Psihoterapia centrata pe persoana

(non-directiva sau centrata pe client)

Carl Rogers

Fără a face un istoric al evoluţiei psihodramei trebuie menţionat că ideea

creaţiei sale aparţine unui medic născut în Bucureşti în 1899 (J. L. Moreno) şi a fost

definitivată în Studioul Beacon de lângă New York.

Conceptul de psihodramă formativă

Conceptul de formare este destul de recent şi a fost definit în mod organic în

ultimul timp ca urmare a cererilor din domeniile învăţământului, industriei,

asigurărilor sociale, militare. În paralel cu cererea s-a dezvoltat oferta care este

extrem de variată: în funcţie de cadrul teoretic de referinţă este pus accentul pe

planul relaţional, pedagogic sau structural. Atât cererea cât şi oferta sunt în strânsă

legătură cu evoluţia comunităţii sociale şi transformarea rolurilor tradiţionale

profesionale. În acest context devine tot mai necesară achiziţionarea capacităţilor

şi abilităţilor pe care structurile propuse de educaţie şi instrucţie nu reuşesc să le

furnizeze. Exemple clasice de roluri sunt: a şti să lucrezi în grup, a gestiona rolurile

de coordonare, flexibilitate în gestionarea propriului rol sau a construcţiei unui

contrarol viabil într-o situaţie dată.

Contextul furnizat de sistem impune necesitatea axării pe elementul de

formare deoarece tipul de relaţionare necesar specificităţii activităţii nu este

asigurat de instituţiile de învăţământ superior.

În perioada dintre cele două războaie au existat psihologi implicaţi în

selecţionarea şi formarea militarilor cu scopul de a-i antrena în dezvoltarea unor

roluri noi, roluri care nu mai erau compatibile cu vechile modalităţi cu antrenament

militar.

Formarea este mereu configurată ca o necesitate impusă de momentul social

şi de specificul activităţii care funcţionează ca cerere. Modalităţile şi tehnicile

utilizate în domeniul formării provin din domeniile cercetării experimentale,

psihoterapiei şi psihodiagnosticului. Metodologia moreniană este o mină fertilă de

idei şi tehnici (arată L. Dotti) pentru cei ce se ocupă de formare deoarece acordă o

mare atenţie realităţii sociale, proceselor din interiorul grupului, problemelor

învăţării spontane şi creative ca şi problematicii rolului.

Dacă abordarea terapeutică are în vedere personalitatea umană în ansamblu

ei, latura formativă se limitează la schimbarea sau perfecţionarea (în sens de

adaptare la cerinţele specifice) a modurilor de relaţionare asupra cărora se

îndreaptă intervenţia psihodramatică. Obiectivul explorării nu este personalitatea

individului ci modul în care persoanele aparţinând unui grup omogen (sub un

anumit aspect, cum ar fi spre exemplu tipul de activitate desfăşurat) gestionează

relaţiile specifice spaţiului lor circumscris. Ca urmare domeniul de investigaţie se

restrânge aici la relaţiile cerute de rolurile cu care se identifică activitatea

profesională.

În realitate, psihodrama formativă constă într-o intervenţie psihologică de

grup care ar e ca termeni de referinţă individul şi instituţia a cărui participant este

acesta. Conexiunea cu domeniul terapeutic constă în faptul că relaţiile profesionale

implică şi stilul de relaţionare în general care este dependent şi atinge coarde

profunde ale afectivităţii sale. Ori stilul propriu de relaţionare bazat pe afectivitatea

proprie este exclus din orice formă de pregătire care se axează în mod dominant pe

construcţia unei scheme general valabile de acţiune. Ca urmare accentul pus de

psihodrama formativă pe construcţia unui stil propriu devine un obiectiv important

care nu poate fi exclus din formarea oricărei persoane a cărui contrarol este

personalitatea celuilalt.

În cadrul activităţii de formare psihodramatică există obligaţia formatorului de

a respecta aspectele private ale celor care sunt formaţi: aceştia participă în măsura

în care sunt operatori care acoperă un rol profesional şi nu ca o persoană privată.

 

 Forme concrete / particulare de intervenţie formativă

Intervenţia formativă îşi asumă forma unei sesiuni de psihodramă în structura

clasică cunoscută: activitatea iniţială cu grupul, lucrul cu protagonistul, participarea

finală a auditoriului. Necesitatea evitării domeniului privat a condus încă de pe

timpul lui Moreno la structurarea unor tehnici specifice. În continuare sunt

exemplificate câteva modalităţi.

Role playing sau jocul de rol.

Este tehnica cea mai utilizată în câmpul formativ, fiind folosit ca tehnică

auxiliară de o largă arie de şcoli psihologice. Constă din lucrul cu un rol predefinit

de grupul care participă, experimentând cu o anumită marjă de libertate un tip de

rol.

În role playing există ocazia de a pune în acţiune un rol legat de o temă

despre care se discută, caz în care membrii grupului au posibilitatea de a alege un

rol care este important pentru ei ca activitate profesională. Acţiunea conduce la

posibilitatea achiziţionării unei forme de structurare a rolului prin favorizarea

insight-urilor personale iar la nivel de grup există un insight colectiv determinat de

confruntarea între diferite trăiri. De regulă, se ajunge la reformularea problemei

care a cauzat role-playing.

Pe scurt prin role playing se pleacă de la o temă (de regulă problematică sau

inedită pentru membrii grupului).

Un exemplu tipic de joc de rol este inventarea cazului: participanţii

construiesc împreună un caz emblematic care oglindeşte experienţa de lucru

comună a grupului. Exerciţiul, care se dezvoltă într-un climat de joc este proiectiv

în raport cu problemele pe care participanţii le trăiesc în activitatea lor specifică.

Odată construit cazul acesta poate fi elaborat ca un role playing şi în consecinţa vor

fi individualizate anumite propuneri operaţionale ca şi cum cazul ar fi real. De aici

porneşte un joc de rol în care toţi sau doar o parte din membrii grupului

interpretează un rol.

Există atât posibilitatea ca la jocul de rol să participe toţi membrii grupului cât

şi menţinerea unora ca observatori exteriori. Aceste modalităţi permit

experimentarea unor roluri noi prin care se creează posibilitatea lărgirii ariei

comportamentale. Se evidenţiază rolurile deja existente în domeniu care sunt puse

în acţiune şi este favorizată dezvoltarea lor în cadrul procesului formativ.

Role training

Role training se bazează pe crearea rolului, fiind lăsat un spaţiu larg iniţiativei

subiectului. În role trainig există mai multe etape:

1. În contextul organizaţiei rolurile profesionale de tip operativ sunt cele care

nasc aşteptări, atribuie prestigiu şi statut. Contextul grupului favorizează definirea

acestor caracteristic generale, fiind prima etapă care permite integrarea unei

persoane cu o motivaţie adecvată într-un context organizaţional.

2. Rolul viitor este esenţial pentru cei care îşi propun să abordeze roluri noi

(iniţierea unei relaţii într-un context dat este o experienţă de acest gen de care

sunt interesaţi şi ceilalţi membrii ai grupului).

3. Plusrealitatea este realitatea îmbogăţită de dorinţă. Prin exploatarea

acestei dimensiuni se dă formă rolurilor neîmplinite care sunt surse de frustrare şi

de demotivare.

4. Activitatea constă în lucrul efectiv asupra elementelor parţiale ale rolului

(mimică, gesturi, rigiditate corporală sau lingvistică, etc.) asigurând capacitatea de

construcţie într-un mod controlat (graţie observaţiei şi autoobservaţiei a

elementelor care de regulă nu sunt observate).

5. Scena temută. Orice rol care priveşte relaţiile interpersonale conţine şi

marje de risc psihologic şi are o fantasmatică proprie. Prin lucrul cu acest gen de

temeri se asigură atât o funcţie catartică cât şi posibilitatea ca membrul (membrii)

grupului să ia în stăpânire spaimele şi să se confrunte cu potenţialităţile de

schimbare.

 Sociodrama

 Este o metodă de acţiune care intervine asupra conflictului nodal sau asupra

problemei unui grup specific. Ca urmare, o folosire eficientă a sociodramei există în

contextul unui grup deja constituit (grupul de lucru care există deja). Prin

activitatea de încălzire rezultă roluri colective. Subiectul nu este un individ ci o

categorie de indivizi (spre exemplu atunci când se abordează relaţiile din cadrul

unui grup subiectul nu este un coleg ci o anume categorie de colegi. Demersul

sociometric este considerat ca fiind ideal pentru studiul interacţiunilor culturale (în

special când două culturi existente intră în contact).

În cazul folosirii sociodramei ca metodă de intervenţie în grupuri problematice

atunci accentul este pus pe parcurgerea rolurilor care decurg din activităţile

comune ale grupului: în acestea vor fi evidenţiate şi recunoscute conflictele nodale

latente (care determină conflicte deschise sau atmosfera tensionată).

Psihodrama ca terapie

Activitatea psihodramatică orientată spre explorarea conţinuturilor mentale

ale persoanelor implicate în ea cu intenţia principală de a produce schimbări

semnificative în modul de funcţionare a personalităţii se desfăşoară în domeniul

psihoterapiei.

Psihodrama nu se reduce la cazurile patologice ci cuprinde aria largă a

persoanelor care, din punct de vedere psihologic, se află în dificultate. Fie în forma

parcurgerii unei perioade dificile, fie ca urmare a unor stări de nefericire, sau

pentru rezolvarea unor probleme de personalitate (cum ar fi stările de timiditate,

dificultăţile de relaţionare, etc.).

Una din cerinţele care asigură eficienţa psihoterapiei este ca relaţia

terapeutică să fie solicitată de client. În cazul existenţei unui grup organizat

această cerinţă îşi diminuează importanţa prin existenţa matricei de grup care

conduce la asimilarea, în mare măsură, a celor mai puţin motivaţi sau celor care au

fost trimişi în terapie.

Expectaţiile clienţilor cu privire la propria structură de personalitate reprezintă

elementul central care direcţionează modul de lucru cu grupul. Cerinţele individuale

sunt axate pe problematica personală în sensul lucrului cu anumite caracteristici

ale personalităţii sau cu structura în sine pentru cei care acceptă riscurile şi simt

nevoia unei transformări în ansamblu a modului de a fi.

În afara beneficiilor individuale există beneficii care intervin automat şi

implică membrii grupului în ansamblu. Aceste beneficii pot fi ierarhizate pe

momentele unei sesiuni de psihodramă:

1. Activitatea de încălzire

Starea de spontaneitate văzută ca o calitate de prelucrare a schemelor

comportamentale într-un mod adecvat şi inedit;

Comunicarea intersubiectivă, descoperirea capacităţii de comunicare

adecvată într-un context securizant;

Experienţa unei activităţi în cadrul matricei grupului.

2. Lucrul cu protagonistul

Asigură exploatarea conţinuturilor afective, a obiectelor interne;

Implicarea afectivă în scenă;

Posibilitatea de abordare a unor roluri prin care o persoană poate

descoperi valenţe personale inedite.

3. Participarea auditoriului

Constatarea că experienţa personală nu este unică;

De oferire a suportului afectiv protagonistului;

Capacitatea de a trage concluzii şi a adopta o poziţie raţională faţă de

conţinuturile afective existente.

Paradigme despre acţiunea psihoterapeutică

Specificul psihodramei constă în existenţa unui spaţiu clar definit (purtând

numele de scenă) unde se creează posibilitatea parcurgerii unor roluri

nemulţumitoare sau noi. Este un spaţiu securizant prin faptul că, fiind artificial,

greşelile nu sunt drastice iar participanţii descoperă că riscul poate fi pozitiv.

Rolul reprezintă forma concretă pe care o capătă acţiunea noastră faţă de un

obiect al realităţii. Astfel jocul psihodramatic permite învăţarea comunicării la nivel

de grup prin accentul pe care îl pune pe modul de comunicare ( nu este atât de

important ceea ce se spune comparativ cu modul în care este spus). Spre exemplu

în cadrul terapiei o persoană poate învăţa să spună tatălui ceea ce nu a reuşit în 35

de ani. Protagonistul are prilejul (bazat pe dorinţa sa) să o facă în cadrul spaţiului

menţionat unde rolul tatălui este jucat de un coleg de grup. Având această

experienţă securizantă protagonistul a reuşit şi în viaţa reală să facă acelaşi lucru

fără a declanşa cearta de care se temea. Această reuşită este extrem de

importantă deoarece permite reaşezarea unor conţinuturi afective cu caracter

nevrotic (cu implicaţii asupra eficienţei sociale a protagonistului) şi schimbarea

imaginii despre sine şi despre agresivitatea proprie. Acest exemplu din practica

terapeutică reprezintă o paradigmă: a învăţa să faci ceea ce vrei dar din teamă sau

alte motive nu reuşeşti.

O altă paradigmă este exemplificată de o şedinţă de psihodramă în care

protagonista parcurge un moment de confuzie cu privire la propria organizare a

timpului. Experimentând concret cele trei variante prin trei roluri diferite jucate în

spaţiul scenic protagonista reuşeşte să se clarifice şi să descopere cauzele

confuziei. Această situaţie este deseori întâlnită în viaţa cotidiană fiind unul din

cauzele generatoare de stress. Tipul de intervenţie psihodramatică conduce astfel

la diminuarea cauzelor generatoare de stress.

Un alt exemplu este desprins dintr-o şedinţă de sociodramă. După

parcurgerea unei activităţi de încălzire participanţilor li se propune să identifice

problema pe care o consideră specifică tuturor participanţilor. Următoare cerinţă

constă în a se grupa pe teme. Structura rezultată a fost de genul grupul fără un

participant. Conştientizarea acestei distribuţii a condus în mod inevitabil grupul

spre o altă temă: integrarea persoanei izolate (de altfel membrul izolat avea

probleme de integrare în cadrul grupului). Sub presiunea emoţiei şi descoperirea

faptului că de fapt el era cel ce se izolează a făcut primul pas spre integrare, fapt

care se reflectă ulterior (în viaţa reală) în creşterea gradului de comunicare cu

ceilalţi colegi. Practic prin intervenţia sociodramatică s-a eliminat un posibil conflict

care ar fi putut conduce la discrepanţe între membrii grupului.

Aceste exemple desprinse din experienţa noastră au rolul de a oferi o imagine

aproximativă despre modul de intervenţie psihodramatică. Ele nu epuizează aria de

acţiune ci sunt câteva repere pentru cei care nu cunosc această metodă de terapie.

 Repere organizatorice

 Un grup de psihodramă ideal cuprinde un număr de 8-12 persoane. Numărul

este variabil, se poate lucra şi cu o persoană dar este recomandabil ca un grup să

nu fie foarte extins (peste 16 persoane este dificil de asigurat o eficienţă).

Frecvenţa şedinţelor este de 1-2 pe săptămână, durata unei sesiuni fiind de

90 minute.

În psihodrama terapeutică este recomandabil ca membrii grupului să nu aibă

relaţii în afara grupului (grade de rudenie, colegi de birou, prieteni, etc. ). În

psihodrama formativă această recomandare nu există. În cazul în care scopul

activităţii este de a identifica problemele la nivel de grup este inevitabil ca

participanţii să facă parte din acelaşi grup real.

Capacitatea de adaptare a psihodramei fiind foarte ridicată ea poate satisface

cerinţe complexe cu condiţia ca acestea să fie clar definite în cadrul contractului şi

să beneficieze de adeziunea matricei grupului.

Bibliografie:

1.DAFINOIU, Ion - ELEMENTE DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVA, Editura

POLIROM, IASI, 2001

2.GOGLEAZA,Dan - PSIHOTERAPIA CA RELATIE A SCHIMBARII INDIVIDUALE:

STRATEGII, CAZURI, SOLUTII, Editura POLIROM, IASI, 2002

3.HOLDEVICI, Irina - ELEMENTE DE PSIHOTERAPIE, Editura BIC ALL,

BUCURESTI, 1996

4.IONESCU, G – PSIHOTERAPIE, Editura STIINTIFICA, BUCURESTI, 1990