pe imbunatatirea relatiilor cu ceilalti.

• Consilierea este centrata pe schimbarea evolutiva, in timp ce psihoterapia, pe schimbarea revolutiva, ce presupune schimbari structurale mai profunde.

• Psihoterapia adopta, de cele mai multe ori, un model medical, in timp ce consilierea adopta un model educativ al dezvoltarii fiintei umane.

• Diferenta dintre psihoterapie si consiliere este una a perspectivei istorice: consilierea este centrata pe ceea ce apartine prezentului, in timp ce psihoterapia priveste prezentul ca expresie a unei istorii ce se repeta intr-un context mereu schimbat.

• Consilierea se orienteaza asupra proceselor de dezvoltare si facilitare, iar psihoterapia pune accent pe interventie, tratament si reconstructie.

• HUBER deosebeste in cadrul interventiilor psiho-clinice, alaturi de consiliere si psihoterapie, interventia in stare de criza, pe care o situeaza intre cele doua pe un continuun ce are drept extreme preventia si psihoterapia.

• CAPLAN: Criza este situatia in care o persoana se confrunta in atingerea unui scop important al vietii sale cu un obstacol care, pentru moment este insurmontabil prin utilizarea metodelor obisnuite de rezolvare a problemelor. Acest fapt conduce la o perioada de dezorganizare pe durata careia sunt incercate mai multe solutii .

• Acest tip de interventie este urgent, intens si de scurta durata si-si propune nu numai alienarea suferintelor, ci si prevenirea consecintelor negative psihologice, medicale si sociale.

• REITER: Caracteristicile interventiilor de criza:

1) Evitarea pericolului actiunilor si deciziilor ireversibile, cat si dezvoltarea de atitudini si comportamente neadecvate

2) Terapeutul trebuie sa repereze conflictul si sa-l confrunte pe pacient cu acesta

3) Sustinerea pacientului

4) Punctul central al tratamentului este in mod esential problema actuala, dar nu sunt excluse intoarceri in trecut

5) Sunt preferabile pragmatismul si eclectismul metodelor

6) In caz de necesitate, se va recurge la folosirea medicamentelor, la ajutorul persoanelor apropiate si asistentilor sociali.

• Daca problemele noastre sunt expresia realitatii in care traim, atunci singura solutie este schimbarea acestei realitati.

• KANT deosebea intre:

1) lucrul in sine – realitatea obiectiva

2) lucrul pentru sine – realitatea psihologica, construita• WATZLAWICK considera ca intregul nostru comportament este determinat de

lucrul pentru sine.• Pentru a descrie realitatea psihologica utilizam nume, cuvinte, de aceea exista

riscul de a confunda cuvintele cu lucrurile pe care le denumesc.• KORZYBSKI: numele nu este lucrul; harta nu este teritoriul.• De multe ori, cuvintele nu doar denumesc o realitate, ci o si creeaza – conceptul

“autoimplinirii predictiei” (ROSENTHAL)• Istoria pacientului devine povestea sa, harta care ii permite sa gaseasca un sens.• A confunda povestea pacientului cu realitatea poate conduce uneori la

imposibilitatea efectuarii psihoterapiei.• Cuvintele vehiculeaza un continut categorial care nu poate surprinde aspectele

intime, singulare, concrete ale universului interior.

• Psihoterapia este o noua harta, care ii permite pacientului sa gaseasca alternative sau sa descopere alte obiective.

• Psihoterapia este posibila pentru ca isi propune sa schimbe imaginea noastra despre realitate, gandurile noastre, sa-l faca pe om mai liber.

• Scimbarea terapeutica trebuie sa fie observabila de catre pacient sau de catre persoanele semnificative din jur.

• In general, schimbarea terapeutica este apreciata ca disparitia sau ameliorarea simptomului. Totusi, din perspectiva modelului psihanalitic al schimbarii, acestea nu sunt considerate o schimbare autentica, deoarece ele pot fi expresia temporara a relatiei transferentiale pe care pacientul o stabileste cu terapeutul.

• WIDLOCHER: Procesele schimbarii se ordoneaza pe doua axe:

1) cea pe care se deruleaza reconversia elementelor morbide in echivalente normale

2) cea pe care sunt activate forte capabile sa opereze aceasta reconversie sau sa I se opuna

• Rezistenta la schimbare este legata de persistenta conflictului dintre reprezentarea patogena si restul personalitatii pacientului.

• Psihanalistul nu face altceva decat sa fie atent la efectele interventiei sale.

• Principalii factori care intra in ecuatia schimbarii psihanalitice sunt: rezistenta, interpretarea si transferul.

• Desi psihanaliza considera interpretarea, proces informational, motorul schimbarii terapeutice, rezistenta la schimbare este tratata intr-o maniera energetica si vazuta ca ansamblu de forte si pulsiuni ce se opun tentativei de schimbare exercitata de terapeut.

• Esecul este interpretat ca rezistenta din partea clientului, deoarece terapeutul expert nu poate gresi.

• Teoriile terapeutice: Nu exista esec, exista feed-back (PELLER si WALTER)• Pentru a depasi limitele psihanalizei, psihoterapia contemporana trebuie sa adopte

un limbaj prescriptiv. Psihoterapia considera ca schimbarea terapeutica poate demara si prin prescrierea de schimbari mici la nivelul comportamentelor.

• Metoda asociatiei libere si atitudinea, in general, pasiva a terapeutului, fac din psihanaliza si terapiile de inspiratie dinamica, terapii de lunga durata, la capatul carora schimbarea terapeutica pare ori incerta, ori rezultatul altor factori.

• Demersul utilizat de terapiile scurte este unul esentialmente strategic.

• HALEY: Terapia strategica este cea in care terapeutul isi asuma responsabilitatea de a influenta direct oamenii.

• In terapia strategica, schimbarea terapeutica nu este asteptata, ea este sistematic provocata. Terapeutul identifica problemele susceptibile a fi rezolvate, fixeaza obiective, evalueaza raspunsurile pentru a-si corecta modalitatea de abordare si, in final, verifica rezultatul terapiei sale pentru a vedea eficienta ei.

• M. ERICKSON, “maestrul incontestabil” al abordarii strategice in psihoterapie: schimbarea este nu numai posibila, ci si inevitabila.

• Scoala terapeutica de la PALO ALTO: schimbarea terapeutica nu presupune intotdeauna disparitia comportamentului problema.

• S. de SHAZER: Schimbarea poate fi definita ca un proces terapeutic al initierii de comportamente observabile noi si diferite si/sau perceptii cu privire la contextul problemei prezentate si/sau a solutiilor acestei probleme.

• WATZLAWICK et al. deosebesc intre:

1) schimbarea de ordinul I – se desfasoara in interiorul sistemului, acesta ramanand neschimbat; utilizeaza resursele cunoscute ale sistemului si-l conduse la starea sa initiala, dupa ce perturbarile au fost eliminate.

2) schimbarea de ordinul II – modifica sistemul, fie prin destructurarea acestuia, fie printr-o reorganizare a sa care sa permita o functionare diferita de cea de pana atunci; implica intotdeauna o schimbare de nivel logic.

• Schimbarea de ordinul I are ca regula principala multiplicarea, nu face altceva decat sa alimenteze cercul vicios ce mentine problema.

• Schimbarea terapeutica este esentialmente o schimbare de ordinul II. Ea promoveaza reguli noi care schimba cadrele de referinta, intrerupand cercul vicios. Tehnicile utilizate sunt centrate pe efecte si nu pe cauze, pe prezent si viitor, nu pe trecut.

• Orice explicatie cauzala este una incompleta, subiectiva si, nu numai ca nu favorizeaza schimbarea, dar o poate bloca, stimuland structurarea rezistentelor.

• MALAREWICZ: insight-ul nu provoaca in mod necesar schimbarea; pentru ca ea sa se produca este nevoie de o modificare relationala intre pacient si simptomul sau sau intre pacient si anturajul sau.

• Din perspectiva terapiei strategice promovata de Scoala de la PALO ALTO, practica schimbarii terapeutice cuprinde etapele:

1) Definirea clara a problemei in termeni curenti

2) Examinarea solutiilor deja incercate

3) Definirea clara a schimbarii la care dorim sa ajungem – necesitatea unui scop definibil concret si realizabil

4) Formularea si aplicarea unui proiect pentru a efectua schimbarea propusa. Doua principii fundamentale guverneaza aceasta etapa:

• obiectivul schimbarii este ruperea cercului vicios• tactica utilizata trebuie tradusa in limbajul propriu subiectului• Tehnicile utilizate, in mod deosebit, sunt cele care au la baza resemnificarea,

descoperirea de noi sensuri si de noi alternative la formularile initiale ale problemelor si solutiilor si prescriptiile paradoxale care au ca scop abandonarea solutiilor logice, dar inutile.

• CANCRINI considera ca pentru obtinerea schimbarii, spatiul psihologic creat de relatia terapeutica permite in general utilizarea manevrelor:

1) Dezvoltarea unei confruntari intre premisele pacientului si cele ale terapeutului; terapeutul nu trebuie sa confirme vechile premise ale pacientului

2) Conducerea pacientului in situatia de a se comporta, in asa fel incat sa fie confruntat cu premisele care, fara ca el sa-si dea seama, ii controleaza comportamentul

3) Demontarea contradictiilor intre realitate si premisele care controleaza in mod obisnuit coportamentul pacientului

4) Inducerea la pacient a anumitor exagerari sau caricaturizari ale experientelor fondate pe vechile premise (miscarea contraparadoxala)

• Care trebuie sa fie tinta schimbarii terapeutice – teritoriul (actiunile reale, mereu in schimbare) sau harta (reprezentarea mai mult sau mai putin incremenita a acestora)?

• Psihanaliza si psihoterapiile dinamice acorda prioritate hartii, considerand ca intelegerea, clarificarea, insight-ul vor antrena in cele din urma o schimbare comportamentala.

• Terapiile scurte, fara a neglija importanta hartii, considera ca schimbarea terapeutica poate demara si cu mici schimbari la nivelul teritoriului, adica prin schimbari ale comportamentelor care, vor antrena schimbari la nivelul semnificatiilor.

• Pentru a modifica harta, se utilizeaza indeosebi intrepretarea, explicarea, resemnificarea, concluziile paradoxale sau conotatia pozitiva a simptomului.

• Pentru a modifica teritoriul, se folosesc prescriptii comportamentale fundamentate de teoriile invatarii, prescriptiile paradoxale, ritualurile comportamentale.

• GILIERON: Majoritatea psihoterapiilor sunt clar delimitate de campul socio-cultural caruia ii apartin pacientul si terapeutul, printr-un cadru ce implica doua aspecte: un ansamblu de coduri de relationare si un dispozitiv.

• Se stabilesc coduri psihoterapeutice diferite de codurile sociale conventionale.• Pacientul are dreptul, teoretic, de a spune orice, dar ii este interzis sa actioneze• Terapeutul se angajeaza intr-o anume neutralitate si abstinenta, dar isi impune o

activitate de prelucrare cognitiva a productiilor pacientului.• Este contraindicata interferenta relatiei terapeutice cu alte tipuri de relatie – de

rudenie, de prietenie, etc.• Regulile care organizeaza aceasta relatie comporta un aspect etic (drepturile si

indatoririle partenerului) si un aspect tehnic (directionism, neutralitate, sbstinenta, secret, activitate, pasivitate). La acestea se adauga un mod de comunicare specific care poate fi dominant verbal sau non-verbal.

• Competenta psihoterapeutului este capacitatea de a stabili o relatie dinamica in interiorul unui cadru spatio-temporal dat, in functie de obiective precise si prin raportarea lor la un model teoretic clar si coerent.

• Relatia terapeutica in psihanaliza• Simptomele prezente isi au originea in conflicte inconstiente, de aceea, procesul

terapeutic consta, in principal, in aducerea acestor conflicte la suprafata, in constient.

• Obiectivul tratamentului este acela de a motiva EUL sa renunte la mecanismele de aparare patologice sau sa gaseasca altele mai adecvate.

• Regula asociatiei libere: pacientul are drept consemn sa spuna, pe cat posibil, tot ceea ce-I vine in minte, fara sa inlature gandurile care I se par rostesti, banale sau neimportante.

• Reguli specifice comportamentului terapeutului:

1) Tacerea – permite asociatiilor pacientului sa se dezvolte

2) Atentia flotanta – terapeutul nu trebuie sa aiba o idee preconceputa cand isi asculta pacientul, dar trebuie sa poata sa se lase surprins, sa recepteze, fara efort, idei suscitate de discursul acestuia

3) Neutralitatea – terapeutul nu se pronunta asupra opiniilor pacientului

4) Abstinenta – terapeutul trebuie sa se abtina a da pacientului satisfactiile pe care acesta le cauta si sa-si limiteze interventiile sale strict in domeniul interpretarii. Abstinenta analistului si cea recomandata pacientului au ca obiect lupta impotriva trecerii la act

5) Evitarea interventiilor asupra anturajului pacientului

6) Interpretarea – ea este instrumentul principal al psihanalistului• In timpul tratamentului, relatia terapeutica insasi devine obiect al analizei• Pacientii tind sa manifeste reactii transferentiale orientate spre terapeut.

Acestea pot fi pozitive sau negative. Primele include reactii precum simpatia, dragostea, respectul pentru terapeut. In reactiile transferentiale negative, pacientul actualizeaza vechile conflicte.

• FREUD abordeaza problema transferului in raport cu rezistentele si descrie doua situatii opuse:

1) Rezistenta la transfer – intreruperi ale asociatiilor, taceri prelungite

2) Rezistenta prin transfer – pacientul vrea sa puna in act pasiunile sale, fara sa tina seama de situatia reala

• Analiza si interpretarea trecutului patogen asigura uciderea acestuia• Reactiile afective inconstiente ale terapeutului fata de pacient sunt descrise ca

reactii contra-transferentiale• Contra-transferul pozitiv sau negativ poate deveni un obstacol in evolutia terapiei

si poate ridica chiar probleme etice si devine pentru terapeut o provocare personale cu efecte asupra dezvoltarii si formarii sale profesionale

• Factorii importanti pentru psihanaliza:

1) Accentul pus pe alianta terapeutica

2) Un stil empatic, nondirectiv si neevaluativ al terapiei

3) Identificarea pacientului cu terapeutul

4) Acceptarea insight-urilor si a metodelor analitice

• Relatia terapeutica in terapia centrata pe client• Terapia centrata pe client are la baza un model al personalitatii care accentueaza

rolul deosebit al dezvoltarii sau auto-actualizarii. Aceasta dezvoltarea este rezultatul experientelor personale, care pot aparea doar in relatie cu ceilalti.

• Adaptarea psihologica se afla in stransa coevolutie cu imaginea de sine. Oamenii vor deveni din ce in ce mai securizanti si congruenti, daca in relatiile cu celelalte persoane se simt acceptati si intelesi.

• Intrucat fiecare are nevoie de o imagine pozitiva in tranzactiile cu ceilalti, persoana aflata in aceasta situatie dezvolta ceea ce C. ROGERS numeste o imagine pozitiva conditionata prin interiorizarea unor conditii ale demnitatii: ea se simte demna numai in anumite conditii, in functie de valorile impuse din exterior

• Comportamentul dezorganizat al persoanei este expresia pendularii intre directiile de actiune dictate de conditiile demnitatii, impuse din exterior si cele indicate de ceea ce simte cu adevarat. Scopul terapiei este de a diminua aceasta dezorganizare si de a depasi rezistenta

• ROGERS: Exista 6 conditii care sunt necesare si suficiente pentru schimbarea personalitatii:

1) Doua persoane intra intr-o relatie semnificativa pentru fiecare dintre ele

2) Clientul se afla intr-o stare de incongruenta, adica vulnerabil si anxios

3) Terapeutul furnizeaza clientului o relatie congruenta si integrata

4) Terapeutul acorda clientului o atentie pozitiva neconditionata si accepta toate experientele acestuia

5) Terapeutul retraieste universul interior al clientului intr-o maniera empatica

6) Clientul are disponibilitatea de a accepta mesajul terapeutului in legatura cu atitudinea pozitiva neconditionata a acestuia fata de el si cu felul cum intelege situatia sa

• Eficienta terapeutica nu consta in construirea unei relatii terapeutice eficiente, ci in efortul continuu al terapeutului de a mentine aceasta relatie.

• Obiectivul terapiei interpersonale este, atat pentru terapeut cat si pentru client, identificarea, clarificarea si stabilirea de alternative la stilul comportamental rigid si auto-defensiv al clientului.

• Relatia terapeutica in terapia cognitiv-comportamentala• Toate comportamentele, adaptative sau neadaptative, sunt rezultatul unor scheme

implicite. Acestea sunt mai mult sau mai putin constiente si inglobeaza structuri cognitive si sisteme de prelucrare a informatiilor.

• Termenul cognitie se refera de cele mai multe ori la idei, semnificatii, credinte, ganduri, inferente, expectatii, afirmatii, atribuiri. Acestea mediaza comportamentul in mod direct si sunt obiectivul major al schimbarii psihoterapeutice.

• Cognitiile sunt dobandite de-a lungul vietii.• Spre deosebire de terapiile analitice si centrate pe client, care acorda un rol deosebit

relatiilor terapeutice insasi si a proceselor derivate din acestea, terapia cognitiv-comportamentala se centreaza in mod deosebit pe tehnicile utilizate in cadrul creat de relatia client-terapeut. In cadrul acestei terapii este sublinitata importanta transferului.

• Transferul asigura o mai buna angajare a pacientului in terapie si crearea unei aliante active intre acesta si terapeut.

• WOLPE: Inhibitia reciproca poate fi privita din perspectiva transferului: daca pacientul realizeaza un transfer pozitiv in relatia sa cu terapeutul, atunci el se va putea relaxa din ce in ce mai bine, inhibandu-si astfel anxietatea.

• Sentimentele pozitive pe care le presupune relatia transferentiala asigura succesul tehnicii modelarii (BANDURA) si se pot transforma in factori recompensativi in stimularea dorintei de insanatosire.

• Terapeutul trebuie sa fie vazut ca atractiv si avand un status superior ca expert.• In cadrul acestor terapii avem de-a face cu o relatie directiva, o relatie de ghidare,

deoarece terapeutul ajuta pacientul sa ia anumite decizii, nu ia decizii in locul lui.• Terapeutul are un rol mai activ, directiv, care implica in egala masura procese

precum: orientare, ghidare, colaborarea, parteneriat.• Rolul si atitudinea terapeutului:

1) Culege datele si efectueaza analiza functionala a comportamentelor

2) Explica, informeaza, dedramatizeaza

3) Defineste simptomul-tinta, identifica factorii de mentinere si cerceteaza beneficiile secundare ale acestuia

4) Alege strategia terapeutica

5) Stimuleaza motivatia de participare la terapie a pacientului

6) Aplica tehnica terapeutica

7) Pune capat relatiei terapeutice (conform contractului terapeutic)• Explicatiile terapeutului pot stimula, la pacient, sentimentul controlului,

favorizeaza intrarea la terapie si cresc increderea in terapeut. Astfel, se trece de la a suferi la a actiona, ajungandu-se la o relatie de parteneriat intre pacient si terapeut.

• Pentru a demara procesul schimbarii terapeutice, trebuie ca sistemul de credinte al terapeutului sa intre in acord cu cel al clientului.

• Doar o buna relatie terapeutica poate servi ca suport pentru invatarea experientelor corective de catre pacient.

• REFORMULAREA – teoretizata indeosebi de C. ROGERS• A reformula inseamna a spune cu alti termeni intr-o maniera mai concisa sau mai

explicita ceea ce clientul tocmai a exprimat.• Criteriul principal al validitatii reformularii: acordul clientului, deoarece clientul

este cea mai informata persoana in legatura cu situatia pe care o traieste.• Sarcina terapeutului este de a asculta, a intelege si a returna clientului un mesaj care

sa fie expresia acestei intelegeri.• Reformularea implica reflexie activa din partea terapeutului, dar si din partea

clientului.• Consecinte immediate ale reformularii:

1) Terapeutul este sigur ca nu a introdus nimic in plus de natura interpretativa in mesajul transmis de catre client

2) Cu cat clientul se recunoaste mai usor in reformularea terapeutului, cu atat mai mult va avea sentimentul ca este ascultat si inteles si se va angaja mai activ in relatia terapeutica

3) O buna reformulare este o buna dovada ca terapeutul insusi este implicat activ in relatia terapeutica, asculta si intelege

• REFORMULAREA-REFLECTARE• Ea reia o secventa importanta a discursului ori ultimele cuvinte care sunt urmate de

o pauza lunga.• Cel mai complex mod al acestui tip de reformulare este reformularea-rezumat

care isi propune sa evidentieze, pentru client, aspectele esentiale ale mesajului sau. Exista riscul ca rezumand sa interpretam, de aceea trebuie pastrat cadrul de referinta propus de client.

• REFORMULAREA CA INVERSARE A RAPORTULUI FIGURA-FOND• Procedeul isi are originea in teoria gestaltista si exprima foarte bine conceptia

rogersiana privind restructurarea campului.• Alternativ, obiectul perceptiei devine fond, iar fondul obiect al perceptiei, fiind

evidentiate aspectele implicite ale mesajului• Clientul este provocat sa-si perceapa situatia din alt unghi• REFORMULAREA-CLARIFICARE• Este tipul cel mai complex si mai dificil de reformulare• Terapeutul evidentiaza si returneaza spre client sensul mesajului pe care acesta l-a

emis.

• RESEMNIFICAREA• Aceasta presupune schimbarea contextului conceptual si/sau emotional al unei

situatii sau al perspectivei din care ea este traita, plasand-o intr-un alt cadru, care corespunde la fel de bine sau chiar mai bine faptelor acestei situatii concrete, al carei sens, se schimba complet.

• Operatia de recadrare are loc la nivelul meta-realitatii, unde schimbarea se poate produce chiar daca conditiile obiective ale situatiei raman neschimbate

• Semnificatia fiecarui eveniment depinde de cardul in care este plasat.• Utilizarea resemnificarii presupune ca terapeutul sa invete limbajul pacientului• La baza resemnificarii, recadrarii, gasim distinctia intre comportament si intentie,

adica distinctia intre ceea ce facem si ceea ce incercam sa realizam prin comportamentul respectiv.

• Resemnificarea se poate realiza prin:

1) Recadrarea contextului – aproape toate comportamentele noastre sunt sau au fost utile intr-un anume context spatio-temporal, altfel ele nu ar persista.

2) Recadrarea continutului – istoria fiecaruia dintre noi este alcatuita diin semnificatiile pe care noi le atribuim evenimentelor

• Conotatia pozitiva a simptomului este o etapa necesara in abordarea paradoxala a acestuia.

• Conotatia pozitiva este un procedeu dezvoltat indeosebi in cadrul terapiei familiale, practicate de reprezentantii Scolii de la MILANO.

• SALEM (intr-o lucrare de psihoterapie familiala)distinge doua categorii de recadraj, in functie de scopul terapeutic si de gradul de accesibilitate pentru pacient:

1) Cu semnificatie deschisa – comentarii logice, usor de inteles de catre pacient si/sau membrii familiei

2) Cu semnificatie ascunsa – comentarii aparent absurde si ilogice care deruteaza pacientul si/sau sistemul familial

• ARTA DE A PUNE INTREBARI• Meta-modelul pentru limbaj este unul dintre primele modele realizate de fondatorii

N.P.L., GRINDER si BANDLER. Modelul propus de acestia este un meta-model deoarece utilizeaza limbajul pentru a evidentia limitele limbajului.

• Lingvistii deosebesc doua niveluri ale limbajului:

1) Structura profunda – discursul nerostit, ea este reprezentarea lingvistica completa a universului nostru interior

2) Structura superficiala – discursul oral sau scris al unei persoane, ea cuprinde si enunturile utilizate in dialogul nostru interior

• Terapeutul nu va schimba lumea pacientului, ci ideea pe care acesta o are despre ea• Cand comunicam realizam un proces de derivare din structura profunda a

experientei noastre a structurii superficiale care este receptata de interlocutor. In primul rand, selectionam doar o parte din informatiile disponibile in structura profunda. In al doilea rand simplificam, ceea ce implica o distorsiune inevitabila a sensului. Apoi, generalizam.

• Utilizand intrebarile si intrumentele propuse de BANDLER si GRINDER, terapeutul:

1) Accede la structura profunda a limbajului

2) Identifica o serie de violari semantice in procesul comunicarii

3) Utilizeaza o serie de intrebari pertinente in raport cu omisiunile, generalizarile si distorsiunile identificate in structura superficiala a limbajului

• OMISIUNILE• Omisiunea este un fenomen de modelare a experientei care ne permite sa ignoram

anumite informatii in detrimentul altora.• Intrebarile meta-model au ca obiectiv principal recuperarea informatiilor lipsa si

reconstituirea mai precisa a continutului experientei.

1) Verbe nespecifice - evidentiem actiunea fara a spune cum anume a fost realizata

ex: Ea m-a ajutat. Cum anume te-a ajutat?

2) Substantive nespecifice

ex: Copilul a avut un accident. Cine, mai precis…?

3) Comparatiile – este lasat deseori in umbra cel de-al doilea termen al comparatiei

ex: Sunt mai putin pregatit. Mai putin pregatit decat cine?

• GENERALIZARILE• Prin generalizare, fragmente sau elemente ale “modelului lumii” pe care il are o

persoana sunt detasate de experienta sa pentru a exprima o intreaga categorie; un singur exemplu este ridicat la rand de regula, lege.

• Generalizarea are un caracter foarte limitativ deoarece ne impiedica sa vedem diferentele, sa identificam exceptiile.

• In baza generalizarilor, avem tendinta de a lua decizii de tipul “totul sau nimic”, “a fi sau a nu fi”, incapabili de a vedea nuante.

1) Cuantificatori universali – tot, toata lumea, nimeni, nimic, niciodata, totdeauna, de fiecare data, tot timpul, etc.

Cand cineva utilizeaza aceste cuvinte da impresia ca enunta o lege universala “nimeni nu ma intelege”. Putem contesata aceasta “lege” prin reluare, intr-o maniera interogativa: “nimeni?” sau prin folosirea unor constructii oarecum paradoxale: “Daca inteleg bine, niciodata nimeni nu v-a inteles?”. Prin adaugarea unui alt cuantificator universal se evidentiaza caracterul absurd al acestuia.

2) Operatori modali – nu pot, nu trebuie

Astfel de expresii stabilesc limite postulate de reguli nescrise.

Operatorii modali sunt de doua tipuri:

a) De posibilitate – pot, nu pot, posibil, imposibil; se refera la limitele impuse de credintele individului; nu se specifica felul in care functioneaza aceste limite.

Limitele pot fi depasite printr-un proces de reflectie: “Ce va impiedica sa…?”

In N.P.L. nu exista intrebarea “de ce?”, deoarece ea provoaca o serie de rationalizari, justificari si explicatii care nu schimba cu nimic situatia.

b) De necesitate – trebuie, nu trebuie, este necesar sa, nu este necesar sa; vehiculeaza reguli de conduita ale caror motivatie si consecinte nu sunt in mod explicit formulate; deseori trebuie sau nu trebuie sunt expresia unor judecati morale (ex:“Trebuie sa ma gandesc intai la ceilalti”

Clarificarea se face prin intrebarea: “Ce s-ar intampla daca nu v-ati gandi mai intai la ceilalti?”)

3) Judecatile de valoare fara origine specificata – afirmatii a caror origine este ignorata, pierduta “afirmatii peremptorii”

ex: “Acest lucru nu se face!”

“Ce anume nu se face?” ,“”Cine spune asta?”, “Cine face aceasta afirmatie si pe ce se bazeaza el (ea)”

• DISTORSIUNILE• Acestea implica procese importante de modelare a experientei noastre cu efecte

neasteptate asupra hartii pe care o avem despre ceea ce numim realitate.

1) Nominalizarile – cuvinte nespecifice care au ca principala caracteristica aceea de a ingheta un proces tranformandu-l in ceva fix, static. Astfel, verbele care exprima actiuni sunt transformate in substantive.

ex: “Am o memorie slaba” – “Memorez greu numele proprii”

“In ce ocntext memorezi mai greu?”, “Cum procedezi pentru a memora?”

Nominalizarile se realizeaza prin utilizarea unor cuvinte abstracte.

ex: “Doresc reusita copiilor mei” – “Cum anume doriti ca ei sa reuseasca?”

2) Echivalentele complexe – produc distorsiuni prin stabilirea unei analogii intre o propozitie specifica si una mai generala

ex: “Nu ma priveste….este suparat pe mine”

“Daca te-ar privi ar insemna ca nu este suparat?”

3) Presupozitiile – credintele si asteptarile noastre devin grila de lectura a realitatii

ex: “Pentru ce nu esti atent?” – presupozitie “Nu esti atent”

“Ce va face sa credeti ca…?”

4) Relatiile cauza-efect

ex: “As pleca in concediu, dar nu am masina…”

5) Lectura gandurilor – divinatie, fenomentul care face ca unele persoane sa se comporte ca si cum ar sti ceea ce cred sau gandesc ceilalti fara a avea o proba directa.

Exista doua modalitati de manifestare a divinatiei:

a) O persoana crede ca stie ce gandeste altcineva: “X este deprimat…”

b) Noi acordam celorlalti puterea de a citi in mintea noatra, de a ne ghici gandurile: “Daca m-ai iubi, ai sti ce doresc!”

• METAFORA TERAPEUTICA• Metafora desemneaza un obiect printr-un cuvant care este propriu altuia.• Metafora este indispensabila comunicarii terapeutice, fiind generatoare de noi

sensuri si cadre de referinta, iar discursul terapeutului urmareste sa persuadeze, sa seduca, sa sensibilizeze.

• GORDON: Daca o poveste este utilizata cu intentia de a-l sfatui pe ascultator sau daca se alege o anumita povestire cu acest scop, atunci ceea ce se aude devine o metafora.

• METAFORA si PSIHANALIZA• Prelegerile de psihanaliza sunt pline de metafore terapeutice referitoare la

inconstient, rezistenta, interpretare.• Manifestarile clinice, simptomele pacientilor nu sunt altceva decat exprimari

metaforice ale continuturilor psihologice refulate• METAFORA IN PSIHOTERAPIA ERICKSONIANA• ERICKSON a fost foarte talentat in ceea ce ulterior s-a numit “comunicarea pe

doua niveluri” – constient/inconstient. In timp ce constientul este ocupat cu prelucrarea mesajului, un alt mesaj poate fi strecurat in inconstient folosind implicatiile, analogiile.

• Mesajul metaforic activeaza asociatiile inconstiente ce intrerup vechiul raspuns comportamental prin generarea de noi intelesuri care, produc noi raspunsuri comportamentale.

• Cu cat rezistentele pacientului sunt mai intense, cu atat apelul la metafore este mai ridicat.

• ERICKSON se deosebeste de alti terapeuti prin faptul ca se abtine sa interpreteze pacientului semnificatiile metaforei utilizate. El considera ca nu este nevoie sa traduca comunicarea inconstienta intr-o forma constienta.

• METAFORA IN N.P.L• BANDLER si GRINDER propun un mecanism ce ar putea explica modul de operare al

metaforei. Acesta presupune treceri succesive ale mesajului metaforic prin 3 stadii diferite:

1) Nivelul semnificatiilor exterioare (ex: x si y se despart)

2) Metafora activeaza o structura asociata mai profunda a intelesurilor, care este indirect relevata ascultatorului (ex: despartirile sunt triste)

3) Aceasta structura activeaza o structura profunda regenerata a intelesurilor care este relevata direct ascultatorului (ex: am fost trist la moartea tatalui meu)

• Parcurgerea celei de-a treia etape presupune activarea cautarii tras-derivationale, prin care ascultatorul relationeaza metafora cu el insusi. Ultimul nivel da putere metaforei.

• METAFORA IN TERAPIA FAMILIEI• MADANES, intr-un studiu referitor la psihoterapia familiei, considera ca simptomul,

comportamentul problema, poate fi metafora sau simbolul altor comportamente sau relatii din sistemul familial.

• In acest caz, clientii isi creeaza propriile metafore si gasesc, tot ei, solutiile adecvate.• Trebuie evitata confruntarea dintre modelul propus de terapeut si cel al familiei prin

adoptarea unei perspective interactioniste de tip evolutiv in care cele doua modele se transforma reciproc pana la atingerea unui echilibru concretizat intr-un model ce apartine in egala masura ambilor termeni ai relatiei.

• Pentru ca doua sisteme sa fie in interactiune in cadrul unui proces creativ, trebuie sa intre ele sa existe o discontinuitate, un teren al nimanui, care se poate numi spatiu terapeutic (povestea terapeutica marcheaza metaforic acest spatiu).

• O modalitate de utilizare a metaforei consta in a face apel la un obiect metaforic.• C. ANGELO: Obiectul metaforic este un mijloc de comunicare ce vehiculeaza ca atare

numeroase mesaje legate de caracteristicile sale structurale si de semnificatiile care ii sunt atribuite de familie si terapeut.

• Obiectul metaforic este concretizarea materiala a unei metafore verbale. El apartine universului obisnuit al familiei, dar si noii realitati pe care o creeaza relatia terapeutica dintre familie si terapeut.

• Pentru a fi eficient, acesta trebuie plasat intr-un anume moment al terapiei.

• Functiile generale ale obiectului metaforic:

1) Permite intreruperea unei discutii sterile in care toti evita stabilirea unui scop terapeutic comun si verbalizarea unei probleme care ii implica emotional

2) Terapeutul impune familiei o anumita directie pe care o doreste, negand in aparenta, ca actioneaza indepartand toate argumentele care nu sunt in acrod cu obiectivul propus

3) Obiectul metaforic devine un puternic mijloc de control

4) Obiectul metaforic are functia de a elimina factorii de interferenta in linia interventiei programate si de a solicita revenirea la aceasta la sfarsitul fiecarei paranteze interactive

• Reguli pentru alcatuirea si utilizarea metaforelor terapeutice:

1) Terapeutul trebuie sa inteleaga si sa formuleze corect problema, sa evidentieze ca solutia se afla intr-un domeniu controlat de pacient

2) Metafora trebuie sa intre in acord cu reprezentarea clientului privind problema sa. Acesta se recunoaste, mai mult sau mai putin, in personajele si evenimentele povestii metaforice.

3) Solutia problemei – finalul povestii. Orice metafora propune o solutie.• Solutia are doua componente: scopul si strategia.

• In mod evident, pacientul a incercat deseori sa-si atinga scopul. Faptul ca se afla la terapeut dovedeste ca nu a reusit. Strategia de legatura este “podul”, pe care terapeutul il formuleaza metaforic si care trebuie sa permita trecerea de la situatia problematica actuala la solutia dorita.

• Strategia de legatura are la baza o buna intelegere a situatiei-problema• GORDON propune conceptele de calibrare si recalibrare.

a) De cele mai multe ori problematica se repeta. Dar elementele situatiei problematice nu provoaca explozia decat cand ating un anumit prag critic (picatura care umple paharul). Prin urmare, tranformarea situatiei problematice in problema este o chestiune de calibrare.

b) Recalibrarea cuprinde procesul prin care pacientul este ajutat sa constientizeze momentul in care proportia diverselor elemente ale situatiei tinde sa alcatuiasca un amestec exploziv si este invatat sa utilizeze diverse mijloace pentru a controla ca elementele situatiei sa nu atinga acest prag. Astfel, pacientul intrerupe vechiul model.

4) Resemnificarea - o noua lectura a realitatii pentru evidentierea altor cadre de referinta

• Procesul formularii unei metafore terapeutice:

A. ADUNAREA DE INFORMATII

1) Identificarea persoanelor importante si a relatiilor dintre ele

2) Precizarea elementelor caracteristice situatiei problema si a felului in care evolueaza problema (calibrare)

3) Precizarea transformarilor urmarite de pacient (scopul), avand grija ca sa fie bine formulate si in domeniul controlat de client

4) Identificarea incercarilor clientului de rezolvare a problemei si a limitelor acestor incercari

B. CONCEPEREA METAFOREI

1) Alegerea unui context

2) Alegerea personajelor si a actiunii metaforei astfel incat sa fie izomorfe cu situatie

3) Stabilirea solutiei

C. POVESTIREA METAFOREI• Povestea metaforei se refera la sintaxa metaforei si raspunde la intrebarea: Ce fel

de cuvinte utilizam, cum povestim, pentru ca povestea sa declanseze la client cautarea transderivationala ce-l va duce, in cele din urma, la solutia unica a problemei sale?

• Dupa GORDON, modelul sintactic al metaforei cuprinde:

a) Lipsa indicilor de relatie – trebuie sa evitam sa fim foarte exacti, foarte clari (undeva, departe…); clientul este provocat sa-si puna intrebari

b) Utilizarea unor verbe neprecizate – pacientul are libertatea de a-si imagina cum a actionat eroul povestirii (intr-un tarziu, dupa mai multe incercari, el a ajuns…)

c) Utilizarea nominalizarilor – substantivizarea actiunilor (in momentul de ragaz pe care il avea, o amintire nu-I dadea pace…)

d) Utilizarea unor comenzi si sublinieri – cu ajutorul intonatiei ori utilizand anumite gesturi ori atingand pacientul cu mana

• MALAREWICZ: Cand construim o metafora trebuie sa avem in vedere:

a) Sa utilizam activitatile favorite ale pacientului

b) Sa nu ne temem sa fim repetitivi

c) Sa utilizam umorul si/sau detaliile incongruente

d) Sa ne jucam cu cuvintele si simbolurile

e) Sa asiguram metaforei mai multe niveluri de comprehensiune

• MILLS si CROWLEY: Etape pentru a construi o metafora eficienta

1) Stabilirea unui cadru general al conflictului metaforic in relatie cu protagonistul

2) Personificarea proceselor incosntiente

3) Personificarea situatiilor de invatare paralela in care protagonistul a avut succes

4) Prezentarea crizei metaforice intr-un context al rezolvarii inevitabile, prin care protagonistul isi depaseste sau isi rezolva problema

5) Dezvoltarea de catre protagonist a unui nou sentiment al identitatii

6) Culminarea cu o sarbatorire

FUNCTIILE METAFOREI TERAPEUTICE• Declanseaza cautarea trasnsderivationala• Functia de mediator• Functia regresiva - pacientul este invitat sa abandoneze regulile rigide ale gandirii

logice specifice adultului si sa regaseasca spontaneitatea• Functia de oglinda - este favorizata distantarea pacientului de propriul conflict• Functia de model - povestile furnizeaza situatii test, in care pacientul poate incerca

solutii• Functia de resemnificare

• Metafora vorbeste prin ea insasi• A-I explica mesajul inseamna a-I miscora puterea de a provoca la ascultator un

univers personal plin de fantezie si creativitate.• O metafora este un mijloc de a comunica cu inconstientul.• O metafora usor accesibila constientului este mai putin eficienta deoarece activeaza

rezistente.• Este important ca pacientul sa nu poata detecta usor legatura dintre metafora si

propria sa problema