Psihologia Nebuniei.doc

5/17/2018 Psihologia Nebuniei.doc - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/psihologia-nebunieidoc 1/4

Universitatea „Titu Maiorescu” Facultatea de Psihologie

PSIHOLOGIA NEBUNIEI

Prodan CristinaAnul III gr 8

Bucureşti, 2011



În Antichitatea clasica nebunul era plasat în registrul tragicului; în Evul Mediu eraposedat de diavol și damnat ca eretic impur, în Renaștere devine personaj plasat în registrulcomicului: bufon. Iluminismul deschide perspective medicalizării nebuniei, pe care o separa dereligie și morală. Nebunul este declarat bolnav psihic. Epoca romantica aduce o nota de separațiesituând la antipozi "nebunia" și "geniul" în sfera teoriei destul de elastice a "degenerescenței" (A.Morel, V. Magnnan, C. Lombroso). Epoca modernă și contemporană diversifică problematicanebuniei prin intervenția unor noi modele de gândire: psihanaliza, psihopatologia, psihologiamedicală, psihiatria clinică și sociala, psihoterapia. Din acest moment "suferința psihică" esteintegrată în Eul existenței umane, ca fapt ontologic, inaugurându-se prin aceasta studiile deantropologie psihiatrică (V.E. n Gebsattel, L. Binswanger, R. Kuhn, A. Zutt, E. Minkowski, M.Manfredi, D. Cargnello).

Nebunie este un termen vechi care desemnează în general alienarea mentală, în special înformele ei psihotice. Mai este întâlnit, deși din ce în ce mai rar, în vocabularul psihiatric, asociatunui adjectiv care aduce o precizare : nebunie circulară ( psihoză maniaco-depresivă), nebunie

rezonantă ( delir de interpretare) sau nebunia îndoielii ( psihonevroză obsesională). Însă termenul de ”nebunie”, utilizat fără adjectiv sau fără atribut substantival, este folositmai ales în abordările sociologice ( imaginea nebuniei în societate ) și antropologice.

Înscriindu-se în această ultimă abordare, Michael Focault a arătat în a sa Istorie anebuniei în epoca clasică că aceasta nu și-a căpătat statutul de maladie mentală decât la sfârșitulsecolului al XVIII lea, odată cu P.Pinel și primii medici alieniști europeni ai epocii. Odată cuFreud și descoperirea inconștientului neubnia începe să-și recapete sensul și dimensiunileantropologice. De fapt, odată cu psihanaliza, ea încetează să mai fie o simplă maladie deficitarăfiind din nou recunoscută ca o tentativă a omului de a-și depăși conflictele originare. Deasemenea, odată cu antipsihiatria anilor ´60, nebunia este reconsiderată ca o experiență pozitivă,

fiind privită în acest caz ca o tentativă a individului de a evada din conflictele familiale și sociale,din conformism, din normă, pentru a-și găsi autenticitatea, originalitatea, posibilitățile creatoare.

WinnicottObiectul tranziţional, fenomenele tranziţionale, aria de iluzie, găsit-creatul, mama

îndeajuns de bună, capacitatea de holding, prezentare a obiectului, adevăratul şi falsul Sine,capacitatea de solicitudine şi capacitatea de a fi singur, spaima de prăbuşire, fiinţarea, mediul,squiggle, utilizare a obiectului sunt câteva dintre cuvintele, conceptele, reprezentările care ne vin în minte când auzim numele lui D. W. Winnicott.

Donald Woods Winnicott s-a format ca medic pediatru, profesie pe care a practicat-o până la sfârşitul vieţii, în special la Spitalul pentru copii Paddington Green. Şi-a început analizacu James Strachey în 1923, a devenit membru al Societăţii Britanice de Psihanaliză în 1935 şi afost de două ori preşedintele ei. A fost, de asemenea, membru al Colegiului Regal de Medicină şial Societăţii Britanice de Psihologie.



În Psihologia nebuniei : o contribuție a psihanalizei D.W.Winnicott corectează afirmațiateoriei psihanalitice conform căreia „ în dezvoltarea copilului normal există o perioadă de psihonevroză „ susținând că mai corect ar fi „ că în punctul culminant al fazei complexului luiOedip, înainte de apariția perioadei de latență ne putem aștepta la tot felul de simptome iar absența acestora putând fi interpretată drept anormalitate”. De aici survine întrebarea „ Toți copiisunt nevrotici?/Orice copil este nebun?”. Dupa Winnicott primul răspuns ar fi nu cu toate că estenevoit să admită, în linii mari că există două tipuri de ființe umane : cele care nu poartă povaraunei experiențe semnificative de prăbușire mintală în copilăria timpurie și cele asupra căroraapasă această experiență și care trebuie astfel să fugă de ea și întro anumită măsură să fie mereu preocupați de amenințarea pe care ea o reprezintă.

Nebunia este întâlnită în clinică chiar și sub forma unei spaime de nebunie, car e este cevace domină viața multora dintre pacienți. Astfel, de exemplu un pacient poate să fie invadat despaima de a muri, neavînd nimic de a face cu frica de moarte ci fiind o problemă a fricii de amuri fără a avea pe cineva prezent în acel moment ( grijă provenită din relația foarte timpurie

părinte-copil). Acești pacienți își pot organiza viața în așa fel încât să nu rămână singurivreodată. În cazul acesta este foarte important de știut că spaima nu este de nebunia ce ar puteaveni, ci de nebunia care a fost deja resimțită (spaima de reîntoarcere a nebuniei) ceea ce explicănevoia pacientului de a-și aminti de nebunia originară ce aprține unui stadiu foarte timpuriu, dedinaintea organizării în Eu a unor procese intelectuale ce pot extrage experiențele care au fostcatalogate și prezentate pentru ca memoria conștientă să le poată folosi. Concluzionând nebuniade care trebuie să-și amintească nu poate fi rememorată decât dacă a fost retrăită.

În acest moment un rol foarte important îl are analistul care trebuie să înțeleagă și săaccepte nevoia pacientului de a ajunge la nebunie, de a fi nebun în cadrul analitic și să acceptetransferul delirant creat de acesta.

Exemplu: O fată aduce în analiză ideea că i se dau prea multe teme pentru acasă și că estefoarte solicitată la școală. Ea aduce acest material ca o uregență și ajunge prin aceste mijloace lao extremă agonie, cu o cefalee gravă, și cu ore întregi de plânsete. Apoi pacienta sunsține că defapt profesorul nu o solicită rea mult și că nu ii dă totuși prea multe teme pentru acasă. Pe liniareprezentărilor profesorului și ale temelor pentru acasă pacienta mărturisește că analistul osuprasolicitează și că orice cuvânt din partea lui, chiar dacă este o interpretare corectă, este o persecuție. Exercițiul îi permite pacientei să ajungă să resimtă nebunia originiară sau cel puțin săajungă la o angoasă paroxistică apropiată nebuniei originare.

Conform lui Winnicott, întrun caz de acest gen, orice încercare a analistului de a fi

sănătos sau logic distruge calesa pe care și-o poate forma pacienta de a se întoarce la nebunia de

care trebuie să se vindece retrăind-o, fiindcă nu o poate vindeca prin reamintire. Analistul trebuiedeci să fie capabil să suporte ședințe întregi sau chiar perioade de analiză în care logica nu estedeloc potrivită pentru a descrie transferul. Pacientul este supus unei compulsii ce-l obligă săajungă la nebunie, compulsie ce se separă de nevoia fundamentală a pacientului de a devninormal și care este mai puțin puternică decât necesitatea de a se îndepărta de normal. Astfel, pacientul este prins pentru totdeauna întrun conflict, în echilibrul dintre spaima de nebunie și



nevoia de a fi nebun apărând în unele cazuri o ușurare în momentul în care pacientul atingeaceastă etapă tragică și devine nebun. Foarte important de menționat este că în acest stadiuvindecarea nu se produce decât dacă pacientul poate atinge angoasa în jurul căreia au fostorganizate apărările.

Tot aici Winnicott explică faptul că, de obicei, cuvintele „spaimă de nebunie” se referă laspaima pe care orice persoană ar putea să o aibă,sau ar trebui să o aibă gândindu-se la boală. În plus față de oroarea bolii în sine și suferința mentală pe care o subîntinde apare și efectul socialasupra individului și chiar asupra familiei datorită prăbușirii psihice pe care societatea o detestă. Totodată Winnicott susține că nu este tocmai adevărat să se afirme că pacientul încearcă să îșiamintească nebunia pe care a avut-o și în jurul căreia au fost organizate apărările deoarecenebunia nu a fost trăită pentru că individul nu era capabil să o trăiască.

Concluzionând și folosind simbolul X putem spune că bebelușul sau copilașul care are oorganizare a Eului adecvată stadiului de dezvoltare aupra căruia se produce o reacție de influențădetermină apariția unei stări numite X, care se poate produce o dată sau de mai multe ori după o

anumită schemă.Pornind de la organizare apărărilor, avem un tablou clinic și o anumită schemă.În cursul unei terapii individul care abordează aceste aspecte tinde în mod repetat spre X, fără ase putea apropia de X mai mult decât îi permite noua forță a Eului, la care se adaugă susținerea întransfer. Continuarea analizei presupune ca pacientul să meargă constant spre noile experiențe îndirecția lui X și nu își va putea rememora aceste experiențe ca amintiri.El va trebuii să le trăiascăîn transfer, și se vor manifesta ca nebunii localizate ceea ce îl vor deruta constant pe analist careva observa că pacientul lui este din ce în ce mai nebun timp de câteva minute sau timp de o oră în cadrul terapiei, nebunia extinzâdu-se uneori și în afara limitelor ședinței. În cazul în care dinteamă sau din ignoranță analistul tinde să piardă aceste lucruri care se petrec în terapie nu va fi înstare niciodată să-l vindece pe pacient deoarece se va afla constant în situația de a corecta

transferul delirant sau va încerca să-l aducă pe pacient întrun fel sau altul spre sănătate în loc sălase nebunia să devină o experiență maniabilă, din care pacientul își poate revni spontan.

„Este imposibil să faci previziuni, dar mi se pare că spaima de prăbușire temută este o prăbușire care deja a produs vătămări, atunci există în cele din urmă posibilitatea ca incercarea pe care o reprezintă spaima de prăbușire să poată fi trecută cu bine.”

Psihologia Nebuniei.doc

Documents

Transcript of Psihologia Nebuniei.doc