VÂRSTA ŞCOLARĂ MICĂ

Vârsta şcolară mică sau copilăria de mijloc (6/7 – 11/12 ani) este o perioadă marcată în primul rînd de modificarea statutului social, şi mai puţin de modificări fundamentale de ordin cognitiv . Din foarte multe puncte de vedere schimbarea de statut este dramatică, reprezentând un pas hotărâtor în viaţă...

Obiective operaţionale:După lectura acestui capitol, ar trebui să reuşiţi să

Argumentaţi în ce constă ajustarea la mediul şcolar Prezentaţi caracteristicile de bază ale dezvoltării fizice în acest interval Redaţi caracteristicile dezvoltării memoriei şi atenţiei Prezentaţi principalele elemente ale rezolvării de probleme la vârsta şcolară Redaţi elementele dezvoltării competenţelor cantitative – matematice Prezentaţi paşii principali în achiziţia scrisului şi cititului Caracterizaţi dezvoltarea personalităţii şi dezvoltarea socială la vârsta şcolară

1. În ce constă ajustarea la mediul şcolar ?

Copilul proaspăt intrat în şcoală are în faţă cel puţin două sarcini esenţiale: să stea „cuminte” în clasă, în bancă, şi să dobândească de acum înainte cunoştinţe formale.

Dificultăţile învăţământului şcolar rezultă pentru mulţi copii din faptul că majoritatea problemelor sunt abstracte, rupte de context, cu un format nou şi mai dificil - cel scris. Faţă de învăţarea anterioară, acum se modifică şi interacţiunea dintre copil şi persoana de la care încearcă să acumuleze informaţie. Celui mic nu i se mai oferă ghidaj, ajutor şi feedback imediat, specific.Constrângerile comportamentale sunt şi ele destul de mari: copilul trebuie să stea jos, să răspundă numai când este întrebat, iar răspunsurile sale să fie oficiale. Trebuie să se supună autorităţii şi regulilor pe care această autoritate le impune şi trebuie să se conformeze „la maximum” expectanţelor adulţilor.Apare şi cerinţa unui efort susţinut, a unei munci constante, este imprimată nevoia de a intra în competiţie şi a obţine performanţe. În acelaşi timp se modifică relaţia copil-părinte, acesta din urmă devenind oarecum brusc mai sever şi mai atent la trăsături precum hiperactivitatea.

2. Dezvoltarea fizică

Ritmul dezvoltării fizice este mult mai lent decât în etapele anterioare. Există o mare variabilitate interindividuală în ceea ce priveşte înălţimea şi greutatea. Nu sunt diferenţe semnificative între băieţi şi fete până în momentul “exploziei în creştere”, care apare la fete în jur de 10 ani şi la băieţi în jur de 12 ani.

Nu există diferenţe de ordin fizic între sexe la nivelul abilităţilor motorii, ci mai degrabă expectanţe diferite şi o participare diferenţiată – deşi nejustificată - a fetelor comparativ cu băieţii la anumite activităţi.

Se dezvoltă şi mai mult abilităţile motorii, mai ales cele fine. Există o variabilitate foarte mare în ceea ce priveşte dezvoltarea fizică.

50

Copiii devin conştienţi de felul în care se reflectă în ochii celorlalţi, iar evaluarea de ordin fizic se integrează în imaginea de sine şi influenţează stima de sine.

Prieteniile se fac pe criterii de ordin fizic iar “atipicii” sunt adesea respinşi.

3. Dezvoltarea cognitivă

În această perioadă Piaget considera că toţi copiii se află în stadiul operaţiilor concrete. În acest stadiu apare conservarea, mai întâi a numărului, în jur de 5-6 ani, fiind urmată de conservarea greutăţii (7-8 ani) şi apoi de conservarea volumului (11 ani). În această etapă se dezvoltă şi capacitatea de clasificare şi seriere, şi în particular este înţeles principiul incluziunii claselor. Limitările din gândirea copilului constau în dependenţa de mediul imediat şi în dificultatea de a opera cu idei abstracte.

Din punctul de vedere al lui Piaget, egocentrismul caracteristic preşcolarului este înlocuit cu capacitatea de a coordona propria perspectivă cu cea a altora, şi deci de a înţelege că există o multitudine de puncte de vedere asupra aceleiaşi realităţi concrete. Acest lucru este evident în adoptarea diferitelor roluri sociale, precum şi în gândirea morală.

O recompensă nejustificată poate fi resimţită la fel de acut de către copil precum o pedeapsă prea aspră. El poate deja la această vârstă să îşi evalueze corect performanţele şi înţelege când nu merită ceva. De aceea, notele mari acordate de profesori/învăţătoare pe baza a două sau trei intervenţii iniţiale bune pot să îl demotiveze pe elev: el ştie că va primi nota bună oricum. Copilul rămâne cu un “gust amar” pentru că aşteaptă de la ceilalţi corectitudine. În plus, acest model parental/al profesorului nu îl învaţă să ofere în situaţii viitoare aprecieri corecte.

Memoria se îmbunătăţeşte, atât datorită creşterii capacităţii sale, cât şi datorită utilizării unor strategii precum repetiţia, organizarea, elaborarea şi folosirea ajutoarelor externe. De asemenea şi metamemoria – cunoştinţele legate de funcţionarea memoriei proprii – se dezvoltă în această perioadă.

Atât înţelegerea structurilor sintactice, cât şi metacomunicarea – cunoştinţele

legate de înţelegerea procesului comunicării – se dezvoltă rapid, permiţându-le copiilor să se facă mai bine înţeleşi.

Intrarea în şcoală aduce atât o schimbare semnificativă de statut social, cât şi o serie de sarcini cognitive la care copiii se adaptează diferenţiat. Există şi categorii de copii cu nevoi speciale care ar presupune intervenţii educaţionale specifice.

51

3.A. Dezvoltarea memoriei

I.Dezvoltarea STRATEGIILOR MNEZICEStrategia de memorare este un fel de plan cognitiv folosit în mod conştient, voluntar şi controlabil de către individ în vederea sporirii performanţei mnezice.

Etapele dezvoltării strategiilor mnezice

Preşcolarii nu pot folosi o strategie chiar dacă le e sugerată sau impusă dinafară

Copiii de 6-7 ani pot folosi una sau mai multe strategii, dar nu în mod spontan;

Copiii de 8-9 ani pot folosi în mod spontan strategii de memorare dar acest lucru nu duce neapărat la rezultate sau la performanţe identice cu cele ale copiilor mai mari.

Această repartiţie pe vârste nu e univocă. Vârsta la care se poate opera mai bine cu o strategie depinde de tipul sarcinii în care se aplică strategia .

I. 1. Strategii de CODARE S-au studiat strategii specifice cum ar fi: REPETIŢIA

ORGANIZAREA ELABORAREA

I.1.a RepetiţiaLa 6 ani copiii nu sunt în stare să repete spontan un material, dar o fac dacă sunt învăţaţi. Performanţa creşte prin aplicarea acestei strategii. Dar dacă apoi sunt lăsaţi să opteze pentru strategia proprie sau cea nou învăţată, 50% doar aleg repetiţia.La 10 ani toţi copiii folosesc spontan repetiţia - poate datorită solicitărilor şcolare sau datorită faptului că au în faţă informaţia de memorat (eventual în format scris).Există mai multe feluri de operare a repetiţiei: la 7 ani copiii repetă fiecare cuvânt, iar la 10 ani grupează itemii şi îi repetă ca şi grup.

I.1.b.OrganizareaAceasta se referă la gruparea informaţiei în unităţi cu sens. Numai după 10 ani copiii folosesc această strategie spontan, pe baza grupării categoriale.

I.1.c. ElaborareaS-a studiat relativ la învăţarea unor perechi de itemi aparţinând unor categorii diferite, care pot fi conectaţi printr-o imagine mentală care să-i conţină pe amândoi (să includă asociaţia între itemi). Până la 6-7 ani nu este folosită spontan dar copiii pot fi învăţaţi să construiască astfel de imagini. Şi aşa însă, elaborările sunt simple ca structură şi ineficiente. De la 11 ani, folosirea elaborărilor este spontană.

52

I.2. Strategii de REACTUALIZAREDacă un băieţel ar dori să îşi amintească la ce Crăciun a primit în dar un căţel, printre strategiile de reactualizare s-ar putea număra cunoaşterea vârstei căţelului, sau reamintirea an de an, înapoi în timp, a fiecărui Crăciun, cu darurile primite de fiecare dată.. La 5-6 ani copiii nu ştiu să folosească astfel de strategii, dar la 10-11 ani ei reuşesc să le stăpânească destul de bine.Se pare că acest prag de 11 ani este cel la care se fac două achiziţii importante:

Copiii realizează că, atunci când informaţiile nu sunt prea numeroase, se poate opera o căutare şi recuperare sistematică a itemilor din memorie.

Copiii realizează că pentru domenii de cunoştinţe extrem de bogate o astfel de căutare nu e posibilă şi este mai utilă o strategie în care un item îl amorsează pe altul şi astfel se ajunge la itemul iniţial (această strategie e folosită mai mult de copiii mai mari).

II.ALOCAREA DE RESURSE COGNITIVEAceasta este foarte importantă în contextul sarcinilor şcolare. Copilul trebuie să îşi dea seama ce trebuie fixat cu precădere în memorie şi ce va trebui reactualizat.La 6-7 ani copilul memorează doar un subset relevant al unui material şi nu îşi dă seama că pot exista 2-3 seturi relevante, deci nu apare o distribuire eficientă a resurselor. Din punctul de vedere al alocării de resurse, copilul nu studiază un timp mai îndelungat itemii mai dificili şi de multe ori repetă nu materialul necunoscut, ci pe cel cunoscut.

III. Dezvoltarea unei BAZE DE CUNOŞTINŢE

Cunoştinţele dintr-un domeniu facilitează memorarea informaţiilor legate de acel domeniu. La 8 ani, dacă li se prezintă copiilor o listă de itemi familiari, creşte tendinţa de repetiţie a acestor itemi, deci creşte performanţa mnezică.În plus, cunoştinţele dintr-un domeniu atrag după ele strategiile potrivite acelui domeniu.

IV.Dezvoltarea METAMEMORIEIA. Cunoştinţe declarative

Acestea reprezintă ceea ce ştie o persoană despre memorie în general, despre propriile performanţe mnezice, despre felul în care funcţionează propria lui memorie, cunoştinţele despre ce presupun diferitele tipuri de sarcini, ce strategii sunt bune etc. Se referă la:

1) persoane 2) tipuri de sarcină

3) strategii

B. Cunoştinţe procedurale 1) Automonitorizare2) Autoreglare

A.1. Cunoştinţe legate de persoanăAcestea cuprind următoarele informaţii: A memora sau a uita ceva reprezintă o experienţă total diferită de faptul de a gândi, de a percepe

sau de a visa ceva. Memoria are o capacitate limitată cel puţin pe o anumită perioadă de timp. Nu îţi poţi aminti un anumit lucru oricând doreşti. Poţi să îţi aminteşti lucruri care de fapt nu există.

53

Cunoştinţe despre propria memorie: Experimentele legate de estimarea capacităţii proprii de memorare au arătat că la cei mici

apare o supraestimare. Această capacitate de estimare este dependentă cel puţin de context: atunci când cadrul

memorării este un joc specificat clar (“mers la cumpărături”), estimările sunt mai realiste. La fel se întâmplă dacă estimarea nu e verbală – copilul opreşte o bandă de cuvinte când crede că nu mai poate memora.

Această supraestimare a propriilor capacităţi mnezice nu trebuie valorizată doar negativ. Se consideră, de exemplu, că ea le conferă copiilor o încredere mai mare în forţele şi resursele proprii, ca urmare duce la creşterea stimei de sine.

A.2. Cunoştinţe legate de tipul de sarcină Tot în jurul vârstei de 9-10 ani copiii realizează că unele sarcini pot fi mai dificile decât altele

din punctul de vedere al cantităţii şi tipului de informaţie. Realizează că unele solicitări sunt mai severe ca altele (recunoaşterea este mai bună decât

reproducerea). E mai uşor să memorezi un material în cadrul căruia s-au stabilit relaţii între itemi. E mai uşor să memorezi scheletul semantic al unei poveşti (a povesti esenţialul “cu propriile

cuvinte”).

A.3. Cunoştinţe legate de strategiiÎn general la 6 ani există conştientizarea nevoii de a folosi stategii externe (să fixezi cu privirea, să pui mâna pe obiectul de memorat). Abia la 10-11 ani copiii ştiu că trebuie să recurgă la strategii interne.

B. Cunoştinţe proceduraleSe referă la ceea ce copilul ştie că trebuie să facă în funcţie de: - distanţa faţă de scop (automonitorizare);- planificarea şi direcţionarea propriului comportament pentru a ajunge la scop (cât va mai trebui să înveţe până va şti lecţia)

54

Info Bonus: Memoria implicit ă

Prima întrebare pe care ar trebui să ne-o punem în cazul memoriei implicite este dacă aceasta se dezvoltă în timp sau este prezentă de foarte timpuriu, funcţionând deja la parametrii optimi.După Reber, un sistem implicit se caracterizează prin faptul că este: independent de vârstă şi coeficient de inteligenţă; robust în faţa unor leziuni sau a patologiei neurologice; cu varianţă redusă în populaţie.În acelaşi şir de idei, este probabil ca sistemele implicite să fie mai vechi din punct de vedere evolutiv. Newcombe şi Fox (1994), lucrând cu material imagistic, au arătat că există o discrepanţă mare între capacitatea de memorare în condiţii explicite sau implicite. La 9-10 ani, copiii îşi recunosc explicit foştii colegi de grădiniţă în proporţie de 21%, dar la recunoaşterea implicită (prin răspunsul galvanic al pielii), procentajul creşte semnificativ.Drummey şi Newcombe (1995) au realizat un experiment folosind o carte cu imagini (animale) care ajută la învăţarea numerelor de la 1 la 10 (numită One Yellow Lion). Timp de 2 zile unor copii de 3 ani li s-a prezentat o asemenea carte. În zilele 3 şi 4 ei au studiat cartea cu numere şi animale. Fiecare cifră era prezentată pe pagina pară, având o anumită culoare, iar pe pagina impară erau atâtea animale cât era cifra, de aceeaşi culoare cu aceasta (un “1” galben lângă un leu galben, un “2” verde lângă două broscuţe verzi etc.). În ziua a 5-a li s-a dat un test de recunoaştere, prezentându-li-se o cifră colorată (un “1” galben) şi fiind puşi să aleagă răspunsul corect între un leu, un canar sau un fluture galben. Performanţa a fost peste nivelul şansei.Peste trei luni li s-a dat o sarcină de identificare a 20 de animale (10 noi, 10 din prezentarea anterioară), în cazul unei imagini “ceţoase” care se clarificau treptat, măsurându-se timpul de latenţă (proba implicită). Copiii au primit şi un test obişnuit de recunoaştere. Explicit, majoritatea au spus că nu au mai văzut niciunul dintre aceste animale. Implicit, viteza de identificare a imaginilor prezentate iniţial a fost semnificativ mai mare, dovada existenţei memoriei implicite pentru materialul respectiv.Un studiu ulterior al aceloraşi autori a comparat performanţa copiilor de 3 ani şi 5 ani cu performanţa adulţilor. La cei de 3 ani cartea cu numere a fost studiată de două ori într-o zi, iar cu adulţii şi cei de 5 ani materialul a fost studiat doar o singură dată.La testul imediat de recunoaştere, performanţa celor de 3 ani a fost peste nivelul şansei, iar cea a copiilor de 5 ani şi a adulţilor a fost de 100%. După trei luni s-au aplicat un test de recunoaştere şi un test implicit. La recunoaştere, cei de 3 ani au avut performanţa aproape nule, cei de 5 ani peste nivelul şansei, iar adulţii foarte mare. La testul implicit nu au apărut diferenţe între cele trei tipuri de subiecţi.Cu toate că aceste experimente par să demonstreze că memoria implicită este complet dezvoltată de la vârste foarte mici, un studiu foarte recent (Vaidya, 2000), bazat pe neuroimagistică, arată că şi în cazul în care performanţele în memoria implicită la copiii de 8-12 ani sunt identice cu cele ale adulţilor, ariile implicate par să fie diferite. La adulţi este vorba de girusul frontal inferior şi superior, nu şi cortexul cingulat, iar la copii invers. Deci şi atunci când performanţa este identică, alocarea de resurse cognitive şi biologice este diferită. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul memoriei explicite, unde la adulţi există o mai mare lateralizare (spre stânga).Pe de altă parte, Maybery, Taylor şi O’Brien–Malone (1995) au comparat performanţele copiilor de 5-7 ani cu cele ale copiilor de 10-12 ani în învăţarea implicită şi au descoperit diferenţe. Cei de 5-7 ani sunt mai puţin performanţi, dar nu se ştie ce stă la baza acestui “deficit”.Fletcher, Maybery şi Bennett (2000) au studiat performanţele unor copii de 9 ani, supradotaţi şi cu retard mintal (IQ<70), constatând diferenţe semnificative între cele două categorii. Astfel s-a ajuns la concluzia că la baza diferenţei în funcţionarea sistemelor implicite nu stă vârsta ca atare, ci vârsta mintală.Se pare că tot vârsta mintală e la baza relaţiei ce există între învăţarea implicită şi cea explicită, pentru că la cei mici există o ruptură între aceste sisteme, iar la adulţi există o corelaţie. Legătura între memoria explicită şi cea implicită este deosebit de importantă pentru că de multe ori avem nevoie să conştientizăm anumite cunoştinţe implicite sau procedurale pentru a le folosi în sarcini explicite. Deci s-ar părea că odată cu vârsta creşte eficacitatea procesării de informaţie.

55

3.B. Dezvoltarea atenţiei

Din punctul de vedere al dezvoltării atenţionale, există trei progrese care se înregistrează pe parcursul acestui interval de timp.

În primul rând, creşte capacitatea de expandare sau de constricţie a câmpului atenţional. În al doilea rând, creşte viteza de comutare a atenţiei. În al treilea rând creşte capacitatea de “desprindere” a atenţiei de distractori.

Aceste progrese ale sistemelor atenţionale au semnificaţie pentru existenţa socială a

copilului, întrucât se leagă de apariţia unor forme tot mai sofisticate de autoreglare, atât în modalitatea de operare conceptuală cât şi în cea emoţională (în jur de 6-7 ani). Copiii cu capacităţi de focalizare a atenţiei şi inhibare a stimulilor irelevanţi sunt cei cu agresivitate mică şi emoţionalitate negativă redusă. Capacitatea de control atenţional şi emoţional pare a rămâne un parametru constant de-a lungul vieţii. Unii autori consideră că putem corela controlul atenţional şi cu empatia, şi de asemenea cu vina şi ruşinea (începând cu vârsta de 7 ani).

3.C. Dezvoltarea rezolvării de probleme Se consideră că noile situaţiiile de viaţă şi contextul şcolar lărgesc aria în care copiii pot să rezolve probleme. Acest lucru se explică prin faptul că datorită şcolii creşte numărul de interacţiuni - cu mai multe persoane-, iar fiecare zi este în sine/ aduce o nouă problemă. Aria de probleme se lărgeşte şi prin creşterea numărului de experienţe specifice cu care se întâlneşte copilul. În plus, şcoala aduce un nou set de instrumente rezolutive (strategii), iar copiii ajung în posesia unor cunoştinţe specifice ce sunt relevante pentru domenii particulare.

De asemenea se dezvoltă şi capacitatea de automonitorizare şi autoreglare a comportamentelor rezolutive.

PLANIFICAREA

Aceasta presupune formularea acţiunii în avans, monitorizarea rezultatelor parţiale, şi modificarea planurilor în funcţie de aceste rezultate şi în funcţie de circumstanţe. Gardner şi Rogoff (1990) au aplicat o sarcină de rezolvare de labirinturi creion-hârtie, în două condiţii: nu conta decât acurateţea (A) sau conta atât acurateţea cât şi viteza (A+V). La 10 ani, în condiţia (A) copiii mai întâi planificau traseul şi apoi îl desenau. În condiţia (A+V) planificau în mare o secvenţă a traseului (la început) şi abia în punctele “cheie” (de intersecţie) se mai opreau pentru gândire. Faptul că discriminau situaţiile în care îşi pot permite sau nu să se gândească înainte reprezintă un salt calitativ faţă de cei mai mici de 7 ani.

AUTOMONITORIZAREA

Automonitorizarea reprezintă modul în care subiectul îşi apreciază propriile capacităţi rezolutive şi prin care exprimă cât a înţeles din rezolvarea unei probleme. Persoanele generează argumente, îşi pun întrebări, nuanţează problema şi soluţia la care au ajuns. Se pare că există metode de predare care permit dezvoltarea acestor capacităţi (stilul “discuţie”).

56

3.D. Competenţele matematice (cantitative)

Punctul de vedere clasic - al lui Piaget - este acela că nu putem vorbi despre abilităţi matematice până la dezvoltarea conceptului de număr şi apariţia conservării numărului, care se înregistrează abia în jurul vârstei de 5-6 ani. Acest concept de număr este înţeles pe baza clasificării şi serierii.O idee centrală a teoriei piagetiene cu privire la conceptul de număr este înţelegerea echivalenţei numerice: adică, stabilirea corespondenţei unu la unu între elementele a două şiruri, chiar atunci când lungimea unui şir se modifică, fără a modifica însă numărul de elemente. Aceeaşi teorie afirmă că nu putem vorbi despre adunare şi scădere pînă la apariţia conceptului de număr; şi de asemenea nu putem echivala apariţia acestui concept cu faptul că cei mici ştiu să „numere” de la 1 până la 10 sau chiar mai mult.

Există însă două categorii de date ale cercetărilor recente care contrazic teoria piagetiană, aratând că:

1) există abilităţi numerice pe care copiii le au cu mult înainte de a dobîndi conceptul abstract de număr; copiii înţeleg invarianţa cantitativă înainte de a demonstra capacitatea de conservare a numărului;

2) dacă sarcinile tradiţionale piagetiene se modifică, chiar şi copiii mai mari, care înainte demonstrau că au conceptul de număr, eşuează.

Un astfel de experiment este cel în care se pun în corespondenţă două şiruri cu 5 bomboane, dar pe unul din şiruri ultima bomboană e tăiată în două, iar o jumătate e pusă la o anumită distanţă pentru a “lungi” acel şir.

Dacă sunt întrebaţi de pe ce şir ar putea mânca mai mult, 88% dintre cei de 5 ani dar şi 31% dintre cei de 8 ani răspund că de pe şirul al doilea (cel cu bomboana tăiată).

Dacă pe al doilea şir se pun tot 5 bomboane, dar mai mari, şi copiii sunt întrebaţi din nou din care şir ar putea mânca mai mult, 81% dintre cei de 5 ani şi 56% dintre cei de 8 ani răspund că cele două şiruri sunt egale (ca cantitate de dulciuri).Deci identitatea numerică devine pentru ei identitate cantitativă. Este important de reţinut faptul că inclusiv adulţii, în foarte multe cazuri, nu reuşesc să detaşeze numărul de cantitate(de exemplu, când trebuie să estimeze valoarea numerică a unui set de monede).

Info Bonus: ABILITĂŢI NUMERICE PRECOCE

Deja la 22 de săptămâni copiii pot discrimina între două şi trei elemente, indiferent de configuraţia spaţială a acestora, sau de faptul că ele sunt sau nu în mişcare. Copiii au o reacţie de surpriză atunci când văd două elemente după ce au fost habituaţi cu trei, sau invers. Unii autori (Antel & Keating, 1983) au detectat această capacitate chiar în intervalul de 21-144 ore după naştere. Starkey, Spelke & Gelman (1983, 1990) au demonstrat că există o capacitate de integrare intermodală a prelucrării numerelor. La 22 de săptămâni, bebeluşii par să înţeleagă conexiunea dintre doi stimuli vizuali şi două bătăi de tobă, precum şi dintre trei stimuli vizuali şi trei bătăi. Ei privesc displayul cu doi stimuli vizuali când aud două sunete, respectiv cel cu trei stimuli vizuali dacă aud trei sunete.

Capacitatea de a discrimina între 2 şi 3 nu echivalează cu capacitatea de a înţelege relaţia care există între 2 şi 3 (adică 23).

La 10-12 luni copiii pot să sesizeze diferenţa dintre 3 şi 4, dar nu şi dintre 5 şi 6 sau 4 şi 6.Pe lângă această capacitate de a face distincţia între numere diferite de elemente, a fost studiată

şi capacitatea de integrare a informaţiei numerice în timp. Wynn (1992) a studiat la copii de 5 luni măsura în care există o înţelegere a schimbării de ordin

57

numeric. Celor mici li se arăta un Mickey Mouse în faţa căruia apărea un ecran. Apoi în spatele ecranului mai intra un Mickey Mouse. După un scurt interval de timp ecranul cădea.

Dacă erau „descoperite” două jucării, copiii nu păreau să reacţioneze, în schimb dacă rămânea doar una, apărea reacţia de surpriză.

Această reacţie de surpriză a fost interpretată ca fiind o dovadă a reprezentării operaţiei de adunare, deja la această vârstă timpurie.

Cu ajutorul aceleiaşi paradigme s-a demonstrat şi înţelegerea scăderii. Baillargeon, Miller şi Constantino (1995) au reluat experimentul pe copii de 10 luni şi au încercat să vadă ce se întâmplă dacă operăm nu numai cu “1+1” jucării, ci şi cu “2+1” sau “1+1+1”. Experimentele lor nu au dus însă la nici o concluzie relevantă.

I. CONCEPTUL DE NUMĂR

Dacă nu există un concept unitar al numărului, ce anume duce la apariţia sa mai repede pentru unele sarcini şi mai târziu pentru altele? Se consideră că există trei tipuri de cunoştinţe care constituie acest concept:

1. Cunoştinţe SIMBOLICEVizează reprezentarea numerelor şi a operaţiilor aritmetice, în principal cu ajutorul diferitelor

sisteme de numeraţie sau notaţie numerică (roman, arab, chinezesc, etc.). Această simbolistică este externă : 3, XV etc.

2. Cunoştinţe ALGORITMICESe referă la procedurile de calcul sau abilităţile de raţionament numeric, procedurile

aritmetice, de măsurare, rezolvarea de probleme.

3. Cunoştinţe CONCEPTUALESe referă la cunoştinţe foarte abstracte de tipul înţelegerii echivalenţei numerice sau a

comutativităţii.

Pentru ca un copil să aibă abilităţi matematice, el trebuie să posede cunoştinţe din toate aceste trei categorii. Cele simbolice sunt furnizate de mediu, dar în cazul celor algoritmice şi conceptuale există păreri împărţite: unii spun că cele conceptuale sunt determinate de cele algoritmice, alţii invers.

II. ETAPELE PARCURSE PENTRU CONSTRUIREA CUNOSTINTELOR CONCEPTUALE

Abilităţi numerice de bază (Gelman)Abilităţi de reprezentare abstractă a numărului

Principiul “UNU la UNU”

Fiecărui item numărat i se poate ataşa o singură etichetă lingvistică, nu poţi sări un număr şi nu poţi continua numărătoarea dacă se termină şirul. La 2-3 ani se stăpâneşte deja acest principiu

Principiul ORDINII STABILE

Numele numerelor trebuie să fie întotdeauna spuse în aceeaşi ordine, chiar şi la numărătoarea inversă (ordinea inversă).

Principiul CARDINAL Numele numărului final, spus la sfârşitul secvenţei de numărare, dă valoarea numerică a setului

58

Principiul ABSTRACTIZĂRII

Putem număra orice entitate (accesibil la 4 ani)

Principiul IRELEVANŢEI ORDINII

Nu contează în ce ordine (spaţială) sunt enumarate obiectele de numărat, contează doar numele numerelor. La 5 ani stăpânesc şi acest principiu, acceptând ca între trei jucării, căţelul să fie pe rând “1”, “2” sau “3”, dar neacceptând să i se schimbe numele (“căţel”). Deci conceptul numeric există diferit de eticheta lingvistică.

Gelman afirmă că iniţial aceste cunoştinţe sunt implicite, dar pe la 5-6 ani copiii dobândesc formularea lor explicită, ceea ce ghidează dezvoltarea ulterioară a abilităţilor lor. Alţi autori, cum ar fi Siegler, consideră că se ajunge de la abilităţi de numărare la o abstractizare graduală a numărului.

III. ABILITĂŢI ALGORITMICE DE BAZĂ Schimbarea unor caracteristici externe (culoare, identitate etc) ale itemilor setului nu

alterează numărul de itemi; Adăugarea de itemi creşte valoarea numerică; Scăderea unor itemi duce la reducerea valorii numerice; Dacă adăugăm “ceva” şi apoi îl luăm înapoi (+1-1) se ajunge la aceeaşi valoare

numerică; Egalitatea numerică – două şiruri au acelaşi număr de elemente, deci sunt egale.

III. TEORII ALE ACHIZIŢIEI ABILITĂŢILOR DE RAŢIONAMENT NUMERIC

I. Teoria predispozitiilor înnăscuteSe bazează pe faptul că la vârste foarte mici copiii discriminează seturi diferite ca număr de elemente, dar nu clarifică de ce evoluţia a ales şi a conservat aceste abilităţi.

II. Teoria factorilor socialiS-a observat că dacă se ajustează instrucţiunea sau sarcina la cunoştinţele copiilor, dezvoltarea abilităţilor matematice este accelerată. De asemenea, sistemele de numeraţie pot facilita reprezentarea numărului şi operaţiile matematice(de exemplu, sistemul chinezesc). Tot astfel, există sisteme de numeraţie care îngreunează realizarea operaţiilor matematice, cum este cel din Noua Guinee, de exemplu, unde sistemul de numeraţie se bazează pe elemente şi puncte „de reper” de la nivelul corpului uman.

3.E. Scrisul şi cititul

I. SCRISUL

O afirmaţie uzuală este aceea că în cazul copiilor preşcolari nu există diferenţe între scris şi desenat, scrisul propriu zis fiind prezent doar o dată cu vârsta şcolară.Totuşi, de foarte timpuriu se pot evidenţia deosebirile. Lista de cumpărături a unui ursuleţ, “scrisă” de un copil de 3 ani şi jumătate arată cam aşa:

59

deci presupune prezenţa unor unităţi discrete, ordonate liniar, configuraţie diferită de desenul propriu-zis.

Cercetătorii care s-au focalizat pe originile scrisului au stabilit că există o succesiune de secvenţe identificabile în dezvoltarea acestei deprinderi. Astfel, Tolchinsky- Landsmann şi Levin (1985) au cerut copiilor de 3, 4 şi 5 ani să producă în paralel desene şi scriere pentru anumite obiecte.

La 3 ani cele două secvenţe au fost complet diferite. Unele simboluri „semănau” însă cu literele.

La 4 ani producţiile copiilor au fost foarte apropiate de scris, fiind formate din şiruri de unităţi mici, separate de pauze, printre care se întâlneau şi litere reale (ebraice sau romane, în funcţie de populaţia studiată) sau numere.

La 5 ani au apărut şiruri de litere reale, chiar dacă nu întotdeauna corecte.

O stadialitate oarecum similară a putut fi stabilită şi în ceea ce priveşte capacitatea lor de a distinge între textul scris şi alte tipuri de simboluri. Astfel, Lavine (1997) a arătat că

la 3 ani copiii disting între scriere şi nonscriere, şirurile de simboluri lineare reprezentând scrisul

la 5 ani disting deja literele de nonlitere. DEŞI LA 3-4 ANI COPIII FAC DISTINCŢIA SCRIS-DESEN, SUNT TENTAŢI SĂ CREADĂ CĂ FORMA CUVÂNTULUI REFLECTĂ SEMNIFICAŢIA SA.

Levin şi Tolchinsky au vrut să vadă în ce măsură copiii înţeleg că simbolurile “închid” sensuri. Într-un studiu făcut în Argentina, cercetătorii i-au întrebat pe copii care cuvânt e mai lung: “raţă” (pato) sau “urs” (oso). Au răspuns că “oso” e mai lung decât “pato” pentru că ursul e mai mare decît raţa. Chiar la 5-6 ani apar astfel de confuzii, dovadă că încă nu este înţeleasă complet semnificaţia scrisului.

În alte experimente copiii au fost rugaţi să “scrie” perechi de cuvinte, de genul “elefant” – “furnică” (au scris mai multe simboluri pentru “elefant”), “castravete” – “roşie” (au “scris” “castravete” cu culoarea verde şi “roşie” cu culoarea roşie) sau “minge” ( ceva de genul “o”) – “sfoară” (aproximativ “ ”). Scrisul este înţeles deci ca un cod intermediar între desen şi scrisul real.

Levin şi Korat (1993) au verificat cum îşi reprezintă copiii cuvintele care semnifică un singur obiect sau mai multe obiecte, în limba ebraică. Copiii au desenat mai multe semne pentru “pădure” (care în ebraică are două silabe) decât pentru „copac” (o silabă), dar şi pentru “cârd” (o silabă) mai multe semne decât pentru “gâscă” (o silabă). Această incapacitate de a depăşi „reprezentarea imagistică” a referentului unui cuvânt apare la 5 ani, dar la 6 ani este depăşită.

Dacă sunt puşi să aleagă între două cuvinte scrise pe cel potrivit unui cuvânt rostit, până la 6 ani copiii pot alege cuvântul mai scurt doar dacă obiectul denumit de acesta este mai mic (“braţ” e mai mic decât “ambulanţa”), dar nu când se întâmplă invers (“albina” este mai mică decât un “pom”, dar aleg cuvântul “pom” când li se spune “albină”).

60

PRIMATUL SEMNIFICAŢIEI SE VEDE ŞI ÎN FAPTUL CĂ NUMAI SUBSTANTIVELE, NU ŞI VERBELE POT FI REPREZENTATE PRIN SCRIS.De exemplu, copiii « scriu » în următorul mod următoarele cuvinte :

“o fetiţă” – 1 SEMN “o fetiţă cântă” – 1 SEMN “o fetiţă cântă şi dansează” –1 SEMN

“Alina” – 1 SEMN“Alina şi Dănuţ” – 2 SEMNE“Alina şi Dănuţ se bat” – 2 SEMNE

Numele unor persoane (nume de lungimi diferite) se raportează de asemenea la dimensiunea fizică.

S-a mai studiat şi în ce măsură aceste caractere se referă la litere, silabe sau cuvinte întregi. Ferreiro şi Teberoski (1982) au arătat că la 5 ani corespondenţele sunt la nivel de silabe: “carte” se “scrie” cu două semne, “bomboană” cu trei, semnele fiind fie litere reale fie litere inventate. Acelaşi caracter poate fi folosit pentru orice silabă.

Începând de la 6-7 ani, în şcoală, scrisul este învăţat în paralel cu cititul, performanţa fiind legată de asocierea corectă grafem – fonem: cei care citesc şi înţeleg cel mai bine, scriu cel mai bine. Se pare că există o legătură strînsă între capacitatea de a înţelege un text complex şi complexitatea poveştilor pe care copilul le spune sau le produce în scris. În timp, scrisul ajunge să deţină primatul, deoarece la 11 ani textele scrise devin tot mai complexe şi elaborate faţă de cele orale.

II. CITITUL

a. Cercetările efectuate asupra persoanelor foarte abile în lectură au reliefat faptul că, deşi s-ar crede că la acestea există o capacitate foarte mare de decodificare a mesajului unui text, ceea ce pare să le diferenţieze în realitate este capacitatea de identificare a cuvintelor şi a elementelor componente ale cuvintelor - literele. Persoanele de acest tip fixează majoritatea cuvintelor, recunosc cuvintele fixate – atât cuvintele ca întreg cât şi literele componente – dar acest proces nu le distrage de la mesajul textului. Această capacitate poate fi legată de ontogeneza abilităţilor de citire.

În dezvoltarea cititului se succed mai multe etape: La început accentul cade pe corespondenţele grafem – fonem, existând o mare

sensibilitate pentru pronunţarea corectă a cuvintelor .

61

În plus, dacă la început toţi cititorii profită de contextul informaţional al textului, cei ce devin experţi în citire foarte curând nu mai au nevoie de suportul contextului. Dacă unor subiecţi li se dau spre citire cuvinte în propoziţie, cuvinte (la fel de dificile) rupte de context şi cuvinte necunoscute sau absurde, inventate, ne dăm seama că cel mai bun predictor al nivelului de citire pare a fi capacitatea de descifrare a cuvintelor nefamiliare şi a pseudocuvintelor (cuvinte inventate). Deci abilităţile de identificare a literelor şi cuvintelor trebuie să fie nişte abilităţi primare

Castro-Caldas şi colaboratorii (1997,1998) au studiat cum anume identifică formele verbale persoanele analfabete, observând că: abilităţile de identificare a unor asemenea pseudocuvinte (prezentate auditiv) sunt

extrem de reduse; nu pot să repete astfel de cuvinte; au performanţe extrem de scăzute la pronunţarea acestor cuvinte cu o literă în plus

sau în minus.Deci abilitatea de a înţelege un cuvânt este dependentă de existenţa scris-cititului – ontogeneza limbajului oral este afectată de învăţarea scris-cititului.

Aceste abilităţi de lectură şi scriere remodelează reţele neuronale. La analfabeţi există mai puţine arii activate când procesează cuvintele auzite. În plus, nu se activează cingulatul inferior, implicat în prelucrarea informaţiilor conflictuale, şi structurile subcorticale.

Următorul pas constă în legarea fonemelor. Ulterior, este necesar ca cititorul să înţeleagă sensul textului. Indivizii superlexici, de

exemplu, reuşesc să citească o cantitate foarte mare de text foarte rapid, dar nu pot să înţeleagă ceea ce au parcurs.

Aşadar familiarizarea cu literele, conştientizarea silabelor/fonemelor, decodificarea lor sunt critice pentru lectură. Se mai adaugă la acestea experienţa anterioară cu cărţile, şi nu în ultimul rând nivelul vocabularului şi al sintaxei.

b. Nivelul superior al abilităţilor de lectură implică nu numai decodificarea şi legarea cuvintelor, ci şi comprehensiunea textului. Aici contează mai mult nu abilităţile fonologice, ci cele metacognitive:

căutarea în text a informaţiilor importante şi focalizarea atenţiei preponderent asupra acestora;

relaţionarea secvenţelor de text detectate a fi importante, pentru a avea acces la înţelesul textului ca întreg; la 11 ani între copii apar diferenţe din acest punct de vedere;

activarea cunoştinţelor anterioare în timpul citirii, lucru care le permite să genereze ipoteze, pe baza cărora se fac predicţii asupra ceea ce va urma;

revizuirea ipotezelor legate de sensul textului pe baza conţinutului efectiv al acestuia;

restructurarea propriilor cunoştinţe pe baza informaţiilor oferite de text; inferarea unor informaţii care nu sunt explicit prezente în text; determinarea semnificaţiei cuvintelor necunoscute, mai ales dacă acestea par a fi

critice pentru înţelesul textului, lucru ce duce la îmbogăţirea vocabularului; folosirea în scopul reamintirii textului a unui set de strategii: sublinieri, luare de

notiţe, repetare a ideilor critice desprinse, sumarizare, parafrazare, punere de întrebări;

evaluarea calitativă a textului pentru a vedea dacă are sau nu impact asupra subiectului;

62

procesarea textului după ce acesta a fost citit, eventual iniţierea unui dialog cu autorul;

planificarea pe baza informaţiilor câştigate din lectură.Cel puţin unele dintre aceste abilităţi i-ar putea descrie pe cei care sunt buni “cititori”.Înţelegerea textului se reflectă şi asupra felului în care copiii înţeleg structurile orale dar de o complexitate mai mare (de tipul glumelor, ghicitorilor). Se pare că acum e perioada în care le plac aceste glume şi ghicitori pentru că îşi dau seama că le înţeleg mai bine.Glumele- preşcolarii fac sau descriu o acţiune hazlie, în timp ce şcolarii fac glume mai rafinate, bazate mai ales pe ambiguităţi lingvistice (cuvinte cu două sensuri).Ghicitori – au strategii de a le prezenta care devin tot mai performante odată cu vârsta. Se joacă cu adultul, îi acordă un număr de încercări, şi abia apoi spun triumfător răspunsul.

4. Dezvoltarea socială şi dezvoltarea personalităţii

Conceptul de sine capătă o mai mare coerenţă; spre deosebire de preşcolari, la care sinele se defineşte în principal în termeni de trăsături fizice, copiii de vârstă şcolară operează cu un concept bazat pe caracteristici psihologice. Un alt progres al vârstei constă în dezvoltarea sinelui social. Copiii de şcoală primară încep să se definească în termenii grupurilor cărora le aparţin, şi încep să vobească despre ei înşişi în termeni de tendinţe sociale (sunt timid, sunt prietenos, sunt drăguţ). Copiii au şi un concept de gen mult mai elaborat. Legat de aceste progrese este şi faptul că încep să îi folosească pe ceilalţi ca sursă de comparaţie în elaborarea aprecierilor propriei persoane.

Info Bonus: Stima de sine

Stima de sine exprimă acceptarea de către o persoană a propriilor competenţe şi a domeniilor în care se mai pot aduce îmbunătăţiri, referindu-se la modul în care ne autoevaluăm. Stima de sine pozitivă se referă la sentimentul de autoapreciere şi încredere în forţele proprii (Băban, Consiliere educaţională, 2001).

Atitudinea pozitivă faţă de sine este esenţială pentru implicarea în diverse activităţi noi, luarea de decizii, asumarea responsabilităţilor, comportamentul independent, autoexprimare, ajutorul oferit altora. Stima de sine este implicată, de asemenea, în capacitatea de a face faţă presiunilor grupului, presiune care constituie cel mai adesea cauza adoptării unor comportamente dezadaptative de către copii şi adolescenţi.

Pentru dezvoltarea unei stime de sine adecvate este bine să : - încurajăm şi lăudăm copilul pentru reuşitele lui, - îi vorbim cu respect pentru a se simţi valoros, - aibă părinţii şi profesorii ca şi modele în ceea ce priveşte propria evaluare.

Stima de sine negativă poate fi cauzată de critici frecvente, de compararea permanentă dintre fraţi (realizată de părinţi), de ignorarea sau ridiculizarea copiilor.Riscurile unei stime de sine scăzute (de exemplu, anxietate, scăderea performanţelor şcolare, risc crescut pentru consumul de alcool, tutun şi droguri) sunt prea mari ca să nu acordăm importanţă modalităţilor de dezvoltare a unei stime de sine adecvate la această vârstă!!!

Una dintre modalităţile de a asigura stima de sine pozitivă constă în dezvoltarea comportamentelor asertive. Asertivitatea este abilitatea de a exprima propriile emoţii şi convingeri fără a afecta şi ataca drepturile celorlalţi (Băban şi Petrovai, Consiliere şi orientare, 2000). Ea exprimă comunicarea directă şi

63

onestă care ne face să avem încredere în propria persoană şi să câştigăm respectul prietenilor şi colegilor.

Grupul de prieteni capătă o greutate crescândă în viaţa copilului, având funcţii multiple,

de la influenţarea dezvoltării conceptului de sine la formarea atitudinilor şi valorilor şi adaptarea în societate.

Prietenii se aleg în funcţie de sex şi statut socio-economic. Sunt foarte puternice prieteniile de acelaşi sex.

Funcţiile prietenilor

Sursă de comparaţie reper pentru autoevaluare şi feedback despre cum te văd ceilalţi

Sursă de valori alternative opinii, sentimente, atitudini opuse celor ale părinţilor

Sursă de securitate emoţională un copil îi poate oferi altui copil mai mult sprijin ca un adult, deoarece i se permite alt cod de comunicare

Sursă de îmbogăţire a performanţelor cognitive

colaborare sau ajutor reciproc

Sursă de informaţie pentru o mai bună adaptare în societate

prin învăţarea de rutine de interacţiune cu ceilalţi

Există şi funcţii negative ale prietenilor, întrucât ei oferă valori care nu sunt neapărat acceptate din punct de vedere social, dar în faţa cărora copilul nu poate să reziste sau în raport cu care se exercită presiunea grupului.

Există şi unele idei preconcepute cum ar fi că actele antisociale se fac în grup, sau că grupul anulează identitatea socială. În legătură cu prima afirmaţie, se cunoaşte faptul că cei care manifestă cu adevărat comportamente antisociale sunt izolaţi social.

Prieteniile se bazează mai ales pe loialitate mutuală, suport, interese comune. Ele ajută şi la dezvoltarea unui sentiment de comuniune, de “noi”.

Importanţa crescândă a prietenilor nu reduce importanţa familiei. Copiii învaţă de la fraţii lor o serie de abilităţi sociale – cum să negocieze, cum să îşi controleze mânia fără a pune punct unei relaţii. Părinţii continuă să aibă şi ei un puternic impact asupra copilului de vârstă şcolară. Factori parentali care influenţează profund dezvoltarea sunt cantitatea de dragoste pe care o oferă părinţii, cantitatea de autonomie pe care i-o permit copilului, gradul de receptivitate la părerile acestuia, anxietatea cu care se implică în viaţa copilului şi măsura în care se bazează pe tehnici autoritare de disciplină.

20 până la 25 % dintre copiii de vârstă şcolară suferă de tulburări emoţionale. Acestea pot lua forma comportamentului acting-out (reacţii agresive, minciună, furt, sfidarea regulilor, care sunt expresia exterioară a “furtunii” emoţionale), a anxietăţii (anxietate de separare, fobie şcolară) sau a depresiei.

Stresul unei copilării normale poate fi cauzat de factori multipli, de la naşterea unui frate mai mic la boală, despărţirea temporară de părinţi, solicitări şcolare. Evenimentele stresante pot afecta dezvoltarea emoţională a copiilor.

64

!! Exemplificaţi tulburările emoţionale care pot să apară la acestă vârstă.

Sumar Vârsta şcolară mică se caracterizează în primul rând prin dezvoltarea socială a copilului. La această vârstă, dezvoltarea fizică este mai lentă decât în etapa anterioară sau în adolescenţă şi nu există diferenţe marcante între fete şi băieţi. Ajustarea la mediul şcolar îl ajută pe copil atât în dezvoltarea sa pe plan cognitiv, cât şi în dezvoltarea socială şi a personalităţii. Astfel, dobândirea cunoştinţelor formale, decontextualizate contribuie la: dezvoltarea memoriei (strategii mnezice, metamemorie), a atenţiei (capacitate de concentrare, independenţă tot mai mare faţă de distractori), sporirea capacităţii de rezolvare de probleme (strategii rezolutive, reprezentări mai complexe, autoreglare). În această perioadă se dezvoltă maximal competenţele matematice, scrisul şi cititul. Prin obişnuirea copilului cu un program mai riguros, mediul şcolar contribuie la dobândirea monitorizării propriului comportament. De fapt, putem afirma că întreaga dezvoltare cognitivă serveşte acum unei adaptări sociale mai eficiente (de ex., autoreglarea datorată dezvoltării atenţiei contribuie la adecvarea comportamentului la cerinţele sociale). Conceptul de sine dobândeşte o coerenţă mai mare, iar pe primul loc trece dezvoltarea sinelui social. Grupul de prieteni devine la fel de important ca şi părinţii, constituindu-se în sursă de: comparaţie, valori alternative, securitate emoţională, îmbogăţire a performanţelor cognitive, informaţii pentru o mai bună adaptare în societate. Factorii parentali şi cei de grup se pot completa foarte bine pentru a contracara eventualele efecte negative ale unuia dintre aceştia asupra dezvoltării personalităţii copilului.

Cuvinte-cheie: metamemorie, strategii, automonitorizare, ajustare şcolară, baza de cunoştinţe, abilităţi de scris-citit, sine social.

Exerciţii

A)Exerciţii de auto-evaluare a cunoştinţelor acumulate

1. Unui copil i se dă să înveţe o listă de douăsprezece cuvinte (nume de animale, fructe, unelte) aranjate aleator. Pe măsură ce numărul încercărilor creşte, el poate din ce în ce mai mult să îşi amintească numele animalelor din grup. Acest copil demonstrează că foloseşte:

a. gruparea itemilorb. organizare sintacticăc. facilitarea reînvăţării

2. La 11 ani George a înţeles în sfârşit că trebuie să facă un efort pentru a-şi reaminti informaţia de care are nevoie pentru teză. El a achiziţionat ceea ce psihologii numesc:

a. obiceiuri de studiu foarte buneb. operaţii concretec. metamemoried. atenţie selectivă

3. La această vârstă se dezvoltă sinele:a. fizicb. cognitiv c. social

4. Cunoştinţele declarative de metamemorie se referă la..., iar cel procedurale la...

65

5. În jur de 7 ani copiii petrec cu prietenii _______ cu adulţii.a. jumătate din timpul petrecut b. la fel de mult timp ca şic. de două ori mai mult decât

6. Care din următoarele afirmaţii nu surprinde funcţiile grupului de prieteni:a. prietenii îi ajută pe copii să îşi formeze atitudini şi valorib. prin interacţiunea cu prietenii, copiii învaţă cum să se poarte cu ceilalţic. grupul de prieteni este un substitut al părinţilord. un grup de prieteni oferă o măsură realistă a dezvoltării propriilor abilităţi

B)Teme pentru dezbatere:1.Care sunt achiziţiile importante care au loc în jurul vârstei de 11 ani?2. Care credeţi că sunt cauzele dificultăţilor pe care le întâmpină în şcoală copiii din medii dezavantajate? Dar cei din orfelinate?

Răspunsuri la exerciţiile de auto-evaluare:

1:a; 2:c; 3:c ;4: persoane, tipuri de sarcină, strategii / automonitorizare, autoreglare; 5:b; 6:c.

MODULUL 4

ADOLESCENŢA

Ce este adolescenţa? Din punct de vedere conceptual – şi social – există o pronunţată tendinţă de a vedea adolescenţa

ca pe o perioadă de discontinuitate marcantă din viaţa noastră. Adolescenţii sunt “ciudaţi”, diferiţi, străini atât de copii cât şi de adulţi.

Pentru unii autori adolescenţa reprezintă o perioadă distinctă de viaţă, un stadiu de dezvoltare care poate fi clar diferenţiat de restul vieţii. Pentru alţii însă este doar o zonă de graniţă, un fel de teritoriu al nimănui, un “tunel” în care copiii dispar, pentru ca să “iasă” la lumină la celălalt capăt peste câţiva ani, ca veritabili adulţi. Obiective operaţionale:După lectura acestui capitol, ar trebui să reuşiţi să: Prezentaţi principalele probleme adaptative care se află înaintea adolescenţilor Treceţi în revistă etapele adolescenţei Caracterizaţi adolescenţa atipică şi comportamentele problemă specifice acestei vârste Precizaţi particularităţile dezvoltării fizice, şi mai ales impactul maturizării sexuale Extrageţi particularităţile dezvoltării cognitive în adolescenţă Caracterizaţi dezvoltarea personalităţii şi relaţiile sociale ale adolescenţilor

1. Probleme adaptative specifice adolescenţeiIndiferent cât de critică este trecerea de pragul acestei vârste, ea presupune cu necesitate rezolvarea

unor sarcini adaptative - “probleme de dezvoltare”, care fac posibilă apariţia nu doar biologică ci şi psihologică a viitorului adult: Dobândirea independenţei de părinţi Adaptarea la propria maturizare sexuală Stabilirea unor relaţii de cooperare şi de lucru cu alte persoane, fără însă a fi dominat de acestea Decizia şi pregătirea pentru o anumită vocaţie Dezvoltarea unei filosofii de viaţă, a unor credinţe morale şi standarde morale; această filosofie de viaţă

va da ordine şi consistenţă deciziilor multiple şi acţiunilor pe care individul le are de realizat într-o lume diversă şi în schimbare

Dobândirea unui sentiment al identităţii

66

2. Etape ale adolescenţeiDeşi tentaţia de a trata “adolescentul modal” este foarte mare, există totuşi o semnificativă

diferenţă în ceea ce priveşte paternul de personalitate şi structurile de interese ale fiecărui adolescent. Deoarece însă problemele care apar în dezvoltare sunt într-o mare măsură similare, se poate vorbi despre existenţa unor anumite substadii ale adolescenţei .

2.A. Adolescenţa timpurie (pubertatea) - 12-14 aniNevoia de independenţă

Lupta cu sentimentul de identitateLabilitate emoţionalăCapacităţi sporite de exprimare verbală a propriei persoaneExprimare mai facilă a sentimentelor prin acţiune decât prin cuvinteImportanţă crescândă acordată prietenilorAtenţie redusă acordată părinţilor, cu accese ocazionale de “obrăznicie”Realizarea faptului că părinţii nu sunt perfecţi; identificarea erorilor acestoraCăutarea unor noi modele pe lângă părinţiTendinţa de regresie, în momente de criză, la comportamente infantile

Influenţă sporită a grupului de prieteni (interese, îmbrăcăminte)C. Interese profesionale Preponderent interese pentru viitorul apropiat şi pentru prezentAbilitate sporită de muncă susţinutăD. Sexualitate

Prieteni de acelaşi sex, activităţi de grup cu aceştiaTimiditateNevoie de intimitateExperimentarea propriului corp (masturbare)Întrebări în legătură cu propria normalitate

E. Etică şi autocontrol Testarea regulilor şi a limitelorExperimentare ocazională cu ţigări,marijuana, alcool

2.B. Adolescenţa de mijloc - 14-17 aniF. Nevoia de independenţă

Implicare a propriei persoane, alternând între expectanţe nerealist de înalte şi un concept de sine rudimentarNemulţumire legată de interferenţa părinţilor cu propria independenţăPreocupări excesive în legătură cu propriul corpSentimentul de “ciudăţenie” în legătură cu sine şi cu propriul corpPărere proastă despre părinţi, “investiţie” emoţională redusă în aceştiaEfort de stabilire a unor noi prieteniiAccent sporit pe noul grup de prieteni, cu identitatea de grup definită prin selectivitate, superioritate şi competitivitatePerioade de tristeţe, care însoţesc “pierderea psihologică” a părinţilorAutoanaliză amplificată, uneori sub forma unui jurnal

G. Interese profesionale Interese intelectuale mai pronunţateUnele energii sexuale şi agresive direcţionate înspre interese creative

H. Sexualitate Preocupări legate de atractivitatea sexualăRelaţii pasagereDeplasare “către” heterosexualitate, cu teama de homosexualitate

67

Sentimente de tandreţe dar şi de teamă faţă de sexul opusSentimente de dragoste şi pasiune

I. Etică şi autocontrol Dezvoltarea idealurilor şi selecţia modelelor de rolMult mai consistentă evidenţiere a “sârguinciozităţii”Capacitate sporită de fixare a scopurilorInteres pentru problemele morale

2.C. Adolescenţa târzie - 17-20 aniJ. Nevoia de independenţă

Identitate fermăCapacitate de amânare a recompenselorSimţ al umorului mult mai dezvoltatInterese stabileMai mare stabilitate emoţionalăCapacitate de a lua decizii independenteCapacitatea de a face compromisuriMândria pentru propria muncăÎncredere în sinePreocupare mai mare pentru ceialalţi

K. Interese profesionale Deprinderi de muncă mai bine definiteNivel sporit de preocupare pentru viitor

L. Sexualitate Preocupări pentru relaţii mai stabileIdentitate sexuală clarificatăCapacitate pentru relaţii tandre şi senzuale

M. Etică şi autocontrol Capacitate de introspecţie şi autoanalizăAccent pe demnitatea personală şi stima de sineCapacitatea de fixare a unor scopuri şi de urmărire a acestoraAcceptarea instituţiilor sociale şi a tradiţiilor culturaleAutoreglarea stimei de sine

Aceste repere sunt doar orientative, adolescenţii nesuprapunându-se peste acest portret robot decât într-o oarecare măsură. Comportamentele şi sentimentele descrise sunt însă considerate normale pentru fiecare dintre cele trei stadii. Problemele mentale şi emoţionale care pot interfera cu aceste stadii normale de dezvoltare se rezolvă de cele mai multe ori de la sine.3. Adolescenţa atipică

Există o serie de indicatori ai faptului că un adolescent a trecut de limitele uzualei “crize” a vârstei şi intră deja în tipare atipice, problematice. suspendare, exmatriculare sau scădere spectaculoasă în performanţa şcolară agresare verbală a celorlalţi, crize de furie apartenenţa la un grup sau o “gaşcă” necorespunzătoare pierderea interesului pentru vechile activitati care îi produceau placere, pentru sporturi sau alte hobby-

uri probleme cu legea depresie, izolare tentative de manipulare a adulţilor lipsă de motivaţie minciuni frecvente, lipsă de onestitate, furt promiscuitate sexuală idei suicidare consum curent sau doar “experimental” de alcool şi droguri

68

Renunţarea la şcoală - este mai frecventă la băieţi decât la fete- există un risc mai mare în familiile cu statut socio-economic scăzut, precum şi în cele

monoparentale- reduce drastic oportunităţile viitoare ale adolescentului şi mulţi regretă acest pas după un

timp Cauze invocate de adolescenţi:

- notele mici- faptul că nu le place şcoala sau că “nu sunt făcuţi pentru şcoală”- nivelul socio-economic scăzut al familiei (caz în care trebuie să se întreţină sau chiar să

întreţină familia)- căsătorie (mai ales la fete) /sarcină

Cauze susţinute de studiile de specialitate:- lipsa motivaţiei- stimă de sine scăzută- încurajare minimă din partea părinţilor- aşteptări mici ale profesorilor- probleme de disciplină

!! Gândiţi un proiect pentru prevenirea renunţării la şcoală în rândul adolescenţilor. Ce elemente ar trebui să includă el? (aceasta poate fi tema unei discuţii în grup, a unei discuţii cu tutorul sau doar a unei simple reflecţii personale).

Consumul de droguri- apare la vârste tot mai mici- declinul consumului în SUA şi Europa de Vest nu a adus cu sine şi declinul în Europa de Est;

dimpotrivă, consumul de droguri devine tot mai frecvent în fostele ţări comuniste- creşte riscul pentru delincvenţă

Cele mai “populare” droguri sunt: - alcoolul

- ţigările - marijuana

a) Alcoolul cauze: - dorinţa de a părea adult

- reducerea anxietăţii - impresionarea grupului - evitarea problemelor

O statistică din Statele Unite (1987) arată că în cazul adolescenţilor şi tinerilor (15-24 de ani) cauza principală de deces o constituie accidentele de circulaţie datorate consumului de alcool!!!

b) Ţigările cauza principală este presiunea grupului - raportul femei-bărbaţi ca număr de fumători tinde să se inverseze - vârsta la care încep să fumeze este tot mai mică (10-12 ani)

c) Marijuana cauze: - curiozitate

- preluarea comportamentului altor adolescenţi din grup - dorinţa de a fi adult

Consumul de marijuana este adesea văzut ca un simbol al rebeliunii împotriva valorilor parentale!!!

În România se observă lipsa educaţiei adolescenţilor în ceea ce priveşte

efectele nocive ale consumului de droguri. De asemenea, există nevoia de programe de

69

prevenţie care, pe lângă informarea cu caracter medical, să urmărească creşterea stimei de sine, a asertivităţii (pentru a rezista la presiunea grupului), formarea abilităţilor de comunicare şi de rezolvare de probleme!!!

4. Dezvoltarea fizică şi maturizarea fiziologică Atât băieţii cât şi fetele traversează schimbări fiziologice dramatice. Are loc o creştere explozivă

în înălţime, greutate, şi o dezvoltare semnificativă a musculaturii şi scheletului. Organele reproductive se dezvoltă şi se maturizează la rândul lor. Apar caracterele sexuale secundare. Schimbările fizice şi modificările bruşte ale înfăţişării afectează conceptul de sine şi

personalitatea. Efectele unei maturizări prea rapide sau dimpotrivă prea lente îşi pun amprenta asupra adolescentului, dar de obicei se “sting” la maturitate.

Impactul psihologic al maturizării sexualeFiecare copil sau tânăr are un model intern despre ce e “normal” sau “corect” să i se

întâmple o dată cu venirea pubertăţii şi despre momentul când trebuie să traverseze toate schimbările fizice pe care le presupune aceasta. Cu cât este mai mare discrepanţa dintre ceea ce crede el că ar trebui să i se întâmple şi ce i se întâmplă în realitate, cu atât impactul psihologic al acestor schimbări este mai mare.

Unul din marile paradoxuri ale adolescenţei stă în faptul că există o luptă continuă între dorinţa de a fi “tu însuţi / însăţi”, de a-ţi afla propria identitate, şi dorinţa de a fi cât mai asemenea prietenilor tăi. Orice ar putea să îl îndepărteze pe adolescent de grupul său are efecte negative, şi din această cauză tinerii sunt adesea tulburaţi de o maturizare sexuală prea rapidă sau prea lentă, pe care o cataloghează şi o resimt drept aberantă.

70

Pubertatea la feteÎn cazul fetelor, se pare că nu există o dorinţă prea mare de maturizare înaintea celorlalte fete din grup / colectivitate.

Fetele care se maturizează sexual mai rapid par să fie mai puţin sociabile, mai puţin expresive, mai introvertite şi timide. De asemenea, sentimentele lor faţă de menarhă sunt adesea negative. Foarte adesea ele au o imagine distorsionată a propriului corp şi o stima de sine mai scăzută.

De ce se consideră mai puţin atractivă o tânără “precoce” din punct de vedere fizic? Întâi, pentru că s-ar putea ca “rotunjimile” proaspăt dobândite să nu corespundă idealului androgin de frumuseţe la modă. Apoi, dincolo de aceste preocupări faţă de propria imagine corporală, ce pot duce, la extreme, şi la dezvoltarea unor reacţii anorectice sau bulimice ale tinerei fete, e posibil ca ea să reacţioneze la neliniştile celorlalţi faţă de propria sa sexualitate. Părinţii şi profesorii pot să considere că tinerele care au un corp “maturizat” sunt şi active din punct de vedere sexual, deoarece ele arată “ca şi cum...” De aceea, adulţii tratează fetele care s-au maturizat mai rapid într-un mod mult mai restrictiv şi mai dezaprobator, comparativ cu restul fetelor de aceeaşi vârstă. Chiar şi celelalte adolescente o pot privi într-un mod stereotip, determinând presiuni pe care adesea tânăra nu le poate gestiona.

Chiar dacă diferenţa de nivel, atât în raport cu băieţii, cât şi în raport cu celelalte fete, o poate face pe tânără să se simtă exclusă, s-ar părea că rodul unei asemenea experienţe este unul benefic pe termen lung - a face faţă unor astfel de probleme de timpuriu o poate ajuta să se descurce mult mai bine mai târziu.

Efectele unei maturizări prea rapide sau prea întârziate sunt cu atât mai negative cu cât este o discrepanţă mai mare între adolescentă şi colegele sau prietenele ei şi cu cât ea nu poate vedea avantajele schimbărilor care i se întâmplă.

Oricum, este greu de generalizat, deoarece efectele psihologice ale momentului maturizării biologice depind de felul în care şi adolescenta, şi cei din jurul său valorizează acest eveniment. Adulţii pot minimaliza impactul brutal pe care asemenea schimbări le-ar putea avea asupra tinerelor, pentru a le “uşura” trecerea prin aceşti ani.

Cel mai semnificativ semn de maturizare sexuală a fetelor este menarha - prima menstruaţie . În medie, acest lucru se întâmplă în jur de 121/2 ani, cam la doi ani după ce sânii au început să se dezvolte şi uterul a început să crească.

Deşi în multe culturi acest moment este celebrat ca moment al devenirii întru feminitate, primele menstruaţii nu sunt ovulatorii, şi de obicei trebuie să treacă aproximativ 12-18 luni până când organismul fetei este “gata de concepţie”. Oricum, pentru că nu există o regulă în acest sens, şansele ca fata să rămână însărcinată chiar şi în acest interval “de probă” nu trebuie să fie ignorate.

Multe tinere adolescente trăiesc acest moment ca pe un adevărat prag al trecerii înspre maturitate. Există însă şi numeroase fete care însă au trăiri mult mai negative legate de menstruaţie. Pentru multe dintre ele, menstruaţia este un adevărat “blestem”, o sursă apăsătoare de discomfort psihologic şi fizic. La aceste sentimente contribuie într-o mare măsură şi “folclorul”, care consideră că femeia, în momentul menstruaţiei, este bântuită de spirite malefice, fiind primejdioasă pentru bărbaţi şi pentru plante. În cel mai bun caz, evenimentul poate fi tolerat, dar nu valorizat pozitiv.

Şansele de apariţie a unei reacţii negative sunt cu atât mai mari cu cât menarha se instalează prea devreme sau dimpotrivă prea târziu; de asemenea, lucrurile pot fi înrăutăţite de lipsa unei pregătiri corespunzătoare, de accentuarea de către membrii familiei şi de către prieteni a aspectelor negative ale menstruaţiei, de prezenţa reală a unui disconfort fizic, şi nu în ultimul rând, de faptul că tânăra nu este gata încă să treacă pragul către viaţa de adult.

Menarha este mai mult decât un eveniment de ordin fizic; este de fapt un simbol concret al trecerii de la viaţa de fetiţă la aceea de femeie. Fetele care au deja menstruaţie sunt mult mai conştiente de propria lor feminitate; sunt mult mai interesate de relaţiile dintre băieţi şi fete, şi acordă mult mai multă atenţie propriului corp - şi “ornării” acestuia. De asemenea, par să aibă şi o personalitate mai conturată.

Din păcate, aspectele negative ale menarhei - discomfortul şi jena neaşteptate care o însoţesc - au fost mai accentuate decât aspectele pozitive. Departe de a fi un moment de celebrare a intrării în feminitate - cum se întâmplă în alte culturi, unde prima menstruaţie este sărbătorită prin cântec şi dans timp de 4 zile de către femeile mai vârstnice, şi prin “stropirea” cu polen a tinerei, ca semn al recunoaşterii fecundităţii sale de aici înainte - în lumea noastră menarha este tratată în primul rând ca o criză igienică, care trezeşte anxietăţi adesea copleşitoare, legate de nevoia de păstrare a curăţeniei şi a “mirosului frumos” al tinerei.

Există în prezent un amestec de sentimente ce caracterizează reacţia faţă de menstruaţie. Cu cât e mai bine pregătită tânăra, cu atât sentimentele sale vor fi mai pozitive - optimiste! - iar suferinţa mai diminuată. Din păcate, totuşi, un număr prea mare de adolescente nu au parte de informaţie suficientă - sau corectă! - şi de aceea păstrează amintiri extrem de neplăcute despre prima menstruaţie: de la teama cumplită că vor muri pentru că sângerează la o ruşine teribilă, care le face să nu mai dorească să iasă din casă. Mai ales dacă menarha vine prea devreme, e un eveniment mai bulversant, poate pentru că nu a fost timp destul pentru a pregăti acest moment, sau doar pentru că tânăra se simte luând-o înaintea prietenelor sale.

Cum se poate totuşi ca această experienţă să devină una pozitivă?În primul rând este nevoie de informaţie, şi mai ales de informaţie corectă - nu prea tehnică, şi nici impersonală. Fetele au

nevoie să li se ofere explicaţii legate de propriul corp, de părţile acestuia, şi de procesele pe care le vor traversa, şi la care se pot aştepta. Informaţia trebuie să fie suficientă pentru a le ajuta să înţeleagă că menstruaţia e un fenomen universal care caracterizează viaţa femeilor, şi care e diferit de o rănire sau o boală!!!

Care ar fi momentul în care părinţii pot să poarte o astfel de discuţie? Se consideră că o pot face liniştiţi de îndată ce fetei a început să i se dezvolte pieptul şi i-a apărut părul pubian. În primul rând ei trebuie să ia menstruaţia drept un lucru firesc, să nu treacă la supraprotecţie, şi să o asigure şi pe fiica lor că va fi în stare să îşi continue activităţile de până atunci: sporturi, înot, baie. E ideal dacă pot încuraja întrebările din partea fetei.

71

72

Pubertatea la băieţi

Creşterea explozivă - mai întâi în greutate, apoi în înălţime, şi în fine în forţă fizică - reprezintă primul semn evident al intrării în pubertate, chiar dacă unele modificări hormonale preced acest moment. Pe lânga explozia în creştere, un alt set de schimbări vine să marcheze transformarea băieţilor în tineri bărbaţi. Creşterea testiculelor, alungirea penisului, lărgirea sacului scrotal vor duce, către sfârşitul pubertăţii, la maturizarea organelor sexuale masculine, astfel încât reproducerea devine posibilă. Indicatorul capacităţii reproductive este ejacularea - descărcarea de lichid seminal care conţine spermă - în jurul vârstei de 13 ani. La aceste modificări vin să se adauge şi caracterele sexuale masculine secundare.

Nevoia şi dorinţa de a avea experienţe sexuale este clar legată de modificările hormonale care apar în pubertate. De obicei, interesul băieţilor pentru experienţe sexuale urmează îndeaproape momentul primei ejaculări, în vreme ce la fete perioada de latenţă este mai lungă. De aici şi problema - cel mai adesea supralicitată şi prezentată exagerat - a fetelor care sunt “hăituite” în adolescenţă de nevoile sexuale “fără astâmpăr” ale băieţilor. Pe de altă parte, prezenţa dorinţei sexuale face ca un procent foarte mare de băieţi adolescenţi (după unele statistici în jur de 80%) să recurgă la masturbaţie. Acest comportament este însă de obicei însoţit de un sentiment de vină, iar dacă nu, de ruşine, de ideea că eşti prost sau anormal. De obicei aceste sentimente negative dispar o dată cu trecerea timpului, iar masturbaţia tinde să fie practicată doar atunci când este singura formă de exprimare sexuală disponibilă. De fapt, un număr important din schimbările fizice pe care le suferă un adolescent sunt asociate mai strâns cu statutul său la vârsta pubertăţii, decât vârsta sa cronologică sau nivelul de dezvoltare cognitivă. Efectele sunt mediate şi de momentul în care apare pubertatea - dacă este prea devreme, “în grafic”, sau prea târziu, comparativ cu majoritatea colegilor sau prietenilor băiatului.Un aspect al dezvoltării în adolescenţă care este puternic afectat de pubertate şi de momentul în care se “declanşează” aceasta este imaginea corporală. Băieţii care sunt din punct de vedere fizic mai maturi tind să aibă o imagine mult mai pozitivă a propriului corp şi sunt în general “cotaţi” drept mult mai atractivi decât cei “rămaşi în urmă”.Tocmai din acest motiv, preocuparea pentru propria imagine este mai acută decât orice altceva - chiar şi la băieţi. Cei mai mulţi se privesc în oglindă şi nu le convine ce văd acolo. Ar dori să fie mai înalţi, să aibă umeri mai laţi şi o siluetă mai atletică. De asemenea, sunt îngrijoraţi în legătură cu faţa lor acneică - o problemă pentru două treimi dintre băieţi - sunt distruşi pentru că părul le este prea gras, datorită efectelor glandelor sebacee, sau sunt foarte preocupaţi de mirosul pe care îl degajă, şi încearcă să îl camufleze prin folosirea, adesea exagerată, a deodorantelor. Preocuparea pentru propriul aspect fizic nu este un semn de vanitate, ci o recunoaştere a rolului pe care atracţia fizică îl joacă în câştigarea admiraţiei sexului opus. În plus, există o legătură foarte strânsă între felul în care adolescentul îşi evaluează propriul corp, şi felul în care se gândeşte pe sine; pentru el, a arăta “îngrozitor” sau a te simţi evaluat de ceilalţi drept cineva care arată “îngrozitor” este totuna cu a te simţi “îngrozitor”. Iar acest sentiment poate fi întărit şi de faptul că tinerii care nu sunt atrăgători din punct de vedere fizic tind să aibă mai puţini prieteni decât majoritatea adolescenţilor.

Spre deosebire de fete, în cazul băieţilor problemele încep să apară atunci când întârzie momentul maturizării fizice, considerată drept “semn” al maturizării sexuale. Băieţii “rămaşi în urmă” se simt respinşi şi izolaţi, în primul rând de fete, apoi de către ceilalţi băieţi din clasă sau din grup, şi sunt forţaţi să îndure chiar dispreţul celor care nu demult erau la rândul lor ...imaturi! S-ar părea că băieţii care se maturizează mai târziu sunt mai puţin relaxaţi, mai neliniştiţi, vorbesc mai mult decât cei mai “precoce”; sunt mai dependenţi, agresivi şi nesiguri; se răzvrătesc mai mult împotriva părinţilor; nu au succes la fete şi nici nu sunt aleşi ca lideri ai băieţilor. Ei sunt mai creativi, mai flexibili, îşi folosesc mai mult imaginaţia în joc, calităţi care în general nu sunt apreciate la adolescenţi. Unele studii indică şi apariţia unor probleme mai grave - de pildă, delincvenţa juvenilă.

Studiile făcute au demonstrat că deşi decalajul fizic se reduce destul de repede, efectele asupra personalităţii sunt de lungă durată. Cei care, ca şi adolescenţi, au trăit asemenea sentimente de inferioritate sunt mult mai predispuşi la 33 sau chiar chiar 38 ani să trăiască sentimente similare, de inferioritate şi respingere. Ei par să deţină mai puţine funcţii de conducere la locul de muncă sau în organizaţii sociale, au mai puţină responsibilitate, sunt mai puţin dominanţi. Totuşi, există şi câteva caracteristici prin care îi întrec pe ceilalţi: au mai mult umor şi o viziune mai “democratică” asupra vieţii. Mai ales în contextul eliberării de tradiţionalele roluri de sex, asemenea bărbaţi par a fi mult mai adaptaţi!Bineînţeles, nu toţi băieţii care au “rămas în urmă” la vârsta pubertăţii trăiesc sentimente de inferioritate. Unii dintre ei găsesc “portiţe” pentru a excela, folosindu-şi mintea şi talentul. Performanţele lor şcolare sau realizarea în muzică şi arte plastice îi ajută să depăşească mult mai uşor dificultăţile legate de propriul lor corp, care îi trădează tocmai atunci când ar avea mai mare nevoie de el.Pe de altă parte, în ziua de azi este mult mai uşor pentru aceşti băieţi decât era cu decenii în urmă. Deoarece tinerele fete au o mai mare libertate decât li se acorda înainte, băieţii pot să îşi aleagă primele prietene dintre fete mai mici decât ei, ceea ce face ca sentimentul de izolare să fie mai puţin pronunţat. “Puterea muşchilor”, maturitatea fizică pare a fi mult mai apreciată în medii mai dezavatajate socioeconomic şi cultural. Pe de altă parte, realizarea şcolară sau vocaţională par mai adesea rezervate celor care au condiţii propice pentru asta. De aceea, impactul va fi diferit pentru fiecare adolescent şi în funcţie de mediul din care provine. Cu alte cuvinte, nevoile fiecărui adolescent sunt speciale.Cantitatea de probleme cu care sunt încărcaţi băieţii adolescenţi pare a o depăşi pe cea care le este rezervată fetelor. Pentru băieţi, schimbările fizice aduse de pubertate sunt mai agresive. Băieţii sunt mai invadaţi de acneea juvenilă decât fetele; de asemenea, vocea lor suferă oscilaţii mult mai pronunţate, care îi fac adesea să fie ţinta ridiculizărilor celorlalţi.

Dezvoltarea sexuală poate crea probleme chiar mai serioase decât dezvoltarea fizică. Mulţi băieţi sunt îngrijoraţi ca nu cumva să se producă o erecţie vizibilă într-un moment stânjenitor - de exemplu, atunci când dansează cu o fată sau când sunt în faţa clasei şi, de exemplu, au de recitat ceva. Sentimentul de vină legat de masturbaţie este de asemenea pronunţat. O sumedenie de probleme apar în mintea băieţilor şi în legătură cu mărimea organelor sexuale. Mulţi băieţi sunt “torturaţi” de ideea că penisul lor este prea mic, pe când alţii sunt îngrijoraţi de mărimea “imensă” a testiculelor şi a penisului lor. Asemenea nelinişti nu sunt dezbătute cu nimeni, sau, în cel mai bun caz, sunt mărturisite doar unor tovarăşi de vârstă atoateştiutori, care adesea cunosc doar folclorul legat de sex. De aceea, există riscul ca asemenea nelinişti să ducă la adevărate simptome nevrotice, şi mai chinuitoare ca intensitate şi durată.Deoarece băieţii trăiesc mai multe probleme legate de schimbările biologice decât fetele, şi semnele de tulburări emoţionale par a fi mai

73

frecvente în cazul lor. Dificultăţile în relaţiile cu părinţii şi profesorii sunt de asemenea mai des întâlnite. Chiar rata accidentelor mortale, a actelor violente, a sinuciderilor este de trei ori mai mare la băieţi decât la fete. De aceea atitudinea corectă a adulţilor ar trebui să fie una de apropierea mult mai autentică, şi nu neglijarea sau ridiculizarea problemelor acestei vârste.

Info Bonus: Sarcina în adolescenţă10 % dintre fetele care nu au implinit inca 18 – si cel mai adesea chiar 16 – ani ramân insarcinate anual. O mare parte dintre ele decid sa pastreze copilul. Un procent cam de 13% sufera un avort spontan. Restul apeleaza la avortul provocat, mai mult sau mai putin septic.40% din fetele care au azi 14 ani vor ramane gravide cel putin o data inainte de a implini 20 ani. Daca se decid sa pastreze copilul există o serie de riscuri crescute pentru copil :

riscurile fizice: suferinta la nastere, probleme neurologice de doua ori mai numeroase, riscul de mortalitate in primul an de viata de doua ori mai ridicat.

Nu neaparat varsta in sine pune in pericol viata copilului, daca nu si pe a mamei, ci faptul ca cel mai adesea mamele provin din medii dezavantajate, in care nu li se poate asigura o nutritie adecvata

riscuri psihice: foarte adesea copii abuzati, pentru ca mamele trec printr-un stres extrem, caruia nu pot sa ii faca fata. Lipsa unui mediu familial stabil ii face sa fie si hiperactivi, adesea agresivi. Ajunsi la varsta scolara, foarte multi vor avea performante scazute, daca nu vor ajunge chiar la abandon scolar

Adolescentele care recurg la avort o fac cel mai adesea in “ultima secunda”, cand deja interventia presupune un risc crescut, la limita primelor trei luni de sarcina. Si aceasta pentru ca cel mai adesea nu constientizeaza macar faptul ca sunt insarcinate.

De ce exista o rata atat de mare a sarcinii in randul tinerelor de 13, 14, 15, 16 ani?82% dintre adolescentele care au avut relatii sexuale, dar nu au utilizat nici o metoda contraceptiva, nu si-au pus problema sarcinii. 70% dintre adolescente dezaproba planificarea sexului. Daca totusi folosesc metode contraceptive, 45% dintre fete nu sunt «atente » atunci cand le utilizeaza. Cu toate acestea 62% dintre adolescentele care nu au folosit niciodata metode contraceptive raman insarcinate. 1 din 5 fete ramane insarcinata in prima luna de viata sexuala; jumatate din sarcinile acestei varste sunt “dobandite” in primele sase luni.Motive pentru care adolescentele nu folosesc metode contraceptive:

convingeri morale sau religioase

ignoranta

ratiuni de sanatate

cognitii „riscante”: - sexul nu trebuie planificat, ci trebuie sa fie ceva spontan- metodele contraceptive pot fi nesigure- nu poti ramane insarcinata “prima oara”- nu poti ramane insarcinata daca actul sexual are loc in anumite pozitii – de exemplu in picioare- trebuie sa ai 17 ani pentru ca sa ramai insarcinata- sexul controlat este mai putin romantic -sexul nepremeditat si necontrolat este acceptabil, dar cel planificat e doar pentru “fetele rele”

5. Dezvoltarea cognitivă

Din punctul de vedere al lui Piaget, adolescenţii ating stadiul operaţiilor formale, caracterizat prin capacitatea de gândire abstractă. Adolescenţii pot face raţionamente ipotetico-deductive, pot aborda mult mai flexibil diferitele probleme şi pot testa ipoteze.

Deşi a fost depăşit egocentrimul specific copilului mai mic, adolescentul manifestă totuşi anumite tendinţe egocentrice, care se manifestă în relaţiile cu autoritatea, în centrarea excesivă pe sine, în conştientizarea foarte “acută” a propriei persoane.

5.A. Tranziţii cognitive care au loc în adolescenţă

74

OPERAREA ASUPRA POSIBILULUI « Ceea ce este real nu reprezintă decât un subset din ceea ce este posibil, ceea ce reprezinţi tu

este doar o posibilitate desprinsă din tot ceea ce ai putea să fii ». Această deschidere a lumilor posibile face ca să sufere importante modificări capacitatea de a

contraargumenta, care se foloseşte acum de teze mult mai solide.În acelaşi timp, ideile celorlalţi nu mai sunt luate “de-a gata”, fără a pune în discuţie importanţa

lor, ci sunt luate în calcul şi alte idei alternative care pot fi la fel de importante. Capătă o mult mai mare “savoare” jocul de-a ”avocatul diavolului”.

Această capacitate de gândire ipotetică le permite adolescenţilor şi să înţeleagă logica din “spatele” argumentelor celuialt, chiar dacă nu sunt de acord cu concluziile acestuia. În plus, adolescenţii pot în acest fel să gândească şi cu un pas înainte faţă de “adversar”, să îşi planifice viitoarea mişcare şi să prevadă consecinţele alegerii uneia sau a alteia dintre alternative.

GÂNDIREA ABSTRACTĂCapacitatea de a raţiona logic asupra unor probleme abstracte deschide calea către operarea

asupra unor probleme de ordin social sau ideologic.Sunt “disponibile” poantele, proverbele, metaforele şi analogiile. METACOGNIŢIAAdolescenţii au capacitatea de a realiza un management mult mai eficient al propriei lor gândiri. De asemenea, sunt capabili să explice şi celorlalţi cum anume funcţionează cognitiv, care sunt

procesele pe care le folosesc.Tot în repertoriul lor intră acum o mai mare capacitate de introspecţie, de conştientizare de sine

şi de intelectualizare.Tot acest instrumentar foarte puternic de raţionare s-ar părea că depăşeşte volumul de cunoştinţe

disponibile pe care îl au. Aceasta ar putea fi una din cauzele dificultăţilor de adaptare pe care le trăiesc.

Mai recent, se consideră că problemele adolescenţilor vizează doar înţelegerea socială şi nu funcţionarea cognitivă în general.

MULTIDIMENSIONALITATEASunt capabili să analizeze problemele din mai multe unghiuri – sarcasmul lor de multe ori îşi are

originile aici.De asemenea, se pot descrie pe ei înşişi şi pe ceilalţi în termeni mult mai diferenţiaţi (sunt şi

timid, şi expansiv ) RELATIVISMULChestionează afirmaţiile celorlalţi şi sunt mai puţin dispuşi să accepte fapte sau adevăruri

absolute. Acest lucru este adesea exasperant pentru părinţi, care încep să se întrebe dacă nu cumva copilul lor interoghează totul doar de dragul interogării.

Valorile personale sunt şi ele puse sub semnul întrebării, până la un scepticism “de limită” – care spune că nimic nu este sigur, şi nici o cunoştinţă nu este adevărată la modul absolut, şi deci “de încredere”.

Capacitatea de a distinge realitatea de idealuri duce la perceperea, spune Elkind (1970, 1977), pentru întâia oară, a ipocriziei. Părinţii sunt detronaţi, nemaifiind “buni” şi atotcunoscători la modul absolut, ci doar simpli muritori…

Contrastele percepute acut dintre ceea ce există în realitate şi ceea ce ar fi trebuit să fie, dintre ideal şi real, fac ca să se reverse foarte mult criticism împotriva “sistemului”, a instituţiilor şi a părinţilor.

Sancţiunile sunt aplicate cu mult “spirit”, la modul satiric; ironizarea celorlalţi este o armă des utilizată, înţelesurile duble sunt speculate în conversaţie, iar o voluptate nouă este “gustată” prin abordarea subiectelor interzise…

Deziluzia provocată de realitate îi motivează să îşi construiască propriile modele (ficţionale) despre cum ar trebui să funcţioneze lumea – viziune exagerat de optimistă şi idealistă.

75

Dar prinşi în jocul condamnării ipocriziei care îi înconjoară, adolescenţii “tipici” nu sunt în stare să îşi recunoască propria ipocrizie din comportament. Deşi sunt în stare să gândească abstract, majoritatea nu au experienţa necesară pentru a-şi pune în practică propriile principii.

EGOCENTRISMULDacă de multă vreme egocentrismul preoperaţional a fost depăşit, se pare că adolescentul rămâne

totuşi egocentric. El presupune că toată lumea este preocupată de propriile gânduri şi comportamente aşa cum este el.

De aici sentimentul că se află pe o scenă unde îi sunt expuse sentimentele înaintea unei audienţe imaginare. Ca urmare, apare o exagerată conştiinţă a propriei persoane.

Ca reacţie de apărare în faţa acestui fapt, mulţi adolescenţi se retrag în sine, îşi ascund sentimentele şi preferă să fie singuri. Pornind de la prezumţia de “vinovăţie” a tuturor celorlalţi, consideră că toţi ceilalţi sunt la fel de critici ca ei înşişi, şi le “permit” acestora să le scadă stima de sine aproape instantaneu. “Toata lumea isi va da seama ca blugii astia sunt prea scurti!”

Adolescenţa este şi un timp al convingerii că are propria “istorie” sau “poveste” personală. Convingerea propriei unicităţi şi a caracterului “special” al propriei istorii poate distorsiona sau chiar nega realitatea.

“Sunt singura persoană care a fost vreodată îndrăgostită aşa!”“Tată, tu nu poţi să înţelegi ce simt”“Chiar crezi că ai trăit ceva asemănător vreodată?”

Cu alte cuvinte, nimeni nu le poate înţelege sentimentele deoarece ei sunt unici. Similaritea dintre propriile trăiri şi cele ale altora este opacă pentru ei.

Aceste distorsiuni se reflectă şi în faptul că doza de iluzii pozitive este mult mai mare – nu se poate întâmpla nimic rău, boala sau nenorocirea sunt imposibile. Atât abuzul de substanţe cât şi ignorarea măsurilor contraceptive reflectă aceste convingeri.

PSEUDOPROSTIAExaminarea multiplelor faţete ale unei probleme şi luarea în calcul a tuturor posibilităţilor

determină adesea amânarea până la blocare a deciziei. Adolescenţii devin experţi şi în identificarea unor motive ale acţiunilor celorlalţi acolo unde

acestea de fapt nu există.Deoarece stadiul operaţiilor formale în care se află le permite să considere simultan variante

alternative, adesea procedurile de raţionare sunt excesiv de complicate chiar şi în cazul problemelor simple. Lipsa unor euristici care să permită evaluarea alternativelor duce la aceste “raţionamente excesive”, care au ca şi consecinţă indecizia sau anularea acţiunii.

Deşi interpretarea adulţilor este aceea că au de-a face cu un adolescent obraznic sau stupid, din punct de vedere psihologic se consideră că este vorba de un “dezechilibru cognitiv” - abilităţi cognitive care depăşesc temporar baza de cunoştinţe, deci experienţa adolescentului.

5.B. Dezvoltarea cognitivă şi gândirea formală

Moshman (1998), referindu-se la sfera cognitivă a adolescenţilor, distinge între:1) Inferenţe – care apar automat, inconştient, constând în generarea unor cogniţii noi din altele

preexistente.2) Gîndire inferenţială – care se referă la coordonarea conştientă a inferenţelor în vederea obţinerii

unui scop precis; modificările semnificative apărute în adolescenţă şi preadolescenţă vizează: luarea deciziilor; rezolvarea de probleme;

76

planificarea; testarea ipotezelor.

3) Raţionamentul – acum se achiziţionează raţionamentul deductiv; Silogismul = deducerea unei concluzii din două premise care au un element

comun; Apar progrese în reprezentarea mentală a premiselor, combinarea euristică a

acestora, asertarea unei mulţimi de concluzii sub forma experimentelor mentale şi testarea concluziilor, alegându-se varianta cea mai corectă din punct de vedere logic;

Raţionamentul ipotetico-deductiv premisa 1: dacă p atunci qpremisa 2: afirmăm/negăm antecedentul (p) sau consecventul (q)

Raţionamentul liniar Trecerea de la operarea în real la cea în posibil (fantasmare).

6. Dezvoltarea socială şi dezvoltarea personalităţii Una din sarcinile majore ale adolescenţei o reprezintă formarea unei identităţi

personale, înţelegerea propriei persoane drept o entitate distinctă de toţi ceilalţi, dar în acelaşi timp coerentă şi integrată transsituaţional.

Info Bonus: Relaţia adolescenţi-părinţi dincolo de mituri

Cel mai frecvent întâlnit mit referitor la relaţiile dintre părinţi şi copiii lor adolescenţi este că aceştia nu se pot înţelege. Numeroase studii arată însă că relaţiile din cadrul familiei sunt mai armonioase decât apar ele în “folclor” şi că adolescenţii caută de fapt aprobarea părinţilor.Tensiunea care apare o dată cu intrarea copilului în adolescenţă este prezentă de ambele părţi ale relaţiei. Adolescenţii simt tensiunea între dorinţa de a se separa de părinţi şi înţelegerea faptului că încă depind foarte mult de aceştia. De partea “opusă”, părinţii resimt şi ei ambivalenţa dintre dorinţa de a-şi vedea copiii independenţi şi aceea de a-i ţine totuşi cât mai mult dependenţi de ei.

În lipsa unei comunicări deschise a acestor stări contradictorii este firesc să apară conflictele. Dacă modul de abordare a problemelor de către părinţi este unul negativ (negative affect), adică implică ostilitate, constrângeri nejustificate, acte agresive, adolescentul va învăţa acest model de rezolvare de probleme şi îl va aplica în viitor şi în alte situaţii.Kim, Conger, Lorenz, Elder (2001) arată că înteţirea conflictelor din familiile cu copii adolescenţi se datorează reciprocităţii dintre modalităţile negative de abordare a problemelor de către cei implicaţi. Ei explică, după o analiză atentă a 451 de familii, faptul că comportamentul negativ al părinţilor creşte probabilitatea comportamentului negativ al copilului care la rândul lui accentuează conflictul iniţial. Acesta este menţinut aşadar datorită reciprocităţii interacţiunii şi nu atât datorită comportamentelor luate separat (respectiv, comportamentul ostentativ al adolescenţilor şi interdicţiile părinţilor).

În acelaşi studiu, autorii arată că acest model de rezolvare de probleme este transferat ulterior de către tânăr/ă (fostul adolescent) în relaţia de cuplu, ceea ce “ameninţă” stabilitatea şi calitatea relaţiei.

În consecinţă, am putea urma câteva sugestii pentru a evita conflictele acute şi modelele inadecvate oferite adolescenţilor:

- exprimarea deschisă a emoţiilor

77

creşte creşte

Modalitate de abordare negativă din partea

părinţilor

Modalitate de abordare negativă din partea

adolescenţilor

Modalitate de abordare negativă a problemelor în relaţii viitoare

(de ex. cu partenerul)

Transfer

- evitarea etichetelor şi a blamării- descoperirea împreună a unor strategii rezolutive eficiente în situaţiile conflictuale- conştientizarea faptului că orice relaţie implică şi apariţia unor conflicte- considerarea adolescentului ca partener egal în discuţii- oferirea gradată a independenţei- protejarea lor de erorile datorate lipsei de experienţă- încrederea în capacitatea lor de a face faţă riscurilor- discutarea oricăror teme care îi frământă- ascultarea şi luarea în considerare a argumentelor lor- explicarea motivelor din spatele unei decizii referitoare la ei- evidenţierea şi recompensarea comportamentelor dezirabile

Bibliografie:- Băban, A. (2001) – Consiliere educaţională, Cluj-Napoca.- Kim, K. J., Conger, R., Lorenz, F., Elder Jr, G. (2001) – Parent-Adolescent Reciprocity in Negative Affect and Its

Relation to Early Adult Social Development, Developmental Psychology, 37, 6, 775-790.- Papalia, D., Olds, S. (1992) – Human Development, Fifth edition, McGraw-Hill, Inc.

Centrarea pe propria persoană, legată de modificările fizice care au loc în pubertate şi de descoperirea identităţii, poate pendula între narcisism şi ură pentru propria persoană / autodepreciere. Dacă există o discrepanţă prea mare între conceptul de sine şi sinele ideal, pot uşor să apară anxietatea şi hipersensibilitatea.

Anxietăţile legate de viitor pot duce la diverse strategii de autoapărare:Izolare emoţională, care duce la pasivitate, apatie, cinism, scăderea nivelului de aspiraţii;Negarea realităţii, cu retragerea din orice competiţie, “îmbolnăvirea” în perioade de

examene, perioade de indecizie şi de refuz al problemelor stresante;Fantasmare, vise cu ochii deschişi, pentru a compensa realitatea sau dimpotrivă pentru a

“suferi” ca un veritabil erou neînţeles, o victimă a propriului curaj;Raţionalizare, de tipul “strugurilor prea acri”.

Relaţiile cu părinţii încă joacă un rol foarte important în dezvoltarea adolescenţilor.

Prieteniile devin mult mai intime; se dezvoltă relaţii apropiate şi cu persoane de sex opus.

Presiunile grupului de prieteni sunt foarte puternice şi în cazuri extreme duc la acte antisociale.

Un studiu realizat de Hamm (2000) abordează criteriile de selecţie a prietenilor de către adolescenţi americani de origine africană, asiatică şi europeană. Se pare că alegerea prietenilor se face în primul rând după criteriul consumului (comun) de substanţe (alcool, tutun, droguri), pe locul doi fiind orientarea academică şi abia pe locul trei identitatea etnică. Dintre toate cele trei subgrupuri studiate, cel al tinerilor de origine africană par a opta cel mai pentru prieteni de identitate etnică similară.

Similaritatea însă nu pare un criteriu absolut, ci doar unul relativ. Adolescenţii nu aleg în mod necesar să fie alături de cei care au orientări identice cu ale lor, ceea ce implică o recunoaştere sporită a diversităţii pe care o presupune această vârstă.

78

Sexualitatea influenţează masiv dezvoltarea identităţii adolescenţilor. Către sfârşitul adolescenţei se consideră că opţiunile sexuale sunt deja clarificate şi stabile. Nu există însă o regulă generală în această privinţă.

Identitatea sexuală nu este pe deplin asumată şi urmată cu consecvenţă în adolescenţa târzie, după cum rezultă din datele unui studiu longitudinal efectuat de Diamond (2000) pe un grup feminin minoritar (non-heterosexual) cu vârste cuprinse între 16 şi 23 ani. Din cele raportate, rezultă că jumătate din subiecţi şi-au schimbat identitatea sexuală de mai multe ori. Şi comportamentul sexual manifest a contrazis orientarea subiecţilor, un sfert dintre lesbiene având contact sexual cu bărbaţi. Studiul sugerează faptul că identitatea sexuală şi comporamentul sexual prezintă o mult mai mare fluiditate, cel puţin la femei, chiar dacă sentimentele de atracţie sexuală par să aibă o constanţă mai mare.

“Încărcătura” emoţională a vârstei poate duce la la stări anxioase şi depresive, concretizate într-o incidenţă crescută a tulburărilor comportamentului alimentar, a consumului de droguri, a tentativelor suicidare.

SumarAdolescenţa este o perioadă caracterizată prin probleme specifice, care trebuie rezolvate pentru a putea

face saltul la viaţa adultă – independenţa faţă de părinţi, adaptarea la propria maturizare sexuală,

dobândirea identităţii personale. Există trei etape, mai mult sau mai puţin convenţional delimitate, ale

adolescenţei – pubertatea, adolescenţa de mijloc şi adolescenţa târzie. Nu toţi adolescenţii răspund în mod

„tipic” la solicitările aceastei vârste, dovadă incidenţa crescută a comportamentelor problematice (refuzul

şcolar, consumul de substanţe, suicidul, sarcina). Există modificări fizice marcante, dintre care maturizarea

sexuală are un masiv impact asupra adolescentului. Din punct de vedere cognitiv există o serie de

particularităţi – operarea asupra posibilului, multidimensionalitatea, relativismul, egocentrismul, gândirea

abstractă, pseudoprostia, metacogniţia. Dezvoltarea personalităţii este marcată de căutarea propiei identităţi.

Din punct de vedere social relaţiile cu prietenii sunt esenţiale, dar cele cu părinţii sunt încă la fel de

importante şi nu presupun în mod necesar conflicte.

Cuvinte-cheie: adolescenţă. maturizare, identitate, sexualitate, tranziţii cognitive, grup de prieteni,

consum de substanţe

Exerciţii

A)Exerciţii de auto-evaluare a cunoştinţelor acumulate :

1. Adolescenţii care se maturizează mai repede adesea se simt:a. presaţi de adulţi să se comporte mai maturb. izolaţi de colegic. conştienţi de propria lor persoanăd. toate cele de mai sus

79

2. Mihai este foarte îngrijorat de faptul că toţi ceilaţi îl privesc, îl judecă şi nu îl înţeleg. Acesta este ceea ce psihologii numesc

a. egocentrism al adolescentuluib. comportament centrat pe sinec. decentrared. conştiinţă de sine

3. Maturizarea timpurie la băieţi duce la:a. statut superior printre colegib. scădere temporară în forţa fizicăc. abilitate atletică redusăd. apariţia întârziată a caracterelor sexuale secundare

4. Care din următoarele sarcini este identificată ca fiind esenţială pentru adolescenţă?a. independenţa emoţională de părinţib. alegerea unei carierec. relaţiile sexualed. toate acestea

5. Care din raţiunile următoare explică de ce adolescenţii nu folosesc contraceptive?a. consideraţii religioaseb. raţiuni de sănătatec. ignoranţăd. toate cele de mai sus.

6. De ce adolescenţa este un moment de stres deosebit de intens?a. problemele sunt mult mai severeb. adolescenţii nu au abilităţile cognitive necesare pentru a rezolva problemec. este un stadiu psihosexual criticd. noi probleme apar calitativ diferite datorită progreselor în dezvoltarea cognitivă

7. Fiica dumneavoastră de 11 ani este îngrijorată pentru că toate prietenele ei au deja menstruaţie, iar ea nu; cel mia bun sfat pe care aţi putea să i-l daţi ar fi:

a. nu te îngrijora, deja eşti mai înaltă, ai crescut şi vei fi în curând o domnişoară frumoasăb. e destul timp; la majoritatea fetelor menarha nu apare până la cincisprezece anic. fii fericită că încă nu a început menstruaţia, pentru că ea nu îţi va aduce decât deprimare şi

discomfortd. fii fericită că încă nu a început menstruaţia, pentru că de atunci încolo vei putea rămâne

însărcinată şi noi nu vrem asta

B)Teme pentru dezbatere:

1. Explicaţi relativismul ca trăsătură a dezvoltării cognitive la vârsta adolescenţei.2. Ce exprimă “dezechilibru cognitiv” al adolescenţilor?3. Consideraţi că există cu adevărat o criză a adolescenţei ?

80

Răspunsuri la exerciţiile de auto-evaluare:

1:c; 2:a; 3:a; 4: d; 5:d;6:d; 7:a

MODUL 5

VÂRSTA ADULTĂ

I. VÂRSTA ADULTĂ TÂNĂRĂ ŞI

VÂRSTA ADULTĂ „DE MIJLOC”

Ce înseamnă a fi matur? În funcţie de diverse perioade, în cadrul diverselor culturi, putem vorbi de

diferite standarde pentru maturitate: realizarea păcii sufleteşti, căutarea cunoaşterii, a individuaţiei, a

înţelepciunii… psihologia dezvoltării încearcă să trateze aceste încercări din perspectiva de ansamblu a

ajustării individului într-un mod matur la cerinţele vieţii de adult.

Obiective operaţionale:

După lectura acestui capitol, ar trebui să fiţi capabili să:

Prezentaţi caracteristicile etapelor identificate în dezvoltarea adultă a individului

Expuneţi asumpţiile disfuncţionale considerate de Gould a caracteriza respectivele

etape

Identificaţi tipuri de relaţii matrimoniale aşa cum au fost descrise de Cuber&Harroff

Enumeraţi mecanisme de adaptare mai mult sau mai puţin adaptative expuse de Vaillant

Explicaţi câteva din cauzele şi să oferiţi posibile remedii la problema epuizării prin

muncă (job burnout)

Identificaţi caracteristicile crizei vârstei de mijloc şi ce înţeleg Farrell şi Rosenberg prin

individul “pseudo-dezvoltat”

Sub rezerva permanentă a specificităţii culturale, cercetările au evidenţiat existenţa a trei etape generale în

dezvoltarea adultă: vârsta adultă tânără, vârsta adultă „de mijloc” şi vârsta adultă târzie sau vârsta a treia.

Primele două etape vor fi abordate în capitolul de faţă. Aceste etape, deşi atunci când sunt particularizate la

nivelul individului capătă note specifice, au totuşi un grad de universalitate în ceea ce priveşte asumpţiile

81

fundamentale ce caracterizează respectiva perioadă şi problemele tipice cu care se confruntă persoanele

adulte.

1. Adultul tânăr - 20-40 ani

Această perioadă se subîmparte la rândul său în mai multe etape.

1.A. Tranziţia de la adolescenţă la vârsta adultă 20-22

ani

Situaţii solicitante : 1. Separarea de părinţi şi dobândirea independenţei

financiare şi psihologice

-18 % rămân în proximitatea fizică a părinţilor şi păstrează relaţii apropiate cu

aceştia

-20 % intră în conflicte serioase cu părinţii, care au ca rezultat separarea

-62 % trec printr-o separare “geografică” şi psihologică , fără a simţi existenţa

conflictului.

2. Renunţarea la multe persoane semnificative (grupul de

prieteni, profesorii, alte persoane de referinţă)

3.Schimbări în viaţa socială (facultate, armată,

întemeierea propriei familii) şi în percepţia propriei persoane

Toate aceste solicitări pot duce la instalarea unor sentimente de pierdere, de frică, de insecuritate.

Levinson (1978) consideră că în această fază de „adult novice”(cum o numeşte el), la bărbaţi începe să ia

naştere un “vis personal”, despre modul în care va arăta viaţa lor în termeni de carieră. La femei acest vis,

spune Levinson, este absent, ele fiind focalizate pe viaţa de familie şi existenţa în comunitate.

?! Consideraţi că e nevoie de adaptarea viziunii anilor 1970-1980 la realitatea de azi ?

Gould (1978) afirmă că există câteva asumpţii fundamentale ale acestei vârste care trebuie depăşite pentru a

putea trece la fazele următoare ale vieţii. Ele sunt rămăşiţe ale unor credinţe din copilărie, care, deşi obiectiv

privite sunt evident false, afectează individul într-un mod subtil .

a) ” Totdeauna voi aparţine părinţilor mei şi voi crede în lumea lor”

b) ” Pot vedea lumea doar prin ochii părinţilor mei “

82

c) ” După ce voi deveni independent va fi un dezastru”

d) ” Nu deţin proprietatea asupra propriului meu corp”

e) ” Părinţii sunt singura mea familie”

Aceste asumpţii nu sunt explicite şi nu trebuie să apară la toţi indivizi; pentru o confruntare activă cu ele în

orice moment al vieţii de adult, Gould sugerează şapte paşi a ceea ce ar constitui un “dialog intern” cu aceşti

“demoni” rămaşi din perioada copilăriei:

1. recunoaşterea stării de tensiune şi confuzie pe care o trăieşte individul2. acceptarea faptului că oamenii nu au încotro şi trebuie să se confrunte cu o realitate contradictorie3. acceptarea impactului pe care asumpţiile de mai sus îl au asupra comportamentului propriu şi asupra

stării interne 4. sesizarea contradicţiei dintre aceste asumpţii şi un mod cu adevărat adult de a privi realitatea5. “testarea realităţii” pentru a conştientiza care sunt de fapt expectanţele pe care le persoana le are de la

orice eveniment6. lupta cu tendinţa puternică de respingere a oricăror dovezi care ar putea infirma respectivele asumpţii7. atingerea unei viziuni integrative a realităţii, cu contradicţiile ei inevitabile

Direcţii de dezvoltare – ideale - (identificate de White,1975)

a) Stabilizarea identităţii eu-lui: sentimentele unui individ despre propria persoană sunt mai ferme decât în

orice perioadă anterioară de dezvoltare, Eu-l nu poate fi serios afectat, cum era în timpul copilăriei sau

adolescenţei.

b) Independenţa relaţiilor personale: Sunt mai sensibili la nevoile celorlalţi (depăşirea egocentrismului din

perioada adolescenţei), îşi stabilesc prieteniile şi relaţiile sociale după criterii proprii, manifestând

selectivitate.

c) Manifestarea activă a intereselor: pe măsură ce acestea se cristalizează, vor determina tot mai multe din

opţiunile tinerilor.

d) Umanizarea valorilor: tinerii sunt mai conştienţi de aspectele umane ale valorilor, care sunt importante

mai puţin la nivel teoretic cum se întâmpla anterior şi mai mult ca efecte şi acţiuni reale.

e) Extinderea ocrotirii: interesul pentru bunăstarea generală a celorlalţi, pentru asumarea de roluri active în

scopul asigurării acesteia.

83

1.B.Adultul tânăr propriu-zis - 22-28 ani

Ce se întâmplă la nivel fizic?

Înălţimea maximă a fost deja atinsă de femei cam la 18 ani, de bărbaţi la 20; apar modificări nesemnificative

în acest compartiment; după 26 de ani, discurile vertebrale încep să se apropie, cauzând treptat scădere în

înălţime.

Greutatea creşte corespunzător cu scăderea ratei metabolismului bazal, adică a cantităţii minime de energie

de care are nevoie un individ într-o stare de relaxare.

Personalitatea şi dezvoltarea socială

Persoana este confruntată acum cu două impulsuri distincte:

-datoria şi dorinţa de a explora cât mai multe aspecte ale mediului atât de diversificat.

-impulsul lăuntric şi datoria de a se dedica familiei şi/sau profesiei.

În această perioadă, atât în cazul bărbaţilor cât şi în cel al femeilor, se dezvoltă relaţii foarte speciale

(Levinson, 1978):

La bărbaţi: - relaţia cu un mentor: acesta îl ajută în realizarea visului personal, îl susţine, îl ghidează.

Relaţia poate să sufere o ruptură în momentul în care “ucenicul” ajunge la acelaşi nivel sau chiar îşi

depăşeşte mentorul.

- relaţia cu femeia specială: aceasta îl sprijină în realizarea visului personal şi care îi oferă o

relaţie „totală”

La femei: - preocupare pentru găsirea bărbatului special.

?! Cât de valide sunt aceste tipologii în momentul de faţă??! Cât de valide sunt aceste tipologii în momentul de faţă?

Info Bonus : Tipuri de rela ţii matrimoniale

Sociologii John F.Cuber şi Peggy B. Harroff au studiat diverse aspecte din cadrul căsătoriilor a

211 persoane, toate provenind din pătura medie sau superioară a societăţii, căsătoriţi de cel puţin

zece ani şi fără nici o intenţie de a divorţa. Pe baza numeroaselor interviuri şi chestionare

completate, s-a ajuns la alcătuirea unei tipologii care ar reflecta tipuri diverse de interacţiune din

cadrul căsătoriei:

84

Obişnuit-conflictuală

Conflictul şi tensiunea continuă ar caracteriza acest tip de căsătorie, deşi cuplurile încearcă de

obicei să ascundă intensitatea divergenţelor faţă de copii, vecini sau rude. Incompatibilitatea e

evidentă în acest tip de căsătorii şi conflictul este, măcar ca potenţialitate, mereu prezent.Cuber şi

Harroff speculează că la un nivel mai profund, cuplurile au oarecum nevoie de această tensiune,

conflictul fiind un mod de coeziune. Una dintre femeile încadrate în acest tip de relaţie, întrebată de

ce nu se gândeşte la divorţ, exclama: “La divorţ ? Niciodată ! La crimă ? În fiecare zi !”

Lipsită de viaţă

În acest tip de căsătorie, cuplurile descriu că au fost odinioară “extraordinar de îndrăgostiţi” şi

foarte apropiaţi în primii ani ai relaţiei. Cu trecerea timpului însă, şi-au pierdut pasiunea de

odinioară, relaţia a devenit apatică şi lipsită de viaţă. În ciuda faptului că locuiesc încă împreună,

într-o stare de amuţire suspendată între două vorbe, continuitatea relaţiei e asigurată de confortul şi

siguranţa dobândite: ceea ce sociologii denumesc : “colivia obişnuinţei”.

Pasivitate mutuală

Aceste căsătorii se aseamănă foarte mult cu cele lipsite de viaţă, deosebit fiind faptul că ele au fost

lipsite de pasiune încă de la început; unele cupluri văd în asta o chestiune de convenienţă, un

aranjament ce se conformează expectanţelor sociale şi le asigură confortul dorit fără a crea noi

probleme.

Vitală

În căsătoria de acest tip, cuplul este unit în principalele activităţi ale vieţii, psihologic şi afectiv

vorbind; legătura maritală este de fapt esenţa acesteia pentru ambii parteneri. Un soţ observa:

“Lucrurile pe care le facem împreună nu sunt plăcute în sine, bucuria vine din faptul că le trăim

împreună. Dacă nu ar fi ea, nu m-ar interesa de barcă, de lac sau de orice distracţie s-ar întâmpla

acolo.”

Fiecare dintre parteneri găseşte că orice activitate e banală şi neinteresantă dacă celălalt nu este

prezent, relaţia le domină gândurile şi acţiunile.

Totală

85

Căsătoria totală este la fel cu cea vitală, dar interconexiunile sunt mai numeroase, soţii încearcă să

rezolve cel mai mic conflict, pentru ca nici o tensiune să nu le afecteze relaţia; deindividualizarea

este evidentă, de fapt cei doi devin unul.

Aceste împărţiri nu corespund unei gradaţii a fericirii sau reuşitei matrimoniale, reflectă doar

diverse moduri de ajustare şi diverse concepţii referitoare la căsătorie.

?! Consideraţi că aceste tipologii se regăsesc într-o formă „pură” în realitate??! Consideraţi că aceste tipologii se regăsesc într-o formă „pură” în realitate?

Gould (1978) consideră că există şi la această vârstă câteva asumpţii implicite care trebuie depăşite:

“ Dacă fac ceea ce trebuie, răsplata va veni de la sine .“

“ Ce nu pot face eu pentru mine, vor face cei dragi.”

1.C. Tranziţia (criza) de la 30 ani - 28-30 ani

Această etapă are mai multe caracteristici :

-Apare dorinţa profundă de a-ţi schimba viaţa, paternul de existenţă.

-Criza poate începe cu o depresie profundă, o realizare a tot ce nu ai făcut şi un regret apăsător.

-Strategia de coping utilizată cu succes în această perioadă presupune o re-focalizare, fie dinspre carieră

înspre familie, fie invers.

Info Bonus: Consumarea prin muncă (Job Burnout)

Munca, ce odinioară a fost sursă de satisfacţii, poate deveni în timp o cauză de neîmplinire, simptomele cele

mai frecvente fiind plictiseala, apatia, eficienţa redusă, deziluzia, frustrarea şi chiar deznădejdea (Brody,

1982). Se disting de obicei trei stadii ale procesului: la început individul se simte obosit, stors, ca şi cum nu

ar mai avea nimic de oferit. Apoi, devine treptat din ce în ce mai cinic, mai “de piatră” până ca în final să

declare că toată cariera sa a fost un insucces şi că eforturile sale au fost irosite.

Victimele acestui fenomen sunt de obicei persoane extrem de eficiente, competente şi energice, care au

avut tendinţa de a fi idealiste şi dedicate, aspirând să schimbe ceva sau “facă lumea mai bună” (interesant e

că asistentele sunt îndeosebi predispuse acestor consecinţe, urmate “în top” de avocaţii specializaţi în

divorţuri, ofiţerii de poliţie, profesorii, cei ce lucrează în ospicii sau alte profesii ce au de-a face cu sănătatea

86

mentală a oamenilor). Alte victime sunt persoanele foarte ambiţioase ale căror impulsuri creative sau de

obţinere a puterii au fost mereu amânate de diverse evenimente .

Insight-ul constant şi conştientizarea propriilor nevoi sunt probabil cel mai bun mod de a preveni acest

punct de cotitură, dar din păcate persoanele prinse în muncă au rareori timpul suficient să se oprească şi să-

şi analizeze rezultatele efortului neîntrerupt; se pare că un alt mod de contracarare ar fi dezvoltarea din timp

a unor ocupaţii alternative ce ar provoca satisfacţii şi ar întări respectul de sine al acestor persoane. De

asemenea, ele trebuie să înveţe să spună “nu” când e cazul, să-şi fixeze standarde realiste şi să savureze

micile bucurii de zi cu zi. Se recomandă luarea forţată a unei perioade de relaxare sau de activitate – dar alta

decât ocupaţia principală a individului; dacă problema se agravează, se poate ajunge la nevoia unui ajutor

de specialitate. (Farber,1983).

Din nou adultul trebuie să depăşească unele asumpţii disfuncţionale (Gould, 1978):

“ Viaţa este simplă şi controlabilă.”

“ Nu sunt ca părinţii mei. “

“ Pot vedea şi înţelege clar ce se întâmplă celor apropiaţi mie .“

I.D. “Aşezarea” - 30/33- 40 ani

- Aceasta este perioada unor alegeri majore în jurul cărora se vor construi noile structuri ale vieţii

individului.

- Doar acum se consideră că persoana devine un adult veritabil.

- Acum se manifestă seriozitate în luarea deciziilor.

- Datorită liniştii interioare dobândite, performanţele sunt net superioare.

Ierarhia mecanismelor de adaptare (Vaillant, 1980 )

Psihotice (în psihoze,

vise, copilărie)

Imature (în depresie

severă, tulburări de

personalitate şi

adolescenţă)

Nevrotice (posibile la orice

individ)

Mature (întâlnite la

adulţii “sănătoşi”)

Negarea Distorsiunea Proiecţia

iluzorie

Fantazarea (asociată cu refuzul realităţii)

Proiecţia Ipohondria

Intelectualizarea (izolarea, comp. Obsesiv)

Represia Conversiunea Fobiile

Sublimarea Altruismul Suprimarea Anticiparea Umorul

87

Comportamentul pasiv-agresiv (masochism)

Disocierea (negarea nevrotică)

2. Adultul mediu (vârsta adultă de mijloc)-

40-60 ani

Ce se întâmplă la nivel fizic?

Particularităţile aceastei vârste:

Tonusul muscular şi flexibilitatea musculară scad Adaptarea ochilor la lumină intensă e mai înceată, la fel scade capacitatea de focalizare pe obiecte foarte

apropiate, persoanelor le e mai greu să distingă între tonuri de albastru şi verde După vârsta de 40 de ani scade capacitatea de a detecta unele sunete de frecvenţe mai înalte, la fel de a

distinge între unele consoane, în special f, g, s, t, z, ş (Marshall,1981)Totuşi , la această vârstă, deşi simţurile nu sunt la fel de acute ca înainte, varietatea de stimulări posibile

compensează relativul deficit.

88

2.A. Criza vârstei de mijloc (40-45 ani)

Până la vârsta de 40 de ani, persoanele reuşesc să-şi păstreze, faţă de sine în primul rând, o imagine tânără

(sau cel puţin evenimentele care se succedă continuu nu le-au lăsat timpul necesar meditaţiei asupra trecerii

şi transformărilor inevitabile). Cam la această vârstă, individul e confruntat cu acumularea de dovezi privind

declinul său în ce priveşte capacităţile fizice, mnezice sau entuziasmul implicării într-o sarcină. Levinson

observa că bărbaţii realizează puterea lor destructivă, considerându-se “continuatori ai poveştii

dezumanizării omului faţă de om”: dacă acest aspect e conştientizat, poate fi convertit într-o demersuri

creative, care ar compensa implicaţiile negative ale manifestării puterii dobândite după o anumită vârstă.

Alte aspecte tipice ale acestui interval :

- Apare conştientizarea morţii

- Încep să dispară mulţi dintre oamenii importanţi din viaţa adultului.

- Are loc o reevaluare a propriei vieţi şi o conştientizare mai ales a ceea ce persoana nu a realizat.

- Copiii săi devin adolescenţi, ceea ce duce adesea la conflicte între generaţii (adulţii au fost numiţi în această

fază “generaţia sandwich”, prinşi pe de o parte între părinţii lor din ce în ce mai slabi şi neputincioşi şi pe de

altă parte între copiii ce au nevoie de tot sprijinul şi grija lor) .

- Încep să fie conştienţi de sexualitatea în curs de maturizare a copiilor lor în paralel cu semnele “stingerii”

propriei vieţi reproductive.

- Apar modificări de ordin fizic: la această vârstă începe declinul senzorial şi motor. De exemplu la ambele

sexe se constată o scădere a acuităţii vizuale, alterarea sensibilităţii gustative. De asemenea, sunt din ce în ce

mai prezente minusuri în forţa musculară sau în coordonarea motorie. Timpul de reacţie scade per ansamblu

cu 20%. Aceste deficite fizice pot fi compensate prin baza de cunoştinţe de care dispune individul şi prin

modalităţi de stimulare lărgită.

Din punct de vedere sexual, se înregistrează modificări ale capacităţii reproductive. La femei menopauza are

ca şi consecinţă apariţia osteoporozei şi creşterea riscului de boli cardiovasculare, datorită nivelului redus de

estrogeni. Menopauza are însă şi un impact psihologic masiv, care poate să ducă la depresie; dar ca şi în

cazul adolescenţilor, nu este vorba neapărat de modificări anatomice, cât de atitudinea faţă de schimbările

corporale – atât cea a propriei persoane, cât şi a celor din jur. La bărbaţi apar de asemenea modificări

hormonale, fluctuaţii ciclice care determină o alterare a fertilităţii.

Se vorbeşte în general despre un dublu standard al vârstei de mijloc, deoarece semnele îmbătrânirii sunt

valorizate diferit la cele două sexe. De exemplu, părul care începe să încărunţească face ca bărbaţii să fie

cotaţi drept şi mai atractivi, în vreme ce la femei este semn că „au trecut pragul” vârstei a treia. Acest dublu

standard afectează relaţiile de cuplu.

89

- Maximum-ul de expectanţe realizabile referitoare la carieră se definitivează; de asemenea, e tot mai greu să

se păstreze “la zi” cu ritmul schimbărilor din propria profesie

Interesantă e poziţia relativ diferită a unor cercetători cum ar fi Farell & Rosenberg (1981), care contestă

existenţa unei crize a vârstei de mijloc per se, considerând în schimb că individul, confruntat cu stresori

inevitabili oricărei perioade de dezvoltare, poate dezvolta un mod specific de a le face faţă, ce determină o

aşa-numită “auto-izolare”, căreia îi corespunde o negare a sentimentelor de slăbiciune ce se ascunde sub

diverse măşti. Totuşi, nu poate fi ignorată şi categoria de persoane care, printr-o confruntare activă cu stresul,

îl depăşesc şi se simt în deplin control asupra propriei vieţi. O tipologie posibilă a răspunsurilor la stresul

vârstei de mijloc e prezentată în tabelul de mai jos ( după Farrell & Rosenberg, 1981):

Negarea stresului Confruntare activă cu

stresul

Nes

atis

făcu

t

Punitiv-Realist

1) Creşterea autoritarismului

2) Insatisfacţia asociată cu cele mai mici

confruntări externe

3) Conflictul cu copiii

Anti- Erou

1) Izolare accentuată

2) Luptă pentru definirea unei identităţi

de sine

3) Interiorizare

4) Neimplicare interpersonală

5) Autoritarism scăzut

S

atis

făcu

t

Pseudo-Dezvoltat

1) Se arată mereu satisfăcut2) Atitudini rigide3) Îşi neagă sentimentele4) Scoruri înalte la anxietate şi depresie

nemanifeste5) Predispus la apariţia unor simptome

organice

Transcendent-Generativ

1) Evaluează trecutul şi prezentul cu

un simţ rezonabil de satisfacţie

2) Simptome reduse de insatisfacţie

3) Nu îi e frică de sentimentele proprii

4) Acceptă out-grupurile

5) Simte că are control asupra

destinului propriu

2.B. Reorientare (ieşirea din criză) - (45-60 ani)

90

Acesta este un interval fructuos al maturităţii depline, în care individul poate ajunge la apogeul în carieră, în

succesul financiar, în poziţia socială.

- femeile devin mai masculine, se concentrează mai mult asupra vieţii lor profesionale, se implică mai mult

în viaţa socială (organizaţii, partide), devin asertive, impunătoare

- bărbaţii încep să fie mult mai orientaţi spre viaţa de familie, devin mai calzi, tandri

- şi adulţii de 45-60 de ani pot să-şi însuşească noi abilităţi.

Din punctul de vedere al rezolvării problemelor practice, persoanele de această vârstă au performanţe mult

superioare celor tinere.

SumarPe parcursul acestui capitol v-aţi familiarizat cu diverse aspecte ale dezvoltării adulte, prezentate într-o

ordine ce ar corespunde succesiunii unor etape generale de transformare, fiecare înfăţişată cu solicitările,

achiziţiile şi modalităţile de coping specifice la nivel biologic, cognitiv şi interpersonal.

Cuvinte-cheie: tranziţie, asumpţii disfuncţionale, tipuri de relaţii matrimoniale, criză, job burnout, mecanisme

de adaptare, răspuns la stres, aşezare, reorientare

91

În loc de concluzie….

Sarcini de dezvoltare ale adulţilor (după Chickering & Havighurst):

16-23 aniadolescenţă târzie

- Obţinerea independenţei emoţionale- Pregătirea pentru căsătorie şi viaţa de familie- Alegerea şi pregătirea unei cariere- Dezvoltarea unui sistem etic

23-35 aniadult tânăr

- Alegerea unui partener- Întemeierea unei familii- Obţinerea unei slujbe- Asumarea de responsabilităţi civice

35-45 anitranziţia vârstei de mijloc

- Adaptarea la schimbările în cerinţele locului de muncă- Revizuirea planurilor de carieră- Redefinirea relaţiilor de familie

45-57 aniadult propriu-zis

- Menţinerea carierei sau redirecţionarea profesională- Stabilizarea relaţiilor de familie- Ajustarea la schimbările biologice

57-65 aniadult târziu

- pregătirea pentru pensionare

65…vârsta a treia

- Ajustarea la pensionare- Ajustarea la declinul sănătăţii şi forţei- Afilierea la grupuri în vârstă- Menţinerea integrităţii personale- Suportarea pierderii celor dragi

Exerciţii

A)Cum staţi cu “indicele de individuaţie”?Majoritatea teoriilor sunt de acord că un indice clar al maturităţii este dat de definirea tot mai precisă a individului ca o

entitate distinctă, ceea ce ar putea fi evaluat prin “indicele de individuaţie” propus de Dacey & Travers.Încercaţi să vă

auto-evaluaţi această dimensiune răspunzând (dacă există un răspuns) la următoarele întrebări, care nu vor oferi o

măsură a gradului de maturitate, ci poate doar o conştientizare a modului de a vă impune individualitatea:

1)Puteţi să vă gândiţi la o ocazie din ultima lună când prietenii v-au rugat să faceţi ceva împreună şi i-aţi refuzat?

2)Puteţi să enumeraţi trei decizii importante pe care le-aţi luat în ultimul an şi în care părinţii nu au avut nici o influenţă?

3)Puteţi să numiţi două lucruri despre care aveaţi o părere groaznică şi care acum nu mai par atât de detestabile?

4)Puteţi să vă gândiţi la două persoane care vă influenţau decisiv odinioară şi ale căror păreri nu mai au acelaşi impact acum?

92

5)Puteţi numi două lucruri ce vă displăceau mai demult şi care vă fac acum plăcere?

6)Puteţi să vă gândiţi la două opinii sau valori personale cu care prietenii nu ar fi de acord ?

7)Numiţi trei moduri diferite de prietenii dumneavoastră de a vă organiza timpul

8) Numiţi cinci aspecte în care credeţi că sunteţi diferit de cei din jur:

B)Exerciţii de auto-evaluare a cunoştinţelor acumulate :

1)Printre mijloacele de adaptare “mature” identificate de Vaillant, putem enumera:

a) Sublimareab) Distorsiuneac) Intelectualizaread) Umorule) Altruismul

2)Persoanele cele mai susceptibile să experenţieze un “job burnout” sunt :

a) cele dezamăgite încă de la început de cariera aleasăb) cele competente, energicec) persoanele idealisted) persoanele cu o autoritate şi putere deosebitee) persoanele ale căror ambiţii de tinereţe au eşuat

3) Printre posibilii factori de stres ai vârstei de mijloc putem identifica

a) conflictul între dorinţa de a explora cât mai multe aspecte ale mediului şi datoria de a se dedica familiei sau profesiei

b) faptul că se persoanele simt că fac parte din “generaţia sandwich “c) dificultatea de a se adapta schimbărilor continuue de la locul de muncăd) conştientizarea morţiie) separarea “geografică” şi psihologică de părinţi

4) Asumpţiile disfuncţionale ce ar caracteriza tranziţia de la adolescenţă sunt, în viziunea lui Gould:

a) “pot vedea lumea doar prin ochii părinţilor mei”

93

b) “nu deţin proprietatea asupra propriului meu corp”c) “ce nu pot face eu pentru mine, vor face cei dragi”d) “pot vedea şi înţelege clar ce se întâmplă celor apropiaţi mie”e) “viaţa este simplă şi controlabilă”

5)Caracteristic tipului “anti-erou” prezentate de Farell şi Rosenberg este:

a) confruntarea activă cu stresulb) creşterea autoritarismuluic) negarea sentimentelord) controlul asupra destinului propriue) lupta pentru definirea identităţii de sine şi interiorizarea

6)Căsătoria “vitală” prezentată de Cuber & Harroffar ar putea fi caracterizată de : a) conflict şi tensiune continuuăb) deindividualizare c) plăcerea în îndeplinirea activităţilor curente condiţionată de prezenţa celuilaltd) relaţia domină luarea deciziilor, gândirea şi acţiunile întreprinsee) “colivia obişnuinţei”

7)Reorientarea, ieşirea din criza vârstei mijlocii, are ca şi consecinţe:

a) la bărbaţi :tandreţe sporită, întoarcerea înspre viaţa de familieb) la femei : devin mai interiorizate, meditaţie asupra celor realizate până acum în viaţăc) performanţe superioare în confruntarea cu probleme practiced) o dorinţă profundă de a-şi schimba viaţa, patern-ul de existenţăe) transformarea relaţiei maritale în una de tip “lipsită de viaţă”

8)”Criza” de la vârsta de 28-30 ani se poate caracteriza prin:

a) re-focalizare fie dinspre carieră înspre familie, fie inversb) job burnoutc) conştientizare mai ales a ceea ce individul nu a realizatd) rată crescută a divorţurilore) femeile devin mai masculine, asertive, impunătoare

C)Teme pentru dezbatere:

1)Sunteţi de acord că , inevitabil, toţi indivizii trec printr-o criză a vârstei de mijloc, doar că unii

neagă acest fenomen ?

2)Cum credeţi că aţi putea diferenţia obiectiv între individul pseudo-dezvoltat şi cel transcendent-

germinativ ( după tipologia propusă de Farell şi Rosenberg )?

94

3)Faceţi o paralelă între direcţiile ideale de dezvoltare a identităţii proprii propuse de White şi

confruntarea cu factorii stresori din cadrul crizei vârstei de mijloc: credeţi că acestea rămân nişte

coordonate utopice sau este posibilă realizarea lor pe parcursul vieţii individului?

Răspunsuri la exerciţiile de auto-evaluare:

1: a,d,e ; 2: b,c,e ; 3: b,c,d ; 4: a,b ; 5: a,e ; 6: c,d ; 7: a,c ; 8:

a,b,c

95

II. VÂRSTA ADULTĂ TÂRZIE

Dezvoltarea umană continuă şi după vârsta de 65 ani, întrucât adulţii trebuie şi în această perioadă din

urmă a vieţii să se confrunte cu o serie de probleme, unele vechi, altele noi, care se cer rezolvate.

Obiective operaţionale:

După lectura acestui capitol, ar trebui să:

Distingeţi principalele mituri şi prejudecăţi legate de vârsta a treia în raport cu ceea ce

sunt „în realitate” bătrânii

Prezentaţi principalele tipuri şi teorii biologice ale îmbătrânirii

Prezentaţi principalele schimbări de ordin fizic

Derulaţi cursul abilităţilor cognitive la această vârstă

Înţelegeţi principalele schimbări legate de viaţa socială a persoanelor în vârstă

Cunoaşteţi câteva modalităţi de optimizare a calităţii vieţii persoanelor în vârstă

În cultura occidentală, vârsta a treia este valorizată preponderent negativ, în mare parte datorită

prejudecăţilor. A fi bătrân echivalează în viziunea unora cu a fi slab, incompetent, senil, îngust la minte,

rigid.

1.Cine sunt de fapt bătrânii?

Momentul de început al vârstei a treia este considerat în mod convenţional vârsta de 65 ani, deoarece pentru

majoritatea indivizilor ea coincide cu pensionarea. Această vârstă este însă doar aproximativă.

Statisticile afirmă că populaţia de peste 65 de ani reprezintă în prezent cam 13% din populaţia Globului (în condiţiile în care în 1950 reprezenta doar 7%), preconizându-se o creştere a procentajului în următoarele decenii. Dacă la începutul anului 2000 în SUA erau 34,5 milioane persoane de peste 65 ani, se estimează că în anul 2030 vor fi aproximativ 70 milioane.

Un alt lucru notabil este reprezentat de creşterea numărului celor cu vârste „înaintate”. De exemplu, comparativ cu 1990, în 1999 erau de 16 ori mai multe persoane cu vârste între 75 şi 84 ani, şi de 34 ori mai multe persoane de peste 85 ani. În ţările occidentale procentul celor de peste 85 ani atinge deocamdată 1% şi pare a fi de asemenea în creştere. Aşadar, dacă la începutul secolului 20 vârsta maximă la care putea ajunge un individ părea a fi, în medie, cea de 49 ani, la începutul secolului 21 ea a crescut, în ţările occidentale, până la 80 ani.Dintre cei de peste 85 ani femeile deţin majoritatea. Această “supravieţuire prelungită” îşi are însă avantajele

şi dezavantajele ei. Întrucât bărbaţii ating doar o vârstă medie de aproximativ 70 ani, 82% dintre femei sunt

văduve. Mai mulţi ani de viaţă înseamnă de fapt mai multe probleme: de sănătate, financiare, sociale.

96

Aşadar, aceşti ani suplimentari nu reprezintă un bonus, ci dimpotrivă cel mai adesea un plus de boală,

sărăcie, dependenţă de ceilalţi şi însingurare.

Chiar dacă în SUA sau Japonia, de exemplu, persoanele de peste 80 ani par a se menţine într-o formă fizică bună, asigurarea unei veritabile calităţi a vieţii presupune rezolvarea unor probleme neurologice sau psihiatrice, care par să fie generate de boli vasculare sau tulburări degenerative ale creierului.Acesta este şi motivul pentru care, de exemplu, revista „Geriatrics” şi-a propus să abordeze extensiv în 2002 problematica creierului, a tulburărilor care survin la vârste înaintate: epilepsie, delir, anxietate, tulburări de somn, tremur, durere neuropată, abuz de substanţe. Multe dintre aceste tulburări au un impact masiv asupra calităţii vieţii la vârsta a treia (Weinberger & Marin, 2002).

Accidentele vasculare cerebrale

Principala cauză a handicapurilor fizice şi intelectuale, a treia cauză de mortalitateContribuie la declinul cognitiv chiar şi atunci când nu există semne evidente de deficit neurologic

DemenţaBoala Alzheimer

Produc un declin cognitiv masivSubminează independenţa, relaţiile familiale şi sociale, nutriţia, activităţile zilnice, starea generală de bine

AnxietateaDepresiaDelirulAbuzul de substanţe

Amplifică singurătatea, pierderea identităţii şi dependenţa

Problemele motriceHandicapurile fiziceTremurulBoala Parkinson

Limitează activităţile zilniceDescurajează contactele sociale

Tulburările de somn Interferează cu calitatea vieţii şi funcţionarea cognitivă

Sindromul neuropatic al durerii

Cauzat în principal de traumele fizice resimţite pe parcursul vieţii, are un efect negativ asupra stării de bine a persoanei

2. Mituri şi prejudecăţi legate de vârsta a treia

Această optimizare a vieţii vârstnicilor nu este posibilă în absenţa depăşirii unor mituri sau prejudecăţi

despre persoanele în vârstă, dintre care cele mai frecvente sunt următoarele :

“Toate persoanele în vârstă au o slabă coordonare motorie.” “Vârstnicii se simt obosiţi tot timpul”

De fapt, dacă au un program destul de stabil şi nu fac excese, pot să fie energici mai tot timpul.

“Vârstnicii se infectează foarte uşor” “Persoanele de vârsta a treia au foarte multe “accidente”, chiar în casă” “Vârstnicii îşi petrec majoritatea timpului în pat.” “Vârstnicii nu pot să-şi amintească nimic, ei uită totul.” “Cei în vârstă nu mai sunt interesaţi de activitatea sexuală:” “Persoanele de vârsta a treia se izolează de familie - simt nevoia să fie singuri.”

97

“Vârstnicii sunt pisălogi, indispuşi mereu, iritabili, plini de autocompătimire”- idee ce duce la o infantilizare nejustificată .

„Persoanele în vârstă nu pot învăţa noi deprinderi.” „Bătrânii nu îşi folosesc timpul în mod productiv”.

Efectele acestor prejudecăţi pot fi identificate în diferite contexte.

De exemplu, un medic care e convins că o persoană cardiacă de 75 ani nu mai este interesată să aibă o viaţă sexuală nici măcar nu va deschide acest subiect. Un copil ultraprotector poate să ajungă să îşi domine şi chiar infantilizeze părintele, în virtutea unor astfel de cogniţii. Un asistent social sau un psiholog care acceptă că depresia este o realitate a vârstei a treia îşi abandonează cazul.

Aşadar modul în care gândim despre ele afectează radical modul în care trăiesc şi simt persoanele în vârstă.Există, mai rar, şi stereotipuri pozitive la fel de nerealiste legate de vârsta a treia, aceasta fiind văzută ca „vârstă de aur” a păcii, mulţumirii, relaxării.3. Tipuri de îmbătrânire

Gerontologii afirmă că mulţi dintre cei care au astăzi 70 ani gândesc şi acţionează aşa cum o făceau cu 2-3 decenii în urmă persoanele de 50 ani.

Din acest motiv se vorbeşte despre două categorii de bătrâni (Neugarten & Neugarten, 1987):1. bătrânii „tineri” – majoritatea, indiferent de vârstă, caracterizaţi prin vigoare, vitalitate,

activism, şi2. bătrânii „bătrâni” – cei slabi, infirmi, care reprezintă o minoritate; problemele acestora sunt

mai puţin legate strict de vârstă şi mai mult de comportamentul alimentar defectuos, lipsa exerciţiului fizic, prezenţa unor boli, inclusiv neurologice, etc.

În acelaşi spirit se face distincţia între mai multe tipuri de îmbătrânire:

Îmbătrânire primară (Busse, 1987)

Aceasta se referă la procese intrinseci îmbătrânirii, ce se consideră a fi ireversibile:

schimbări în viteza de procesare a informaţiei modificări în registrul motor avantaj în procesarea informaţiei verbale în detrimentul celei spaţiale declin în ceea ce priveşte “inteligenţa fluidă” şi menţinerea la nivel constant a “inteligenţei cristalizate” stabilitate în ceea ce priveşte personalitatea. funcţionarea organismului încă la parametrii optimi.

Îmbătrânire secundară(Busse, 1987)

Se referă la acele schimbări asociate cu boli, ce corelează cu vârsta, dar pot fi prevenite sau chiar reversibile:

prevalenţa crescută a bolilor cronice (cardiovasculare, gastrointestinale) incidenţă sporită a cataractei, arteriosclerozei

Îmbătrânire terţiară

Schimbări foarte precipitate ce apar la vârsta a treia, pe măsură ce se prefigurează momentul morţii – aşa-numitul “terminal drop” (Riegel & Riegel, 1972) - modificări ce afectează atât funcţionarea cognitivă, cât şi paternul de personalitate.

98

4. Teorii ale îmbătrânirii

4.A. Teorii ale îmbătrânirii programate

Acest grup de teorii sugerează faptul că îmbătrânirea este inevitabilă, întrucât ea este „înscrisă” în genele

noastre.

a. Printre primele teorii din această categorie se numără cea a lui Leonard Hayflick (1974), care consideră că

există un număr limitat de diviziuni celulare pe care le poate suporta corpul nostru - maxim de 50-70 ori.

Dacă celulele ar respecta acest număr maxim de diviziuni, se pare că am fi “programaţi” să trăim

aproximativ 120 de ani.

Acest fenomen, numit senescenţă replicativă este caracteristic şi pentru celulele altor mamifere studiate în

laborator.

b. Mai recent s-a stabilit faptul că celulele umane folosesc scurtarea telomerelor (capetele cromozomilor)

ca indicator al acestei senescenţe replicative: cu fiecare diviziune celulară acestea se scurtează, şi opresc

procesul după 50-90 diviziuni. Ca urmare a acestui fapt, se produce fuziunea capetelor cromozomilor şi

apoptoza celulară. Doar o celulă din 10 milioane poate trece peste acest „blocaj”.

Se consideră că aceste mecanisme intrinseci ar avea rolul de a regla proliferarea celulară, intervenind în

controlul cancerului – mai precis al mutaţiilor progresive ce îl pot provoca. Dar acese mecanisme au şi o a

doua rezultantă, ducând la aglomerarea de celule, la capătul vieţii proliferative, ce pot fi responsabile de

diferite aspecte ale îmbătrânirii.

c. O altă direcţie de cercetare este aceea care caută genele îmbătrânirii. În anii 90 cercetările au arătat că, de

exemplu, cromozomul 1 ar avea un rol în îmbătrânire, deoarece transferul acestui cromozom uman la

hamsteri duce la instalarea semnelor tipice ale îmbătrânirii. Mai recent se vorbeşte despre aşa-numita genă

klotho, care ar avea o variantă a cărei prezenţă duce la creşterea de 2,6 ori a mortalităţii înainte de 65 ani.

Lerner (2000) sugerează că îmbătrânirea e dată de schimbări dramatice ce au loc la nivelul genelor de

control al calităţii celulei (“gene Cerber”). Există aproximativ 60 de astfel de gene, care nu mai funcţionează

corect în cazul persoanelor de 70-90 de ani. Genele de control al calităţii sunt cele care decid, după ce a avut

loc diviziunea celulară, dacă o nouă celulă este suficient de bună pentru a continua să trăiască. Dacă acest

mecanism de control nu mai funcţionează, genele greşite se multiplică, cauzînd deficite funcţionale şi, în cele

din urmă, problemele tipice ale îmbătrânirii.

99

Detectarea acestor gene s-a făcut pe baza analizei probelor de ţesut provenind de la indivizi între 9 şi 90 ani

şi de la pacienţi suferind de progeria (boală ce determină îmbătrânirea şi moartea prematură). S-a constatat că

în cazul celor din urmă, celulele sunt similare celulelor din corpul bătrânilor.

Îmbătrînirea ar consta deci: în transferul greşit de gene de la o celulă mamă la celulele fiice, în erori ale

genelor de control al calităţii privind corectarea acestor greşeli sau în eşecul eliminării celulelor „greşite”.

Celulele osoase suferă modificări ale genomului care pot să meargă până la absenţa totală a cromozomilor,

ceea ce duce la fragilitate osoasă. La nivelul epidermei proliferează sub-seturi celulare, care sunt deficitare,

dând aspectul de piele flască .

Deci şi îmbătrânirea este dată de alterarea funcţiei genice şi producerea de celule cu funcţie diminuată.

d. Alte teorii sugerează că administrarea hormonului de creştere poate inversa efectele îmbătrânirii. De aici,

ideea că o serie de efecte ale îmbătrânirii, cum ar fi aglomerarea grăsimilor, degenerarea muşchilor şi

atrofierea organelor sunt provocate de scăderea nivelului hormonului de creştere.

e. Există şi puncte de vedere care sugerează că ar rămâne aceeaşi cantitate de proteine în corpul persoanelor

în vârstă, dar ele nu mai pot fi descompuse ca în anii tinereţii.

f. Alman (1993, 1996) sugerează că această programare biologică a îmbătrânirii se reflectă în volumul

creierului. Speciile cu creierul mai mare au o longevitate mai mare – probabil acesta funcţionează ca

element de protecţie împotriva variaţiilor de mediu. Animalele cu o viaţă mai lungă sunt mai expuse de-a

lungul vieţii unor perioade critice severe mai frecvente. Mai ales dimensiunile cerebelului, amigdalei,

hipotalamusului şi neocortexului corelează cu durata vieţii.

4.B. Teorii ale deteriorării

Îmbătrânirea e consecinţa utilizării continue a organismului, a acumulării factorilor stresori şi a consecinţelor acestora. Există celule care, din punctul de vedere tradiţional, nu se înlocuiesc, în creier şi inimă. Restul celulelor se pot tot mai greu repara sau înlocui. Stresorii interni şi externi acumulaţi, inclusiv substanţele nocive, produşi critici ai metabolismului, agravează acest proces.

5. Modificări aduse de vârsta a treia

5.A. Modificări fizice

a)modificări morfologice ale sistemului nervos

100

Teoriile mai vechi considerau că la vârsta a treia volumul creierului scade cu 20%. Astăzi este acceptat faptul

că începând cu 60 de ani volumul creierului scade cu 2% în fiecare deceniu; această reducere a volumului

are la bază atrofierea substanţei cenuşii, „debranşarea” dendritică şi distrugerea sinaptică, precum şi

reducerea cantităţii de substanţă albă, datorită scăderii cantităţii de mielină. Este interesant faptul că atât în

cazul substanţei albe cât şi în cazul substanţei cenuşii sunt afectate în principal zonele care se maturează

mai târziu – cele supuse unei mielinizări tardive.

Se constată o pierdere neuronală neuniformă, care afectează puternic substanţa neagră din mezencefal,

ganglionii bazali, cortexul prefrontal. Sunt mediu afectate ariile temporale, parietale, hipocampusul,

cerebelul. Puţin afectate sunt regiunile senzoriale şi puntea trunchiului cerebral. Pierderea mielinei se

produce de asemenea mai ales în cortexul prefrontal.

Aceste modificări neuronale au ca efect rigiditatea posturală, tremurul, încovoierea, tulburări de ordin motor,

mersul dificil, precum şi anumite particularităţi cognitive la persoanele de vârsta a treia.

b)modificări neurologice microscopice

Apariţia PLĂCILOR SENILE (amiloide)- material amorf constând din acumulări de polipeptide formate din aproximativ 40 aminoacizi, ce se condensează în regiuni extracelulare; în jurul lor există terminaţii astrocitare, microgliale alterate sau neuroni alteraţi. Aceste fenomene se localizează mai ales în cortexul enthorinal, în aria temporală 20 şi în hipocamp.

Degenerescenţe neurofibrilare: neurofilamentele aberante, de formă helicoidală, sunt împerecheate. Rare înainte de vârsta de 70 de ani, după acest prag apar aproape la fiecare individ.

Aceleaşi modificări apar şi în boala Alzheimer, care reprezintă o formă de îmbătrânire patologică. Diferenţa

ar consta în faptul că în cazul bolii Alzheimer aceste modificări sunt repartizate diferit (de exemplu, apar şi

în amigdală şi alte regiuni din neocortex).

c)modificări neurochimice

Se constată deficite ale funcţiei dopaminergice, date în principal de scăderea numărului de receptori

dopaminergici D2. Aceste modficări, ce au loc în principal la nivelul cortexului prefrontal, par să ducă la

alterarea structurilor şi proceselor memoriei de lucru.

Info Bonus: Vârsta a treia şi datele de neuroimagistică

funcţională (Cabeza, 2001)

Într-o metaanaliză recentă a studiilor efectuate asupra persoanelor în vârstă, Cabeza

prezintă principalele date legate de modul de funcţionare a creierului în diverse sarcini

cognitive. Astfel, diferite studii indică faptul că în sarcini de percepţie şi atenţie, la

persoanele de vârsta a treia apare o reducere a activării regiunii occipitale, cuplate cu

intensificarea activării în cortexul prefrontal. În ceea ce priveşte sarcinile de

memorie, codarea pare să se asocieze cu o activare mai redusă a regiunii

101

prefrontale stângi şi a regiunilor medii temporale. În ceea ce priveşte reactualizarea

episodică, reducerea activităţii prefrontale stângi se asociază cu creşterea activităţii

regiunii prefrontale drepte. Amorsajul se asociază şi la bătrâni ca şi la tineri cu activări

sporite în regiunea occipitală dreaptă. În sarcinile de memorie de lucru, persoanele

mai în vârstă prezintă activări mai reduse în emisfera care este implicată în principal

în acest tip de sarcină la tineri, dar activări mai puternice în emisfera contralaterală.

(De exemplu, în sarcini de memorie de lucru spaţială este o activare mai mare a

emisferei cerebrale stângi, iar în cele de memorie de lucru verbală o activare mai intensă

a memoriei de lucru spaţiale). Această “lateralitate paradoxală” nu pare a fi eficientă,

lucru demonstrat de reducerea timpului de reacţie. O altă caracteristică sistematică pare

a fi reducerea asimetriei emisferice

În general, se consideră că acele reduceri ale activării observate reflectă procesări

neurocognitive neeficiente, în timp ce creşterile activării sunt interpretate ca fiind

compensatorii. Totuşi, această concluzie nu este deocamdată definitivă, întrucât există

încă “incertitudini metodologice” legate de selecţia subiecţilor, tipul de sarcină folosit,

modul de analiză a datelor etc.

d)modificări senzoriale

VIZUALE- Scade sensibilitatea la lumină

- Slăbeşte vederea de aproape

- Scade capacitatea de prelucrare a stimulilor în mişcare, a adâncimii, a culorilor

- Se reduc vederea diurnă şi capacitatea de căutare a unui stimul vizual.

- Se reduce viteza de procesare a stimulilor vizuali

- Dintre afecţiunile caracteristice acestui analizator: cataracta şi glaucomul; ambele pot să ducă la orbire

AUDITIVE- Aproximativ 3 din 10 persoane de 65 de ani si jumătate din cei de peste 75 ani au probleme în detectarea sunetelor de frecvenţă înaltă- Probleme de identificare a stimulilor auditivi mai ales atunci când există un „zgomot de fond” sau distractori- Doar un mic procent dintre bătrâni folosesc aparat auditive; acestea au însă dezavantajul de a amplifica zgomotul de fond

!! Care sunt efectele problemelor vizuale şi auditive asupra vieţii de fiecare zi a persoanelor în vârstă?

102

GUSTATIVE- Scade numărul de receptori gustativi funcţionali- Sensibilitatea pentru dulce rămâne neafectată- Deoarece nu mai simt gustul sărat, acru, amar, mîncarea este mai puţin tentantă, ceea ce duce la nutriţia lor

deficitară; sau există tendinţa de a săra excesiv mâncarea, fapt care poate contribui la hipertensiunea arterială

OLFACTIVE- Şi aici apare un declin constant, între 60 şi 80 ani, posibil datorat atrofierii bulbului olfactiv - 4 din 5 persoane de peste 80 ani au probleme majore în sfera olfactivă, sesizând doar mirosuri de intensitate foarte mare- Mai mult de jumătate şi-au pierdut cu totul sensibilitatea olfactivă

TERMICE- Adaptare mult mai lentă la frig sau la cald ; creşte riscul de îmbolnăviri.d) modificări psihomotorii-lentoare, scădere a vitezei de reacţie-reducere a forţei fizice per ansamblu-deficitul se observă şi la nivelul reflexelor: se constată adesea o scădere a controlului sfincterian (incontinenţă)-mult mai ineficientă coordonare senzoriomotorie, ceea ce creşte riscul de accidente (de excemplu, accidente rutiere)

!!Cum credeţi că pot fi compensate aceste deficite psiihomotorii chiar de către persoanele în vârstă ?

e)alte modificări fizice- pielea e îngălbenită, mult mai subţire, lipsită de elasticitate (proliferează nu celulele sănătoase, ci sub-seturi

celulare "gresite").

- dispare grăsimea subcutanată- se reduce volumul muscular- apar o serie de vene varicoase- părul e subţire şi albit; regiuni noi în care apare pilozitate – pe faţă la femei, în pavilioanele urechilor la bărbaţi- se înregistrează o scădere în dimensiune (datorită atrofierii discurilor intervertebrale şi a golirii de conţinut a celulelor osoase).- apar probleme dentare- inima bate lent şi neregulat, creşte presiunea sangvină- se reduce nevoia de somn; în timpul somnului mai puţine vise şi o reducere a perioadelor de somn adânc

5.B. Modificări cognitive

Funcţionarea intelectuală este variabilă. La unii declinul începe la 30 ani, la alţii la 70 ani, dar

aproximativ 1/3 din persoanele de 70 ani au performanţe mai bune decât adultul tânăr. Declinul este foarte

dependent de starea de sănătate.

103

Multidirecţionalitatea schimbării. Inteligenţa fluidă, abilitatea de a rezolva probleme noi pare să

sufere un declin, în schimb inteligenţa cristalizată, bazată pe experienţă, se menţine.

Relevanţa scăzută a rezultatelor la teste. A infera nivelul de funcţionare cognitivă globală al

persoanelor de vârsta a treia doar din rezultatele la teste reprezintă o eroare, deoarece adesea acestea nu

reflectă competenţele reale ale subiecţilor.

Dacă persoanele în vârstă nu văd şi nu aud bine, nu pot primi un instructaj corect. La aceasta se

adaugă slaba coordonare şi lipsa de agilitate motorie. Aceste particularităţi duc la dificultatea de a rezolva cu

viteza cerută sarcinile ce trebuie să se încadreze într-o limită de timp.

DE ALTFEL, ACCENTUL EXAGERAT PUS PE VITEZA DE REACŢIE A DUS LA

DESCONSIDERAREA PERSOANELOR ÎN VÂRSTĂ.

Situaţia de testare le induce o anxietate crescută, care adesea se suprapune peste lipsa de încredere şi

autoeficacitatea percepută negativ.

Un argument puternic în favoarea acestei teorii îl reprezintă faptul că persoanele de vârsta a treia

sănătoase, care nu sunt obosite, care nu sunt hipertensive, au rezultate mai bune la testele de inteligenţă decât

celelalte. La fel, persoanele care au un stil de personalitate flexibil şi duc o viaţă intelectuală stimulativă.

Plasticitate şi modificabilitate cognitivă. Performanţa intelectuală a persoanelor de vârsta a treia este mult îmbunătăţită într-un mediu suportiv, în care sunt lăsaţi să găsească singuri soluţiile şi să înveţe singuri. Vârstnicii pot învăţa şi la această vârstă, cu condiţia ca gradul de complexitate al materialului să fie redus, domeniu-specific.

Mecanica şi pragmatica. Mecanica inteligenţei, procesarea informaţiei şi rezolvarea de probleme

independente de conţinut suferă un declin. Pragmatica, adică gândirea critică, aplicarea de cunoştinţe sau

abilităţi acumulate, expertiza specializată, productivitatea personală continuă să se dezvolte.

Declinul cognitiv este pus mai ales pe seama încetinirii timpului de reacţie şi scăderii capacităţii de procesare a materialului nefamiliar (mai ales nonverbal), precum şi a dificultăţilor în manipularea materialului complex.

I. a) Atenţia

- se reduce capacitatea de mobilizare, comutare a atenţiei, precum şi de ignorare a stimulilor irelevanţi.- sarcini utilizate pentru testarea acestei capacităţi, la care performanţă este redusă: amorsajul negativ, ascultarea dihotomică, execuţia simultană a mai multor sarcini (vizuală şi auditivă, de exemplu)

b) Funcţiile executive (controlul, planificarea, automonitorizarea, inhibiţia)- are loc o reducere a flexibilităţii - perseverări accentuate.- scăderea capacităţii de inhibiţie a răspunsurilor prepotente (care au fost exersate foarte mult în alte sarcini).

II. c) Limbajul

- fonologia pare să rămână intactă (la nivelul expresiv şi comprehensiv).- sintaxa nu se modifică în funcţie de vârstă.- scade fluenţa verbală.

104

O sarcină tipică de fluenţă verbală este cea de a “ spune toate cuvintele ce-ţi vin în minte” fie după un criteriu ortografic (ex: toate cuvintele care încep cu litera A), fie semantic (ex: o categorie semantică – toate numele de animale). Se susţine totuşi că memoria semantică rămâne intactă.- după 70 de ani, apar probleme în definirea mai nuanţată a cuvintelor, în recunoaşterea unor noi itemi verbali.

III. d) Memoria

- senzorială: rămâne funcţională până târziu, mai ales cea vizuală- memoria de scurta durata: pare de asemenea intactă (până la 20 s !!!), deşi creşte timpul de reacţie- memoria de lunga durata (episodică): pentru activităţile relativ recente suferă un declin, pentru evenimentele din trecut este destul de bunăSe poate considera că există o “curbă a reamintirii” evenimentelor din timpul vieţii. Vârstnicii îşi amintesc cu

dificultate prima copilărie (sub 3-4 ani), au un maxim al reactualizării evenimentelor de la 20-30 de ani şi

suferă un declin al amintirii informaţiilor foarte recente.

-deficit la nivelul memoriei de lucru : se reduce viteza de procesare a informaţiei, deci scade considerabil capacitatea acesteia. O dată cu noile informaţii stocate, se constată o pierdere accentuată a altor informaţii.-deficite serioase în codarea informaţiei contextuale: dificultăţi în monitorizarea şi reamintirea surselor de informaţie.

5. C. Modificări sociale a)Ieşirea la pensie

Info Bonus: Vârsta a treia şi ÎNŢELEPCIUNEACe este înţelepciunea şi cum poate fi recunoscută o persoană înţeleaptă? Îmbătrânirea aduce în mod necesar şi un spor de înţelepciune? Răspunsul adus la aceste întrebări de Baltes şi colaboratorii săi (1990) este unul intrigant.Definiţia dată înţelepciunii de către acest grup de cercetători este aceea de « expertiză în planificarea vieţii, managementul vieţii şi reconsiderarea / privirea retrospectivă asupra vieţii ». Acest tip de cunoştinţe ar permite o înţelegere superioară a dezvoltării umane, şi o judecată de excepţie asupra problemelor de viaţă dificile. Un răspuns înţelept ar părea să fie acela care ia în calcul multiplele aspecte ale situaţiilor de viaţă, recunoaşte că nu există o soluţie care să fie cea mai bună, invariabil, pentru orice individ, şi acceptă că viaţa este impredictibilă.Studiind un grup de persoane cuprinse între 25 şi 81 ani, cercetătorii au ajuns la concluzia ca numai un procent foarte mic, de 5% dintre indivizi pot fi consideraţi cu adevărat înţelepţi. Interesant însă este faptul că înţelepciunea nu pare a fi un “dat” necondiţionat al vârstei a treia; procentul de tineri a părut să fie egal cu cel de bătrâni, şi nu toţi bătrânii au putut fi integraţi acestei categorii. Aşadar, după cum spune Baltes, nu e suficientă experienţa de viaţă, ci e necesară şi capacitatea de a extrage teorii şi concluzii valabile din aceasta.

105

Aceste eveniment se produce nu atât pentru că persoana respectivă este incompetentă, ci adesea din raţiuni

economice - pentru că salariul pe care ar trebui să îl primească o persoană mai în vârstă, mult mai calificată,

ar fi prea mare.

Adaptarea la pensionare poate fi uşurată de o serie de factori:

faptul de a nu avea nelinişti financiare utilizarea timpului, care pare acum nesfârşit, în activităţi legate de familie, prieteni păstrarea unei „nişe” cu activităţi voluntare sau cu „jumătăţi de normă” faptul de a fi dorit să iasă la pensie (a nu fi fost forţat) amânarea momentului pensionării cât se poate de mult

Pensionarea nu afectează sănătatea fizică, dar îşi pune amprenta asupra dezvoltării mentale (putând provoca

depresie, nevroze obsesiv-compulsive, simptome fizice).

b)Relaţiile personale

Familia rămâne sursa principală de suport emoţional. Se întîmplă, în cazul familiilor extinse, tradiţionale, să

coexiste mai multe generaţii (4-5), ceea ce bineînţeles creează nu doar surse de satisfacţii, ci şi o serie de

tensiuni. O serie de probleme rămase deschise sunt provocări ale acestei vârste.

Pentru persoana în vârstă apariţia unor noi membri – nepoţi, strănepoţi – se însoţeşte de pierderea altor fiinţe

dragi (soţ, soţie, fraţi).

RELAŢIILE MARITALE fericire maritală sporită faţă de perioada anterioară şi ulterioară (mai mare între 63-69 ani decât după 70 ani), rată scăzută a divorţurilor

problemele pot să apară, de exemplu, dacă soţia continuă să lucreze, iar soţul deja este pensionat

supravieţuirea după moartea soţului/soţiei este dificilă – aduce lipsa de structură a vieţii, convingerea că „nu mai eşti important pentru altcineva”

bărbaţii se recăsătoresc într-o proporţie mult mai mare, femeile rămân văduve

în lipsa partenerului, cea mai bună ajustare se face prin implicarea în noi roluri şi în activităţi multiple

RELAŢIILE CU FRAŢII se strâng, mai ales cele dintre surori

RELAŢIILE CU COPIII majoritatea copiilor îşi văd părinţii în medie de cel puţin 2 ori pe săptămână

în multe cazuri locuiesc cu / în apropierea cel puţin a unuia dintre copii

există relaţii de ajutor reciporc părinţii oferă ajutor copiilor divorţaţi, celor retardaţi

sau cu diferite tipuri de handicap fizic, sau contribuie la creşterea şi educarea nepoţilor

copiii înţeleg nevoile celor în vârstă, oferă suport emoţional, discută despre problemele importante; oferă MAI MULT SENTIMENTE ŞI MAI PUŢIN ACŢIUNI CONCRETE

106

RELAŢIILE CU NEPOŢII ŞI

STRĂNEPOŢII

implicare în creşterea şi educarea lor cei în vârstă nu intervin în permanenţă, ci mai

ales în caz de probleme rolurile asumate diferă în funcţie de sex apropierea este mai mare de bunicii materni

c)Ajustări majore la vârsta a treia

Din punctul de vedere al lui Erikson, vârsta a treia aduce cu sine un nou conflict care se cere soluţionat –

integritate versus disperare. Pentru a-şi putea accepta propria moarte, persoanele în vârstă trebuie să îşi

accepte viaţa aşa cum au trăit-o. Aceste persoane se luptă să dobândească un sentiment de integritate, de

coerenţă şi de completitudine a propriei vieţi. Cele care reuşesc să găsească o ordine şi un sens în ceea ce au

trăit ating mult dorita înţelepciune. După Erikson, aceasta presupune a nu avea regrete majore în legătură cu

ceea ce ai făcut sau ceea ce ai fi putut să faci. În al doilea rând, a accepta că părinţii tăi au făcut tot ce au

putut pentru tine, şi te-au iubit, cu toate imperfecţiunile lor. În plus, presupune a-ţi accepta moartea ca sfârşit

inevitabil. Cu alte cuvinte, a accepta imperfecţiunea ta, a părinţilor tăi şi a vieţii.

Înţelepciunea în accepţiunea lui Erikson – adică acceptarea propriei vieţi şi a propriei morţi iminente

– diferă de accepţiunea lui Baltes – expertiză cognitivă în domenii precum planificarea propriei vieţi.

Cei care nu ating această stare de acceptare sunt copleşiţi de disperare, deoarece realizează că le-a mai rămas

foarte puţin timp de trăit.

Dar, deşi integritatea trebuie să fie mai „puternică” decât disperarea, Erikson crede că o anumită doză din

aceasta din urmă este inevitabilă. Oamenii au nevoie să „jelească”, să trăiască o stare depresivă, legată nu

doar propria lor nenorocire şi şansele pe care le-au pierdut, ci şi de vulnerabilitatea şi caracterul tranzitoriu al

vieţii umane.

Dar vârsta înaintată este şi un timp al jocului, al recâştigării copilăriei, în care creaţia, chiar dacă nu

biologică, ci doar mentală şi imaginativă îşi găseşte loc.

O perspectivă oarecum apropiată este cea a lui Robert Peck (1955), care a atras atenţia asupra celor trei

ajustări majore pe care trebuie să le facă persoanele de vârsta a treia.

1. O definire mai largă a propriei persoane versus preocuparea (exclusivă) pentru rolurile

profesionale.Cu alte cuvinte, presupune depăşirea concepţiei ”Sunt o persoană valoroasă atâta timp cât lucrez” înlocuind-

o cu „Pot fi valoros în multe alte feluri; pentru că pot să îndeplinesc mai multe roluri, înafara celor

profesionale, şi pentru că sunt ceea ce sunt!”

107

Cei care au ieşit la pensie au nevoie să se auto-exploreze şi să înlocuiască orientarea către muncă,

substituindu-i alte activităţi. Sunt şanse mult mai mari ca ei să se păstreze activi, dacă pot fi mîndri de

propria persoană, dincolo de muncă.

2. Transcendenţa corpului versus preocuparea pentru corp.Declinul fizic creează această nevoie de depăşire a preocupărilor legate de propriul corp şi găsirea altor

surse de satisfacţie. De exemplu, focalizarea pe relaţii sau pe activităţi care nu cer o sănătate perfectă ajută la

o mai bună ajustare.

3. Transcendenţa propriului ego versus preocuparea pentru egoProbabil cea mai dificilă dar poate ajustarea crucială pentru individ, este cea de a trece dincolo de

preocuparea pentru sine şi pentru propria viaţă, şi de a accepta certitudinea morţii.

Cum poate fi posibil ca cineva să îşi accepte cu seninătate propria moarte?

Prin recunoaşterea faptului că a realizat ceva până acum, ceva ce va rămâne în urma sa – proprii copii,

relaţiile personale, contribuţia faţă de societate. Această transcendenţă a egoului este posibilă deci atunci

când faci ceva pentru binele celorlalţi.

6. Modalităţi de optimizare a calităţii vieţii

Pentru persoanele cu probleme de auz

vorbiţi mai tare decât în mod normal, fără a striga exprimaţi-vă clar vorbiţi mai rar decât o faceţi de obicei staţi la aproximativ 1 m –1,5 m de persoana în vârstă, în lumină

bună – astfel ea poate folosi mişcările buzelor şi gesturile dumneavoastră drept „cheie” de descifrare a cuvintelor

nu mâncaţi, nu mestecaţi şi nu vă acoperiţi gura în timp ce vorbiţi nu lăsaţi să meargă simultan radioul sau televizorul dacă cel care vă ascultă nu înţelege, reformulaţi simplu şi scurt

ceea ce doriţi să spuneţiPentru persoanele cu probleme vizuale

luminaţi puternic, mai ales scările sau colţurile coridoarelor încercaţi să vedeţi cum se poate face ca de exemplu cartea sau

ziarul să luminate optim nu acoperiţi cu nimic podeaua nu rearanjaţi mobila sau obiectele din încăpere renunţaţi la obiectele care nu sunt absolut necesare marcaţi cu culori vii obiectele care sunt utilizate des puneţi la îndemâna celor vârstnici o lupă sau o lanternă mică

Pentru menţinerea condiţiei fizice încurajaţi exerciţiul fizic regulat

Pentru persoanele cu deficite mnezice

oferiţi informaţiile în mai multe modalităţi (de exemplu, vizual şi auditiv)

aveţi răbdare, oferiţi suport şi susţinere în faţa tulburărilor de memorie

lasaţi la îndemână un carneţel (de exemplu lângă telefon) folosiţi calendare, bileţele pentru mesaje, etc.

Pentru încurajarea activităţii folosiţi jocuri de cuvinte

108

mentale vizionaţi filme citiţi împreună cărţi, ziare puneţi întrebări legate de subiecte familiare pentru persoana în

vârstă realizaţi împreună albume foto, aranjamente florale, ornamente de

Crăciun, croşetaţi, coaseţi sau faceţi un puzzlePentru încurajarea luării de decizii

oferiţi persoanelor în vârstă posibilitatea de a opta singure pentru un anumit fel de mâncare, o anume îmbrăcăminte, pentru cadoul pe care să îl ofere cuiva din familie, pentru faptul de a ieşi sau nu la plimbare

Pentru menţinerea unei dispoziţii afective pozitive

încurajaţi contactele şi jocul cu copiii – nepoţi, strănepoţi accentuaţi / apelaţi la punctele tari ale persoanei cereţi sfatul în domeniile sale de expertiză nu faceţi economie de gesturi tandre, îmbrăţişări, atingeri plăcute,

strângeri ale mâinilorPentru dumneavoastră puteţi să vă îmbogăţiţi cu experienţa persoanelor în vârstă,

ascultând şi înregistrând de exemplu pe o casetă amintiri din copilăria lor, experienţe de viaţă, puncte de cotitură, realizări, opinii despre viaţă

Şi, în general, încercaţi să fiţi un bun ascultător. Dacă o persoană în vârstă doreşte să vorbească, urmăriţi-l

cu atenţie mare, chiar dacă aţi mai auzit povestea (chiar cu 5 minute înainte...). Ascultaţi „dincolo de

cuvinte”, inclusiv lamentările. Şi nu vă simţiţi dator neapărat să „faceţi ceva”.

SumarCu cît o persoană îmbătrâneşte mai mult, cu atât ea este victima mai multor stereotipuri negative. Totuşi, în

ciuda prejudecăţilor existente, persoanele de vârsta a treia sunt mult mai competente şi în majoritatea

cazurilor active până foarte târziu. Îmbătrânirea poate fi un proces normal, fiziologic, inevitabil – îmbătrânirea

primară, sau se poate asocia unor boli – îmbătrânire secundară. Se consideră că poate să existe şi o

„prăbuşire” a abilităţilor cognitive care prefigurează momentul morţii – îmbătrânire terţiară. Majoritatea

teoriilor îmbătrânirii se împart în două categorii: teorii ale îmbătrânirii programate şi teorii ale deteriorării. La

vârsta a treia se produc o serie de modificări morfologice, microscopice şi biochimice ale creierului; apare un

declin al abilităţilor senzoriale şi perceptive; se înregistrează deficite psihomotorii şi alte modificări fizice. Din

punct de vedere cognitiv este afectată mecanica sau inteligenţa fluidă, dar se menţine pragmatica sau

inteligenţa cristalizată. Scad viteza de reacţie şi capacitatea de procesare a materialului nefamiliar sau

complex. Atenţia, funcţiile executive, memoria de lucru par a fi mai puţin funcţionale. Memoria episodică

pentru evenimentele recente suferă un declin, dar este foarte bună pentru evenimentele din deceniile 2 şi 3

ale vieţii personale. Din punct de vedere social, pensionarea are un impact semnificativ, dar nu fatal asupra

vieţii personale. Relaţiile sociale continuă să funcţioneze şi să se îmbogăţească. Există sarcini adaptative

specifice vârstei a treia – depăşirea definirii propriei persoane prin muncă, depăşirea preocupării pentru

propriul corp şi depăşirea preocupărilor centrate pe propriul ego. Există modalităţi de optimizare a calităţii

vieţii persoanelor în vârstă.

109

Cuvinte-cheie: îmbătrânire primară, secundară, terţiară, îmbătrânire programată, deteriorare, modificări, mecanică, pragmatică, ajustare, pensionare, înţelepciune

Exerciţii

A)Exerciţii de auto-evaluare a cunoştinţelor acumulate :

1. Pensionarea poate deveni o experienţă pozitivă dacă:a) este obligatorie;b) se evită orice plan de viitor până după pensionare;c) timpul poate fi folosit în mod eficient;d) este anticipat declinul fizic de după pensionare.

2. Persoanele în vârstă pot să înveţe cel mai bine dacă:a) materialul este prezentat mult mai lent;b) sarcina nu presupune acurateţea răspunsului;c) sarcina presupune memorie de scurtă durată.

3. ADEVĂRAT SAU FALS?

Încercuiţi A pentru adevărat şi F pentru fals.

a. A F Căsătoriile la vârsta a treia tind să fie nefericite.

b. A F Persoanele în vârstă care deţin controlul asupra propriei vieţi şi au un sentiment de

competenţă îmbătrânesc se adaptează mult mai bine.

4. O dată cu vârsta, inteligenţa adulţilor:a) creşte în anumite domenii şi scade în altele;b) în general se reduce;c) în general creşte;d) rămâne stabilă.

5. Încercaţi să puneţi în corespondenţă literele şi cifrele:______ 1. inteligenţă cristalizată A. Boală degenerativă progresivă ce implică

deteriorarea celulelor creierului.

______ 2. îmbătrânire terţiară B. Capacitatea de adaptare la situaţii noi

______ 3. osteoporoză C. Abilitatea de a folosi ulterior vechi strategii

eficiente

110

______ 4. boala Alzheimer D. O reducere în capacităţile cognitive la scurtă

vreme înainte de momentul morţii

______ 5. inteligenţa fluidă E. Pierderea excesivă de masă osoasă, care duce la

creşterea incidenţei fracturilor

B)Teme pentru dezbatere:1. Sunteţi de acord cu „lupta împotriva îmbătrânirii”? Care ar putea fi consecinţele prelungirii duratei

de viaţă a tuturor indivizilor umani?2. În ţările care au un procent mare de populaţie de vârsta a treia există în mod curent practica

instituţionalizării acestor persoane. Care ar fi argumentele pro şi contra pentru o astfel de decizie?Dar dacă ar fi vorba chiar de dumneavoastră?

Răspunsuri la exerciţiile de auto-evaluare:

1:c; 2:a; 3a: F; 3b: A; 4: a; 5: 1C, 2D, 3E, 4

111