Psihologia adultului și vârstnicului

:: note de curs ::

i

Cuprins

1. Introducere în problematica dezvoltării 1

1.1 Concepte fundamentale: creștere, dezvoltare, maturizare 1

1.2 Etapele dezvoltării 4

1.3 Diferen e culturale 6

1.4 Ereditate și mediu 11

1.5 Ecologia dezvoltării 13

1.6 Obiective în studiul dezvoltării umane 19

2. Dinamica identită ii 21

2.1 Identitate si dezvoltare 21

2.2 Principalele sarcini ale dezvoltării 24

2.3 Generativitatea: motor al dezvoltării în perioada vârstei adulte 29

2.4 Comentarii și critici 33

2.5 Apendix: povestea vie ii lui Martin Luther 34

3. Anotimpurile şi structura vârstei adulte 38

3.1 Structura vie ii și dezvoltarea sa în perioada vârstei adulte 42

3.2 Macro-structura vie ii 45

4. Adaptarea în perioada vârstei a treia 53

4.1 Caracteristici ale vârstei a treia 53

4.2 Teoria dezangajării sociale 55

4.3 Reducerea câmpului social 56

4.4 Diferen e individuale 57

5. Rolul evenimentelor de via ă 60

5.1 Evenimentele de via ă şi adaptarea la schimbare 60

5.2 Căsătoria 65

5.3 Intrarea în rolul de părinte 68

ii

5.4 Divor ul 71

5.5 Pierderea partenerului de via ă 74

5.6 Şomajul 78

6. Concluzii: perspective moderne asupra dezvoltării 81

7. Bibliografie 87

iii

1. Introducere în problematica dezvoltării

Ce în elegem atunci când spunem că oamenii ”se dezvoltă” de-a

lungul vie ii? Cum este descrisă de obicei imaginea globală a schimbărilor care

apar pe parcursul dezvoltării de la naștere la vârsta senectu ii?

Cercetători precum Erik ERIKSON (1902-1994) sau Daniel

LEVINSON (1986) s-au concentrat asupra acestor teme comune şi, pornind de

aici, au identificat mai multe stadii de dezvoltare specifice pentru

perioada adultă. Psihologia dezvoltării s-a ocupat o perioadă îndelungată cu

studiul perioadei dintre naştere şi adolescen ă, în primul rând datorită

faptului că cele mai evidente procese de creştere şi dezvoltare, cele mai

dramatice schimbări au loc tocmai în această perioadă.

Totuşi, aşa cum vom vedea în continuare, procesele de dezvoltare

psihologică continuă de-a lungul întregii vie i. Majoritatea teoriilor

dezvoltării încearcă să descrie similarită ile dintre oameni pe măsură ce

intră în perioada adultă şi înainează înspre perioada bătrâne ii, lipsind

deocamdată o descrierea sistematică a diferen elor care apar între persoane

pe parcursul vie ii.

1.1 Concepte fundamentale: creștere,

dezvoltare,

maturizare

1

Prin defini ie, termenul dezvoltare se referă la schimbările sistematice

și continue care au loc la nivelul fiecărui individ, începând chiar din

momentul concep iei și până la sfârșitul vie ii.

Dezvoltarea face necesare multiple schimbări care se realizează în

mod sistematic - adică au loc într-o anumită ordine, urmând un anumit tipar

și având o anumită durată; ele nu sunt scurte, trecătoare și lipsite de

predictibilitate, cum este de exemplu o schimbare de dispozi ie afectivă.

Deasemenea, dezvoltarea implică continuitate; altfel spus, ne schimbăm dar

rămânem aceiași, continuăm să ne reflectăm pe noi înșine, așa cum am fost

până în momentul prezent.

Paliere ale dezvoltării umane

De obicei, specialiștii în acest domeniu abordează trei categorii majore de

schimbări care au loc în cursul dezvoltării umane:

1. Dezvoltarea fizică: creșterea corpului și a organelor sale,

func ionarea sistemelor fiziologice, semnele fizice ale creșterii /

îmbătrânirii, modificări la nivelul abilită ilor motorii etc.

2. Dezvoltarea cognitivă: vizează schimbările continue care au loc la

nivelul percep iei, a limbajului, a învă ării și memoriei, a mecanismelor de

rezolvare de problemă sau a altor procese mentale.

3. Dezvoltarea psihosocială: se referă la schimbările care au loc la

nivelul aspectelor intrapersonale și interpersonale ale individului, cum sunt

motivele, emo iile, trăsătuile de personalitate, abilită i de interac iune și

rela ionare interpersonală, roluri jucate în familie și în alte contexte sociale

mai largi.

2

Chiar dacă, de obicei, lucrările de specialitate se concentrează de

obicei pe unul sau altul dintre aceste trei aspecte ale dezvoltării, fiin a

umană trebuie abordată ca întreg: schimbările care apar într-un domeniu sau

altul al dezvoltării au în mod obligatoriu efecte asupra celorlalte.

Creștere, maturizare, îmbătrânire

Termenul creștere se referă la schimbările biologice care au loc de la

concep ie la maturitate la nivel corporal, fizic.

Din punct de vedere biologic, dezvoltarea înseamnă creștere în prima

parte a vie ii, stabilitate în prima parte a tinere ii și vârsta adultă mijlocie,

declin asociat cu îmbătrânirea în ultima sa parte. Într-adevăr, în prima parte

a vie ii devenim maturi din punct de vedere biologic; pe de altă parte,

îmbătrânirea înseamnă deteriorarea organismului care, inevitabil, va

conduce la moarte.

Deși multe dintre aspectele dezvoltării nu urmează un model de tip

“creștere /acumulare stabilizare pierdere/descreștere”, cum este cel

descris mai sus, specialiștii în domeniul dezvoltării umane recunosc faptul

că, la orice vârstă, schimbările asociate dezvoltării înseamnă atât câștiguri

cât și pierderi. Astfel, chiar și în copilărie dezvoltarea nu înseamnă doar

câștiguri și acumulări. Pe măsură ce cresc, copiii dobândesc noi abilită i

cognitive; pe de altă parte, se pare că treptat, nivelul stimei de sine scade și

devim mai susceptibili la depresie (v. Slavin, 2009); fenomene similare sunt

constatate,de exemplu, la nivelul creativită ii (v. Mihaela Roco, 2004).

3

În același timp, înaintarea în vârstă (îmbătrânirea) nu înseamnă doar

pierdere: de cele mai multe ori în elepciunea și nivelul de expertiză al unei

persoane cresc pe măsură ce persoana avansează de la mijlocul vie ii spre

vârsta senectu ii (Baltes, Lindenberger, & Staudinger, 1998); de exemplu, se

observă faptul că adul ii în jurul vârstei de 60 și peste ob in scoruri mai

înalte la testele de vocabular decât adul ii tineri (de la 18 la 30 de ani).

În plus, nu este vorba întotdeauna de ameliorarea sau deteriorarea unor

abilită i, deprinderi sau capacită i ci, mai degrabă, despre faptul că acestea

devin diferite din punct de vedere calitativ. Dezvoltarea înseamnă mult

mai

mult decât creșterea pozitivă care are loc în primii ani de via ă, ai copilăriei

și adolescen ei. Iar anii senectu ii implică mai mult decât îmbătrânirea

biologică; este vorba despre o suită de schimbări, atât în sens pozitiv, cât și

negativ, care au loc în organismul matur. Pe scurt, dezvoltarea înseamnă

acumulări, pierderi, perioade de stabilitate și continuitate în fiecare etapă a

vie ii.

1.2 Etapele dezvoltării

Care sunt principalele etape ale dezvoltării psihologice? Tabelul de mai

jos prezintă o listă a principalelor perioade ale dezvoltării, la care vom reveni în

sec iunile următoare ale acestui material.

Totuși, trebuie să observăm faptul că intervalele de timp men ionate sunt

aproximative, iar vârsta este doar un indicator grosier, aproximativ, al nivelului

de dezvoltare. Astfel, între indivizii de aceași vârstă pot exista diferen e uriașe

la nivelul func ionării cognitive și afective, sau la nivelul trăsăturilor de

personalitate.

4

Este interesant de observat faptul că, dintre toate grupele de vârstă, cea

mai mare varietate din acest punct de vedere este întâlnit în interiorul

grupului reprezentat de persoanele vârstnice (Andrews, Clark, & Luszcz,

2002).

Cu toate acestea, paradoxal, persoanele vârstnice sunt de obicei

descrise în mod stereotip, ca având probleme de memorie, diverse tipuri de

”ciuda enii” comportamentale, sau o anumită fragilitate emo ională.

Tabel 1. Etapele dezvoltării

Perioadele vie ii Vârsta

Perioada prenatală

Copilul mic

Perioada preșcolară

Copilul mare

Adolescen a

Adultul tânăr

Perioadă adultă mijlocie

Perioada adultă târzie

(Senectutea)

De la concep ie la naștere

Primii 2 ani ai vie ii

De la 2 la 5 - 6 ani (some prefer to describe as toddlers children who have begun to walk and are vârstă 1 to 3)

De la 6 la aproximativ 12 (sau până la instalarea pubertă ii)

Aproximativ între 12 și 20 de ani (sau până când individul devine relativ intependent fa ă de familia de origine și începe să își asume rolurile specifice adultui)

De la 20 la 40 de ani

De la 40 la 65 de ani

După 65 de ani

5

Tabelul de mai sus reprezintă doar una dintre posibilele etapizări ale

perioadelor de dezvoltare. Vârsta − ca și sexul, rasa, sau alte caracteristici

importante ale omului − au semnifica ii diferite în culturi.

1.3 Diferen e culturale

În interiorul fiecărei culturi găsim seturi de ”jaloane” proprii, bine

definite, utilizate pentru a împăr ii cursul vie ii în etape, dar și modalită i

proprii de a trata oamenii care apar in unui anumit grup de vârstă. Și, mai

mult decât atât, persoanelor din fiecare categorie de vârstă definită de

societate le sunt poten ial atribuite anumite roluri, statusuri, privilegii și

responsabilită i.

Astfel, însăși distribuirea copiilor în clase școlare având ca și criteriu

vârsta este o încadrare a copiilor în astfel de clase, cu statusuri,

responsabilită i și obliga ii specifice. De exemplu, în tipul de societate în

care trăim (europeană, democratică), copiii nu au dreptul la vot; acesta este

acordat “adul ilor” (care, conform legii, sunt persoane cu vârsta de 18 ani și

peste).

Din punct de vedere juridic, defini iile grani elor dintre adolescen ă și

vârsta adultă sunt trasate diferit în diferite culturi.

Astfel, în România Codul familiei a fost modificat în 2007 și prevede

că, atât în cazul băie ilor cât și a fetelor, vârsta minimă legală pentru

căsătorie este 18 ani. Acestă prevedere a fost introdusă în vederea

”eliminării discriminării de gen cu privire la exercitarea drepturilor civile și

electorale, precum și pentru respectarea egalită ii de șanse și de tratament

între femei și bărba i”.

6

Aceași situa ie este întâlnită în majoritatea statelor Nord-Americane, unde

vârsta legală pentru căsătorie (fără consim ământul părin ilor) este egală sau

chiar mai mare decât vârsta care î i conferă dreptul la vot, în timp ce consumul de

alcool este permis după 21 de ani.

În cultura Japoneză este marchat foarte clar începutul vârstei adulte. În

fiecare an, 15 ianuarie reprezintă momentul unei sărbători na ionale în care

tinerii în vârstă de 20 de ani sunt declara i oficial persoane adulte și intră

înr-o nouă etapă a vie ii. Tinerele femei primesc kimono-uri, tinerii bărba i

primesc costume, și le sunt reamintite responsabilită ile pe care le au fa ă de

societate. Totodată, tinerii adul i câștigă dreptul de a consuma băuturi

alcoolice, de a fuma și de a vota. Ceremonia modernă de astăzi continuă, de

fapt, o veche ceremonie în care tinerii samurai erau recunoscu i ca și

luptători (Reid, 1993).

În mod similar, deși mul i dintre noi definim vârsta de 65 de ani ca fiind

grani a dintre vârsta de mijloc și bătrâne e, de fapt vârsta la care oamenii

devin eligibili pentru a beneficia de dreptul la pensie, dar și alte facilită i

oferite de societate. Odată ce societatea a stabilit anumite clase de vârstă,

practic se definește ceea ce individul trebuie să facă sau nu în anumite

momente ale vie ii (Elder & Shanahan, 2006).

De exemplu, în cultura în care trăim, majoritatea dintre noi suntem de

acord că un copil de 6 ani este prea mic pentru a bea alcool sau pentru a

muncii, dar este suficient de mare pentru a merge la școală. De asemenea,

majoritatea dintre noi împărtășim ideea că tinerii adul i ar trebui să se

gândească la căsătorie în jurul vârtei de 25 de ani și ar trebui să se

pensioneze la aproximativ 65 de ani (Neugarten, Moore, & Lowe, 1965;

Settersten, 1998).

7

În ările cu un nivel de de industrializare mai scăzut, unde indivizii devin

părin ii foarte tineri (chiar în perioada adolescen ei) și unde, de obicei, se

îmbolnăvesc și își pierd capacitatea de muncă destul de devreme, normele asociate

vârstei cer atingerea acestor jaloane de trecere în altă etapă de via ă mult mai

devreme (Shanahan, 2000).

De ce sunt importante aceste norme sociale asociate vârstei?

În primul rând, acestea influen ează deciziile individuale și colective

cu privire la modul în care o anumită persoană trebuie să își conducă via ă.

Aceste seturi de norme reprezintă baza pentru ceea ce Neugarten (1968)

numește ”ceasul social” - acel sentiment al individului că un lucru trebuie

facut la un anumit moment dat, că în conformitate cu normele asociate

vârstei este prea repede sau prea târziu pentru acel lucru. Astfel, sub

presiunea acestor norme sociale, un tânăr de 25 de ani se gândește că ar

trebui să își ceară prietena de so ie ca nu cumva aceasta să îl părăsească, o

femeie de 35 de ani se gândește că ar fi bine să aibă un copil cât mai curând

temându-se că dacă amână ar putea pierde șansa de a mai deveni părinte, sau

o persoană de 45 de ani se gândește că este prea târziu să urmeze o facultate.

Ceasul social și ajustarea la cerin ele sociale

În al doilea rând, aceste norme sociale asociate vârstei influen ează

ușurin a cu care individul se ajustează la diferite tranzi ii care au loc pe

parcursul vie ii. De multe ori evenimente de via ă normale, cum este de

exemplu acela de a avea copii, au loc în afara intervalui de timp considerat

”potrivit” de către societate.

8

Impactul acestor evenimente asupra persoanei care le trăiește poate fi

mult mai negativ decât în atunci când ele se întâmplă ”la timp”, la vârsta

considerată optimă din punct de vedere social (McLanahan & Sorensen,

1985).

Cu alte cuvinte, poate fi extrem de dificil pentru un individ să trăiască

experien a pubertă ii la 8 ani, sau chiar la 18 ani, dar și să devină părinte la 13

ani sau la 53 de ani!

Norme sociale asociate vârstei

Diferite etapele de vârstă, normele asociate vârstei ceasul social și

semnifica iile fiecărei vârste diferă nu numai de la o cultură la o alta, ci și

de la o subcultură la o alta. Societatea în care trăim este foarte diversă din

punct de vedere socioeconomic, etnic, rasial; ca urmare, indivizii apar inând

unor grupuri etnice diferite (de exemplu, rromii) se raportează la norme de

vârstă diferite și au experien e de dezvoltare diferite. În cadrul fiecăruia

dintre aceste grupuri enice sau rasiale există varia ii imense asociate cu

factori specifici precum originea, perioada de timp petrecută într-o anumită

comunitate, gradul de integrare în societate, limba utilizată, sau satutul

socioeconomic.

În general, în tipul de societate în care trăim astăzi, indivizii proveni i

din familii cu un nivel economic scăzut se angajează mai devreme decât cei

din clasa de mijloc sau din familiile cu un nivel de trai ridicat în

comportamentele specifice vârstei adulte: căsătoria, copii, munca (Elder &

Shanahan, 2006).

Linda Burton (1996a) a studiat normele asociate vârstei într-o

comunitate Afro-americană săracă și a descoperit că se considera ”normal”

pentru o tânără femeie să devină mamă la 16 ani și bunică la 34 de ani -

mult mai devreme decât pentru femeile din clasa de mijloc.

9

În aceste comunită i, mamele adolescente primesc sprijin pentru

creșterea copiilor atât de la propriile mame cât și de la bunicile lor.

Norme similare pot fi întâlnite și în alte comunită i cu nivel de trai

scăzut. Din perspectiva individului provenit din clasa de mijloc, perspectiva de

avea copii la o vârstă foarte fragedă este mai mult decât neobișnuită. Însă, în

multe culturi este o pratică obișnuită ca responsabilitatea creșterii și educării

copiilor să fie împăr ită cu bunicii sua cu al i membri ai familiei (Rogoff,

2003). Nu există dovezi care să arate că o astfel de practică ar afecta negativ

dezvoltarea, ci dimpotrivă.

Modul de via ă a persoanelor în vârstă s-a schimbat dramatic de-a

lungul secolului 20, odată cu introducerea sistemului de securitate socială,

îngrijire medicală specifică și alte programe similare pentru seniori (Cole,

1992). În perioada anterioară, acele persoane care atingeau etapa de vârstă

pe care astazi o numim vârsta a treia, trebuiau să muncescă până la sfârșitul

vie ii; astăzi, în majoritatea ărilor lumii oamenii se pensionează în jurul

vârstei de 60 de ani. Ca rezultat, am ajuns să asociem senectutea cu statutul

de pensionar. Astazi, adul ii în perioada vârstei a treia au o stare a sănătă ii

mai bună, suferă de mai pu ine boli cronice sau dizabilită i, fiind mai pu in

afecta i de bolile de care sufereau persoanele de aceași vârstă acum doar 50

de ani (Satariano, 2006).

Acesta este doar un exemplu privind varia iile pe care le-a suferit

modul în care este văzută vârsta adultă de la o perioadă istorică la alta. Ideea pe

care dorim să o subliniem este următoarea: pentru a în elege procesele de

dezvoltare este necesar să ne raportăm permanet la contextul său istoric,

cultural și subcultural.

Trebuie să re inem faptul că fiecare grup social își stabilește o defini ei

proprie a duratei vie ii, etapele de vârstă din cadrul și normele asociate

fiecăreia dintre acestea, iar fiecare grup trăiește dezvoltarea în mod diferit.

10

În plus, nu trebuie să uităm faptul că perioadele majore ale vie ii

descpre care discutăm astăzi - adolescen a, vârsta adultă mijlocie etc. - nu

au fost întotdeauna văzute ca fiind distincte. Una dintre cele mai interesante

provocări în studiul dezvoltării umane este să în elegem care dintre asteptele

dezvoltării au carater universal și care dintre acestea prezintă diferen e în

contexte sociale diferite (Norenzayan & Heine, 2005; Shweder et al., 2006).

1.4 Ereditate și mediu

În elegerea cauzelor dezvoltării este “una dintre cele mai importante

provocări intelectuale ale știin ei moderne” (Gottlieb, Wahlsten, & Lickliter, 2006).

Specialiștii în problemele dezvoltării umane sunt departe de a în elege

complet procesele care determină cursul dezvoltării umane și modul în care

interac iunile complexe dintre for ele biologice și mediul în care trăim ne fac

să devenim ceea ce suntem.

Există specialiștii care pun pe primul plan în explicarea proceselor

dezvoltării elementul biologic și văd ca determinante influen a eredită ii, a

proceselor universale de maturizare determinate genetic, a unor predispozi ii

biologice determinate de evolu ie, influen e biologice de tip hormonal sau

procesele de maturizare cerebrală.

În acestă viziune, dezvoltarea este de fapt un proces de maturizare, de

dezvăluire biologică a individului în conformitate cu planul con inut de gene

(materialul ereditar transmis de la părin i la copil în momentul concep iei). La

fel cum treptat semin ele se vor transforma în planta matură printr-un proces

predictibil, Programul genetic uman face probabil un curs al dezvoltării în

care copil face primii pași și rostește primele cuvinte în jurul vârstei de 1 an, atinge

maturitatea sexuală în jur de 12 - 14 ani, și probabil va începe să încărun ească

pe la 40 - 50 de ani.

11

Schimbările consecutive maturizării cerebrale contribuie la modificări

la nivel cognitiv, ca de exempu, dezvoltarea mermoriei și a deprinderilor de

rezolvare de problema, sau schimbări de tip psihosocial cum este, de

exemplu, o mai bună în elegere a sentimentelor celorlate persoane.

Procesele de maturizare determinate genetic ne conduc pe to i pe

aproximativ același curs al dezvoltării, cu schimbări care se produc în

aceleași momente din via a noastră, în timp ce zestrea ereditară a fiecărui

individ face ca dezvoltarea fiecărei persoane să fie unică.

Specialiștii care accentuează rolul mediului pun accent pe schimbările

care se petrec ca răspuns la condi iile externe de natură fizică și socială,

stimuli și evenimente care ne pot afecta, de la cartiere aglomerate la

poluarea atmosferică, la interac iunile sociale cu membrii familiei, colegi de

clasă și profesori, la vecinii din cartier și contextul cultural mai larg în care

ne dezvoltăm.

Se cunoaște faptul că mediul fizic influen ează dezvoltarea - de

exemplu, s-a demonstrat faptul că expunerea la substan ele chimice (de

exemplu, plumbul con inut în vopseaua folosită la vechile clădiri) poate

afecta dezvoltarea intelectuală a copiilor, sau că ambian a sonoră este la fel

de importantă (s-a demonstrat faptul că progresul în învă area scris-cititului

poate fi încetinit datorită zgomotului, la copii care trăiesc în apropierea unui

aeroport) (Evans, 2006).

În ceea ce privește rolul mediului social, numeroasele date de

observa ie ilustrează modul în care comportamentul celorla i ne influen ează

dezvoltarea. De aceea, mul i specialiști tind să pună pe primul plan

importan a învă ării - procesul prin care experien a (stimulii existen i în

mediu) aduce schimbări relativ permanente în modul de a gândi, a sim i sau

a ne comporta.

12

Totuși, un anumit grad de maturizare fizică este necesar pentru ca un

copil să poată arunca o minge în coșul de baschet, dar instruirea atentă și

orele lungi de antrenament sunt obligatorii pentru cineva care dorește să

facă performan ă în sport. Dacă numai datul biologic ar fi important în

dezvoltare, ne-am aștepta ca to i copii să atingă nivele similare de dezvoltare

la același moment de timp, iar eventualele difere e între indivizi ar fi cauzate

de diferen ele la nivelul configura iei genetice. Dacă numai influen ele

mediului ar fi importante în dezvoltare, ne-am aștepta ca to i copii crescu i

în același mediu să fie la fel, dar ne-am aștepta ca dezvoltarea umană să ia

forme diferite în func ie de experien e de via ă specifice ale unui individ.

1.5 Ecologia dezvoltării

Dacă acceptăm ideea că dezvoltarea umană este definită de

interac iunea dintre factori biologici și factorii de mediu, atunci este necesar

să dispune de un model conceptual care să ne ajute să în elegem modul în

care se schimbă o persoană într-un mediu complex, în continuă schimbare.

To help you think about this, vom analiza unul dintre cele mai

influente modele conceptuale ale dezvoltării formulate de Urie

Bronfenbrenner (1917 - 2005), psiholog american, de origine rusă.

Cu câteva decenii în urmă, Bronfenbrenner critica aspru faptul că

dezvoltarea umană era studiată independent de context, încercând să

descopere ceea ce este universal și nereușind să aprecieze cât de mult poate

varia cursul dezvoltării de la o cultură la alta, de la un cartier la altul, de la o

familie la alta.

Ca urmare, Bronfenbrenner a formulat un așa-numit model ecologic al

dezvoltării, care descrie cum este organizat mediul și modul în care acesta

afectează dezvoltarea.

13

Ulterior, pentru a sublinia modul în care biologicul și mediul

interac ionează pentru a produce un anumit curs al dezvoltării, el a

redenumit modelul și l-a intitulat un model bioecologic al

dezvoltării (Bronfenbrenner, 1979, 1989; Bronfenbrenner & Morris, 2006).

Tabel 2 Natură vs cultură

Natură Cultură

Ereditate Mediu

Maturizare Învă are

Gene Experien ă

Predispozi ii biologice Influen e culturale

14

Bronfenbrenner sus ine ideea că dezvoltarea individului, care vine cu o

anumită zestre genetică, caracteristici biologice și psihologice specifice, fiind

încastrată într-o serie de sisteme concentrice.

Aceste sisteme se află în interac iune unele cu celelate, precum și cu

individul, influen ându-i dezvoltarea. Bronfenbrenner a descris patru astfel de

sisteme concentrice care influen ează, și sunt influen ate la rândul lor, de

dezvoltarea individului.

15

Microsistemul

Se referă la contextul imediat, mediul fizic și social în care individul

interac iozează fa ă în fa ă cu alte persoane, influen ându-le dezvoltarea și,

fiind la rândul său, influen at de acestea. Pentru un nou născut, familia

reprezintă primul microstem, respectiv sistemul de interrela ii în care se

găsesc, probabil, copilul, mama și tatăl, influen ându-se reciproc. În cursul

dezvoltării sale copilul va cunoaște și alte tipuri de microsisteme, cum sunt

de exemplu casa bunicii sau gradini a. Majoritatea cercetărilor psihologice

sunt realizate din perspectiva microsistemului; rezultatele ob inute arată cât

de importante sunt influen ele mediului familial asupra dezvoltării copilului

și, deasemenea, ce importan ă uriașă au grupurile de prieteni, școala,

cartierul în care individul locuiește sau mediul de la locul de muncă.

Mezosistemul

Se referă la legăturile și inter-rela iile dintre două sau mai multe

microsisteme. În cazul unui copil acestea reprezintă legăturile dintre mediul

familial și cel școlar; în cazul unui adult, rela iile dintre familie și locul de muncă.

Astfel, știm cu to ii faptul că un conflict marital care are loc în familie (primul

microsistem, familial) poate face ca un copil să se comporte ”ciudat” la grădini ă

(al doilea microsistem), devenind retras și izolându-se de ceilal i copii, de

educatoare și personalul de îngrijire.

Ca urmare, întreaga experien a educa ională devine mai pu in

stimulativă din punct de vedere intelectual. Prin contrast, un mediu familial

în care copilul se simte protejat și iubit, va afecta pozitiv și modul în care

acesta trăiește experien a avută în grădini ă, beneficiile acesteia, iar mai

târziu, va influen a experien a sa de la școală, facultate sau locul de muncă.

16

Exosistemul

Se referă la acele contexte și situa ii în care individul nu participă în

mod activ, dar care totuși îi afectează dezvoltarea. De exemplu, copilul

poate fi afectat de diverse situa ii de la locul de muncă al părin ilor, sau de

decizii luate de consiliul școlii (de exemplu, ca activitatea educa ională să se

focalizeze în întregime pe ob inerea de perforan e peste medie la testele

na ionale).

Macrosistemul

Acest concept desemnează contextul socio-cultural mai larg în care

func ionează celelte sisteme descrise mai sus: microsistemul, mezosistemul

și exosistemul. În termeni generali, ne referim la cultură ca fiind acel fond

de cunoaștere comun împărtășită de către oameni la un moment dat, modul

în care este organizată via a acestora de către diferite tipuri de practici și

credin e privind natura umană în diferite faze ale vie ii, ce trebuie învă a i

copii pentru a func iona optim în societate, în ce mod individul adult ar

trebui să își trăiască via a etc. Organizarea institu iilor sociale și tipurile de

ideologii existente la un moment dat în societate influen ează dezvoltarea

individului.

O multitudine de factori cum ar fi: programul de muncă general

acceptat, tipul de contract de muncă și drepturile stipulate de acesta,

șomajul, reglementările privind protec ia socială a mamelor (dreptul la

concediul pentru îngrijirea copilului) etc. afectează modul în care se

structurează toate celelalte micro- și mezo- sisteme în care se dezvoltă

copilul.

17

Pe lângă tipurile de sisteme descrise mai sus, Bronfenbrenner

introduce conceptul de cronosistem pentru a sublinia ideea că schimbările

care au loc la nivelul individului și al mediului său se produc într-un interval bine

determinat de timp, urmând traiectorii specifice sau secven e particulare

de-a lungul vie ii individului și în elegând modul în care un eveniment

determină sau influen ează un alt eveniment.

Astfel, un eveniment precum conflictul între so și so ie poate conduce la o

suită de alte evenimente: divor ul, schimbarea membrilor componen i ai familiei,

precum și a rela iile dintre aceștia; evenimente sociale cum sunt crizele

economice, războiul sau chiar o defec iune tehnologică influen ează

dezvoltarea individului, în timp ce, la rândul său, fiecare individ,

influen ează cursul istoriei (Modell & Elder, 2002).

Fiecare dintre noi func ionăm în microsisteme specifice legate între ele

prin intermediul mezosistemului și integrate în contextele mai largi ale

exosistemului și macrosistemului, toate în continuă evolu ie.

Complexitatea modelului bioecologic descris mai sus sugerează și

faptul că studierea și în elegerea dezvoltării umane nu este o sarcină ușoară.

Pentru a în elege dinamica dezvoltării, cercetătorii trebuie să ia în

considerare trăsăturile specifice ale unei persoane, rela iile complexe dintre

acestea și efectele lor, contextul, dimensiunea temporală și procesele prin

care individul interac ionează activ cu mediul său (de exemplu, interac iunea

dintre părin i și copii, jocul cu prietenii sau un proiect profesional realizat în

colaborare cu al i colegi). În plus, modelul descris mai sus sugerează faptul

că elementele biologice si cele culturale și sociale nu pot fi separate cu

ușurin ă deoarece sunt parte a sistem dinamic, care se influen ează reciproc

în mod continuu (Lerner, 2006).

18

1.6 Obiective în studiul dezvoltării umane

Cele mai importante obiective în studiul dezvoltării umane vizează

descrierea, explicarea și optimizarea dezvoltării (Baltes, Reese, &

Lipsitt,

1980).

Pentru a descriere procesele de dezvoltare specialiștii încearcă să

determine elementele caracteristice ale comportamentului uman la diferite vârste

și urmăresc eventualele schimbări care apar odată cu vârsta. Astfel, este

importantă atât descrierea dezvoltării normale și a diferen elor

individuale în cursul acesteia, cât și diferite tipuri de varia ii care pot să apară

în cursul dezvoltării.

Deși pot fi descrise o serie de aspecte generale dezvoltării de-a lungul

vie ii, este evident faptul că niciodată două persoane (fiind ele chiar și

gemeni identici) nu vor urma cu precizie același traseu al dezvoltării: un nou

născut poate fi mult mai activ și mai alert decât un altul; o persoană de 80 de

ani poate fi încă implicată activ în via a comunită ii, în timp ce alta nu; etc.

Descrierea este punctul de pornire în orice știin ă; însă, cercetătorii

încearcă să atingă al doilea dintre scopurile enun ate mai sus: explica ia.

Specialiștii în domeniul dezvoltării încercă să în eleagă de ce oamenii

urmează de obicei un traseu bine determinat al dezvoltării, dar și de ce unii

indivizi se abat de la acesta.

Al treilea obiectiv vizează optimizarea dezvoltării umane. Cum pot fi

ajuta i oamenii să se urmeze direc ii pozitive în dezvoltare? Cum pot fi

întărite capacită ile lor? Cum ar putea fi prevenite dificultă ile care pot să

apară pe parcursul dezvoltării? Cum pot fi depășite problemele care apar pe

parcursul dezvoltării?

19

Pentru optimizarea proceselor de dezvoltare, poate fi necesară

evaluarea modalită ilor de stimulare a creșterii intelectuale oferite de

programele de educa ie preșcolară, prevenirea abuzului de de alcool și a

consumului de droguri printre studen i sau chiar elevi de liceu, sau oferirea

de suport psihologic unei persoane adulte care și-a pierdut partenerul de

via ă.

Posibilitatea de a aplica cunoștin e știin ifice în scopul optimizării

dezvoltării are o relevan ă deosebită nu doar pentru viitorii profesori,

psihologi, consilieri sau asisten i sociali etc., ci pentru to i acei profesioniști

care încearcă să îi ajute și îi orienteze pe ceilal ii în cursul dezvoltării.

20

2. Dinamica identită ii

Modul în care concep ia pe care o avem despre noi înșine se modifică

de-a lungul vie ii este una dintre problemele cele mai intrigante în

psihologie. Acesta deoarece identitatea - cine sau ce știm despre noi înșine

că suntem, sau cel pu in sperăm că am putea deveni - este de o importan ă

fundamentală.

Observăm adesea tendin a de a nu acorda importan a cuvenită

travaliului prin care trece persoana aflată în mijlocul unei crize de identitate,

de a sublinia normalitatea ei. Între persoanele adulte există diferen e enorme

din punctul de vedere al direc iei pe care via a fiecăruia o urmează de la

sfârşitul adolescen ei până la vârsta a treia. O parte dintre aceste varia ii sunt

datorate diferen elor inerente de la nivelul personalită ii, motiva iei şi

intereselor care orientează persoana spre un anumit curs al vie ii, altele apar

datorită apari iei unor evenimente de via ă neaşteptate sau nedorite (de

exemplu, divor ul, şomajul, probleme de sănătate). Totuşi, există o serie de

teme comune care se regăsesc în via a celor mai multe persoane adulte:

majoritatea adul ilor stabilesc rela ii strânse cu alte persoane, se căsătoresc,

au unul sau mai mul i copii, desfăşoară o activitate profesională etc.

2.1 Identitate si dezvoltare

Această sec iune este dedicată uneia dintre cele mai influente și

integrative teorii ale dezvoltării care există astăzi în psihologia

personalită ii.

21

Teoria dezvoltării psihosociale propusă de Erick Erikson identifică opt

stadii ale vie ii individului, prin care acesta progresează de la naștere la

moarte. Fiecare stadiu aduce sarcini psihosociale specifice, pe care individul

trebuie să le rezolve în acea perioadă a vie ii sale. Modul în care fiecare

persoană răspunde provocărilor puse de dezvoltarea sentimentului

identită ii, a intimită ii și generativită ii sunt printre cele mai interesante și

semnificative aspecte pentru individualitatea persoanei. Via a fiecărei

persoane are o anumită durată în timp. În fiecare moment, noi modalită i

specifice de cunoaștere a lumii și noi aspecte ale dezvoltării pot deveni

centrale în via a persoanei.

Pentru Erikson, primele stadii de dezvoltare amintite mai sus sunt un

preludiu necesar pentru etapa majoră pe care o reprezintă adolescen a și

perioada tinere ii. Acesta este momentul vie ii în care, pentru prima dată,

persoana își pune cu maximă seriozitate problema identită ii: ”Cine sunt

eu?”

Cele patru stadii de dezvoltare care se derulează pe parcursul

copilăriei, au care rezultat o configura ie unică de resuse psihologice și

handicapuri, cu elemente forte și zone mai slab delimitate care sunt acum

chemate să contribuie la definirea identită ii. În acest sens, putem spune că

viitorul (stadiile de dezvoltare ulterioare acestui moment) este (par ial)

determinat de trecut (stadiile anterioare).

Însă, la un moment dat, și invers poate fi adevărat. Adolescentul sau

tânărul privește înapoi la perioada trăită și decide ce înseamnă (ce

semnifica ie a avut) copilăria pentru el. Chiar dacă această decizie are

loc după ieșirea din perioada copilăriei, etapele care urmează determină (par ial)

etapa anterioară.

22

Bineîn eles, nu este posibil să schimbăm ceea ce am trăit deja, putem

să schimbăm doar semnifica ia pe care o acordăm evenimentelor anterioare.

Această nouă semnifica ie devine astfel o parte componentă influentă din

identitatea persoanei. Încercând să răspundem la întrebarea ”Cine sunt eu?”,

privim din nou în trecut pentru a ajunge la o explica ie plauzibilă cu privire

la etapa în care ne găsim și la direc ia pe care dezvoltarea noastră o poate

avea în viitor.

Identitatea: o problema esen ială a dezvoltării umane

Preocuparea lui Erikson pentru problema identită ii are în mod clar conectată cu propriile sale date biografice. Fiind rezultatul unei scurte aventuri între mama sa, o tânără evreică pe nume Karla Abrahamsen, și un medic danez, va crește în Germania ca Erik Homberger, purtând numele tatălui său vitreg. La școală, faptul de a fi evreu, era inta atacurilor colegilor săi, în timp ce la sinagogă era tachinat pentru înfă ișarea sa de “zeu nordic”; era înalt, blond, cu ochi albaștri. Iar venirea pe lume a celor trei surori vitrege, a contribuit la intensificarea sentimentului de a fi un străin, un outsider și în propria familie. Erik Homberger împlinise deja 30 de ani când, luându-și cetă enia americană, își va schimba numele în Erikson; adică, va deveni propriul său fiu.

Chiar dacă Erikson acordă o importan ă deosebită mecanismelor care

contribuie la formarea identită ii în adolescen ă, contribu ia sa esen ială

constă în a observa faptul că întrebarea “Cine sunt eu?” apare cu stăruin ă,

de mai multe pe parcursul vie ii unei persoane. Freud identificase cinci

stadii ale dezvoltării psihologice, care descriu mecanismele dezvoltării de la

naștere pănâ în perioada adolescen ei. Erikson însă a mers mai departe,

descriind opt stadii ”psihosociale” care acoperă întreaga perioadă de

dezvoltare, de la naștere și până la vârsta senectu ii.

23

Pe măsură ce traversăm fiecare stadiu de dezvoltare, finalul său este

marcat de o criză, de un moment în care propria noastră identitate este pusă sub

semnul întrebării. În astfel de momente cruciale, putem să alegem fie

creșterea, fie stagnarea. Fiecare dintre aceste alegeri, spune Erikson, așează o nouă

piatră de temelie în structura personalită ii adultului.

Prin recunoașterea for ei și intensită ii pe care le au aceste puncte de

cotitură în via a fiecărei persoane, el reușește să clatine puternic ideea că,

după 20 ani, via a ne oferă o traiectorie clară, stabilă, în linie dreaptă.

Erikson rămâne important în istoria psihologiei și pentru un alt motiv. Deși

Freud ne-a lăsat un studiu celebru despre Leonardo da Vinci, prin studiile sale

despre Gandhi și Martin Luther, Erikson pune bazele unui nou domeniu:

psihobiografia sau aplicarea analizei psihologice la studiul vie ii unor mari

personalită i.

Studiind biografia lui Luther, a găsit exemplul crizei de identitate prin

excelen ă, pe care o analizează în cartea Young Man Luther: A Study

in

Psychoanalysis and History, publicată în 1958. În ”Tânărul Luther”,

Erikson scrie: ”A fi adult înseamnă, printre alte lucruri, să î i vezi propria

via ă într-o perspectivă continuă, atât retrospectiv cât și prospectiv. ...”

(Erikson, 1958/2001, p.111-112), MacAdams, p.352 Ideea de bază:

crizele de identitate, deși atunci când se întâmplă sunt extrem de

dureroase, ele sunt necesare pentru a dezvolta o personalitate puternică,

capabilă să își controleze propria via ă.

2.2 Principalele sarcini ale dezvoltării

Erikson propune o serie de sarcini ale dezvoltării pe care to i oamenii

trebuie să le abordeze şi să le rezolve pe parcursul existen ei (tabel 2).

24

În opinia sa, criza caracterizată de confuzia identită ii vs. confuzia

de rol din timpul adolescen ei este, de fapt, criza care domină

întreaga dezvoltare umană. Erikson arăta că în diferite momente ale

existen ei lor, oamenii pot să trăiască o aşa numită experien ă a difuziei

identită ii, care implică un puternic sentiment de nesiguran ă.

Principalele crize (stadii) ale dezvoltării

Erikson (1950, 1968) sus ine faptul că noi ne dezvoltăm prin

dezvăluirea predeterminată a personalită ii noastre în opt stadii. Patru dintre

acestea se derulează pe parcursul copilăriei, în timp ce perioada adolescen ei şi a

vârstei adulte cuprind la rândul lor în patru stadii majore.

În perioada copilăriei, principalele crize ale dezvoltării se construiesc în

jurul a patru conflicte majore:

încredere vs neîncredere: va determina măsura în care lumea va fi

privită ca un loc sigur (sau nu) pentru copil;

autonomie vs îndoială (şi jenă): se dezvoltă autonomia şi copilul

începe să aibă control asupra propriei persoane şi asupra lumii;

ini iativă vs vină: este un conflict bazat pe activitatea imagina iei,

dezvoltarea limbajului şi realizarea de ac iuni pe cont propriu;

ac iune vs inferioritate: copiii asimilează valorile culturii în care

trăiesc, înva ă să stabilească rela ii interumane şi să îndeplinească sarcini

caracteristice; se cristalizează sentimentul încrederii în sine;

În adolescen ă, sarcina principală a persoanei este de a dobândi unui

sentiment al identită ii care poate fi definit ca fiind: “sentimentul de a te

sim i acasă în propriul corp, sentimentul că şti încotro mergi, precum şi

certitudinea recunoaşterii din partea celor care contează” (Erikson, 1950,

p.165). Principalul motor al dezvoltării în această perioadă este lupta între:

25

- identitate vs confuzie: perioada unei schimbari psihice şi

emo ionale mari, individul caută să îşi definească rolul şi statutul

său în societate;

La vârsta adultă, principale crize de dezvoltare se definesc în jurul

următoarelor diade:

intimitate vs izolare (individul se centrează pe realizările din via a sa,

pe siguran ă şi pe dezvoltare interumană);

generativitate vs stagnare şi absorb ie de sine (intervine grija

fa a de sine şi fa ă de ceilal i);

în elepciune vs disperare, conflictul care defineşte stadiul terminal,

al batrâne ii.

Fiecare dintre aceste stadii este caracterizat printr-o criză specifică a

dezvoltării, iar progresul este determinat de succesul sau insuccesul cu care

persoana a reuşit să rezolve criza caracteristică stadiilor anterioare.

Rezolvarea crizei caracteristice fiecărui stadiu de dezvoltare poate lua o

direc ie pozitivă sau negativă. Atunci când rezultatul dezvoltării unui stadiu

este negativ, persoana va avea dificultă i în a face fa a solicitărilor stadiului

următor. Deşi intervalele de vârstă sunt destul de aproximative, cele patru

stadii de dezvoltare ale persoanei în adolescen ă şi vârsta adultă pot fi

descrise astfel:

Stadiul 5. Adolescen a (13-19 ani): aşa cum am arătat anterior,

acesta este stadiul în care individul luptă pentru depăşirea confuziei de rol şi

pentru a-şi dezvolta un sentiment clar al identită ii personale.

Stadiul 6. Tinere ea sau perioada adultă timpurie (20-30

ani): este stadiul în care cei mai mul i adul i se angajează într-o rela ie stabilă,

bazată pe dragoste şi intimitate, în timp ce alte persoane dezvoltă mai

degrabă sentimente de izolare.

26

Dezvoltarea psihosocială: stadiile 5-8

Stadiu Vârstă Caracteristici Aspect central

(ani)

5 Adolescen a 13-19 Identitate vs confuzieRela iile cude rol covârstnicii

6 Vârsta adultă 20-30 Intimitate vs izolare Prietenii

timpurie

7 Perioada adultă 30-60 Generativitate vs Căminul familial

mijlocie stagnare

8 Bătrâne ea 60 + În elepciune vs Problemeledisperare umanită ii

Tabel 2. Stadiile dezvoltării psihosociale (Erikson)

Stadiul 7. Vârsta adultă mijlocie (30-60 ani): este stadiul în

care

majoritatea adul ilor se angajează într-o activitate productivă, valorizată şi

utilă din punct de vedere social (incluzând aici grija pentru proprii copii şi

preocuparea pentru al i membri ai societă ii); în cazul unei rezolvării

negative ale acestei crize, persoana stagnează şi devine centrată pe sine.

Erikson descrie aceste două extreme ca generativitate şi stagnare, unde

generativitatea se referă la “interesul pentru a crea şi a păstori următoarea

genera ie” (Erikson, 1959, p.97).

Stadiul 8. Bătrâne ea (peste 60 de ani): ajuns în acest stadiu,

adultul încearcă să în eleagă dacă via a sa a avut şi are un sens. Dacă reuşeste

să în eleagă sensul propriei vie i, persoana câştigă mai multă în elepciune;

dacă nu, atunci va trăi cu intensitate sentimentul disperării.

27

Identitatea: componente structurale

Conform teoriei lui Erikson, obiectivul major al dezvoltării este

formarea identită ii eului - o identitate durabilă şi sigură sau sim ul sinelui.

Identitatea eului se structurează în jurul a are trei componente

principale:

sim ul unită ii sau acordul între percep iile sinelui;

sim ul continuită ii percep iilor sinelului în timp;

sim ul reciprocită ii între propriile percep ii ale sinelului şi modul în

care individul este perceput de ceilal i.

Pentru a îşi dezvolta un sim coerent al identită ii, persoana testează

diferite roluri. Atitudinile şi valorile stabile, alegerea ocupa iei, căsătoria şi

stilul de via ă se integrează gradual şi fac posibilă trăirea identită ii propriei

persoane şi a celor din jur.

Eşecul în dobândirea unei identită i ferme, confortabile şi durabile are ca

rezultat o aşa numită difuziune de rol sau un sim confuz cu privire la cine

este şi ce face o anumită persoană.

Erikson arată că rezolvarea pozitivă a acestor crize implică

dezvoltarea unei perspective mult mai mature asupra lumii și a propriei

persoane, iar persoana dobândeşte sentimentul siguran ei de sine (ca opus

îndoielii şi nesiguran ei), începând să experimenteze diferite roluri - de

obicei în mod constructiv. Persoana devine astfel capabilă să îşi fixeze

obiective şi să anticipeze realizarea lor fără a se lăsa „paralizat” de

sentimente de inferioritate sau de o perspectivă temporală inadecvată.

28

2.3 Generativitatea: motor al dezvoltării în

perioada

vârstei adulte

Ultimele două stadii descrise în teoria dezvoltării psihosociale a lui Erik

Erikson corespund perioadei de mijloc și celei târzii a vârstei adulte.

Dacă în etapa de mijloc a vie ii, preocuparea principală a persoanei

este legată de grija pentru următoarea genera ie și preocuparea de a oferi o

moștenire în beneficiul acesteia, în etapa următoare, persoana este mai ales

procupată să își analizeze și să își accepte propria via ă.

Generativitate versus stagnare este al șaptelea stadiu descris de

Erikson care urmează perioadei tinere ii și precede etapa senectu ii.

Prototipul pentru generativitate este creșterea copiilor. Calitatea de

părin i, care oferă adultului ocazia de a-și îngriji și a-și iubi copiii, însemnă

pentru multe persoane o modalitatea de a își satisface nevoia de a se sim i

util și necesar.

Există însă multe alte modalită i de a fi generativ, în special prin

activită i profesionale, activită i creative, implicare în via a comunită ii, sau prin

activită i caritabile etc.

În toate aceste situa ii, adultul generativ ac ionează pe baza dorin ei de

a-și investi energia, capacită ile, talentul în forme de muncă și via ă care să

îi supravie uiască (Kotre, 1984). Adultul generativ se dedică unor activită i

care continuă dincolo de propria sa via ă, investind timp și o mare cantitate

de energie creativă în ceva ce va continua să trăiască, va avea/are o

via ă

proprie.

John Kotre (1984) identifică patru modalită i diferite prin care

generativitatea adultului se poate manifesta; aceste forme, reunite, devin actul

de a îngriji:

29

Tip Descriere

Obiect generativ

Biologic Procreerea, purtarea în pântec, alăptarea bebelușului

Obiectul generativ: nou-născutul

Parental Îngrijirea și educarea copilului, participarea la modul de via ă al

familieiting.

Obiectul generativ: copilul

Tehnic Crearea de tangibil, care să dureze dincolo de existen a individului

Obiectul generativ: ucenicul, deprinderile

Cultural Crearea, restaurarea și conservarea unui sistem de simboluri - ”mintea”

unei culturi - trecerea ei explicită către o nouă genera ie

Obiectul generativ: disciplina, cultura

Integritatea eu-ului

Ultimul stadiu al ciclului vie ii se organizează în jurul unei probleme

centrale: integritatea ego-ului versus disperare.

La vârsta senectu ii, spunea Erikson, generativitatea ca preocupare

majoră se estompează pe măsură ce adultul devine tot mai mult preocupat de

a privi retrospectiv, de a-și analiza propria via ă, de a accepta sau a respinge

ceea ce a trăit.

Pentru a ob ine integritatea propriului ego, persoana trebuie să accepte

povestea propriei vie i. Ea trebuie să înteleagă faptul că, indiferent de păr ile ei

negative, de întâmplări dureroase, de greșeli inerente, de situa ii mai pu in plăcute,

toate acestea s-au întâmplat, nu mai pot fi schimbate, nu mai pot fi înlocuite și,

mai mult decât atât, au făcut ca persoana să fie, să devină ceea ce este în acest

moment al vie ii.

30

Erikson descria integritatea ca fiind o abordare (post-)narcisistă a

propriei vie i, în care persoana privește înapoi, re-analizează și revede în

mod critic propria via ă. Integritatea egoului implică o anumită detașare și

distan are fa ă de povestea pe care a produs-o în fiecare etapă a vie ii. Este

timpul acum ca persoana să privească înapoi la cursul vie ii nu ca fiind ceva

care trebuie schimbat și ameliorat, ci ceva care trebui acceptat cu bucurie,

indiferent de modul (bun, rău) în care s-a petrecut (MacAdams, 1993).

Odată cu această acceptare, scrie Erikson, vine și un nou nivel de în elegere:

în elepciunea, ultima virtute ce o dobândim în parcurgerea ciclului vie ii

umane. Pe de altă parte, atunci când în acest stadiu persoana este incapabilă

să accepte etape trecute din propria via ă ca fiind un dar, el sau ea va trăi

sentimentul amar al disperării.

Integritatea eului si sentimentul disperării sunt probabil două cele mai

pu in analizate și discutate idei ale lui Erikson, rămânând înconjurate de o

aură de mister conceptual (MacAdams, 2006). Iar unul dintre cele mai mari

mistere se referă chiar la stabilirea cu exactitate a momentului în care

persoana trebuie să se confrunte cu această ultimă provocare a vie ii.

”Bătrâne ea” sau ”vârsta senectu ii” sunt termeni extrem de impreciși.

Multe dintre persoanelor care își încetează cariera profesională și se

pensionează la în jurul vârstei de 65, chiar 70 de ani, trăiesc o etapă

postgenerativă în anii care urmează ulterior pensionării.

Pentru mul i adul i, vârsta a treia continuă continuă să le ofere ocazii

pentru generativitate, de exemplu, devenind bunici și aducându-și

contribu ia la creșterea și educarea unei noi genera ii, în timp ce al ii, din

motive financiare sau de sănătate, se dezangajează din orice tip de demers

virtual generativ și se dedică activită ilor de relaxare, distrac ie, practicării

unor hobby-uri.

31

Ca urmare, trebuie să ne întrebăm în ce măsură conceptul de

integritate a eu-ului surprinde cu acurate e ceea ce se întâmplă în acestă

perioadă. Cum putem să interpretăm din punct de vedere psihologic acest tip

de perioadă postgenerativă care are loc în finalul vie ii? Este ea doar un fel

de reîntoarcere la copilărie? O recompensă binemeritată după o via ă de

muncă acerbă? O evadare? În ce fel persoana dă un sens și construiește o

semnifica ie pentru acestă etapă, pe baza etapelor precedente ale vie ii?

Pentru acest tip de întrebări găsim destul de pu ine răspunsuri în

studiile dedicate dezvoltării personalită ii. În măsura în care ceea ce se

petrece în acești ani poate fi pus în rela ie cu nevoia de a găsi acel nivel de

integritate a eului despre care vorbea Erikson, ei pot fi văzu i ca o

îndepărtare de modul de a vedea propria via ă ca o nara iune în timp.

Pentru unele persoane, această tranzi ie poate se constitui, ironic, întro

încercare de transcendere a timpului și de definire a unui sens al propriei vie

i. Cu alte cuvinte, acești ani pot deveni momentul potrivit pentru a slăbi pu in

presiunea timpului asupra sinelului.

Anumite religii orientale și tradi ii mistice vorbesc despre sentimentul

”momentului etern” pe care îl trăiesc oamenii atunci când ating în

elepciunea și iluminarea.

O astfel de persoană nu se mai luptă să găsească semnifica ii pentru

diferite momente trăite la începutul, mijlocul sau finalul vie ii sale și să

ajungă la o concep ie unitară despre sine și despre lume.

Persoana există aici și acum, se bucură și apreciază momentul prezent,

fiecare clipă are aceași cuprindere și devine la fel de importantă ca și acei zeci de

ani care întregesc timpul unei vie i.

Probabil aceasta face parte din mesajul lui Erikson privind integritatea

ego-ului și explică de ce, în ciclul vie ii, atingerea sa trebuie să aștepte până

la final.

32

2.4 Comentarii și critici

Erikson este unul dintre primii psihologi care a încercat să privească

întreaga dezvoltare umană prin prisma unei abordări stadiale, văzând vârsta

adultă ca domeniu de studiu în sine.

Astăzi este general acceptat faptul că, din punct de vedere psihologic,

oamenii se dezvoltă şi prezintă schimbări semnificative de-a lungul întregii

vie ii, acestea depăşind cu mult perioada copilăriei. Este adevărat că

abordarea lui Erikson este schematică (de exemplu, este greu de imaginat că

o singură perioadă de dezvoltare - stadiul 7- acoperă 30 de ani de via ă. Mai

mult decât atât, este greu de imaginat că to i oamenii se dezvoltă şi se

schimbă în acelaşi mod. De exemplu, Neugarten (1975, apud Eysenk, 2004)

prezintă dovezi clare că schimbările descrise de Erikson în cursul dezvoltării

tind să se manifeste mai repede la bărba ii din clasele sociale formate din

muncitori decât la cei din clasa de mijloc:

Primii se căsătoresc, au copii, se angajează în muncă şi lucrează încă de

la 20 de ani, în timp ce în clasa de mijloc căsătoria şi întemeierea unei familii,

angajarea într-o carieră profesională întârzie de multe ori până în jurul vârstei

de 30 de ani.

Pe de altă parte, Erikson emite ipoteza că atunci când societatea trece

prin perioade de schimbări majore, este foarte dificil pentru părin i să ofere

copilului lor suportul adecvat pentru dezvoltarea identită ii şi sentimentul unor

valori şi scopuri clare care să îi orienteze în via a adultă. Cercetările sale

asupra practicilor de îngrijire a copiilor în triburile de indieni Sioux şi Yurok,

care trăiau în acel moment schimbări sociale majore, au oferit argumente

puternice în sprijinul acestei ipoteze.

Problema diferen elor între sexe

33

În termeni general, ipoteza propusă de Erikson (1968) este că aceste trei

stadii ale perioadei adulte sunt universal valabile, se aplică la ambele sexe şi

în orice context cultural.

Totuşi, Erikson acceptă faptul că pot exista diferen e între bărba i şi

femei în ceea ce priveşte succesiunea stadiilor descrise mai sus. De

exemplu, bărba ii dezvoltă sentimentul identită ii înainte de a trăi intimitatea

cu un partener sexual în perioada tinere ii; spre deosebire de aceştia, de

multe ori femeile nu îşi dezvoltă complet propria indentitate înainte de a-şi

găsi un poten ial so . Din acest motiv, crede Erikson, identitatea femeii va

depinde par ial de tipul bărbatului cu care doreşte să se căsătorească.

Chiar dacă această idee a fost puternic controversată, există dovezi

ferme care sus in ipoteza diferen elor între bărba i şi femei din punctul de

vedere al dezvoltării identită ii. Într-un studiu realizat pe studen i (amintit de

Eysenk, 2004), rezultatele arată că pentru foarte pu ini bărba i intimitatea se

realizează înainte de dezvoltarea identită ii. În schimb, 52% dintre tinerele

care încă nu aveau un sim al identită ii clar dezvoltat trăiau deja experien a

intimită ii.

2.5 Apendix: povestea vie ii lui Martin Luther

De obicei, răzvrătirea și rebeliunea se manifestă în anii primei tinere i,

dar Luther avea deja 34 de ani când a început să vorbescă împotriva

bisericii. Explica ia pe care o dă Erikson este următoarea: înainte de a se

întoarce împotriva unei idei, tânărul trebuie să creadă cu intensitate în ea. Iar

Luther crezuse cu disperare în autoritatea divină a biserici. Probabil că nu ar fi

devenit cel mai vocal critic al ei, dacă înainte nu ar fi trecut prin

experien a devo iunii și a atașamentului total.

34

Marile figuri ale istoriei, scrie Erikson, petrec adesea destul de mul i ani

într-o stare pasivă. Din fragedă tinere e simt că vor lăsa o amprentă

semnificativă asupra lumii, dar inconștient așteaptă până când, la nivel mental,

adevărul lor particular ia o formă clară cu privire la modul în care acesta poate

să producă un impact maxim la momentul potrivit.

Probabil că acesta a fost și cazul lui Luther.

Erikson a acordat un spa iu extins unei analize de tip psihanalitic a

rela iei dintre Luther și tatăl său. În opinia sa, curajul lui Luther de a se

ridica împotriva Bisericii Romano-Catolice poate fi în eles numai în

contextul lipsei de supunere pe care a arătat-o anterior fa ă de propriul său

tată. Surprinzător, Erikson sus ine că Luther nu a avut o natură rebelă; însă,

odată ce a avut curajul să înfrunte figurile majore din via a sa, calea

nesupunerii i-a fost deschisă.

În spiritul ideilor lui William James, Erikson leagă marile crize ale

identită ii de o “a doua naștere”. Există o categorie de oameni care, fără prea

mare trudă, sunt bine integra i în context și se găsesc în armonie cu

ideologia epocii lor; pe de altă parte, aceste persoane născute a doua oară

sunt mai degrabă suflete chinuite, care își caută vindecarea printr-o

experin ă de transformare totală, căutând astfel să găsească o direc ie în

via ă.

Aspectul pozitiv al acestei a doua nașteri este că atunci când

transformarea are succes, persoana care trece printr-o astfel de experien ă

descoperă poten ialul și găsește for a necesară pentru a pune lumea în mișcare

odată cu ea. A durat un timp până ce Luther să ac ioneze în maniera pe care o știm,

însă din momentul acela a fost neoprit.

Importan a momentelor de răgaz

35

Erikson considera de o extremă importan ă capacitatea oricăriei

societă i de a accepta / integra crizele de identitate ale tinerilor ei membri.

El scrie despre conceptul de “moratoriu”, care definește perioada de

timp sau cadrul experien ial pe care o cultură îl crează în mod deliberat astfel

încât persoanele tinere să se poată “găsi pe sine” înainte de a-și asuma

responsabilită ele vârstei adulte. De exemplu, astăzi, vedem mul i tineri care își

acordă un ”an de pauză” după ce termină liceul, experimentând diverse roluri și

situa ii înainte de a merge la facultate.

În timpul lui Luther, ca și în prezent, o perioadă de timp petrecută în

mănăstire le oferea tânărului posibilitatea de a afla “ce este și ce poate

deveni”.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Luther ar fi urmat dorin a tatălui său și ar fi

urmat o carieră de avocat?

Probabil că ar fi fost un foarte în meseria aleasă, dar poate că niciodată nu

și-ar fi realizat complet propriul poten ial.

Erikson remarca faptul că o criză reală în via a unei persoane vine

adesea înspre 30 de ani, când persoana realizează faptul că, probabil cu mare

entuziasm la început, s-a implicat și dedicat unei activită i sau unui demers

care simte că ”nu este pentru el sau pentru ea”, ”nu îl reprezintă” sau ”nu o

reprezintă”. Paradoxal, tocmai succesul pe care îl are în acea activitate,

plasează persoana tânără într-un soi de capcană perfidă, care îi va cere apoi

să își mobilizeze toate resursele psihologice pentru a ieși la lumină.

Punctul de vedere mai larg pe care Erikson îl sus ine, este acela că, dacă

într-o astfel de conjunctură vitală, persoana se simte presată să aleagă stagnarea

și nu creșterea, în ansamblul ei, societatea suferă.

36

Marea criză a lui Luther

Chiar și atunci când avea faimă și putere, Luther încă îi scria tatălui său

pentru a justifica și a-și apăra propriile ac iuni.

Și, ca și tatăl său, în perioada vârstei de mijloc și în etapa care i-a

urmat, a devenit un fel de reac ionar. Însă, ulterior, instigatorul a devenit o

persoană care trăia în confort, apărând sistemul de guvernare al prin ilor

Germani și îndemnând ăranii să accepte rangul pe li-l oferise via a. În

obiceiuri și înfă ișare și a rămas un “provincial”, devenind exact ceea ce își

dorise tatăl său: un om influent, căsătorit, cu o stare materială bună.

Am putea să credem că aceasta a fost cea mai fericită perioadă în via a lui

Luther. De fapt, ea anun a o nouă criză, ceea a “generativită ii”, în care

persoana se întreabă ”A meritat oare ceea ce am creat? Aș face la fel dacă ar fi să o

iau de la început? Sau oare toti acei ani au fost o pierdere de timp?” Dacă în

cazul lui Luther prima criză o problemă de pură identitate, a doua a fost o criză

de integritate, după cum observă Erikson.

În ciuda faptului de a fi fost un “om mare”, Luther a trebuit să treacă

prin această fază ca orice altă persoană adultă, căci problema identită ii nu

este niciodată complet rezolvată. Atunci când o latură a personalită ii

noastre se întregește, apare întotdeauna un aspect mai larg al propriului sine

care încercă să în eleagă semnifica ia propriei experien e. Via a lui Luther ar

putea fi caracterizată ca o succesiune de afirma ii despre ”ceea ce el nu

este”. Iar aceasta este partea cea mai ușoară în definirea propriei identită i.

Partea dificilă a acestei sarcini rămâne aceea de a decide cine este.

37

3. Anotimpurile şi structura vârstei adulte

Daniel Levinson (1978, 1986) preia şi dezvoltă ideile lui Erikson,

aratând că fiecare dintre noi parcurgem un ciclu al vie ii care este constituit

dintr-o succesiune de perioade sau anotimpuri ale dezvoltării.

No iunea de ciclu al vie ii ne sugerează că ”există o anumită ordine care

stă la baza traseului pe care îl urmează via a; deşi via a fiecărui individ are

caracteristici unice, cu to ii trecem prin aceaşi succesiune de

etape” (Levinson, 1986, p.4).

Fiecare dintre aceste etape (anotimpuri sau perioade ale vie ii) este

văzută ca un ciclu în sine care are propriile sale caracteristici psihologice și

sociale, și care aduce o contribu ie distinctă la ansamblu. Iată care sunt cele patru

anotimpuri (primăvara, vara, toamna, iarna) ale vie ii unei persoane, în viziunea

lui Daniel Levinson:

etapa pre-adultă (de la naștere la 22 de ani) - Primăvara

etapa de tranzi ie la perioada adultă timpurie (17-22 ani)

etapa adultă timpurie (de la 17 la 45 de ani) - Vara

etapa de tranzi ie la perioada adultă mijlocie (40-45 ani)

etapa adultă mijlocie (între 40 și 65 de ani) - Toamna

etapa de tranzi ie la perioada adultă târzie (60-65 ani)

etapa adultă târzie (după 60 ani) - Iarna

38

Nu trebuie să uităm că fiecare anotimp al vie ii vine cu schimbări

importante fa ă de perioada anterioară, iar trecerea de la o etapă la

următoarea nu are loc foarte rapid, brusc, ci traversând perioade de tranzi

ie care uneori pot dura mai mul i ani.

Fiecare dintre aceste etape este caracterizată de o anumită structură a

vie ii. Adică, acel tipar sau model după care este organizată existen a

individului la un moment dat. Putem să în elegem mai bine modul în care

este structurată (organizată) via a unei adult dacă urmăm sugestia lui

Levinson și analizăm rela iile pe care acesta le stabileşte cu alte persoane

semnificative (care contează) din mediul său familial sau profesional,

precum şi modul în care aceste rela ii evoluează de-a lungul timpului.

Cel mai adesea, via a adultului este organizată în jurul a două

componente centrale: căsătoria-familia şi profesia-ocupa ia. Foarte rar

se poate observa și o treia componentă centrală în această structură.

Bineîn eles, așa cum vom vedea în continuare, există varia ii semnificative din

punctul de vedere al importan ei relative pe care fiecare dintre aceste

componente o au în via a unei persoane.

Câteva observa ii metodologice

Înainte de a prezenta în detaliu structura vie ii adulte, câteva observa ii

sunt necesare cu privire la abordarea metodologică folosită de Levinson în

studiile sale.

Levinson a stabilit cele patru cicluri majore pe baza informa iilor din interviuri instensive, repetate la interval de câ iva ani, care ini ial au realizate cu un grup de bărba i (1978) şi, ulterior, cu grupuri de femei de vârste apropiate (1987).

39

Teoria dezvoltată de Levinson şi publicată în cartea The Seasons of a

Man's Life (1978) se bazează pe datele ob inute din interviuri realizate cu un

grup de 40 de bărba i, de profesii diferite, cu vârste cuprinse între 30 şi 40 de

ani. Acest grup ini ial era constituit din zece scriitori, zece biologi, zece

muncitori şi zece oameni de afaceri.

Într-un interval de trei luni, au realizate mai multe interviuri cu fiecare

dintre aceste persoane, totalizând între 10 şi 20 de ore pentru fiecare

persoană, cu scopul de a explora în detaliu modul în care s-au dezvoltat

structurile de via ă a fiecăruia în perioada vârstei adulte.

Doi ani mai târziu, persoanele din grup au fost intervievate din nou. De

asemenea, acum au fost luate interviuri şi so iilor acestora.

Câ iva ani mai târziu Levinson a realizat un studiu similar cu 45 de

femei. Rezultatele acestui studiu au fost publicate postum în lucrarea The

Seasons of a Woman's Life. Ambele studii au prezentat o tendin

ă surprinzător de mare a fiecărei persoane de a trece prin aceleaşi perioade şi

cicluri de dezvoltare la aproximativ aceeaşi vârstă.

Bărbatul intră în etapa adultă timpurie atunci când îşi începe cariera

profesională şi îşi întemeiază o familie. După un proces de autoevaluare care are

loc în jurul vârstei de 30 de ani, bărba ii „se aşează la casa lor” şi se

concentrează asupra carierei profesionale.

O altă tranzi ie importantă apare în jurul vârstei de 40 de ani: pe

măsură ce bărba ii realizează că, eventual, ambi iile lor nu se pot realiza. În

perioada adultă timpurie, principala preocupare a bărba ilor este să îşi

cultive calită ile, cunoştin ele şi deprinderile.

În fine, tranzi ia către perioada adultă târzie este o perioadă de analiză

şi reflexie asupra succesului sau a eşecurilor traite parcursul vie ii, precum şi

a încercării de a se trăi plenar această ultimă perioadă a vie ii (vezi tabel 6).

40

În cazul femeilor, indiferent de profesie (caznică sau femeie de

afaceri), se pare că se urmează îndeaproape acelaşi tipuri de cicluri pe care le

parcurg bărba ii. Totuşi, modul în care este structurată via a unei femei tinde

să fie foarte strâns legată de ciclul de via a al familiei sale.

Ciclul vie ii

Cursul unei vie i nu este un proces simplu, liniar, ci este constituit din

etape sau sezoane (anotimpuri) foarte diferite din punct de vedere calitativ.

Metafora anotimpurilor ne este tuturor familiară. Anul are patru

anotimpuri. Primăvara, ne amintește Levinson, este un timp al înfloririi, iar tinere

ea este metaforic denumită de poe i ”primăvara vie ii”. Vara este anotimpul

marilor pasiuni si al maturizării, iar bătrânul rege devine ”un leu în iarnă”.

Etapele fiecărei zile - zorii zilei, amiază, crepuscul și întunericul nop ii au un

corespondent în ciclul vie ii.

Acestă metaforă a ciclului vie ii sugerează deasemenea faptul că în

cursul vie ii persoana evoluează trecând printr-o secven ă de etape bine

definite.

Un anotimp este un segment major al acestui ciclu complet.

Schimbarea are loc în fiecare anotimp, o tranzi ie fiind necesară pentru a

trece de la un anotimp la următorul.

Fiecare anotimp are propriul său timp, contribuie la conturarea unei

imaginia întregului, iar întregul conferă păr ii nuan e specifice.

Nu putem spune că un anotimp ar fi mai bun, mai important decât un

altul. Fiecare este necesar, ocupă un loc bine definit și, prin caracteristicile sale

speciale, contribuie la întreg.

41

3.1 Structura vie ii și dezvoltarea sa în

perioada

vârstei adulte

Trăsături de personalitate, roluri și statusuri sociale, caracteristici

biologice sunt aspecte ale vie ii fiecărei persoane care trebuie considerate ca atare

și plasate în contextul său caracteristic.

Conceptul cheie pe care se bazează teoria dezvoltării propusă de

Daniel Levinson este cel de structură a vie ii. Etapele sau anotimpurile de

dezvoltare ale adultului sunt, de fapt, perioade care definesc o evolu ie

specifică în structura vie ii.

Semnifica ia acordată de Levinson acestui termen devine mai clară

dacă comparăm două concepte: structură a vie ii și structură personalită

ii.

Un model sau o teorie a structurii de personalitate este un mod de a conceptualiza răspunsul la o întrebare concretă: ” Ce fel de persoană sunt?”.

O teorie a structurilor de via a este o modalitate de a conceptualiza

răspunsul la o întrebare diferită: ”Cum este via a mea în acest moment?” și,

pe măsură ce reflectăm la această întrebare multe altele ne vin în minte.

Care sunt cele mai importante elemente ale vie ii mele și ce rela ie există

între ele? Unde îmi investesc timpul și energia? Există în via a mea anumite

rela ii - de exemplu, cu partenerul de via ă, familia, ocupa ia, religia, tipul

liber etc. - care mi-aș dori să capete mai multă importan ă, sau să îmi ofere

mai multe ocazii de satisfac ie?

42

O rela ie semnificativă implică o investire a propriei persoane (dorin e, valori, implicare, energie, cunoștin e și abilită i), dar și o investi ie reciprocă din partea celeilalte persoane sau entită i, precum și unul sau mai multe contexte sociale care con in rela ia, conferindu-i o anumită formă sau devenind parte a sa.

Și rela iile evoluează. În anumite momente de timp, o rela ia poate

prezenta elemente de stabilitate, în altele se pot constata procese de

schimbare, întrucât o rela ie îndeplinește func ii diferite în via a persoanei pe

măsură ce structura vie ii se schimbă.

Fiecare individ poate stabili multiple tipuri de rela ii semnificative:

O rela ie semnificativă se poate stabile cu o persoană care, la un

moment dat, face parte din via a individului. Studiind rela iile interpresonale care

se stabilesc între prieteni, între so i sau iubi i; între părin i și copii la diferite

vârste, între șef și subordonat, profesor și student, între mentor și persoana pe

care o îndrumă. Un alt tip de rela ie semnificativă se poate stabili însă cu o

persoană din trecut, cu o figură simbolică provenind din religie, mit, fic iune,

sau chiar creată de propria fantezie.

Rela iile semnificative se construiesc nu doar în jurul unui singur

individ, ci și în jurul unei entită i colective, cum este un grup, o institu ie,

sau mișcare socială; natura ca întreg, sau o parte a naturii cum este marea,

muntele, urșii polari în general sau Fram ursul polar, în particular; sau un

obiect sau loc sunt de exemplu, casa bunicilor, orașul copilăriei, o ară

anume, ”un loc al său”, o carte specială, o fotografie sau un tablou etc.

Conceptul de structură a vie ii ne cere să examinăm natura rela iilor pe care

o persoană adultă le stabilește cu toate această mul ime de elemente

semnificative din via a sa, fie ele însufle ite sau neînsufle ite, organizarea lor și,

mai ales, modul în care ele evolueză de-a lungul anilor.

43

Această multitudine de rela ii semnificative reprezintă tocmai

materialul din care este constituită via a noastră. Ele dau formă cursului pe

care îl urmează via a noastră. Ele sunt modalită ile prin care facem să

trăiască − sau să dispară - diversele aspecte ale propriului sine și prin care

participăm, cu mai mult sau mai pu in succes, în lumea din care facem parte.

Pentru a în elege cursul vie ii unei persoane trebui determinat caracterul fiecărui tip de rela ie, locul ei în evolu ia vie ii persoanei, semnifica ia acestei vie i pesntru persoana în cauză și lumea sa.

La momente de timp date, o structură a vie ii poate avea componente

multiple și diverse:

Componentele centrale sunt cele care au cea mai mare importan ă

pentru sine și evolu ia cursului vie ii. Ele primesc cea mai mare investire de timp

si energie din partea individului și influen ează puternic caracterul celorlalte

componente.

Componentele periferice, situate într-un plan secundar, sunt mai ușor

de schimbat și mai simplu de detașat din acea structură; ele implică o mai

slabă investire a selfului și pot fi modificate cu mai pu in efort, având ca

efect un impact mai pu in important asupra esăturii vie ii persoanei.

În termenii teoriei sistemelor, structura vie ii este cea care formează o

grani ă, o linie de demarca ie între structura de personalitate și structura socială

care guvernează tranzac iile dintre acestea.

O structură de demarca ie este parte a fiecăruia dintre cele două

sisteme adiacente, le conectează, dar totuși este par ial separată sau

autonomă.

Func ionarea ei poate fi în eleasă numai dacă o vedem ca pe o punte de

legătură între acestea.

44

Structura vie ii mediază rela ia dintre individ și mediu. Este o rela ie în care ea devine parte a cauzei, vehicol și, în același timp, efect.

Structura vie ii crește din angajamentul sinelui cu lumea. Printre

ingredientele ei intrinseci, găsim atât aspecte ale sinelului, cât și aspecte ale lumii.

Iar evolu ia sa este modelată atât de factori care se găsesc fie la nivelul

sinelului, fie în lume. Ne cere să gândim împreună sinele și mediul, fără a

ierarhiza, fără a stabili un element primar și unul secundar sau derivat. O concep ie

care să explice structura vie ii trebuie să se bazeze atât pe psihologie, dar și pe

știin ele sociale.

3.2 Macro-structura vie ii

Conceptul de structură a vie ii individului este central în modelul

teoretic propus de Daniel Levinson și unul dintre cele mai cuprinzătoare

concepte în teoriile privind dezvoltarea personalită ii. Acest concept

include: universul sociocultural al individului (clasa socială, religie,

familie, sistem politic, perioadă istorică), modul în care individul

participă în această lume (rela ii și roluri pe care le îndeplinește în raport cu al i

oameni și institu ii din via a sa), dar și diferite aspecte ale sinelui care pot

rămâne stabile, sau se transformă de-a lungul timpului.

Dezvoltarea în perioada vârstei adulte înseamnă, de fapt, evolu ia și transformarea constantă a acestei structuri a vie ii, trecând prin perioade (anotimpuri) de relativ calm sau tranzi ie profundă.

45

Vom analiza în detaliu structura vie ii adulte, cu precizarea că, astăzi, în

practică, reperele temporale pot prezenta varia ii importante fa ă de cele

stabilite anterior de Levinson. Vârstele la care persoana intră, respectiv iese

dintr-o etapă a vie ii sunt comune celor mai mul i oameni, chiar dacă în

practică se observă varia ii importante.

Copilăria, adolescen a și tranzi ia către perioada

adultă timpurie (0 - 22 ani)

Copilăria şi adolescen a reprezintă perioada caracterizată de ritmul cel mai

intens al dezvoltării. Perioada cuprinsă între 17 şi 22 de ani este marcată de

tranzi ia către perioada adultă timpurie, în care individul începe

treptat să se comporte ca un adult într-o lume a adul ilor.

Această etapă, corespunde practic etapei finale a adolescen ei și debutului tinere ii, perioadă în care Erikson (1959) plasează criza majoră a definirii identită ii versus confuzie de rol.

Este perioada în care tânărul sau tânăra părăsește locul numit până

acum ”acasă” pentru a merge la facultate, a urma stagiul militar, a se angaja

într-un prim loc de muncă etc., sau multe alte tipuri de situa ii care permit

persoanei să câștige un nivel tot mai mare de autonomie și să își asume

independen a financiară fa ă de părin i. Apoi, această etapă de tranzi ie este

urmată de o etapa structurală a vârstei adulte timpurii, în timpul căreia are

loc o primă încercare a persoanei de a-şi construi un stil de via ă adecvat

vârstei adulte (22-28 ani).

În jurul vârstei de 20 de ani persoana își construieşte un vis personal

care descrie obiectivele majore ale vie ii sale.

46

Acest vis despre viitor poate include reprezentări ale succesului și

prestigiului profesional, imagini despre o via ă de familie împlinită,

dezvoltarea unui anumit tip de rela ii cu prieteni și colegi, ca și multe alte tipuri

de obiective și speran e pentru sine, pentru familie, pentru oamenii importan i

din jurul său.

Atunci când acest vis personal nu este foarte bine armonizat cu

realită ile din via a persoanei în cauză, mai devreme sau mai târziu, visul

moare pur şi simplu şi, odată cu el, dispare și sentimentul personal de a fi

viu, de a avea un el, un scop, o direc ie în via ă (Levinson, 1986).

Perioada adultă timpurie (17 - 45 ani)

Este o etapă a vie ii este caracterizată de ”un nivel și o cantitate de

energie maxime, dar şi de stres şi contradic ii puternice” (Levinson, 1986,

p5).

Prima fază a acestei etape, intrarea în lumea adultă (22-28 ani),

permite tânărului adult să exploreze noi roluri și responsabilită i, să facă

angajamente profesionale și, astfel, să fie conectat cu o zonă tot mai largă a

societă ii, cu problemele și regulile ei.

Un aspect important al acestei prime etape a tinere ii este stabilirea unei

rela ii cu un mentor. Mentorul este de obicei un bărbat sau o femeie ceva

mai în vârstă și mult mai experimentat decât tânărul adult, aflat deci într-o pozi

ie care îi permite să îl ”păstorească”, să îi ofere suportul necesar pentru a trece

prin momentele dificile ale perioadei tinere ii.

Rolul mentorului apare cel mai clar și bine definit în contextul

activită ii profesionale unde, tânărul debutant beneficiază de expertiza și sfatul

avizat al acestuia.

47

În jurul vârstei de 30 de ani (28 -33 ani), unele persoane traversează o

perioadă de tranzi ie importantă, în care simt nevoia să regândească întreaga

structură a vie ii, să consolideze angajamentele asumate în anii preceden i și

să opereze restructurări specifice, pregătind ”terenul” pentru ca, odată

intrată în următoarea etapă (33-40 ani), persoana să încearce să îşi realizeze

principalele aspira ii.

Etapa care încheie acest ciclu este etapa de tranzi ie către perioada

adultă mijlocie (40-45 ani). Atunci când în această perioadă oamenii simt că via

a pe care o trăiesc nu se ridică la înăl imea idealurilor şi a viselor pe care şi le-au

construit, vor trăi o aşa-numită criză a mijlocului vie ii.

Vârsta adultă mijlocie (40-65 ani)

Această perioadă începe odată cu etapa de tranzi ia caracteristică

miezului vie ii, urmată de intrarea în structura specifică pentru perioada

adultă mijlocie (45-50 ani), în timpul căreia individul dezvoltă un stil de via

ă caracteristic acestei perioade.

Angajamentele fa ă de familie, carieră profesională, prieteni sau fa a

de interese speciale devin stabile. Urmează apoi tranzi ia specifică vârstei de

50 de ani (50-55 ani) în timpul căreia structura vie ii din perioada anterioară

este reconsiderată şi modificată şi care se stabilizeaza în perioada 55-60 ani.

Ultima tranzi ie majoră are loc în jurul vârstei de 60-65 ani, etapă care

marchează sfârşitul perioadei adulte mijlocie şi începutul perioadei adulte

târzii.

Perioada adultă târzie (după 60 de ani)

Această perioada începe odată cu etapa de tranzi ie amintită mai sus şi

continuă cu o perioadă de ajustări care devin necesare ca urmare a

48

pensionării, declinului stării de sănătate, alte aspecte specifice bătrâne ii care

vor fi discutate pe larg în capitolul următor.

Perioada

Miezul vie ii

Persoana se

stabileşte la

casa sa

Tranzi ia

vârstei de 30

de ani

Intrarea în

vârsta adultă

Adolescen a Tranzi ie

Vârsta adultă Tranzi ie

târzie

Sfârşitul

perioadei

adulte mijlocii

Tranzi ia

vârstei de 50 de

ani

Intrarea în

perioada adultă

mijlocie

Tranzi ie

adultă târzie

(în regresie)

Perioada

adultă mijlocie

Perioada

adultă timpurie

Copilăria şi

Adolescen a

Tabel 7. Ciclurile vie ii în teoria lui Daniel Levinson

49

Ciclurile de via ă şi dinamica trazi iilor

Câteva observa ii privind dinamica trazi iilor de la un ciclu de via ă la

următorul sunt necesare.

În primul rând, trebuie spus că există două pozi ii extreme în

în elegerea ciclurilor vie ii descrise mai sus. Pe de o parte, se afirmă că

dezvoltarea adultului se realizează prin treceri succesive de la o structură a

vie ii la următoare, cu etape de tranzi ie rapidă între două structuri

succesive.

La cealaltă extremă, se sus ine ideea că dezvoltarea adultului implică un

proces de schimbare constantă, cu o foarte mică stabilitate structurilor

vie ii la un moment dat de timp.

Levinson (1986) preferă o pozi ie de compromis şi sus ine ideea că

majoritatea adul ilor petrec un timp relativ egal în structuri stabile de via ă şi în

stări de tranzi ie sau schimbare.

Pe de altă parte, pentru a aprecia în ce măsură o anumită structură a vie

ii individului a fost satisfăcătoare, trebuie să fie lua i în considerare cel pu in

doi factori: În primul rând, este vorba despre gradul de succes, respectiv

insucces pe care individul l-a înregistrat în interac iunile sale cu lumea

externă. În al doilea rând, este vorba despre impactul acestei structuri de via ă

asupra sinelui de exemplu, în ce măsură individul a ignorat sau a neglijat

principalele vise şi dorin ele sale majore.

Visul personal: diferen e între bărba i şi femei

Din nou, se pune problema diferen elor între modul în care bărba ii şi

femeile se angajează în construirea unui vis personal.

50

Studiile realizate de Levinson (1978) arată că pentru bărba i, visele

personale tind să fie organizate în jurul carierei, în timp ce în cazul femeilor,

visele sunt mai complexe, incluzând atât obiective personale (de exemplu,

cariera), cât şi obiective interpersonale, de tipul obliga ii fa ă de ceila i, sprijin

pentru un “bărbat / so special”, familie, copii.

O problemă interesantă se referă la modul în care femeile rezolvă de

obicei conflictul între obiectivele personale şi cele interpersonale: se

observă că în societatea modernă, multe dintre femeile care până în jurul

vârstei de 30 de ani se concentrează în principal asupra carierei încep să îşi

reorienteze aten ia asupra căsătoriei şi familiei, în timp ce acelea care şi-au

petrecut această perioadă fiind dedicate căsniciei şi obiectivului familial vor

începe acum să se gândească serios la o carieră.

Astfel, chiar dacă structura ciclurilor vie ii este, în mare, similară,

există diferen e notabile între bărba i şi femei din punctul de vedere al

visului personal şi al obiectivelor majore pe care fiecare le urmăreşte.

Critici și evaluare

Metoda de cercetare (interviul) utilizată de Levison (1986) pune o serie

de probleme metodologice.

În primul rând, oamenii nu își mai amintesc cu mare exactitate cum au gândit

și cum au ac ionat în urmă cu 20 de ani.

În al doilea rând, ceea ce oamenii spun despre trecutul lor poate fi

distorsionat în mod deliberat.

51

În al treilea rând, atunci când cerecetătorul are o anumită teorie în

minte, aceasta influen ează atât modul în care întrebările sunt formulate cât

și tipul de răspunsuri oferite de cel intervievat. În al patrulea rând, faptul că

Levinson a intervievat doar persoane a căror vârstă nu depășea 47 de ani nu

ne permite să acordăm credit teoriei sale care se referă la persoanele de 50 si

50 de ani.

Criticii teoriei lui Levinson spun că nu avem dovezi suficiente pentru

a sus ine existen a unei crize a mijlocului vie ii (în jurul vârstei de 40 de

ani).

De exemplu, Vaillant (1977 ap Eysenk, 2004) colectează date depre

absolven ii de Harvard care acoperă o perioadă de câ iva ani. El găsește că

o parte dintre bărba ii din eșantion au divor at, și-au schimbat locul de

muncă sau au trecut printr-o depresie în jurul vârstei de 40 de ani. Totuși,

frecven a acestor modificări majore nu este diferită semnificativ de

frecven a cu care au loc astfel de evenimente în alte etape ale vie ii.

În fine, sunt necesare studii criss-culturale în acest domeniu, dat fiind

că structura ciclului vie ii poate fi diferită în culturi diferite. De exemplu,

există comunită i în care speran a de via ă este de doar 40 de ani, în timp ce

în altele atinge 80 de ani. În anumite tipuri de societate, femeile nu muncesc

(într-un mod sau altul, li se interzice acest lucru) ceea ce, bineîn eles, va

influen a tipul de vis personal pe care pe care aceste persoane îl dezvoltă.

52

4. Adaptarea în perioada vârstei a treia

În ultimii 50 de ani, odată cu creşterea speran ei de via ă şi a

numărului de persoane vârstnice, constatăm schimbări majore în structura

demografică a popula iei.

Astfel, pe parcursul secolului XX, speran a de via a în Europa şi SUA a

crescut în medie cu 26 de ani, iar propor ia persoanelor peste 65 de ani a

crescut de la un raport de de 1 la 30 la aproape 1 la 6.

Urmare a acestei creşteri semnificative a numărului de persoane

vârstnice în ansamblul popula iei, a crescut semnificativ şi interesul

specialiştilor pentru în elegerea modului în care oamenii se fac fa ă acestei

perioade şi se adaptatează procesului de îmbătrânire.

4.1 Caracteristici ale vârstei a treia

Adaptarea la vârsta a treia este un proces dificil din multe puncte de

vedere. De obicei, după 65 de ani oamenii se pensionează şi nu mai

desfăşoară activită i retribuite, mul i dintre prieteni şi rude apropiate dispar,

for a şi sănătatea fizică sunt în declin, iar ocaziile de a se implica activ în

activită i sociale scad la rândul lor. În plus, persoanele ajunse la vârsta a

treia trebuie să înfrunte o multitudine de stereotipuri negative cu privire la

bătrâne e.

53

Goldman & Goldman (1981) au realizat un studiu în care au discutat peste

800 de copii din diferite ări din Europa de Vest şi SUA despre modul în care

aceştia percepeau bătrâne ea.

În multe cazuri, rezultatele ob inute la diverse chestionare nu prezintă

clar reac ia de respingere a bătrâne ii exprimată copii de toate vârstelor.

Însă, în acest caz s-a observat că descrieri ale pielii brăzdată de riduri, boli

diverse, slăbiciune şi lipsa de putere, fragilitatea tot mai mare care vine

odată cu bătrâne ea au fost înso ite de foarte multe ori de comentarii şi

grimase exprimând reac ii emo ionale negative (respingere, dezgust etc.) .

Statusul social la vârsta a treia

La rândul lor, persoanele vârstnice sunt conştiente de imaginea

negativă, pe care, societatea în ansamblu o are despre acest segment de

vârstă.

Doi cercetători americani (Graham and Baker, 1989) au rugat atât

studen i, cât şi persoane în jurul vârstei de 60 de ani să acorde punctaje şi să

facă o clasificare a nivelului pe care îl are statusul social al persoanelor de

vârste diferite.

Ambele grupuri au oferit răspunsuri similare: nivelul statusului este

scăzut în perioada copilăriei mici, creşte treptat în adolescen ă, tinere e,

maturitate şi scade apoi la bâtrâne e. Mai mult decât atât, a reieşit că nivelul

statusului social al unei persoane ajunsă la vârsta de 80 de ani este

considerat la fel de scăzut ca şi al unui copil de 5 ani!

Calitatea vie ii la vârsta a treia

Care sunt aspectele pe care vâstnicii le consideră importante pentru o bună

calitate a vie ii?

54

Aşa cum Ferris and Branston (1994) arată că rela iile interpersoanale,

integrarea într-o re ea socială puternică, precum şi o stare bună de sănătate

sunt factorii cei mai importan i.

Argumente privind importan a suportului social în via a vârstnicului

au fost aduse de mul i autori (de exemplu, Russell and Catrona, 1991).

Persoanele în vârstă care nu se pot baza pe un suport social adecvat sunt mai

vulnerabile şi mult mai predispuse la dezvoltarea de simptome depresive.

Securitatea financiară este un alt factor important: vârstnicii dispun de bani

mai pu ini, iar problemele finaciare sunt de multe ori cauza depresiei şi a

sentimentelor de lipsă de valoare şi inutilitate.

4.2 Teoria dezangajării sociale

Teoria dezangajării sociale a fost propusă de Cumming and Henry în

anii 60 şi încearcă să explice cauzele scăderii treptate a gradului de

implicare socială a persoanelor vârstnice. În primul rând, autorii constată că

există o serie de factori care nu se află sub controlul individului, cum ar fi

pensionarea obligatorie, dispari ia partenerului de via ă, a rudelor şi

prietenilor etc.

În alte situa ii, chiar persoana în vârstă este cea care decide asupra unei

reduceri treptate a implicării în via a socială, petrecând tot mai mult timp

singură sau într-un grup social restrâns, cel mai adesea membrii apropia i

ai familiei. Ca urmare, în opinia autorilor cita i mai sus, o dezangajare

progresivă ar reprezinta modalitatea optimă de adaptare la caracteristicile

vârstei a treia.

55

4.3 Reducerea câmpului social

Ideile prezentate mai sus au fost reluate şi dezvoltate ulterior de

Cumming (1975).

Acesta arată că la vârsta a treia are loc o reducere treptată a

câmpului social al persoanei pe măsură ce aceasta se angajează în tot mai pu

ine roluri sociale şi interac ionează cu un număr tot mai mic de persoane.

Din acest punct de vedere, chiar societatea în ansamblu are mai pu ine

aşteptări de la persoanele în vârstă.

Pe de altă parte, însăşi vârstnicii se dezangajează activ, conştient, din

majoritatea activită ilor sociale în care erau implica i; în opinia autorului citat,

aceasta ar fi cea bună strategie pentru de a face fa ă presiunilor interne şi externe

caracteristice perioadei.

Presiunile externe se referă aici la o nevoie tot mai redusă pe care

ceila i o exprimă pentru cunoştin ele, deprinderile şi abilită ile de care

dispune persoana în cauză.

Presiunile interne includ deteriorarea sănătă ii fizice, dar şi o

descreştere a gradului de preocupare şi interes pentru ceila i oameni.

Cu toate acestea, persoanele care reuşesc să rămână active cât mai mult

timp sunt şi cele care trăiesc o stare emo ională pozitivă, sunt mai mul

umite şi împlinite. Această idee este întărită şi de rezultatele altor cercetări

care arată că este important ca persoanele vârstnice să continue să

fie cât mai active cu putin ă.

56

Diferen e culturale

Gradul de dezangajare socială şi presiunea externă resim ită în acest

sens este diferită în diverse culturi. Studii realizate în Marea Britanie sau

Australia arată că de multe ori persoanele în vârstă nu prezintă caracteristici

ale dezangajării sociale, de tipul celor prezentate în teoria lui Cumming and

Henry (1961).

Mai mult chiar, multe persoane rămân foarte active social chiar la

vârste înaintate, fiind implicate în activită i ale comunită ii din care fac parte sau

ale bisericii.

În plus, există diferen e cu privire la modul în care sunt privite

persoanele în vârstă în diferite contexte socio-culturale. O distinc ie

importantă din acest punct de vedere trebuie făcută între individualism şi

colectivism (Triandis, 1994).

În societă ile de tip nord-american sau vest-european, caracterizate

prin accentul pe individualism şi realizare personală, persoanele în vârstă,

ale căror for e sunt în declin, sunt cel pu in par ial rejectate de societate.

Pe de altă parte, în societă ile de tip colectivist din Asia sau Africa,

accentul pus pe co-operare şi suportivitate face ca persoanele în vârstă să

rămână mult mai mult timp integrate şi angajate în via a comunită ii din care fac

parte (Triandis, 1994).

4.4 Diferen e individuale

Aşa cum am văzut mai sus, teoria dezangajării sociale nu ia în

considerare o serie de diferen e individuale la nivelul personalită ii şi al

stilului de via ă.

57

Practic, din punctul de vedere al aceastei teorii contează mai pu in cine

eşti decât ce faci de fapt.

Totuşi, există multiple argumente care pot fi aduse în sprijinul ideii că

cine eşti, în termenii caracteristicilor individuale şi de personalitate, are un

efect substan ial asupra stării subiective de bine.

Trăsături de personalitate

Costa & McCrae (1980) arată că oamenii ferici i sunt aceia care

trăiesc mai multe stări emo ionale plăcute şi mai pu ine emo ii negative. Un

studiu realizat de aceştia arată că persoanele caracterizate prin extraversie şi

sociabilitate înaltă trăiesc mai multe emo ii plăcute decât introver i, iar cei

cu un înalt nivel de nevrotism (o trăsătură de personalitate care implică un

grad mai înalt de instabilitate afectivă şi anxietate) trăiesc mai pu ine emo ii

pozitive. Ulterior, McCrae and Costa (1982) au găsit exact aceaşi

configura ie a trăsăturilor la un eşantion de persoane vârstnice.

Pe de altă parte, în ciuda nivelului mai scăzut de angajare socială,

persoanele vârstnice trăiesc mai pu in intens sentimentul de singurătate.

O explica ie în acest sens este oferită de Folkman et al. (1987): în

situa ii de stress vârstnicii abordează situa ia într-un mod mult mai pasiv,

fără o puternică angajare directă (utilizează strategii pasive şi focalizate

emo ional, dând dovadă de o mai bună competen ă emo ională), pe când

tinerii tind să se angajeze activ, utilizând strategii de management al

stressului centrate pe problemă.

Tipuri de personalitate la vârsta a treia

Aşa cum am arătat deja în sec iunea anterioară, există diferite

modalită i de a face fa ă solicitărilor vârstei a treia.

58

Reichard et al. (1962) au identificat cinci tipuri de personalitate, în func

ie de succesul ajustării la vârsta a treia şi modul în care sunt orientate

sentimentele negative şi cele de ostilitate. Primele două tipuri sunt asociate

cu o slabă adjustare la perioada vârstei a treia:

- Personalitatea ostilă: care îi acuză pe ceilal i pentru propriul eşec;

-

- Personalitatea caracterizată prin ură de sine îşi orientează ostilitateaîmpotriva propriei persoane.

În schimb, există alte trei tipuri de personalitate, asociate cu succesul

ajustării la solicitările aceastei vârste:

- Stilul constructiv: care acceptă pierderile pe care le aduce vârstabătrâne ii şi continuă să interac ioneze poziv cu ceilal i.

-

- Stilul dependent: care priveşte bătrâne ea ca pe o vârstă a odihnei,bazându-se pe al ii care îi oferă asisten ă.

-

- Stilul defensiv: încearcă să rămână foarte activ, ca şi cum bătrâne eanu ar fi sosit.

Aceste rezultate sunt relevante şi pentru teoriile prezentate anterior

(dezangajarea, teoria activită ii). Stilul de personalitate dependentă prezintă

în mod clar elemente de dezangajare, în timp ce stilul de personalitate

defensivă este bazată în primul rând pe angajare şi implicare în activitate.

Altfel spus, observăm că, de fapt, teoriile amintite mai sus sunt

complementare şi fiecare dintre ele ne poate ajuta în explicarea unor aspecte

diferite ale procesului de ajustare la problemele vârstei a treia.

59

5. Rolul evenimentelor de via ă

Un eveniment de via ă este o întâmplare sau un moment din via a unei

persoane care o determină să îşi schimbe modelul de via ă.

Teoria evenimentului de via ă sugerează orice eveniment de via

ă,

bun sau rău, poate induce un stress şi, prin urmare, impune nevoia unei

ajustări psihologice. Uneori, evenimentele de via ă serioase sunt urmate de

probleme de sănătate, boli fizice sau psihice.

Este adesea foarte dificil să determinăm direc ia cauzalită ii, mai ales că

există diferen e individuale importante în ceea ce priveşte semnifica ia

acordată aceluiaşi eveniment.

Impactul unui eveniment de via ă asupra persoanei nu este determinat pur

şi simplu de apari ia reală a evenimentului. De fapt, factorul critic care

intervine în aprecierea nivelului de stress este modul în care persoana

percepe evenimentul în cauză.

Ca urmare, pentru acelaşi eveniment o persoană poate conferi o

conota ie pozitivă, în timp ce pentru alta conota ia acordată este negativă.

5.1 Evenimentele de via ă şi adaptarea la schimbare

Majoritatea adul ilor trăiesc multe evenimente stressante de-a lungul

anilor, efectele acestora asupra persoanei în cauză fiind diverse. Pe baza

unui studiu realizat în 1967, Thomas H. Holmes şi Richard H. Rahe au

identificat 43 de evenimente de via ă având un poten ial de stress diferit.

60

Fiecare dintre aceste evenimente a fost evaluat din punctul de vedere

al impactului probabil asupra persoanei şi i-a fost alocată o valoare (de la 1

la 100). Pe această bază a fost dezvoltată o scală de autoevaluare a stressului

numită Scala de evaluare a reajustării sociale (Social Readjustment

Rating

Scale).

Totuşi, Holmes şi Rahe arată că orice schimbare (fie ea dezirabilă sau

indezirabilă) poate fi o sursă de stress. Pentru multe persoane poate

surprinzător că evenimente plăcute cum sunt vacan ele sau Crăciunul sunt

listate printre evenimentele majore generatoare de stress. Ca urmare, printre

cele 43 de evenimente de via ă, în scală au fost incluse şi evenimente

precum reconcilierea maritală (scor 45), apari ia unui nou membru al

familiei (39), realizări personale deosebite (28).

Scala de evaluare a reajustării sociale

Foarte multe studii realizate în ultimii ani au utilizat această scală

arătând că indivizii care acumulează un scor mai înalt decât 300 de puncte

(life-change units) pe parcursul unui interval de un an prezintă un risc mai

mare de îmbolnăvire, indiferent dacă este vorba despre dezvoltarea de

probleme cardiace, diabet, astm, anxietate sau depresie.

Pentru a evalua nivelul de stress la care sunte i supus în prezent trebuie să selecta i şi să încercui i evenimentele pe care le-a i trăit în ultimile 12 luni; însuma i apoi punctele ob inute.

Holmes & Rahe consideră că:

- ob inerea unui scor mai mic de 150 reprezintă un stress minor.

- persoanele care ob in scoruri cuprinse între 150-199 trăiescevenimente cu un nivel de stress mediu;

61

- nivelul de stress este moderat atunci când scorurile ob inute sesituează între 200-299, iar un scor peste 300 reflectă trăirea unui stress major.

Pe baza acestor scoruri, se estimează că 35% dintre persoanele care înregistrează un scor mai mic de 150 este posibil să trăiască o experien ă de boală sau un accident în următorii doi ani, în timp ce pentru persoanele cu un scor între 150 şi 300 probabilitatea creşte la 51%, iar cei cu un scor peste 300 au 80% şanse să se îmbolnăvească grav sau să aibă un accident major.

Trebuie să observăm că impactul diferitelor evenimente de via ă

asupra unei persoane nu este determinat pur şi simplu de apari ia

evenimentului. De fapt, factorul critic pentru aprecierea nivelului de stress este

modul în care persoana respectivă percepe evenimentul (o persoană

poate conferi unui eveniment o conota ia pozitivă, în timp ce pentru o altă

persoană poate avea semnifica ii negative).

Pe de altă parte, este necesar să re inem că deşi nu putem să controlăm

toate evenimentele de via ă stressante, putem totuşi să controlăm modul în

care răspundem la acestea şi efectul pe care îl au asupra vie ii noastre.

Efectele negative ale stressului pot fi reduse prin ac iuni simple cum sunt:

odihna suficientă, mişcare şi exerci ii fizice, alimenta ie corectă şi a ne acorda

timp pentru noi înşine.

100 Decesul so ului / so iei

73 Divor ul

65 Separarea maritală

63 Privarea de libertate în închisoare sau alte institu ii

63 Moartea unui membru apropiat al familiei

53 Boală sau afec iuni majore ale persoanei

50 Căsătoria

62

47 Concedierea de la locul de muncă

45 Reconciliarea maritală

45 Pensionarea

44 Schimbarea stării de sănătate a unui membru al familiei

40 Graviditatea

40 Dificultă i de natură sexuală

39 Apari ia unui nou membru al familiei prin naşterea unui copil,

adop ie sau căsătorie

39 Reajustare majoră în domeniul afacerilor

38 Schimbarea situa iei financiare

37 Moartea unui prieten apropiat

36 Schimbarea locului de muncă

35 Schimbarea numărului de certuri cu partenerul

31 Angajarea unui nou credit

30 Închiderea unui credit sau achitarea unui împrumut

29 Schimbări la nivelul responsabilită ilor curente

29 Fiica /fiul părăseşte casa părintească

29 Probleme cu rudele prin alian ă: socrul/soacra, ginerele/nora

28 Realizări personale deosebite

26 Partenerul de via a începe / încetează o activitate profesională

26 Începerea sau terminarea şcolii

25 Schimbarea condi iilor de via ă

24 Modificări ale obiceiurilor personale

23 Probleme cu şeful

20 Schimbarea orelor sau condi iilor de muncă

20 Schimbarea locuin ei

20 Schimbari în programul şcolar

19 Schimbări ale obiceiurilor recrea ionale

19 Schimbarea sctivită ilor legate de biserică

63

18 Schimbare în domeniul activită ilor sociale

17 Achizi ii majore (de exemplu, o maşină nouă)

16 Schimbarea programului de somn

15 Modificări ale numărului de bunuri familiale

15 Schimbarea obiceiurilor alimentare

13 Concediul / vacan a

12 Pregătirea pentru Craciun sau vacan ă

11 Violare minoră a legii

Tabel 8. Scala de evaluare a reajustării sociale

64

5.2 Căsătoria

Fără îndoială, căsătoria este unul dintre cele mai importante

evenimente ale vârstei adulte. Ca orice tip de rela ie interumană, nici

căsătoria nu este statică: ambii parteneri se schimbă (evoluează sau se

dezvoltă), transformând continuu natura rela iei.

Pentru unele cupluri această transformare este resim i ă ca un fapt

negativ, pentru altele satisfac ia maritală este men inută sau sporită pe tot

parcursul vie ii. În func ie de această dinamică, pot fi descrise mai multe tipuri

de căsătorie (Albu, 2002):

Căsătoria tradi ională func ionează conform principiului că so ul

este principala for ă şi principalul factor de decizie (cel pu in în aparen ă sau

în preten ii). Deşi so ia poate de ine autoritatea în unele domenii ale vie ii

cuplului (de exemplu, îngrijirea copiilor şi activită i casnic - gospodăreşti),

toate celelalte domenii sunt controlate de so (în special, domeniul economic

sau sfera rela ională a familiei).

Căsătoria de tip colegial / camaraderie: în acest tip de mariaj

accentul se pune pe egalitate şi tovărăşie. Rolurile bărbatului şi ale femeii nu sunt

strict diferen iate, fiecare partener putând lua decizii şi putând să îşi asume

responsabilitatea în orice domeniu al vie ii de familie.

Pe baza datelor culese din interviuri şi chestionare completate de 211

persoane căsătorite, John F.Cuber şi Peggy B. Harroff (1965) defineau 5

tipuri de interac iune în cadrul rela iei maritale: căsătoria

obişnuitconflictuală, lipsită de via ă, mutual pasivă, vitală, totală.

65

De precizat faptul că toate persoanele din eșantion provin din pătura medie

sau superioară a societă ii, căsători i de cel pu in zece ani şi fără nici o inten ie

de a divor a. Tipologia propusă reflectă diferite moduri de ajustare şi

diverse concep ii referitoare la căsătorie, dar ea nu corespunde unei grada ii a

fericirii sau reuşitei matrimoniale.

A. Căsătoria obişnuit-conflictuală

Conflictul şi tensiunea continuă caracterizează aceste cupluri, deşi de

obicei partenerii încearcă să ascundă intensitatea divergen elor fa ă de copii,

vecini sau rude. Incompatibilitatea este evidentă în acest tip de căsătorii;

conflictul este mereu prezent (cel pu in ca și poten ialitate). La un nivel mai

profund, acest tip de cuplurile are nevoie de tensiune, conflictul fiind un

mod de coeziune. De exemplu, o femeie implicată într-o rela ie de acest tip

este întrebată de ce nu se gândeşte la divor . Replica ei: “Să ma gânesc la

divor ? Niciodată! La crimă? În fiecare zi!”

B. Căsătoria lipsită de via ă

În acest tip de rela ie, cuplurile descriu că au fost odinioară

“extraordinar de îndrăgosti i” şi foarte apropia i în primii ani ai rela iei. Cu

trecerea timpului, pasiunea de odinioară s-a pierdut, iar rela ia a devenit

apatică şi lipsită de via ă. În ciuda faptului că locuiesc încă împreună, într-o

stare de ”amu ire suspendată între două vorbe”, continuitatea rela iei e

asigurată de gradul de confort şi de siguran ă dobândite în timp, într-o

“colivie a obişnuin ei”.

66

C. Căsătoria mutual- pasivă

Aceste cupluri se aseamănă foarte mult cu cele lipsite de via ă,

deosebit fiind faptul că ele au fost lipsite de pasiune încă de la începutul

rela iei.

Unele cupluri văd în aceasta pasivitate o chestiune de convenien ă, un

aranjament ce se conformează expectan elor sociale şi le asigură confortul dorit

fără a crea noi probleme.

D.Căsătoria vitală

În acest tip de rela ie cuplul este unit în principalele activită i ale

vie ii, dpv psihologic şi afectiv; pentru ambii parteneri, legătura maritală

este de fapt esen a vie ii lor. Fiecare dintre parteneri găseşte că orice

activitate e banală şi neinteresantă dacă celălalt nu este prezent, rela ia este

cea care le domină gândurile şi ac iunile. Un so implicat într-o rela ie de

acest tip observa: “Lucrurile pe care le facem împreună nu sunt plăcute în

sine, bucuria vine din faptul că le trăim împreună. Dacă nu ar fi ea, nu aș fi

interesat de barcă, de lac sau de orice altă distrac ie s-ar întâmpla acolo....”

E. Căsătoria totală

Căsătoria totală este similară cu cea vitală, dar interconexiunile sunt

mai numeroase, so ii încearcă să rezolve cel mai mic conflict, astfel încât

nici o tensiune să nu le afecteze rela ia; în acest tip de cuplu

deindividualizarea este evidentă, de fapt cei doi devin o singură persoană.

67

5.3 Intrarea în rolul de părinte

Apari ia copiilor în via a oricărui cuplu reprezintă unul dintre

evenimentele de via ă care, conform scalei prezentate mai sus, are ca efect

trăirea unui nivel puternic de stres la nivelul individului. Această situa ie nu

este deloc surprinzător având în vedere că a deveni părinte implică

numeroase schimbări în ceea ce priveşte stilul de via ă, o reducere majoră a

timpului liber şi, mai ales, o creştere considerabilă a responsabilită ii.

Nu este lipsit de importan ă faptul că acum se produce o importantă

schimbare de rol: părin ii se autodefinesc şi sunt defini i de

ceilal i ca

ocupând rolurile de mamă şi tată. Părin ii care au copii mici au mai pu

in

timp pentru celălalt (Bee, 1994): ei discută între ei cu aproape 50% mai

pu in decât cuplurile care nu au copii, iar majoritatea discu iile sunt

concentrate în jurul problemelor copilului. Ei au mai pu in timp pentru a se

implica împreună în activită i de rutină, mai pu in timp şi disponibilitate

pentru intimitate şi sex.

Pe de altă parte, se constată şi un aşa-numit sindrom al „cuibului gol”, în

care satisfac ia maritală creşte după ce şi ultimul copil a părăsit casa

părintească (Eysenck, 1990).

Factorii enumera i aici ne ajută să explicăm rezultatele unor studii

realizate în societatea vest-europeană care arată faptul că apari ia primului

copil are ca efect o scădere dramatică a satisfac iei maritale (e.g. Reibstein &

Richards, 1992).

68

Acest efect advers poate fi constatat indiferent de apartenen a

religioasă, rasă sau nivel educa ional. Totuşi, el este resim it mai puternic de

către femei decât de bărba i; de multe ori mama speră că tatăl se va implica

mai mult în îngrijirea copilului, ceea ce de obicei se dovedeşte o speran ă

falsă (Ruble et al., 1988). Măsura în care părin ii pot se adaptează cu mai

mult sau succes la apari ia unui copil depinde de o multitudine de factori:

Apartenen a socială a părin ilor.

Studiile realizate în ultimii ani pun în eviden ă faptul că persoanele

care fac parte din working-class prezintă un nivel mai scăzut de insatisfac ie

relativ la situa ia parentală decât persoanele din clasa de mijloc (Russell,

1974). O posibilă explica ie constă în faptul că a deveni părinte are probabil

mult mai multe efecte dizruptive asupra carierei femeilor din această clasă.

În plus, gradul de satisfac ie pe care femeia îl resimte în îndeplinirea rolului

său de mamă are un mare impact asupra reac iilor ei fa ă de copii.

Un studiu realizat în SUA (Erikson, 2004) arătă faptul că este mult mai

probabil ca copii să fie respinşi de mamă atunci când acesta nu este

satisfăcută de rolul său. În consecin ă, creşte probabilitatea ca copii să

dezvolte un comportament dificil de controlat.

Vârsta şi situa ia financiară a părin ilor.

Acest aspect este importantă pentru determinarea modului în care

aceştia se adaptează la situa ia de a avea un copil. Cuplurile tinere cu o situa

ie financiară bună tind să fie mai fericite decât cuplurile mai în vârstă şi cu o

situa ie financiară precară (Bee & Mitchell, 1984).

69

Calitatea rela iei existente între părin i înainte de

naşterea copilului.

Acele cupluri care au o rela ie psihologică strânsă se adaptează mai bine

la apari ia copilului. De exemplu, cuplurile caracterizate de interac iuni pozitive

în timpul lunilor de sarcină şi care dovedesc respect unul fa ă de celălalt

atunci când apar conflicte, fac fa ă cu mai mult succes rolului de părinte

(Heinicke & Guthrie, 1992).

În cuplurile în care există încredere unul în celălalt, tatăl are o

atitudine mult mai pozitivă fa ă de rolul său iar mama se comportă cu mai

multă căldură fa ă de copil (Cox et al., 1989).

Sarcina majoră a părin ilor constă în socializarea copiilor şi, la rândul lor,

părin ii sunt socializa i de copii. Mai ales în cuplurile care şi-au dorit

mult un copil, apari ia copilului consolidează rela ia maritală. Mul i

cercetători consideră că, pentru ambii părin i, experien a parentală le

permite acestora să retrăiască (şi, eventual, să rezolve) crizele de dezvoltare

anterioare prin care au trecut. Există mai multe motive pentru care adul ii

doresc să aibă copii (Turner & Helms, 1983):

În primul rând, copii oferă un sentiment al împlinirii.

În al doilea rând, copii dau părin ilor ocazia să ofere şi să primească

dragoste.

În al treilea rând, a avea copii reprezintă o expecta ie culturală în

multe societă i, fiind valorizată ca atare.

În al patrulea rând, copiii conferă părin ilor lor un sentiment al

valorii şi importan ei personale.

70

Totodată, prin apari ia şi creşterea copilului părin ii experimentează o

nouă capacitate socială: posibilitatea şi obliga ia de a-şi exercita autoritatea.

Modul în care acesta este încorporată în via a de familie are implica ii

importante atât asupra dezvoltării copilului, cât şi asupra rela iei părin i-

copii.

5.4 Divor ul

Divor ul a devenit un eveniment foarte obişnuit în societatea modernă.

În anul 2000, în România se estima că 19,1 % dintre căsătorii se termină cu

un divor , 40% în Marea Britanie, iar cifrele sunt semnificativ mai mari în

Statele Unite.

Rata divor ului este înaltă mai ales în timpul primilor cinci ani după

căsătorie, alte perioade “critice” fiind la 15, respectiv 25 de ani după

căsătorie (Gross, 1996, cf. Erikson, 2004).

Efectele negative ale divor ului

Aşa cum se observă din scala prezentată mai sus, divor ul este

apreciat ca al doilea eveniment susceptibil să conducă la trăirea unui nivel de

stress extrem de puternic (Homes & Rahe, 1967). Date de observa ie arată

faptul că persoanele divor ate au mai multe probleme de sănătate fizică şi

mentală decât persoanele căsătorite (apud Erikson, 2004).

Mai mult decât atât, există statistici care indică faptul că starea

generală de sănătate a persoanelor divor ate este chiar mai precară decât a

persoanelor văduve sau a celor care nu au fost niciodată căsătorite.

Unul dintre primele studii realizate pe popula ia americană (Bradburn,

1969) şi-a propus să verifice în ce măsură există corela ii pozitive între

nivelul sentimentului de fericire şi statusul marital.

71

Rezultatele ob inute au indicat faptul că 35% dintre bărba ii căsători i şi

38% dintre femeile căsătorite au apreciat că sunt “foarte ferici i”, un scor

mult mai înalt decât cifrele ob inute pentru persoane care nu au fost

niciodată căsătorite (18% pentru bărba i şi pentru femei).

În schimb, un procent semnificat mai mare de persoane niciodată

căsătorite afirmă că sunt „foarte fericite” spre deosebire de persoanele

separate, divor ate sau văduve. La celălalt capăt al scalei, mai pu in de 10%

dintre persoanele căsătorite afirmau faptul că „nu sunt prea ferici i”,

comparativ cu peste 30% dintre persoanele divor ate şi 40% dintre

persoanele despăr ite.

Aceste rezultate se pot datora fie faptului că divor ul produce

sentimente negative şi de nefericire dar, pe de altă parte, este de asemenea

posibil ca persoanele cu tendin e depresive să prefere să aleagă divor ul.

Efectele negative al divor ului depind de o varietate de factori:

Buunk (1996, p.371, cf. Erikson, 2004) arată că persoanele care au

avut o rela ie mai pu in profundă cu fostul lor partener, care iau ini iativa de

a se despăr i sau de a divor a, care sunt bine integrate în re ele sociale şi care

au în prezent o rela ie intimă satisfăcătoare, sunt relativ mai pu in afectate.

În plus, anumite caracteristici de personalitate cum sunt un nivel mai înalt al

stimei de sine, independen ă, toleran a la schimbare şi a căror atitudine care

favorizează egalitatea rolurilor de sex, pot să facă fa ă mai bine situa iei de a

fi divor at.

Impactul pe care divor ul îl are asupra celor doi parteneri diferă în

cazul bărba ilor şi al femeilor. În multe cazuri, femeile sunt cele care suferă

mai mult. Unul dintre motive se referă la faptul că, de obicei, femeile pierd

mai mult din punct de vedere financiar şi, în plus, trebuie să accepte să facă

fa ă unor responsabilită i parentale mult mai mari (Rutter & Rutter, 1992).

72

Pe de altă parte, procedurile de divor sunt mai rar ini iate ini iate de

bărba ii care, de obicei, au re ele de suport social mult mai slabe decât ale

femeilor (Gross, 1996).

Etapele divor ului

Pe parcursul separării şi al divor ului, persoanele care divor ează trec prin

mai multe stadii. De exemplu, Bohannon (1970) descrie astfel stadiile prin care

trece de obicei un cuplu care divor ează :

Divor ul emo ional: rela ia maritală se dezintegrează din punct de

vedere emo ional, ca urmare a conflictelor şi comportamentelor negative,

incriminarea, lipsa afec iunii şi a sus inerii.

Divor ul legal: căsătoria se desface din punct de vedere oficial şi

legal.

Divor ul economic: partajarea bunurilor cuplului divor at.

Divor ul co-parental: are loc luarea unor decizii cu privire la aspecte

legate de custodia copiilor şi reglementarea drepturilor parentale.

Divor ul comunitar: au loc modificări necesare la nivelul rela iilor cu

familia şi prietenii.

Divor ul fizic: cele două persoane divor ate se adaptează separat la

noua situa ie socială.

Ca şi în cazul altor teorii stadiale, se pune întrebarea dacă toate

cuplurile care divor ează trec prin aceste stadii în ordinea precizată mai sus.

73

Efectele divor ului depind într-o foarte mare măsură de tipul de

personalitate al persoanelor implicate, de natura rela iilor anterioare dintre ele,

de existen a unei alte rela ii intima şi a unei re ele sociale puternice. În multe

cazuri, aşa cum am văzut mai sus, datele de observa ie arată că persoanele

divor ate sunt mai pu in fericite şi mai stresante decât persoanele care nu au trecut

prin această experien ă.

Explica iile pentru această stare de fapt sunt multiple: ea poate fi o

consecin ă a faptului că divor ul reprezintă un factor de stres, dar şi a

faptului că persoanele care trăiesc diferite tipuri de experien e stresante sunt cele

mai predispuse să aleagă divor ul.

5.5 Pierderea partenerului de via ă

Aşa cum se observă din scala de evaluare a impactului celor 43 de

evenimente de via ă amintite mai sus (Holmes & Rahe, 1967), decesul

partenerului de via ă este considerat evenimentul cu cel mai puternic impact

negativ asupra individului.

Există mai multe aspecte care explică de ce pentru majoritatea

persoanelor căsătorite, dispari ia so ului sau so iei înseamnă o traumă

emo ională considerabilă.

În primul rând, decesul partenerului de via ă înseamnă, de fapt,

pierderea rela iei centrale din via a unei persoane. În plus, acest

eveniment antrenează schimbări majore în modul în care este

organizată via a partenerului supravie uitor.

Nu în ultimul rând, văduvia are un impact major asupra identită ii

sociale a persoanei în cauză, care trebuie să renun e la rolul de partener într-

o rela ie maritală şi trebuie acum să adopte rolul de văduv sau văduvă.

74

Aceste schimbări pun probleme particulare mai ales în acele societă i

în care via a socială gravitează mai ales în jurul cuplurilor căsătorite.

Stroebe et al. (1993) arată ca pierderea so ului sau so iei poate să

afecteze func ionarea socială a so ului supravie uitor în mai multe moduri:

Pierderea suportului social şi emo ional: care reprezintă de

fapt

principala pierdere. Pierderea principalului mijloc de validare socială a

judecă ilor personale, partenerul de via a fiind cel care oferă

suportul

necesar şi încrederea individului în corectitudinea propriilor puncte de

vedere.

Pierderea suportului material, dar şi a suportului în

realizarea diferitelor sarcini: în majoritatea căsniciilor, există o anumită diferen

iere a rolurilor, în care so ul şi so ia au responsabilitatea diferitelor sarcini

şi activită i; dispari ia unuia dintre so i înseamnă că so ul supravie uitor trebuie

să preia sarcinile care anterior erau realizate de acesta.

Pierderea protec iei sociale: partenerul nu mai îşi poate apăra so

ul sau so ia de agresivitatea sau tratamentul nedrept al altor persoane.

Etapele perioadei de doliu

Diferi i autori au încercat să descrie stările emo ionale prin care trece

persoana care îşi pierde partenerul de via ă.

Ramsay & de Groot (1977) arată că în cele mai multe cazuri pot fi

descrise reac ii specifice la această pierdere majoră, însă ordinea apari iei lor nu

este predictibilă:

- starea de şoc sau amor eală;

75

- dezorganizare sau o inabilitate de a-şi planifica via a ra ional;

- negarea (de exemplu, aşteptarea so ului dispărut să se întoarcă acasă);

- depresia;

- vina de a-şi fi neglijat partenerul dispărut sau de a nu îl fi tratat bine;

- anxietate şi teama de viitor;

- agresivitatea (de exemplu, fa ă de medici sau chiar membrii familiei);

- acceptarea situa iei de fapt;

- reintegrarea sau reorganizarea vie ii persoanei văduve.

Chiar dacă se afirmă adesea faptul că ultimul stadiu al doliului implică

recuperarea şi revenirea după experien a pierderii partenerului, recuperare este

extrem de dificilă sau nu este întotdeauna posibilă. Mai ales atunci când a existat

un ataşament foarte puternic între so i, implicarea emo ională poate să continue

pe parcursul întregii vie i.

Date de observa ie şi rezultate ale cercetărilor de teren

Majoritatea celor care trec prin experien a pierderii partenerului de via ă,

trăiesc o serie de reac ii de durere şi triste e care durează chiar şi mul i ani după

acest eveniment.

Totuşi, pierderea este suportată mai uşor atunci când persoana care a

murit a fost bolnavă un timp îndelungat sau dacă este vorba despre o

persoană mai în vârstă; de multe ori, în cazul unei persoane tinere, pierderea

este cu totul neaşteptată, provocând reac ii suplimentare (Stroebe & Stroebe,

1987).

Numeroase date statistice arată că persoanele care trăiesc experien a

pierderii partenerului de via ă prezintă un risc crescut de a suferi la rândul lor

de ciroză, accidente coronariene, atacuri cerebrale etc.

76

Riscul mor ii premature a so ului supravie uitor este mai mare în cazul în

care acesta este mai pu in integrat social iar so ul sau so ia dispărută era

persoana în care avea cea mai mare încredere. De obicei, în acest caz, este

vorba despre persoane care au o re ea socială de dimensiuni mici şi, în

general, sunt mai pu in implica i în activită i sociale.

Diferen e între bărba i şi femei

Se afirmă adesea că pentru majoritatea bărba ilor, pierderea partenerei

de via ă este o experien ă mult mai greu de suportat decât pentru o femeie.

Unul dintre motive se referă la faptul că pentru mul i bărba i so ia reprezintă

de fapt unicul prieten apropiat, în timp ce femeile au de obicei un cerc mult

mai larg de prieteni.

Un alt motiv se referă la faptul că mul i bărba i nu au deprinderile

necesare (gătit, între inerea locuin ei) pentru a se îngriji în mod

corespunzător. De obicei, bărba ii rămân văduvi la o vârstă mai înaintă decât

femeile şi este mai greu pentru ei sa facă fa ă situa iei. Ca urmare, este de

aşteptat să sufere de diferite probleme de sănătate şi să crească riscul de

deces. (apud Erikson, 2004).

Pentru o femeie, efectul pierderii partenerului depinde în mare măsură

de natura rela iei pe care a avut-o cu so ul său. Mai ales femeile care s-au

definit pe ele însele în func ie de so ul lor trăiesc sentimentul de pierdere a

identită ii şi, în general, le este foarte greu să se adapteze noii situa ii. De

asemenea, se observă faptul că femeile care au rela ii strânse cu alte

persoane (în special cu proprii copii) reuşesc să se ajusteze mai bine situa iei

(Field & Minkler, 1988).

77

O altă diferen ă între sexe se referă la faptul că este mai pu in probabil

ca femeile să se recăsătorească. Pe de altă parte, pentru bărba ii o nouă

căsătorie este o op iune favorizată având în vedere că pentru ei este mai

dificil să realizeze apropierea psihologică cu persoane din afara căminului.

În societatea modernă, se pare că o parte dintre aceste diferen ieri între sexe

se estompează treptat ca urmare a re-evaluării societale a rolurilor de gen.

5.6 Şomajul

Nu este deloc surprinzător faptul că efectele psihologice ale şomajului

tind să fie extrem de negative. Comparativ, spre deosebire de persoanele

care au un loc de muncă stabil, şomerii resimt un nivel mai mult mai înalt de

stress negativ (cu scoruri de aproape şase ori mai înalte), cu sentimente de

anxietate, depresie, inutilitate, lipsă de speran ă, deznădejde etc.

În mod obişnuit, şomajul are ca rezultat o cădere rapidă a stării de bine

psihologică care se deteriorează apoi treptat; ulterior, la aproximativ şase

luni de la pierderea locului de muncă, acesta se stabilizează şi apare o zonă

de platou, de stare psihologică proastă (Warr, 1987, cf. Erikson, 2004). De

asemenea, şomajul are efecte negative şi pe plan fizic. Moser et al. (1984) a

realizat un studiu longitudinal (pe un interval de 10 ani), urmărind un lot de

bărba i a căror vârste erau cuprinse între 15 şi 54 ani la începutul perioadei.

S-a observat că persoanele care erau şomere la începutul studiului au

prezentat o tendin ă mult mai puternică de a deceda în cursul studiului ca

urmare a unor acte suicidare sau cancer pulmonar. Aşa cum arăta Warr

(1987) creşterea riscului de cancer pulmonar poate să crească datorită faptul

că şomeri tind să fumeze semnificativ mai mult decât persoanele care au un

loc de muncă.

78

În ciuda faptului că şomajul are în general efecte negative, intensitatea

acestora depinde de circumstan ele specifice în care se găseşte persoana

şomeră. Astfel, efectele şomajului sunt puternice în special în cazul

persoanelor sărace, de vârstă mijlocie care, de obicei, trebuie să între ină o

familie numeroasă şi are şanse mici de a-şi găsi un nou loc de muncă. În

contrast, şomajul poate avea un impact mai pu in important pentru cineva

care are o situa ie economică bună şi care ar fi urmat să se pensioneze în

scurt timp. De fapt, Warr (1987) arată că la aproximativ 10% dintre şomeri

se constată de fapt o ameliorare a stării de sănătate după pierderea locului de

muncă. Explica ia constă în faptul că mediul în care lucrau producea efecte

negative asupra sănătă ii fizice; în plus, la unele persoane se constată chiar o

ameliorare a sănătă ii psihice.

De obicei, şomajului are multiple efecte negative asupra sănătă ii

fizice şi psihice. Warr (1987) identifică un număr de nouă factori de mediu

care afectează starea de bine psihologică şi fizică şi care sunt afecta i

negativ de şomaj:

Resursele financiare: persoanele şomere au de obicei mai pu ini bani

la dispozi ie.

Ocazii pentru control: persoanele şomere au ocazii mai pu ine pentru a

se comporta aşa cum doresc sau aleg ei înşişi.

Ocazii pentru utilizarea propriilor cunoştin e: acestea descresc

în general ca rezultat al şomajului.

Obiective şi sarcini solicitate: şomajul reduce cerin ele şi

solicitările la care trebuie să răspundă persoana şi poate face comportamentul

său mai pu in clar direc ionat şi orientat spre scop.

Varietatea: via a de fiecare zi a persoanelor care traversează o

perioadă de şomaj este de obicei mai ternă, cu o varietate mai scăzută decât a

persoanelor încadrate în muncă.

79

Securitate fizică: în multe cazuri, şomajul aduce griji suplimentare

privind posibilitatea de aşi pierde locuin a sau de a putea plăti facturile

pentru combustibil şi electricitate.

Oportunită i pentru rela ii şi comunicare interpersonală:

persoanele şomere au de obicei contacte sociale cu mai pu ine persoane

decât persoanele angajate în muncă.

Imaginea clară asupra contextului de via ă: persoanele şomere

au o imagine destul de neclară nu doar despre viitor, cât şi despre prezent („rostul

în via ă”) decât persoanele încadrate în muncă.

Pozi ie socială valorizată: persoanele şomere pierd rolul aprobat

social pe care îl îndeplineau atunci când ocupau un loc de muncă, una dintre

urmările importante fiind reducerea stimei de sine.

Unul dintre rezultatele principalele ale studiilor lui War se referă la

faptul că acele persoane care reuşesc să îşi construiască un stil de via ă care

implică varietate, posibilitatea de control asupra diferitelor situa ii, de

utilizare a cunoştin elor şi a deprinderilor pe are persoana le posedă, care au

obiective clare şi solicitare de a se angaja în diferite tipuri de sarcini, ocazii

pentru contact social şi o pozi ie socială valorizată reuşesc să facă fa ă mai

uşor experien ei şomajului.

Concluzii similare au oferit multe alte studii: şomerii care reuşesc să

îşi găsească şi să îndeplinească roluri satisfăcătoare în comunitatea din care

fac parte, în organiza ii religioase sau politice etc. au o stare psihologică

mai bună şi sanşe mai mari de a face fa ă în mod pozitiv acestei situa ii de

via ă.

80

6. Concluzii: perspective moderne

asupra

dezvoltării

Studiul dezvoltării umane a început să se specializeze pe etape de

vârstă deabia pe parcursul secolui XX: anumi i cercetători s-au concentrat

asupra dezvoltării copilului, al ii s-au ocupat de problemele adolescen ei, în

timp ce al ii s-au specializat în gerontologie, studiul îmbătrânirii și a vârstei

a treia.

Treptat, după anii `60 a început să se contureze o perspectivă

sistematică aspra dezvoltării umane. Într-o lucrare foarte influentă a acelor

ani, Paul Baltes (1987) a stabilit câteva dintre axiome fundamentale ale

dezvoltării umane, pe care a continuat să de dzvolte în studiile sale

ulterioare. Astfel, el subliniază că dezvoltarea: durează întreaga via ă,

poate lua multiple direc ii, la orice vârstă, implică atât pierderi cât și

acumulări, este caracterizată de plasticitate, este afectată de contextul său

istoric și cultural, este influen ată de interac iunea unor multipli factori

cauzali, iar studiul său solicită contribu ia unor discipline multiple.

A. Dezvoltarea este un proces care durează întreaga via ă

Astăzi, dezvoltarea ontogenetică nu mai este doar o “problemă a

copilăriei”, ci este considerată un proces care are loc de-a lungul întregii

vie i.

81

Din acest punct de vedere, în ceea ce privește natura dezvoltării

niciuna dintre diferite etape de vârstă nu de ine suprema ia în raport cu

celelalte.

În orice moment al vie ii, dezvoltarea implică atât procese continue (și

cumulative) cât și procese discontinue (inovative). În plus, fiecare etapă de

dezvoltare trebuie văzută în contextul întregului parcurs al vie ii. De

exemplu, pentru a în elege modul în care un adolescent își alege parcursul

profesional trebuie să analizăm atât influen ele formative bogate de pe

parcursul copilăriei, cât și implica iile acestei alegeri pentru dezvoltarea

carierei adultului.

B. Dezvoltarea este un proces multidirec ional

Din punctul de vedere al direc iei schimbărilor care au loc în

ontogeneză se observă cu ușurin ă o mare diversitate a acestora. Mul i dintre

pionierii cercetării în acest domeniu sus ineau faptul că dezvoltarea este un

proces universal care conduce către un nivel de func ionare mai “matur”.

Astăzi se acceptă ideea că diferitele deprinderi și capacită i umane urmează de-a

lungul timpului traiectorii extrem de diferite.

Chiar în cadrul aceluiași domeniu de dezvoltare și în timpul aceleași

perioade de dezvoltare, nivelul de func ionare al unor sisteme

comportamentale poate prezenta creșteri, în timp ce altele prezintă tendin e

descrescătoare.

De exemplu, unele deprinderi intelectuale cunosc un declin mai rapid

decât altele în ultima perioadă a vârstei adulte; în schimb, altele nu se

modifică prea mult și chiar continuă să se dezvolte pe un trend ascendent.

82

C. Dezvoltarea înseamnă acumulare, dar și deteriorare.

Procesele de dezvoltare care au loc de-a lungul vie ii nu înseamnă o

simplă acumulare spre un nivel de eficacitate mai înaltă, ci mai degrabă o

combina ie complexă de creștere (câștig) și declin (pierdere).

Așa cum am subliniat deja, dezvoltarea nu înseamnă doar creșterea din

copilărie și declinul din ultima parte a vie ii. În fiecare etapă a vie ii elementele

de creșterea și declinul sunt strâns interconectate.

Baltes arată că, inevitabil, creșterea aduce cu ea un tip sau altul de

pierdere, iar piercerea este acompaniată întotdeauna de câstig.

De exemplu, pe măsură ce copii mici înva ă să cunoască sunetele

limbii vorbite pe care o aud în jurul lor (câștig), dispare abilitatea pe care o

aveau anterior de a ”gânguri” sunetele pe care le aud și care apar in altor

limbi de pe planetă; pentru copii de vârstă școlară, dezvoltarea capacită ii de

gândire logică (câștig) înseamnă diminuarea imagina iei și a fanteziei care

caracterizau gândirea preșcolarului (pierdere); decizia de a se specializa într-

o anumită arie profesională înseamnă adesea o scădere de capacitate la

nivelul altor deprinderi specifice.

D. Plasticitatea este o caracteristică a dezvoltării pe

parcursul întregii vie i.

Plasticitatea se referă la capacitatea de schimbare ca răspuns la

influen ele pozitive sau negative ale mediului. În func ie de condi iile de

via ă și experien ele unui individ dat, cursul dezvoltării sale poate lua

multiple forme. De exemplu, cu multă vreme în urmă specialiștii au

observat faptul că dezvoltarea unui copil poate fi afectată negativ de un

mediu deprivant și optimizată de unul bogat în oportunită i de interac iune

socială.

83

Astazi, este cu prisosin ă demonstrat și acceptat faptul că plasticitatea

nu se pierde nici în a doua parte a vie ii; procesele de îmbătrânire nu sunt un

dat, ceva fixat apriori, ci depind în mod considerabil experien ele

individuale.

Astfel, persoanele în vârstă care au pierdut din abilită ile lor

intelectuale, pot să le redobândească sau cel pu in să le piardă într-un ritm

mult mai lent dacă recurg la programe speciale de instruire și exersare

(Baltes, Lindenberger, & Staudinger, 2006; Willis et al., 2006).

Vârstnicii care realizează în mod regulat activită i stimulatoare din

punct de vedere mental, cum sunt de exemplu, jocul de șah, dansul

(dansatorul trebuie să își gândească pașii, inuta, armonizarea cu partenerul),

cântatul la un instrument muzical etc. se pare că prezintă o probabilitate mai

mică să dezvolte boala Alzheimer sau alte forme de demen ă decât

persoanele inactive (Verghese et al., 2003). O explica ie plauzibilă este

accea că stimularea mentală conduce la formare de noi conexiuni la nivelul

neuronilor cerebrali, chair și în cazul unei persoane care îmbătrânește.

E. Forma pe care o ia traiectoria dezvoltării este

dată de contextul său cultural-istoric

Această idee, care stă la baza modelului bioecologic al lui

Bronfenbrenner, poate fi ilustrată prin multiple exemple.

Astfel, iată ce arată un studiu realizat în China (Chen, Cen, Li, & He,

2005) unde capitalismul se dezvoltă accelerat și copii sunt tot mai mult

antrena i să devină competitivi și să se bazeze pe propriile for e.

Pentru copii de vârstă școlară evalua i în 1990, sfiala, pudoare și

sensibilitatea - trăsături altădată valorizate de societate - reprezentau un bun

de pre ; copii timizi și sensibili erau cei care reușeau să se ajusteze

84

corespunzător la cerin ele sistemului educa ional și să aibă

performan e școlare bune.

Pentru copii evalua i în 2002, trăsături precum sfiala și sensibilitatea nu

mai erau în concordan ă cu cerin ele unei societă i de tip capitalist; din contră,

astfel de trăsături sunt corelate cu respingerea și rejectarea din partea colegilor,

probleme la școală și depresie.

Deci, putem observa cum implica iile pe care anumite trăsături de

personalitate le au în procesul de adaptare se schimbă pe măsură ce

societatea se schimbă.

Cu siguran ă, traiectoria pe care o ia via a noastră va fi influen ată

pentru mul i ani de contextul social în care am crescut. Modul în care ne

gândim la propria genera ie va fi afectată de evenimente precum as 9/11,

Hurricane Katrina, and the Iraq War? / căderea zidului Berlinului, Revolu ia din

decembrie 1989, ...

F. Dezvoltarea este influen ată de factori multiplii

Deoarece dezvoltarea umană este influen ată de o multitudine de

factori, de la reac ii biochimice la evenimente istorice, o singură disciplină nu

poate să ofere răspuns la toate problemele sale. O în elegere cât mai

completă este posbilă numai numai dacă mai multe discipline, fiecare cu

propria perspectivă și instrumente de studiu, își unesc for ele.

G. În elegerea proceselor de dezvoltare cere o

abordare multidisciplinară.

Dacă în urmă cu câ iva ani se vorbea despre psihologia dezvoltării ca și

domeniu de studiu, astazi se vorbește tot mai mult despre o știin ă a

dezvoltării (Lerner, 2006).

85

Nu doar psihologii ci și biologi, neuroscientists, istorici, economiști,

sociologi, antropologi, și specialiști din multe alte domenii pot contribui la

în elegerea acestei problematici complexe. Unele universită i au stabilit deja

programe interdisciplinare de studiu a dezvoltării umane, în care specialiști

în discipline diferite colaborează pentru a oferi perspective integrate asupra

dezvoltării. Studiul dezvoltării umane cere astăzi un nivel de

interdisciplinaritate mult mai înalt decât anterior (Cairns & Cairns, 2006).

86

7. Bibliografie

Adler, A. (1929/1996). Cunoaşterea omului. Bucureşti: Ed. IRI.

Allport, G.W. (1991). Structura şi dezvoltarea personalită ii.

Bucureşti:

Editura Didactică şi Pedagogică.

Birch, A. (2000). Psihologia dezvoltării. Bucureşti: Ed. Tehnică.

Erikson, E. H. (1950). Childhood and society. New York: Norton.

Erikson, E. H. (1958). Young man Luther. New York: Norton.

Eysenk, M. (2004). Psychology: an international perspective.

Psychology

Press Ltd.

Gould, R. L. (1978). Transformations: Growth and change in

adult life.

New York: Simon & Schuster.

Hareven, T. K., & Adams, K. (Eds.). (1982). Aging and life course

transitions: An interdisciplinary perspective. New York: Guilford.

Levinson, D.J. (1976). The seasons of a man’s life. NY, Ballantine.

Levinson, D.J. (1986). A conception of adult development. American

Psychologist, 41, p. 3-13.

McAdams, Dan P. (2006). The person: a new introduction to personality

psychology. John Wiley & Sons, Inc.

Warr, P.B. (1987). Work, unemployment, and mental health. Oxford:

Clarendon Press.

Levinson, D. J. (1980). Toward a conception of the adult life course. In N.

Smelser & E. H. Erikson (Eds.), Themes of love and work in

adulthood (pp. 265-290). Cambridge, MA: Harvard University Press.

87

Levinson, D. J. (in press). The seasons of a woman's life. New York: Knopf.

Levinson, D. J., with Darrow, C. N., Klein, E. B., Levinson, M. H. &

McKee, B. (1978). The seasons of a man's life. New York: Knopf.

Levinson, D. J., & Gooden, W. E. (1985). The life cycle. In H. I. Kaplan &

B. J. Sadock (Eds.), Comprehensive textbook of psychiatry (4th ed., pp. 1-

13). Baltimore, MD: Williams and Williams.

88