FUNDAMENTAREA TEORETICA A TERAPIEI ROGERSIENE CENTRATA PE CLIENT

Psihoterapia centrata pe client (pe persoana) s-a dezvoltat incepand cu anii '40, ca o alternativa, ca o reactie la psihanaliza, oferind un punct de vedere optimist cu privire la capacitatea individului de a se dezvolta si a creste

intr-o maniera pozitiva si sanatoasa.

· se bazeaza pe ideea ca fiecare individ este expertul cel mai priceput pentru sine insusi si ca oamenii sunt capabili sa-si gaseasca singuri solutii la propriile probleme

· Rogers prefera termenul de "facilitator" sau "catalizator" celui de terapeut si ii numea pe cei cu care lucra mai degraba "clienti" decat pacienti

· Increzator in fortele naturale de vindecare ale organismului, parintele noii abordari a vazut in terapie un demers de indepartare a constrangerilor ce impiedica procesul de integrare si crestere

· Terapia centrata pe client (terapie nondirectiva) este una dintre primele terapii umaniste, bazata pe abordarea fenomenologica a personalitatii

1. prezumtii teoretice majore:

· Comportamentul este ghidat de tendinta unica a fiecarei persoane catre autoactualizare (dezvoltare umana).

· Pe baza ei se realizeaza satisfacerea nevoilor biologice, maturizarea fizica, cresterea si regenerarea organismului.

· In plan psihic, ea asigura cresterea autonomiei, deci reducerea dependentei de altii, sporirea experientei si stimularea cresterii personale.

· Conform conceptiei rogersiene, capacitatile, disponibilitatile umane si tendinta de experimentare a lor (ca potente) sunt inerente fiecarui om.

· Exercitarea capacitatilor reclama un context de relatii umane pozitive, lipsite de amenintare, de sfidare sau indiferenta, favorabil discutiei si ridicarii "eu-lui".

1

· In astfel de conditii subiectul se amelioreaza de la sine, tendinta de actualizare conducand persoana catre comportamente sanatoase si constructive.

Ca si tendinta de actualizare, notiunea de "eu" joaca un rol de prim ordin in conceptia teoretica a lui Rogers. Una reprezinta ideea principala a teoriei sale asupra terapiei, cealalta axul central al teoriei sale asupra personalitatii.

Notiunea de eu reprezinta ansamblul organizat si fluctuant al perceptiilor subiectului despre sine insusi (trasaturi, caracteristici, atribute, calitati, valori, capacitati, defecte, limite si relatii pe care subiectul le recunoaste ce descriptive pentru sine, pe care le percepe ca dandu-I identitate).

Deci eul, ca parte centrala a unitatii psihice totale a organismului, este subiectul principal al actiunii tendintei de actualizare. Aceasta actioneaza constant si se opune la tot ceea ce compromite eul, fie in sensul diminuarii, fie al devalorizarii sau contradictiei. Totusi eficienta acestei actiuni autoactualizante depinde nu de situatia reala, obiectiva, ci de situatie asa cum o percepe subiectul. Ceea ce conteaza nu este caracterul intrinsec pozitiv al conditiilor (climat uman propice, lipsit de amenintare, acceptare, afectiune), ci perceperea acestor conditii de catre subiect (caci individul percepe lumea prin prisma eu-lui sau: ceea ce se raporteaza la sine iese in relief, este perceput ca atare si tinde sa fie modificat in functie de dorintele, nelinistile subiectului; ceea ce nu se raporteaza la sine are tendinta de a fi perceput mai vag sau neglijat). Asadar caracterul realist ori nerealist al notiunii de eu determina eficacitatea sau esecul tendintei de actualizare.

o Toti oamenii au nevoie de respect, de aprobare, de stima (nevoia de acceptare neconditionata).

o Nevoia de acceptare poate fi tradusa printr-o serie de alti termeni echivalenti - nevoia de stima, de consideratie, de respect, de simpatie, de caldura si dragoste.

o Initial aceasta nevoie este satisfacuta de altii (familie, parinti,cunostinte, societate). Autostima se dezvolta avand la baza aprecierea celor din jur, astfel incat Rogers considera aceasta nevoie mai degraba invatata, dobandita, decat innascuta. Oricum ar fi insa, ea determina in mare masura gandirea, sentimentele, trairile fiintei umane.

Adesea cineva primeste sau acorda stima, respect, pentru anumite comportamente considerate ca dezirabile. Acest tip de acceptare este definit drept "conditionata" pentru ca depinde de ceea ce face persoana, nu de ceea ce este ea.

2

o Atunci cand stima nu depinde de valoarea atribuita actiunilor persoanei, ea este neconditionata,se acorda fiintei umane si nu unor comportamente particulare ale ei.

o Stima neconditionata presupune valorizarea in mod egal si pozitiv a tot ceea ce face o persoana, lipsa evaluarii, acceptarea fara criticism chiar a comportamentelor considerate in general negative.

o Acestea sunt acceptate ca pozitive pentru ca tin de persoana care a fost acceptata cu totul, integral, in mod absolut.

"Client-centered therapy" (1987)

"In caldura emotionala a relatiei cu terapeutul, clientul incepe sa experimenteze sentimentul securitatii si afla ca indiferent ce atitudine exprima, aceasta este inteleasa aproape in acelasi mod in care o percepe si el si este acceptata. Apoi devine capabil sa exploreze, de exemplu, un sentiment vag de vinovatie pe care l-a experimentat. In aceasta relatie sigura el poate percepe pentru intaia oara semnificatia ostila si scopul anumitor aspecte ale comportamentului sau si poate intelege de ce se simte vinovat pentru ele si de ce a fost nevoie sa nege (refuze) constientizarea intelesului comportamentului."

o Rogers considera ca trei factori trebuie sa existe neaparat in cadrul relatiei terapeutice pentru a putea aparea schimbarea personalitatii:

a) Intelegerea empatica, toleranta si respectul - ceea ce presupune capacitatea terapeutului de a patrunde in lumea interioara a subiectului, de a intelege intr-o cat mai mare masura modul personal in care isi vede acesta experientele; cu alte cuvinte capacitatea de a adopta cadrul intern de referinta al clientului.

b) Congruenta, autenticitate, veridicitate - care implica deschidere, transparenta in relatie. De asemenea, autenticitatea presupune ca atitudinea de acceptare, de stima, de cosideratie pozitiva neconditionata sa fie profund ancorata in sistemul tendintelor si nevoilor terapeutului, sa reprezinte o expresie a personalitatii sale, a conceptiei sale despre om si relatiile umane. Un terapeut autentic este deschis si onest, nu joaca un rol, nu lucreaza in spatele unei masti profesionale.

3

Autenticitatea (acordul intern) se refera, de asemenea, la starea de acord care exista intre experienta si imaginea, reprezentarea sa in constiinta individului. Acest acord presupune ca nu exista eroare in perceperea experientei, deci ca reprezentarea este autentica; astfel se ajunge la intelegerea de sine, la congruenta eu-lui. Autenticitatea permite terapeutului sa se mentina in limita unei constante, a unei unitati comportamentale, oferind astfel o imagine veridica si suportiva.

c) Acceptarea, considerarea pozitiva neconditionata, fara restrictii - care deriva din combinarea atitudinilor de toleranta, respect si de intelegere empatica intr-o atitudine de primire, de acceptare. Ea presupune abandonarea criteriilor "obiective" si "realiste" de evaluare a realitatii, in schimbul dobandirii capacitatii de a patrunde in lumea subiectiva a clientului, de a-I percepe si intelege problemele, datele, elementele, dupa optica sa, in imbinarea circumstantelor asa cum au fost traite de el.

BAZELE TEORETICE ALE GESTALTTERAPIEI

Frederick si Laura Perls

o F.Perls, porneste de la ideea ca fiecare om dispune de o serie de potente, disponibilitati, resurse creative spontane, care pot fi activate, orientate si folosite de catre persoana insasi drept cai naturale de vindecare si dezvoltare

o Scopul terapiei este cresterea potentialului uman prin procesul de integrare, prin sustinerea intereselor, dorintelor si nevoilor autentice ale individului.

o Se subliniaza efortul subiectului de a deveni constient de personalitate ca intreg prin lucrul asupra conflictelor nerezolvate si prin descoperirea acelor aspecte ale existentei umane care sunt blocate si nu pot fi constientizate.

o Accentul cade pe ideea de a deveni profund constient de sentimentele, trairile si comportamentele din fiecare moment.

o "Gestaltterapia este existentiala in sensul cel mai larg al cuvantului. Toate scolile existentialiste pun accent pe experienta directa, dar cele mai multe dintre ele au un sistem conceptual de referinta: Kierkegaard avea teologia protestanta, Buber - iudaismul, Sartre - comunismul si Biswanger - psihanaliza. Gestaltterapia este absolut ontologica in sensul ca recunoaste atat activitatea conceptuala, cat si formarea biologica a "gestaltului". Astfel,

4

ea este autosuportiva si intr-adevar experientiala." (F.Perls, "Gestalttherapy and Human Potentialities" in "Gestalt is",1975)

o fundamentele teoretice ale scolii terapeutice gestaltiste sunt identificate in:

o Psihologia gestaltista

o Abordarea fenomenologica si teoria campului

o Perspectiva existentialista

1. Psihologia gestaltista promoveaza ideea de gestalt (pattern, configuratie, structura) care dispune de anumite caracteristici inedite, ireductibile la suma partilor componente separate.

o Gestaltismul considera ca organismul percepe natural, instinctiv structurile in mod global si nu izolat, doar parti, elemente ale acestora.

o In cazul perceptiei, gestaltistii fac distinctia dintre conceptele de figura si fond. In orice perceptie figura este gestaltul,entitatea care ramane, "lucrul" perceput, iar fondul este fundalul larg, nediferentiat, pe care apare figura.

o Ceea ce apare ca figura la un moment dat, poate deveni parte a fondului in momentul urmator. Astfel de schimbari in relatia figura-fond sunt de mare importanta nu numai in perceptie, ci si in gandire, in invatare si in psihoterapie.

o In modul in care se constituie si se completeaza un gestalt intervine raportul "figura-fond", adica modul in care in campul de constiinta al persoanei intr-un anumit context sau situatie se impune ceea ce este dominant in momentul respectiv.

In şcolile terapeutice incluse în orientarea experienţialistă contează în mai mică măsură ceea ce face psihoterapeutul (respectiv tehnicile utilizate), cât ceea ce este el. După I. Mitrofan (1999, p. 82), „dacă comportamentul terapeutului nu va fi expresia anumitor atitudini şi convingeri profund înrădăcinate în personalitatea sa, el nu va reuşi să declanşeze la client genul de proces numit „actualizare de sine" sau „creştere (dezvoltare) personală ".

5

Psihoterapia centrată pe client a lui C. Rogers

Atitudinea principală a terapeutului centrat pe client este cea de considerare pozitivă necondiţionată manifestată faţă de client. Această acceptare necondiţionată presupune comunicare empatică, autentică, acceptare pozitivă verbală şi nonverbală (mimică şi pantomimică de tip comprehensiv).In ceea ce priveşte terapia rogersiană, clientului îi revine sarcina de a dirija explorarea Eu-lui şi de a propune interpretările materialului astfel descoperit. Fireşte, clientul va schimba de mai multe ori interpretarea unui material experienţial dat în funcţie de gradul său de înţelegere de sine (respectiv, în funcţie de gradul său de anxietate). în situaţia terapeutică, pacientul este în acelaşi timp obiect şi agent. Acest tip de relaţie se deosebeşte de relaţia de transfer (specifică terapiei psihanalitice) în care pacientul percepe terapeutul ca pe o figură semnificativă din trecutul său. De asemenea, se deosebeşte de relaţia specifică terapiei comportamentale care se bazează de cele mai multe ori pe o convenţie de învăţare. Prezumţia lui C. Rogers este aceea că oamenii sunt esentialmente demni de încredere şi că au un enorm potenţial de a se autoînţelege şi a-şi rezolva problemele fără o intervenţie directă din partea terapeutului, fiind capabili de creştere autodirecţionată (G. Corey, 1991).

Atât psihoterapia centrată pe client, cât şi cea existenţialistă şi Gestalt-terapia aduc numeroase contribuţii în privinţa specificării a ceea ce înseamnă de fapt relaţia psihoterapeutică, prin identificarea următoarelor dimensiuni ale acestei relaţii: empatie acurată, căldură nonposesivă, autenticitate, concreteţe, autodezvăluire.

Empatia acurată se referă la abilitatea terapeutului de a percepe şi de a comunica în mod acurat (cu precizie) atât senti¬mentele şi experienţele curente ale clientului, precum şi sensul şi semnificaţia acestora. Condiţia este ca empatia să fie activă şi să fie transmisă celuilalt. După J. C. Abric (2002, p. 53), „o empatie care nu se exprimă, nu este decât o atitudine internă, al cărei efect asupra calităţii comunicării este destul de redus".

Căldura nonposesivă („nonpossessive warmth") se referă la comunicarea de către

6

psihoterapeut a respectului, simpatiei şi interesului faţă de clientul său, într-o manieră nedominatoare.

Din punctul de vedere al terapiei rogersiene, căldura este factorul crucial al schimbării clientului. „Ceea ce simte clientul în terapie este experienţa de a fi iubit. Iubit nu într-o manieră posesivă, ci într-un fel care îi permite să fie o persoană distinctă, cu idei şi sentimente şi un mod de a fi care-i este exclusiv personal" (C. Rogers, 1968).

In privinţa acestei caracteristici, se impun unele precizări. Căldura tinde să sugereze o anumită intensitate, cordialitate sau ardoare, respectiv, o anumită sensibilitate care este la antipodul relaţiei terapeutice. După I. Mitrofan (1999, p. 90), „nu este vorba nici de prietenie, nici de amabilitate, nici de bunăvoinţă (în sensul de bază al cuvântului), ci de o calitate făcută din bunătate, responsabilitate şi interes dezinteresat. Această calitate este implicită comportamentului terapeutului şi nu ia deloc forme explicite, susceptibile să stânjenească relaţia şi, prin aceasta, să împiedice progresele clientului". Sintetizând, autoarea mai sus menţionată numeşte această calitate „optimism", nu maxim de căldură.

Autenticitatea are în vedere caracteristica terapeutului de „a fi total el însuşi", de „a fi real", oricare ar fi sentimentele pe care le încearcă la un moment dat faţă de client. Fireşte, se pune întrebarea dacă terapeutul trebuie să arate natura sentimentelor pe care le încearcă faţă de client, oricare ar fi acestea. C. Rogers susţine că răspunsul la această întrebare nu este încă cunoscut. „Dacă terapeutul constată că sentimentele se impun spiritului său astfel încât este incapabil să se concentreze pe client, este important ca el să exprime aceste sentimente. într-adevăr, prezenţa sentimentelor „străine" relaţiei împiedică manifestarea unei atitudini de comprehensiune empatică - condiţie necesară a terapiei" (C. Rogers şi M. Kinget, 1965, p. 203).

Concreteţea se referă la evitarea de către terapeut a limbajului hiperintelectualizat, a generalităţilor vagi şi concentrarea pe nevoile clare şi pe propriile sentimente ale clientului. La un nivel înalt de concreteţe, terapeutul dă dovadă de acceptare şi satisfacţie în a-l întâlni pe pacient acolo unde „este" el cu adevărat, iar limbajul său este conectat la experienţa actuală a pacientului său.

7

Dintr-o altă perspectivă, V. Enătescu (1981) în lucrarea „Dialogul medic-bolnav" a realizat unele studii valoroase în domeniul limbajului medical, analizând trei modele ale comu¬nicării terapeut-pacient: limbajul medical criptic hiperspe-cializat (posibilitatea inducerii de către terapeut a iatrogeniei prin comunicare), limbajul terapeutic vulgarizat (situaţie în care pacientul ar putea să considere că este subestimat de interlo¬cutor) şi limbajul terapeutic adecvat (care derivă din experienţa clinică a terapeutului). După V. Enătescu (1981, p. 124), „dificultatea mare a terapeutului constă în comutarea nivelului limbajului folosit, în raport cu structura şi nivelul interlocu¬torului, a nivelului de pregătire al acestuia".

Autodezvăluirea („self-disclosure") se referă la faptul că terapeutul aduce informaţii în relaţia sa cu privire la el însuşi, la valorile, ideile, sentimentele şi reacţiile sale. De altfel, nici un alt aspect al psihoterapiei nu provoacă atât de multe controverse printre terapeuţi cum este manifestarea autodezvăluirii în relaţia terapeutică. Atât spontaneitatea terapeutului în a oferi răspunsuri cu privire la situaţia reală a pacientului, cât şi o clară cunoaştere a erorilor sale tehnice, constituie forme de manifestare a autodezvăluirii. Adeseori, transparenţa pe care o presupune autodezvăluirea a fost confundată cu autenticitatea. Este însă evident că un terapeut poate să se comporte într-o manieră naturală şi autentică, dar fără a-şi exprima în mod direct şi explicit propriile gânduri şi sentimente.După D. Ş. Săucan (1999, p. 26-27), „cantitatea şi calitatea autodezvăluirii trebuie să fie potrivite cu situaţia relaţională. De obicei, este considerată o greşeală împărtăşirea unei informaţii consistente prea devreme, procesul de autodezvăluire într-o relaţie trebuind să fie gradat. în afara unei moderaţii în ceea ce priveşte cantitatea, autodezvăluirea ar trebui să constea în informaţie pozitivă şi mai puţin în detalii negative".

Prin utilizarea autodezvăluirii, terapeutul îl ajută pe client să se deblocheze, să se bizuie pe experienţa lui imediată, să se autorealizeze, să se transforme pe sine.

8

Psihoterapia centrata pe persoana

Mai este numita si psihoterapie centrata pe client sau psihoterapie rogersiana. Si asta pentru ca fondatorul si liderul incontestatabil al acestui tip de psihoterapie este Carl Rogers (1902-1987). Multe din ideile sale par atat de evidente astazi, incat multi psihoterapeuti nici nu stiu cat de mult ii datoreaza lui Rogers.

Inainte de a spune cateva cuvinte despre psihoterapia sa, iata cateva din ideile lui Rogers privind dezvoltarea umana:

1. Ceea ce dicteaza comportamentul unui om este perceptia sa subiectiva asupra lumii si asupra lui insisi. Fiecare individ are propra lui lume si, pentru a intelege un individ, trebuie sa intri in lumea lui privata si sa fii capabil sa vezi lucrurile din perspectiva lui. De aceea, diagnosticarea unui client este in cel mai bun caz non-terapeutica, pentru ca il indeparteaza pe terapeut de la ceea ce ar trebui sa fie principalul sau interes, si anume intelegerea modului in care clientul vede si intelege lucrurile, punctul sau de vedere.

2. Fiecare persoana dezvolta un anumit concept de sine, o imagine, o idee despre cine este el sau ea luat in sine sau in interactiune cu lumea din jur. Aceasta imagine de sine este fluida si schimbatoare, dar odata formata reprezinta baza comportamentului si perceptiilor persoanei respective.

3. Daca toti indivizii sunt demni de incredere si au o tendinta catre actualizarea de sine (tendinta de a deveni mai buni, de a ne atinge potentialul uman, de a ne dezvolta din toate punctele de vedere), de ce e atata nefericire pe lume? Ce interfera cu tendinta oamenilor catre actualizarea de sine? Rogers a dezvoltat o teorie a neadaptarii, in care conceptul-cheie este cel de incongruenta.

Neadaptarea sau proasta adaptare apare atunci cand exista o incongruenta sau lipsa de concordanta intre conceptia sa despre sine si experienta sa interioara, profunda. Cum si de ce se intampla asta? Pe masura ce un copil se dezvolta, nevoia sa de apreciere (“positive regard”) si autoapreciere (“positive self-regard”) cresc deasemenea. Pe masura ce capata tot mai multe experiente in relatie cu familia si lumea din exterior, copii dezvolta tot mai clar un concept de

9

sine. Daca acestia vor fi se simt iubiti, in special neconditionat, copii vor dezvolta un concept de sine pozitiv si, la fel de important, nu isi vor insusi anumite conditii de valorizare (conditii pentru a se simti valorizati). Daca, pe de alta parte, parintii sunt prea restrictivi si ii impun copilului tot felul de conditii, acesta dezvolta conditii de valorizare. Sa dam si cateva exemple: daca unui copil i se spune “daca nu te speli pe dinti, nu te mai iubesc”, copilul va simti ca este iubit numai in anumite conditii (daca se spala pe dinti – iubire conditionata) si va dezvolta conditii de valorizare (“sunt un copil bun numai daca ma spal pe dinti”).

Ideea e ca daca avem un concept de sine care include prea multe conditii de valorizare, acest concept devine rigid sau inghetat, astfel incat ne vom simti lipsiti de autoapreciere. Cu alte cuvinte, daca ni s-a tot spus ca trebuie sa facem una sau alta si trebuie sa ne comportam intr-un anumit fel pentru a fi iubiti si valorizati de parintii nostri, atunci tot ceea ce invatam este ca noi, in sine, nu suntem demni de a fi iubiti, nu valoram cine stie ce in absenta acelor comportamente considerate dezirabile. Conceptul nostru de sine este unul negativ.

Eu + comportamente dezirabile = demn de a fi iubitEu (fara comportamente dezirabile) = zero

In aceste conditii, experienta noastra profunda (ceea ce simtim noi in interiorul nostru) este una negativa, compusa din sentimente de respngere si devalorizare. De aceea, aceasta experienta profunda este distorsionata sau impiedicata sa ajunga in constientul nostru, caci ar fi foarte greu de tolerat asemenea sentimente, ne-am simti cuprinsi de anxietate si am face tot posibililul pentru a ne reprima aceste sentimente. Pe de alta parte, pentru a putea merge inainte, ne fabricam o falsa imagine de sine, un fals concept de sine pozitiv care sa ne ajute sa supravietuim. In mod evident, in conditiile unei dezvoltari lipsite de iubire neconditionata, apare aceasta incongruenta dintre ceea ce credem despre noi (falsul concept de sine) si ceea ce simtim despre noi (experienta profunda).

Cand se intampla asa ceva – si dupa parerea lui Rogers se intampla foarte des in

10

civilizatia moderna – indivizii nu isi cunosc adevaratele interese si sunt vulnerabili la afectiuni psihice.

Ei nu pot trai ca persoane de deplin integrate, ca persoane intregi (“whole persons”), pentru ca exista o prapastie intre ceea ce simt si ceea ce cred despre ei.

Daca, pe de alta parte, copilul se dezvolta intr-un mediu in care nu exista deloc sau foarte putine conditii de valorizare, conceptul de sine este unul adevarat iar experienta profunda este una pozitiva. Copilul nu mai are nevoie sa isi construiasca un concept de sine fals pentru a trai mai departe si nici nu are de ce sa isi reprime adanc experienta interioara. Cu alte cuvine, el este mult mai capabil sa constientizeze experienta profunda si, in consecinta, sa functioneze ca persoana intreaga sau completa. In aceste conditii, intreaga fiinta se dezvolta armonios, permitand procesului de actualizare de sine sa se desfasoare si transformand individul in ceea ce Rogers a numit o persoana pe deplin functionala (“fully functioning person”).

O persoana pe deplin functionala este tot mai:

a) deschisa sa simta si sa experimenteze;

b) capabila sa isi accepte sentimentele si emotiile;c) capabila de a trai in prezent fara a se preocupa excesiv de trecut sau de viitor;

d) libera de a face alegeri bune pentru ea; e) dispusa sa aiba incredere in sine si in ceilalti;f) capabila de a exprima intr-un mod echilibrat si realist atat agresiune cat si afectiune; g) creativa si nonconformista.

Acestea fiind conceptiile lui Carl Rogers despre dezvoltarea umana, caracteristicile psihoterapiei centrate pe persoana sunt usor de inteles: 1. Scopul psihoterapiei centrate pe persoana este acela de a creste gradul de congruenta dintre experienta interioara si conceptul de sine.

11

2. Relatia terapeutica, in special in ceea ce priveste aspectele sale personale si emotionale, este principalul vehicol al acestei schimbari. De fapt, relatia este cea care promoveaza cresterea si dezvoltarea integrata a clientului si nu anumite tehnici sau metode terapeutice. Pentru ca o relatie sa produca aceste schimbari, trebuie sa indeplineasca anumite conditii (faimoasele conditii “necesare si suficiente” ale lui Rogers):

3. Psihoterapeutul trebuie sa se straduiasca sa isi inteleaga clientul cat mai bine din perspectiva acestuia, adica sa dea dovada de empatie si intelegere (“empathy”). 4. Psihoterapeutul trebuie sa fie in mod onest interesat de binele clientului, sa se straduiasca cu adevarat sa il inteleaga si sa il ajute, sa nu se ascunda dupa o masca profesionala sau sa aiba o atitudine de superioritate (“congruence”). 5. Clientul trebuie sa se simta acceptat asa cum este, sa nu se simta judecat sau criticat pentru ideile, sentimentele si faptele sale, indiferent care sunt acestea (“unconditioned positive regard”).

Dupa parerea lui Rogers, ultimele trei conditii sunt absolut suficiente pentru a face o terapie de sucess, fara a fi nevoie de diverse teorii, tehnici sau metode etc. Sau, cel mult, tehnicile ar putea fi considerate metode de implementare a acestor atitudini cu care terapeutul trebuie sa intre in relatia cu clientul.

Psihoterapie centrata pe persoanaAutor: Camelia Airinei Psihoterapie centrata pe persoana este o abordare terapeutica umanista, dezvoltata de Carl Rogers in anii 1940 - 1950.

Avand in vedere rolul terapeutului de a sprijini si asculta pacientul, acest tip de terapie s-a numit la inceput non-directiva, apoi psihoterapie centrata pe client - datorita responsabilitatii pacientului pentru

12

propria evolutie. Astazi este cunoscuta ca psihoterapie centrata pe persoana sau psihoterapie rogersiana.

Conform principiului umanist dupa care se ghideaza terapia centrata pe persoana, se pune foarte mare valoare pe importanta fiecarui individ si a valorilor umane. Accentul cade pe natura creativa, spontana si activa a omului, precum si pe capacitatea sa de a depasi greutatile si momentele de disperare. La fel ca psihoterapia existentiala, terapia centrata pe persoana evidentiaza responsabilitatea fiecaruia pentru propria evolutie in viata.

Teoria lui Rogers are la baza "tendinta la actualizare" a oamenilor, adica motivatia intrinseca prezenta in orice forma de viata de a-si dezvolta potentialul pana la cel mai inalt nivel posibil. Cu alte cuvinte, fiinta umana are o natura esential constructiva - incearca tot timpul sa se descurce cat mai bine in viata, iar esecul nu se datoreaza lipsei vointei, ci conditiilor neprielnice sau nefavorabile care impiedica, distorsioneaza sau pervertesc acest potential.

In psihoterapie centrata pe persoana terapeutul vine cu o atitudine pozitiva si are rolul de a oferi pacientului un mediu empatic, in care acesta sa se simta acceptat si respectat neconditionat. Potrivit lui Rogers, intelegerea oferita de terapeut si mediul optimist sunt conditiile care vor conduce la schimbarea pacientului. Acesta este ajutat sa se regaseasca pe sine cu adevarat (self-ul real), sa se elibereze de asteptarile si standardele impuse de cei din jur (self-ul ideal). Dezechilibrul psihic se naste din discrepanta dintre self-ul real si self-ul ideal. Cu cat aceasta incongruenta este mai mare, cu atat suferinta individului este mai mare si vor interveni mecanismele de aparare: negarea (respingerea situatiei amenintatoare) si distorsiunea perceptiva (reinterpretarea unei situatii astfel incat sa para mai putin amenintatoare).

Rogers facea o analogie intre psihoterapia centrata pe persoana si a invata pe cineva sa mearga pe bicicleta: nu poti invata pe cineva doar explicandu-i - trebuie sa incerce el insusi; in acelasi timp nu poti sa-l sustii permanent - la un moment dat trebuie sa iti tina singur echilibrul, iar daca va cadea, asta e. Si in terapie, pacientul trebuie sa dobandeasca autonomie - libertate si responsabilitati. Tehnica utilizata de terapeut se numeste reflectarea; cu alte cuvinte, acesta va reflecta cu sinceritate emotiile pacientului. Potrivit lui Rogers, terapeutul trebuei sa aiba trei caracteristici esentiale: sinceritate (congruenta), empatie si respect fata de pacient.

Rogers a dezvoltat psihoterapia centrata pe persoana in perioada in care lucra intr-o clinica pentru copii, insa terapia este destinata tuturor categoriilor de varsta (la

13

copii se foloseste interpretarea de rol). Terapia rogersiana a fost utilizata pe larg in schizofrenie, depresie, anxietate, alcolism, disfunctii cognitive si tulburari de personalitate. O sedinta dureaza 45 - 50 de minute, pana in 60 de minute. Poate fi aplicata in cadrul terapiei individuale, in grup sau in terapia de familie.Alte articole:

Psihoterapia de grup Psihanaliza Psihoterapie Freudiana Psihoterapie psihanalitica Psihoterapie adleriana Hipnoterapie - terapia prin hipnoza Programare neuro-lingvistica (NLP) Psihoterapie comportamentala Psihoterapie cognitiv - comportamentala Psihoterapie Gestalt Consiliere maritala Analiza tranzactionala Focusing Psihoterapie psihedelica Psihoterapie existentiala

Conceptul structural cheie a teroiei rogersiene a personalităţii este

conceptul de Sine. Sinele este definit ca structură organizată şi unitară de

percepţii, sistem structurat, organizat, integrat, imaginea de sine.

Imaginea de sine modifică de-a lungul vieţii dar îşi păstrează în

permanenţă această structură integrată, organizată. Sinele este definit ca

o structură organizată de percepţii deoarece individul percepe obiectele

exterioare şi propriile experienţe ataşânsu-le semnificaţii. Acestea

formează câmpul fenomenal al individului, iar acele părţi ale câmului

fenomenal care sunt percepute ca aparţinând invidului constiuie sinele.

Sinele ideal este acea imagine despre sine pe care individul doreşte cel mai

mult să o posede, include percepţiile şi semnificaţiile potenţial relevante

pentru sine, care au o foarte mare importanţă pentru individ.

14

Sinele este un element important al experienţei umane, scopul fiecărui

individ este de a deveni cu adevărat el însuşi

Autoactualizarea (autorealizarea)

Tendinţa fundamentală a individului este către realizarea propriului

potenţial.“Organismul are o singură şi foarte puternică tendinţă de bază,

şi anume aceea de a se actualiza.” (Rogers, 1951, p. 487).

Conceptul de auto-realizare (autoactualizare) implică tendinţa

organismului de a evolua de la stadiul de entitate simplă către una

complexă. El exprimă trecerea de la dependenţă la independenţă, de la

fixitate şi rigiditate către un proces de schimbare şi libertate de expresie

Consistenţa şi congruenţa sinelui

Conform tezelor rogersiene, organismul funcţionează astfel încât să-şi

păstreze consistenţa, unitatea (înţeleasă ca absenţă a conflictului) între

percepţiile de sine, pe de o parte,şi între aceste percepţii şi experienţa cu

mediul, pe de altă parte:“Majoritatea comportamentelor adoptate de

organism sunt cele consistente cu imaginea despre sine” (Rogers, 1951, p.

507).

Conceptul de consistenţă a sinelui a fost dezvoltat de Lecky (1945) ).

Conform acestuia, organismul nu caută să câştige plăcere şi să evite

durerea (aşa cum pretindea Freud), ci tinde să-şi păstreze unitatea

structurală a personalităţii. Pentru Lecky, oamenii pot fi cu adevărat fideli

doar lor înşişi. Orice individ se va comporta într-un mod conform cu

imaginea pe care o posedă despre sine, chiar dacă din punct de vedere

obiectiv acest comportament nu este întotdeauna cel optim. Astfel, dacă te

15

consideri un individ slab la ortografie, vei încerca săacţionezi în aşa

manieră, încât comportamentul tău să corespundă acestei imagini despre

tine însuţi.

Situaţii de incongruenţă şi mecanisme defensive (distorsiunea sensului

experienţei şi negarea existenţei experienţei)

O stare de incongruenţă apare atunci când există o discrepanţă între

modul în care individul se auto-percepe şi experienţa reală cu lumea

înconjurătoare. Prin intermediul unui proces denumit subcepţie, putem

recepţiona informaţii contrare imaginii de sine, înainte ca acestea să

devină conştiente. Răspunsul faţă de ameninţarea reprezentată de

recunoaşterea experienţelor aflate în conflict cu imaginea de sine este

acela de apărare. Reacţionăm defensiv interzicând accesul în sfera

conştientă experienţelor percepute şi considerate (inconştient) ca fiind,

chiarşi într-o mică măsură, în conflict cu imaginea de sine. Două dintre

mecanismele defensive cele mai studiate de Rogers sunt distorsiunea

sensului experienţei (permite accesul în conştiinţă a experienţei, dar într-o

formă concordantă cu imaginea de sine) şi negarea existenţei experienţei

(inhibarea manifestării conştiente a experienţei).

Nevoia de apreciere pozitivă /de acceptare necondiţionată

Nevoia de apreciere pozitivă: atitudini, precum căldura

sufletească,respectul, simpatia şi acceptarea (toleranţa) faţă de copil şi se

traduce prin necesitatea acestuia de a primi dragoste şi afecţiune.

Autorealizareaşi dezvoltarea sănătoasă a psihicului

16

Din punctul de vedere al psihologiei dezvoltării, preocuparea majoră a lui

Rogers vizează mediul familial în care se dezvoltăcopilul: fie creşte liber,

într-o stare de congruenţă, având posibilitatea de a-şi manifesta

potenţialul, fie se dezvoltă pe fondul unui sentiment de incongruenţă cu

sine, devenind ulterior un individ defensiv.

17