Rebreanu – Opere alese Ed. pentru Literatură, Buc., 1962

Prefaţă scrisă de Al. PiruNuvelele lui Liviu Rebreanu, insufucient apreciate la data apariţiei

lor în reviste, ca şi în volume, erau cel puţin egale cu nuvelele contemporane ale lui Agârbiceanu, Gârleanu şi Sadoveanu şi aduceau în literatura vremii o lume nouă, ţărănimea şi mica burghezie a satelor şi târgurilor din nordul Transilvaniei, aflate în stăpânirea imperiului austro-ungar. Că ele reprezentau nişte exerciţii în vederea marilor creaţii următoare s-a observat la timp. Deoarece fusese ofiţer, nuvelistul venea mai întâi cu încercări din viaţa de cătănie. În Codrea un părinte era contrariat de fuga din oaste a feciorilor săi. Problema soldatului român într-o armată strîină fusese problema scriitorului însuşi, care, demisionând în 1908, tulburase pe tatăl său, va fi problema fiului lui Macedon Glanetaşu din Ruşinea (deci a lui Ion din prima versiune a romanului), a lui David Pop din nuvela Catastrofa, a lui Apostol Bologa din Pădurea spânzuraţilor. Codrea a căpătat mai târziu titlul semnificativ Dezertorul, apoi pe acela de Glasul inimii, care trebuie raportat la Ion. Altă nuvelă de început, Volbura dragostei (Cântec de dragoste, Răzbunarea, Cântecul iubirii), cuprinde nu mai puţin tema din cea de a doua parte a romanului Ion, subintitulată Glasul iubirii, răzbunarea – aici a unei cătane – pe locotenentul care-I ademenise iubita.

Încă de la începutul activităţii sale, în plin semănătorism şi poporanism, Rebreanu observă antagonismele de clasă, în genere, şi pe acelea din sânul ţărănimii, în speţă. În Ofilire, fata ţăranului sărac Ion Prundaru este sedusă şi părăsită de feciorul popii, student la medicină, şi pentru ea “boier”. În Răfuiala, Tănase Ursu, “sărac ca degetul”, e sugrumat de Toma Lotru, flăcău “voinic şi bogat”, pentru că, deşi s-a măritat cu Toma, Rafila, “fată orfană, crescută şi îmbrăcată din mila oamenilor”, iubeşte mai departe pe Tănase. În Proştii, doi ţărani din Năsăud, tata şi feciorul său, sunt împiedicaţi să-şi cumpere bilet de tren la timp, cu toate că se sculaseră cu noaptea în cap, fiind copleşiţi de vexaţiunile şefului de gară, ale conductorului şi chiar ale vardistului şi hamalului, aceştia din urmă, oameni apăsaţi ei înşişi de ierarhia socială, nutrind iluzia că există indivizi inferiori chiar umilei condiţii. Revolta “proştilor” se reduce la un blestem amar:”Nu v-ajute Dumnezeu sfântul!”

Nuvelele din viaţa oraşului se ocupă întâi de lumea declasaţilor, pe care autorul a avut prilejul s-o cunoască de-a lungul celor câtorva luni de detenţiune la Văcăreşti, în 1910, şi prin lectura Vagabonzilor lui Gorki. Cântăreanu şi Didina din Culcuşul dorm în aer liber, la marginea oraşului, la locul zis “Trei

gâşte”, unde pot juca, nestingheriţi de nimeni, cu alţi “locatari”, barbut. Cântăreanu pretinde să fie servit cu mâncare şi băutură, smulge, când pierde, bani de la Didina şi-o zdrobeşte în bătăi, ameninţând-o la tot pasul cu moartea. Didina se supune tratamentului cu o ciudată voluptate. Gonea Bobocel este, în Golanii, prietenul de inimă al Margaretei, în schimbul unei părţi din banii luaţi de la “fraieri”. De o bucată de vreme se simte înşelat. În cele din urmă, Margareta fuge cu Aristică. Rămas singur, Gonea, om trecut, izbucneşte în plâns: “Of, puiule, puiule …” Preocupat mai mult de pitorescul tipurilor decât de semnificaţia lor, autorul nu ia în consideraţie raporturile lor sociale şi nu descoperă, ca Gorki, în vagabonzii săi, sub crusta delicvenţiei, acel grăunte de umanitate, prezent şi acolo unde nu ne-am fi aşteptat să-l aflăm.

Viaţa micii burghezii este oglindită cu atenţie asupra laturii psihologice, dar şi sociale. În O strângere de mână, publicată în Viaţa românească în 1911 şi devenită apoi Filibaş şi Ocrotitorul, avem de a face cu un aprod împovărat de copii şi persecutat de un şef tiran. Înmânând, fără să ştie ce conţinea, un plic cu bani şi o invitaţie la masă superiorului său, Sulea, Filibaş obţine o strângere de mână producătoare de mari iluzii pentru el, prăbuşite a doua zi, când şeful, furios că a pierdut noaptea trecută la cărţi, îl dă afară din slujbă după 25 de ani de serviciu, sub pretext că n-a şters praful de pe birou. Nenorocirea lui Filibaş este consecinţa incapacităţii sale de a-şi reprezenta calea restabilirii dreptăţii, urmarea credinţei că fericirea lui depinde exclusiv de bunăvoinţa superiorilor. În Cuceritorul, un subşef de birou burlac se îmbracă elegant, ca să placă femeilor, făcând economii. În momentul când vrea să pornească în urmărirea unei femei, constată că, uitându-şi portofelul acasă, n-are cu ce achita consumaţia. Ceea ce urmează este în contradicţie cu ceea ce voia să prezinte la început scriitorul. “Cuceritorul” nu are curajul să ceară bani prietenului său, nici să comunice chelnerului accidentul, fiind adică, mai curând, un timid. În schimb, Ion Mititelu, din Norocul, e un al doilea Lefter Popescu. Funcţionar mărunt, cu casă grea, el nutreşte speranţa îmbogăţirii prin jocul hazardului. Constatând că n-a câştigat niciodată, oferă tocmai lozul câştigător unui frizer.

Războiul a inspirat lui Liviu Rebreanu trei din cele mai caracteristice şi mai solide nuvele ale sale, publicate într-un volum în 1921. Prima Hora morţii, a apărut mai întâi în volumul Golanii în 1916 şi studiază soluţia tragică pe care războiul imperialist o aduce în viaţa oamenilor simpli, combătuţi de conflicte sociale adânci. Tensiunea sufletească a celor doi eroi din nuvelă, chiaburul Haramu şi Boroiu, angajaţi în hora sinistră a morţii, este urmărită de nuvelist cu o rară forţă dramatică, într-o compoziţie de pătrunzătoare analiză psihologică, desfăşurată ascendent. Catastrofa pun problema intelectualului burghez dintr-un stat plurinaţional, silit să lupte pe front împotriva fraţilor de aceeaşi naţie. Problematica acestei nuvele va fi dezvoltată de Liviu Rebreanu în

romanul Pădurea spânzuraţilor. Cea de a treia nuvelă din ciclul de război, Iţic Ştrul, dezertor, tratează soarta soldatului evreu din armata română în timpul războiului.

Iţic Ştrul, dezertor a suscitat în critică părerile cele mai contradictorii. În timp ce Lovinescu o considera în 1937 “singura nuvelă ce afirmă un scriitor”, pentru călinescu în 1939 opera era o “schiţă fără interes”. Majoritatea nuvelelor lui Rebreanu nu conţineau, după E. Lovinescu, “altceva decât elementele unei literaturi curente, în care amănuntul nu se ridică până la estetic”, iar lui G. Călinescu I se păreau interesante doar pentru că “arată raza exactă de investigaţie psihologică a scriitorului”, fiind, însă, “azi decolorate”.

Naturalismul unora din nuvelele lui Rebreanu a fost subliniat încă de la început. Este adevărat că o anume predilecţie pentru scenele brutale, cu bătăi şi omoruri, sau pentru eroi din lumea declasaţilor şi delicvenţilor există la Rebreanu, fără a constitui, cu toate acestea, o notă predominantă a nuvelelor sale, în cea mai mare parte puternic ancorate în viaţa socială, realiste fără perspectivă, dar de un realism care nu o dată ia aspecte protestatare, critice. Proporţia între realism şi naturalism în nuvele, se păstrează şi în romane, opera sa capitală, din perioada de maturitate.

Ion al lui Liviu Rebreanu se inspiră dintr-un fapt divers asemănător, petrecut în satul Prislop. Fireşte Rebreanu n-a reprodus întocmai întâmplarea, a atribuit-o altor eroi decât cei reali, a complicat totul cu probleme noi şi a scos semnificaţiile care-I trebuiau. E de ajuns a spune că mobilul crimei de la care a pornit romancierul fusese numai gelozia şi că Ion Boldijar al Glanetaşului s-a însurat în realitate cu Rodovica Pop şi amurit abia în 1935 de icter negru, soţia sa trăind câţiva ani mai mult.

Pentru a face din eroul său un tip reprezentativ, scriitorul s-a gândit să-I atribuie setea de pământ, o tendinţă obiectivă în viaţa ţăranilor din Transilvania la începutul secolului XX, tendinţă care în roman urma să determine întreaga lui conduită morală şi materială. La aceasta romancierul adăuga o scenă văzută la Prislop prin 1900: cum un ţăran a sărutat pământul. Autorul substituie explicaţiei social-economice un punct de vedere mistic-biologist, după care setea de pământ ar fi o pornire instinctivă, ancestrală, o foame primară, o “pasiune” obscură sau un “glas” atavic. Că această pasiune de pământ, continuu agitată, caracteristică orânduirii capitaliste, tinde să apară la Rebreanu ca un proces veşnic nu-I de mirare, pentru că în mentalitatea burgheză, procesul capitalist tinde să apară ca un proces veşnic.

Rebreanu a vrut să dea în Ion senzaţia vieţii plenare, şi în acest scop a procedat prin acumulări succesive de întâmplări, făcând un mare loc momentelor capitale ale existenţei, naşterii, nunţii, morţii, momentelor caracterizate printr-o anumită periodicitate calendaristică, cum ar fi petrecerea duminica la horă şi cheful

de la cârciumă, balul de sfârşit de an, în sfârşit momentelor neprevăzute, în stare de a stârni agitaţia, precum bătaia dintre flăcăi, încălcarea răzoarelor, moartea subită a bătrânului Dumitru Moarcăş, spânzurarea cârciumarului Avrum. Toate aceste evenimente ţesute organic în textura povestirii fac să crească sensibil, până la debordare, albia romanului, lăsând o impresie copleşitoare de viaţă.

În Pădurea spânzuraţilor Liviu Rebreanu reia tema nuvelei sale anterioare, Catastrofa, folosind, spre deosebire de Ion, care e un roman tolstoist, tehnica analitică din romanele lui Dostoievski. Analiza e însă în roman un mijloc şi nu un scop. Romanul tratează un caz de conştiinţă, dar intenţia autorului a fost de a condamna războiul în genere, şi mai cu seamă războiul purtat de imperiul austro-ungar, acela despre care se spunea că este o vastă închisoare a popoarelor. În acelaşi timp, Liviu Rebreanu a scris o mişcătoare pledoarie pentru reabilitarea postumă a fratelui său Emil, ucis fără vină în 1917, dar, spre deosebire de Calvarul, unde vorbeşte exclusiv în numele său, în Pădurea spânzuraţilor se obiectivează deplin, absorbind totul în ficţiune şi dând în felul acesta accidentului de pe frontul de la Ghimeş o semnificaţie generală, superioară.

Romanul Ciuleandra a fost criticat în chip exagerat şi netemeinic. Avem a face aici cu un caz patologic. Într-un acces de gelozie iraţională, Puiu, unicul vlăstar al boierului degenerat Policarp Faranga, îşi sugrumă soţia. Cu aceasta se începe, ex abrupto, romanul. În continuare, autorul întreprinde analiza cauzelor crimei după metoda naturalistă, dar observaţia realistă şi chiar realist-critică nu lipseşte. Poliţia şi justiţia, unele subordonate intereselor burgheză-moşierimii, nu iau măsuri împotriva asasinului, convin, dimpotrivă, să fie internat într-un sanatoriu ca iresponsabil, spre a fi astfel disculpat. Dar Puiu nu e un dement, ci o brută egoistă cu frac, suferind de tumefacţia instinctului de posesie. Din prezentarea scriitorului, obiectivă ca întotdeauna, nu se vede antipatia, dar nici simpatia faţă de eroul său. Ideea care se desrpinde din acest mic roman este că antagonsimul dintre clase nu se poate concilia în nici un fel, şi că între aristrocaţie ţi ţărănime există o incompatibilitate absolută.

Crăişorul, intitulat la ediţia a treia Crăişorul Horia, este o reconstituire a răscoalei din 1784 a românilor din Transilvania, întocmită cu multă conştiinciozitate.

Crăişorul Horia nu era, totuşi, decât un exerciţiu în vederea măreţei construcţii epice care este romanul Răscoala, epopeea frământatului an 1907. Sosit în ţară numai la doi ani după trecerea uraganului, Rebreanu trăise ecourile lui şi, atent la problema socială, se gândise încă de la început să abordeze tema , dar cunoaşterea insuficientă a ţărănimii dinh România l-a făcut să amâne lucrul. Perioada de elaborare a Răscoalei corespunde cu anii de criză economică acută.

În Ion lupta pentru pământ era purtată individual, în scopul realizării bunăstării a unui singur om. În Răscoala ea va cuprinde întreaga masă

ţărănească şi va tinde la împlinirea aspiraţiilor colective. Lărgirea unghiului de perspectivă a scriitorului este urmarea influenţei ideologiei clasei muncitoare în abordarea fenomenului social.

Caracterul de pamflet politic acuzator al romanului lui Rebreanu este vizibil din primele pagini, unde un arendaş califică pe ţăran încă înainte de răscoală drept “numai rău, şi prost, şi leneş”, pentru ca în final sp revină simetric cu întrebarea: “Nu vă spuneam su că ţăranii sunt ticăloşi?” cartea are dublul rost de a spulbera atât constatarea de la început a arendaşului, cât şi de a demonstra modul cum clasele exploatatoare pricep senul întâmplărilor, opunând logicii vieţii o furie iraţională, oarbă.