CAPITOLUL 1. CONTINUTUL SI TRASATURILEMARCII1.1.          Definitia marcii

Marcile sunt prezente peste tot in viata noastra, pe strada, in propria casa, in supermarketuri,

in restaurante, in mass-media, ne ajuta sa identificam provenienta produsului sau serviciului respectiv,

oferindu-ne in acelasi timp informatii importante privind calitatea acestora.

Astazi, marca a devenit un puternic mijloc de presiune asupra pietei si, desi legea nu obliga la

inregistrarea marcilor, atat producatorii cat si furnizorii de servicii au interes sa-si protejeze afacerile.

De asemenea, prin interactiunea dintre productie si consum, putem spune ca marca este un fel de

arbitru in organizarea pietei, un mijloc de corelare a cererii cu oferta.

O marca serveste pentru diferentierea pe piata a produselor si seviciilor unei persoane sau

societati de cele ale concurentei. Daca produsele sunt similare, consumatorului ii va fi greu sa aleaga

produsul realizat de catre un anumit producator si, atunci, in aceste conditii, marca este acel semn

(insemn) suplimentar care atasat produsului ii va permite consumatorului sa deosebeasca intre ele

produsele identice sau similare.

Originea marcii trebuie cautata in istorie cu mii de ani in urma. In antichitate erau folosite un

numar mare de semne (sigillum) in identificarea produselor. Primele atestari de utilizare a unor

insemne pentru identificarea produselor au aparut in Grecia si Roma Antica (pe obiectele ceramice)

dar si in Orientul Indepartat in China si Japonia (pe obiecte de portelan). Odata cu dezvoltarea

mestesugurilor, in Evul Mediu incep sa se contureze functiile marcilor si regimul lor juridic. In acea

perioada, s-au conturat doua categorii de marci: marca corporativa (signum collegi) si marca

individuala (signum privati). Marca corporativa (colectiva) atesta respectarea regulilor de fabricatie

pentru intregul corp de mestesugari care activau intr-un anumit domeniu (corporatia). Marca

individuala era folosita de un anumit mestesugar din interiorul unei corporatii, pentru individualizarea

produselor realizate de el. Atat marca corporativa (colectiva) cat si cea individuala nu indeplineau o

functie comerciala sau de concurenta, ca in cazul marcii moderne ci atesta respectarea prescriptiilor

privind modul de fabricare al produselor respective.

Tot in Evul Mediu pe langa marcile producatorilor si fabricantilor, apar si marcile comerciantilor

si ale distribuitorilor de produse aparand legi consacrate protectiei marcilor. In epoca moderna, ca

efect al Revolutiei industriale, dar si al cresterii demografice, marca apare ca un element de

publicitate, oferind posibilitatea consumatorilor de a deosebi produsele unui producator, comerciant

sau distribuitor, de produsele similare ale concurentilor. Orasele care foloseau marcile cu precadere

mai mare erau in general orase porturi, unde  comertul era in floare (de exemplu in tari ca Italia,

Spania, Portugalia, Anglia. In Tarile Romanesti in anul 1879 se admite o lege care proteja

marcile romanesti inregistrate, marcile straine erau acceptate cu conditia ca si marcile romanesti sa

fie acceptate in tarile respective.

In anul 1883, Conventia de la Paris, a elaborat Conventia pentru protectia proprietatii

industriale, care a fost adoptata si semnata de 11 state, in data de 6 iulie 1884, la care Romania adera

in anul 1920. Mai tarziu acestea au format Uniunea pentru protectia proprietatii industriale.         

In anul 1891 se constituie Aranjamentul de la Madrid, prin care se stabilesc modalitatile de

inregistrare internationala a marcilor. Acesta in anul 1989 se transforma in Protocolul de la Madrid.

Prin Aranjamentul de la Nisa (15.06.1957) s-a instituit clasificarea internationala a  produselor si

servicilor in scopul inregistrarii marcilor. Prin Aranjamentul de la Viena (12.06.1973) modificat in

10.10.1985 s-a instituit clasificarea internationala a elementelor figurative ale marcilor.

Prin Conventia de la Stockholm (1979) se constituie Organizatia Mondiala a Proprietatii

Industriale (OMPI) si un birou international cu sediul la Geneva.

Literatura de specialitate delimiteaza trei perioade in evolutia utilizarii marcilor:

       Prima perioada, este cea a marcilor patronimice, caracterizata prin atribuirea de catre

producatori a propriilor nume si pe produsele lor;

       A doua perioada, a marcilor care disting si descriu produsul;

       A treia perioada, a marcilor simbolice care asigura concordanta intre asteptarile

clientului privind un produs sau serviciu si marca utilizata.

In prezent, se utilizeaza cu succes marci din toate cele trei generatii considerate de istoria de

pana acum a domeniului. Astazi, fiecare companie trebuie sa decida daca va crea sau nu o marca

pentru produsul sau. Adoptarea unei marci a devenit atat de importanta in prezent incat aproape nu

exista un produs fara o marca pe el.

Pe parcursul evolutiei sale istorice marca a cunoscut definitii ce au variat in timp si spatiu.

Marca a fost definita atat din punct de vedere economic, cat si juridic.

Astfel, diferiti cercetatori in domeniu, precum C.H. Giraund defineste marca, din punct de

vedere economic, ca fiind „un semn distinctiv al unui produs care ofera o imagine personalizata

acestuia si totodata garanteaza satisfacerea cerintelor consumatorilor”.

Marca reprezinta un semn distinct (caracteristic), atasat unui produs, simbol, ce permite atat

identificarea rapida a provenientei oricarui produs, cat si diferentierea unor produse identice sau

asemanatoare ale unor producatori diferiti.

Definirea marcii din punct de vedere juridic o gasim in doctrina juridica si in legislatie.

Legiuitorul roman a definit marca, anticipand astfel dezideratul exprimat la Congresul asociatiei

internationale pentru protectia proprietatii industriale de la Paris din 1900, prin care se recomanda ca

legislatia fiecarei tari sa cuprinda definirea marcii. Potrivit legii romanesti din 15 aprilie 1879, marca

reprezenta un mijloc esential de concurenta, adica un mijloc pentru titularul sau de a distinge marfurile

sale de cele ale concurentilor si de a afirma valoarea produselor sale pentru a atrage si dezvolta

clientela. Aceste definitii atribuie marcii functia de garant impotriva actelor necinstite, garanteaza

exercitarea libera a activitatii comerciale si protejeaza comerciantii cinstiti de fapte de concurenta

neloiala. Marca, rezultata din libertatea activitatii umane asigura un renume celui ce a putut sa-l

castige. Ulterior, definirea marcii s-a bazat pe functia de distinctie, apoi pe cea de garantare a calitatii.

Astfel, in toate legislatiile marca este definita ca fiind un semn care serveste la diferentierea bunurilor

unei intreprinderi de cele identice sau similare ale altor intreprinderi.

Dictionarul explicativ al limbii romane, editia 98, defineste termenul „marca” ca avand

urmatoarele sensuri:

       „semn distinct aplicat pe un obiect, pe un produs, pe un animal etc. pentru a-l deosebi de

altele, pentru a-l recunoaste etc. Tip, model, inscriptie (care indica sursa) de fabricatie.

Stema; blazon, emblema.

       fisa de metal cu numar de ordine, cu care lucratorii isi dovedesc prezenta la lucru sau pe

care o lasa in schimbul uneltelor primite.

       piatra sau bucata de sina vopsita in alb, asezata transversal intre doua linii de cale ferata

care se intretaie, pentru a indica ramificatia liniei ferate si locul pana unde pot inainta

vehiculele fara pericol de ciocnire. 

        in sens figurat, semn distinctiv, trasatura specifica, insusire caracteristica;

particularitate”[1].

Retinem primul sens, cel de baza, la care faceam referire, si anume ca marca este semn

distinct aplicat pe un obiect, pe un produs, pe un animal etc. pentru a-l deosebi de altele, pentru a-l

recunoaste.

Potrivit Yolandei Eminescu, marca „este un semn distinctiv, menit sa diferentieze produsele,

lucrarile si serviciile unei persoane fizice sau juridice, garantand o calitate definita si constanta

acestora, semn susceptibil a forma obiectul unui drept exclusiv, care apartine categoriei drepturilor de

proprietate industriala”[2]. Acceptand in fond aceasta definitie, subliniem ca, in opinia noastra, marca

nu reprezinta in mod direct o garantie a calitatii produselor, serviciilor, ci este un mijloc indirect de

determinare a calitatii prin relatiile de piata si procesul de consum.

Fiecare stat defineste marca in propria legislatie. Astfel, potrivit legii din Romania cu

respectarea in foarte mare masura a principiilor europene aplicate in prezent, poate constitui marca

„orice semn susceptibil de reprezentare grafica, cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene,

litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale si, in special, forma produsului sau a

ambalajului, sau, culori, combinatii de culori, holograme, semnale sonore, precum si orice combinatie a

acestora, cu conditia ca aceste semne sa permita a distinge produsele sau serviciile unei intreprinderi

de cele ale altor intreprinderi”[3].

Astfel, in opinia legiuitorului roman, marcile reprezinta cuvinte sau simboluri susceptibile de

reprezentare grafica, menite sa diferentieze produsele si serviciile unei intreprinderi de cele

apartinand altor intreprinderi.

Definitii ale marcii intalnim si in Legea Federatiei Ruse privind marcile de fabrica, marcile de

serviciu si denumirile de origine a produselor, nr.3520-I/1992, potrivit careia „marca de produs si

marca de serviciu constituie semne ce servesc la individualizarea produselor, lucrarilor exercitate sau

serviciilor prestate de persoane fizice sau juridice”.

Legislatia franceza (legiuitorul facand distinctie intre marca de fabrica, marca de comert si

marca de servicii) defineste marca astfel: „marca este un semn susceptibil de reprezentare grafica ce

serveste la distingerea produselor si serviciilor persoanelor fizice sau morale”.

Conform normelor europene „pot constitui marci toate semnele apte de reprezentare grafica,

in special cuvinte, inclusiv nume de persoane, desenele, literele, cifrele, forma produsului sau

ambalajului sau cu conditia ca astfel de semne sa fie capabile sa distinga produsele sau serviciile unei

societati, de cele ale altor societati”[4].

O definitie mai cuprinzatoare ar fi si cea conform careia „aceasta (marca) este un insemn

asociat produselor sau serviciilor care, sa permita consumatorului sa deosebeasca intre ele produsele

identice sau similare, sa induca in mintea consumatorului faptul ca produsele (identice sau similare)

provin din surse diferite, respectiv ca nu au aceeasi sursa de provenienta”[5].

Dupa AMA (American Markenting Association): „Marca/Brandul este un nume, un termen, un

design, un simbol, sau altceva care poate identifica un vanzator de bunuri si servicii de ceilalti

vanzatori. Termenul legal pentru marca este marca inregistrata (trademark). O marca poate identifica

un obiect, o familie de obiecte sau toate obiectele acelui vanzator. Daca este folosita de firma in

general, termenul preferat este marca inregistrata”.

Analizand definitiile date si actele internationale, observam ca in calitate de marca poate fi

orice semn care deosebeste produsele, serviciile unei persoane de cele apartinand altor persoane.

Norma data, insa, nu trebuie analizata izolat, ci in ansamblu cu celelalte norme. Astfel, in statele unde

legislatia inainteaza cerinta de reprezentare grafica a semnului, ca marca poate fi numai un asemenea

semn, celelalte fiind excluse de la protectie.

De asemenea, toate legislatiile cuprind, in afara de cerinta de disponibilitate, cerintele de

distinctivitate si legalitate a semnelor ce urmeaza a fi protejate. In activitatea comerciala marketologii

folosesc o multitudine de semne, dar nu toate pot capata protectie juridica. Deci, legea protejeaza

numai semnele inregistrate in ordinea stabilita de lege la organul competent. In acest sens, marca, ca

notiune juridica, are un inteles mai ingust decat in semiotica. Astfel, nu orice semn poate deveni o

marca. Marca, pentru a-si indeplini functiile in sensul legii din Romania si pentru a usura

consumatorilor alegerea produselor, pentru a le proteja drepturile, trebuie inregistrata. Semnul ales in

calitate de marca are importanta din momentul inregistrarii, el fiind protejat din acest moment in

sistemul atributiv de dobandire a dreptului la marca, marca notorie constituind o exceptie.

Desi inregistrarea sa nu este obligatorie, marca poate fi cheia unei afaceri de succes. Spre a se

obtine protectia unei marci in Romania, un solicitant poate sa o inregistreze la nivel national, la nivelul

Uniunii Europene („UE”) sau la nivel international.

1.2.          Elementele unei marci

Desi exista mai multe perceptii ale marcii, ea permite diferentierea produselor, serviciilor,

activitatilor unor organizatii de actiunile similare ale concurentilor, contribuind la progresul acestora.

Marca reprezinta acel element de imagine care identifica produsele sau serviciile unei organizatii,

genereaza recunoastere si satisfactie in randul consumatorilor. In jurul unei marci se tese un sistem

complex de legaturi ce contribuie la comunicarea valorilor pe care o companie/organizatie le creaza.

Ca elemente definitorii ale marcii putem enumera:

Semnele susceptibile de reprezentare grafica care pot fi: cuvinte, litere, cifre, reprezentari

grafice – plane sau in relief – combinatii ale acestor elemente, una sau mai multe culori, forma

produsului sau ambalajului, prezentarea sonora sau alte asemenea elemente.

Numele (numele patronimic, pseudonimul, prenumele, numele comercial - inclusiv firma)

poate constitui o marca daca are un aspect caracteristic obtinut prin grafica, culori, asezarea literelor

care il compun sau prin combinarea cu anumite elemente figurative – embleme, viniete. De exemplu,

marca Ford apare sub forma unei embleme, iar marca Gillette sub forma unei semnaturi.

Numele marcii trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: sa fie usor de retinut – de aceea

ar fi bine sa fie cat mai scurt posibil, sa fie neobisnuit, interesant, plin de intelesuri, emotionant, usor

de pronuntat si de scris si sagenereze o imagine vizuala; sa fie sugestiv in toate limbile (sa existe un

numar minim de diferente de pronuntie); sa nu aiba semnificatii negative in alte limbi; sa reprezinte,

pe cat posibil, specificul produsului/serviciului si domeniul din care face parte – ar fi preferabil sa

sugereze clasa de produse, astfel incat amintirea numelui sa fi mai usoara si, in acelasi timp,

compatibila cu posibile utilizari viitoare ale numelui (oferind posibilitatea de extensie a numelui si

pentru alte produse); sa transmita cumparatorilor ceva despre calitatera produsului/serviciului; sa nu

fie apropiat de numele altei marci; sa poata sustine un logo sau un slogan; sa nu fie folosit de altcineva

putand fi usor de protejat din punct de vedere legal.

Numele comercial, constituit prin actul de infiintare a organizatiei din propriul nume, un

pseudonim sau un prenume, denumiri care sugereaza obiectul de activitate, abrevieri sau initiale ale

numelui sau combinatii ale acestor elemente, pot fi utilizate ca marci. De asemenea, indicatiile

geografice ale produselor pot reprezenta marci cu conditia, sa poata fi folosite numai de persoanele

fizice sau juridice pentru care acesteindicatii au fost inregistrate, conform conventiilor internationale.

Denumirile, cuvinte inventate sau din limbajul curent, utilizate ca atare sau in combinatie cu

elemente figurative, combinatii de cuvinte, pot reprezenta marci. De exemplu, Panasonic, Kodak,

Fanta, Tide, Omo etc.

Tot din categoria denumirilor fac parte si sloganurile. In principiu, sloganurile pot constitui o

marca, ca si denumirile cu conditia de a fi arbitrare sau fanteziste. De exemplu, sloganurile la Zapp -

The next generation network, Nokia - Connecting People, Panasonic – ideas for life.

Specialistii in marketing apreciaza ca marca este alcatuita din trei categorii de componente:

verbale, semifigurative si figurative. Componenta verbala o reprezinta numele de marca, ca element

generic de identificare a unui produs, a unei game de produse sau a unei organizatii/corporatii, fiind

principalul mijloc de comunicare.

Componentele semifigurative si figurative ale marcilor sunt reprezentate de logotip,emblema

si design.

Logotipul (folosit mai ales cu prescurtarea Logo) are in vedere reprezentarea vizuala a numelui

de marca, astfel incat sa-l puna cat mai bine in evidenta, utilizand: linii, curbe, sublinieri, culori sau

combinatii de culori, caractere tipografice deosebite. Logo-ul este o parte importanta a identitatii

vizuale a marcii - este semnul dupa care firma este recunoscuta de catre clientii sai, este simbolul cu

care ramane in memoria partenerilor de afaceri. Primul pas in crearea unui logo este intelegerea

corecta a modul in care firma doreste sa fie perceputa pe piata, apoi se trece la dezvoltarea unui

simbol care sa reflecte imaginea misiunii firmei – a dezvoltarii afacerii sale.Exista patru categorii de

logotipuri: simple, complexe, iconografice, siglotipuri (logo-sigle).

Emblema consta in asocierea unei imagini grafice numelui de marca si este reprezentata prin

figuri geometrice, obiecte, instrumente, personaje reale sau imaginare. De exemplu, asocierea rocii

din Gibraltar acum foarte stilizata reprezinta simbolul firmei engleze de servicii financiare Prudential.

Marcile presupun o combinatie specifica de elemente tangibile si intangibile. Elementele

tangibile sunt exprimate de aspectele cuantificabile ale marcii. Elementele intangibile sunt mai

creative, fiind reprezentate de elementele verbale si vizuale. Creativitatea si imaginatia au o

importanta cruciala in succesul unei marci.

O alta componenta a marcii este sloganul. Sloganul reprezinta ideea care sta la baza

comunicarii. Atunci cand se concepe sloganul, specialistii trebuie sa tina seama de publicul vizat (cui ii

este adresat) si de obiectivele comunicarii (tipul raspunsului sugerat de mesaj celor care-l

receptioneaza).

Pentru adoptarea sloganului se pot folosi una din urmatoarele strategii creative: sloganul se

concentreaza pe pozitionarea marcii; sloganul atrage atentia asupra uneia sau alteia din motivatiile

consumatorului individual; prin mesajul sau, sloganul poate incuraja utilizatorii actuali sa foloseasca

mai mult produsul/marca, iar pe cei care nu-l utilizeaza sa fie incurajati sa-l cumpere; sloganul

comunica diferentele existente intre marca promovata si oferta concurentilor.

Specialistii abordeaza in mod diferit problema gasirii sloganului care ar trebui sa atraga atentia

publicului vizat. Multi dintre ei incep prin a discuta cu consumatorii, distribuitorii, expertii si

concurentii. Altii incearca sa si-i inchipuie pe consumatori utilizand produsul, afland astfel avantajele

pe care acestia cauta sa le obtina prin cumpararea si folosirea lui.

In general specialistii creaza mai multe variante de slogan, generandu-se teme alternative

care sunt apoi evaluate in scopul alegerii celei mai bune variante.

Un slogan trebuie sa indeplineasca trei caracteristici: sa aiba un inteles, scotand in evidenta

avantajele care fac marca mai interesanta pentru consumatori; sa fie distinct, comunicand

consumatorilor prin ce se impune marca in fata marcilor concurente; sa fie credibil.

Ca si in cazul numelui si logo-ului, un slogan este mai eficient daca este specific, la obiect si

memorabil dintr-un motiv anume – pentru ca este interesant, relevant, amuzant, atragator, oricum

este altfel decat ceea ce exista pe piata. Oricum un slogan trebuie sa fie conectat la marca, sa

consolideze si sa potenteze numele si logo-ul.

Dupa ce au fost alese componentele marcii (nume, simboluri, slogan), acestea trebuiesc

inregistrate pentru a fi protejate.

1.3.          Clasificarea marcilor

Clasificarea marcilor se face dupa o serie de criterii. O clasificare complexa a marcilor o

intalnim la Serbulescu Luminita in lucrarea „Managementul marcii si imaginii de marca”[6]:

Dupa originea numelui de marca:

       nume de persoane;

       numele inventatorului produsului;

       numele proprietarul magazinului in care este vandut produsul;

       numele locului unde produsul a fost conceput sau comercializat;

       nume provenind din asocieri sugestive de cuvinte etc.

Dupa rolul avut in cadrul politicii de produs:

       marca produs;

       marca-linie;

       marca-gama;

       marca-umbrela;

       marca-garantie (marca de certificare);

       grifa.

Dupa obiectul si destinatia lor:

       marca de fabrica;

       marca de comert;

       marca de produs;

       marca de serviciu.

Dupa natura normelor juridice care le reglementeaza aplicarea:

       marca facultativa;

       marca obligatorie.

Dupa titularul dreptului de marca:

       marca individuala;

       marca colectiva.

Dupa numarul semnelor folosite:

       marca simpla;

       marci combinate.

Dupa natura semnelor folosite:

       marca verbala;

       marca figurativa;

       marca sonora sau auditiva.

Dupa efectul lor asupra consumatorilor:

       marca auditiva;

       marca vizuala;

       marca intelectuala.

Marca agentului sau reprezentantului este marca folosita sau inregistrata de distribuitorul unor

produse importante care sunt expediate cu marca producatorului. Prin urmare este marca unor

produse cu titular de marca (producatorul), ce sunt exportate intr-o tara si care poarta si marca

distribuitorului.

In practica economica intalnim si alte tipuri de marci: marca defensiva, marca de rezerva,

marca notorie (marca de renume), marca generica, marca nationala, marca de tara.

Marcile notorii, celebre sau de renume beneficiaza de o protectie largita. Ori de cate ori, intr-o

anumita tara, intr-o anumita perioada, aproape toti cumparatorii potentiali ai produselor carora le este

destinata marca o cunosc, acea marca este notorie. Conditiile de notorietate sunt vechimea

marcii,intensitatea publicitatii, ideea de calitate, identificarea cu intreprinderea. Protectia pentru

aceste marci poate fi restransa la produse identice, similare – pentru a evita reproducerea, imitarea,

contrafacerea, sau extinsa prin utilizarea de catre terti (pentru produse diferite) – care pot profita pe

nedrept de prestigiul dobandit de marca in randul consumatorilor. Marca capata celebritate mondiala,

atunci cand functia de reclama, devenita primordiala, confera marcii o valoare de sine statatoare,

independenta de calitatea sau de  originea produsului.

Marcile defensive sau de obstructie asigura o protectie sporita titularului. Prezinta anumite

modificari de detaliu ale semnului distinctiv, cu scopul de a impiedica pe terti sa depuna o marca prea

asemanatoare cu semnul principal inregistrat ca marca.

Marcile de rezerva se refera la produse straine activitatii curente a depunatorului, prin urmare

nu au legatura cu o marca principala. Sunt de rezerva pentru ca in momentul inregistrarii titularii nu au

intentia sa le foloseasca.

Marca insotitoare este marca materiilor prime si produselor intermediare care insotesc

produsul final. Astfel, o serie de fibre textile s-au impus, insotind produsul de-a lungul tuturor fazelor

de fabricatie, inclusiv produsul finit (de exemplu marca „Tergal” sau marca „Mohair” etc.).

Marca „Felle quelle” presupune protectia unei marci pentru tarile importatoare, sub forma in

care a fost inregistrata in tara de origine, conform normelor tarii de origine si nu conform normelor tarii

importatoare, cu conditia sa nu fie contrara ordinii publice si bunelor moravuri din tara importatoare.

Marca europeana – pentru tarile Uniunii Europene, cu efect pe teritoriul tuturor statelor

contractante, are un caracter autonom, care presupune un regim normativ propriu, independent de

reglementarile nationale.

1.4.          Functiile marcilor

Marcile constituie piatra de temelie a competitiei dintre diferiti producatori, respectiv

prestatori de servicii, acordandu-le totodata consumatorilor posibilitatea de a alege. Utilizarea marcilor

reprezinta o necesitate, intrucat numele de marca confera identitate produsului sau serviciului

organizatiei, contribuind nemijlocit la formarea unei imagini. Pentru consumator marca reprezinta cel

mai comod mijloc de a recunoaste o categorie de produse sau servicii ce i-a fost recomandata sau pe

care experienta l-a determinat sa o prefere altor produse sau servicii de aceeasi natura.

Marca este cosiderata in prezent, un element fundamental al strategiei de marketing a

organizatiei, strategie bazata pe diferentierea pe care o introduce in oferta de produse si servicii.

Din definitiile date anterior marcii se desprind doua functii de baza ale marcii si, anume,

functia de diferentiere si cea de indicare a sursei de provenienta. Daca marca nu ar indeplini aceste

functii atunci produsele identice avand surse de provenienta diferite ar putea fii confundate de catre

consumator, dupa cum este posibil ca acelasi consumator, fara a confunda produsele similare, sa le

atribuie aceeasi sursa de provenienta; in primul caz, ar fi vorba de riscul de confuzie, in cel de-al doilea

caz, de riscul de asociere. De exemplu, pe baza marcii asociate, nu va fi dificil pentru nimeni sa

recunoasca un autoturism Dacia de un autoturism Oltcit (produs similar din punct de vedere al solutiei

constructive, dar cu aspect exterior diferit). In mod similar, sub marcile „Vodafone“ si „Orange“ sunt

oferite, de catre doi furnizori de servicii de telefonie, activitati similare. Dar, desi serviciile sunt

similare, pe baza celor doua denumiri consumatorul le recunoaste si, chiar daca prin marca nu stie

intotdeauna furnizorul, el poate sa isi aleaga (prin marca) serviciile si, implicit, furnizorul acestora, care

i se par cele mai potrivite.

Sunt cazuri in care numele comercial (impreuna cu sau fara sigla asociata) este inregistrat ca

marca. In acest caz, marca indeplineste si functia de indicare a sursei de provenienta, pe baza marcii

cumparatorul stiind care este producatorul care a pus pe piata produsul respectiv; „Tractorul“ si „Fiat“,

de exemplu, sunt si marci, dar sunt si nume comerciale, iar pe baza lor consumatorul stie, in mod

direct, si cine este producatorul/furnizorul produselor/serviciilor sub marca.

 Avand in vedere ca cele doua functii ale marcilor se manifesta numai in activitatea de comert,

putem vorbi de functia comerciala a acestora, cele doua functii, de diferentiere (sau de identificare a

produselor identice/similare) si de indicare a sursei de provenienta reprezentand cele doua cai de

manifestare a functiei comerciale.

Intr-un studiu al AIPPI (Asociatia Internationala pentru Protectia Proprietatii Industriale) se

arata ca marca are in primul rand o functie de identificare si abia apoi o functie de indicare a sursei de

provenienta. Marca poseda in plus functii economice, printre acestea putand fi amintite: functia de

calitate, functia de publicitate, functia de concurenta.

Cineva devine un cumparator fidel al unui anumit produs daca, dupa ce a cumparat o data un

produs, acesta a corespuns exigentelor prin nivelul de calitate (de exemplu, prin raportul

performanta/pret), folosirea ulterioara a produsului confirmandu-i aceasta calitate. El nu numai ca va

cumpara in continuare acest produs, dar il va recomanda si altor consumatori. In timp ce produsele de

calitate determina cresterea reputatiei marcii, lipsa de calitate a acestora contribuie la deprecierea

marcii.

Conform studiului, functia de calitate are doua componente: de comunicare (prin marca,

cumparatorul primeste informatii despre calitatea produsului) si de reputatie: marca, asociata

produselor a caror calitate se conserva sau se imbunatateste in timp, devine larg cunoscuta

segmentului de public vizat pentru produsele carora marca respectiva li se aplica sau, cu alte cuvinte,

devine notorie. Sunt insa si marci care isi capata „notorietatea” in sens negativ, pentru lipsa de

calitate a produselor carora marca le este asociata.

Marca are o deosebita importanta in acest proces de comunicare, contribuind la formarea unui

consumator activ. Astfel, consumatorii isi aleg produsele industriale sau alimentare orientandu-se in

mare parte la marca: marca joaca un rol important la identificarea rapida a produselor si serviciilor

oferite pe piata si este de mare valoare. Acest rol a fost castigat prin dezvoltarea si perfectionarea

mijloacelor de informare si comunicare, determinand repetarea actului de cumparare. Totodata,

pentru a obtine rezultatul scontat in procesul de comunicare producatorul trebuie sa tina cont de

exigentele publicului, de nevoile, gusturile si doleantele consumatorului.

Uneori, in cucerirea pietei, poate mai important decat produsul in sine, este ambalajul acestuia

(ambalajele pot fi protejate ca marci tridimensionale), dar si marca (verbala, figurativa, combinata)

prin mesajul pe care i-l transmite cumparatorului. Atata timp cat o marca este atractiva iar ulterior,

dupa ce a inceput sa aiba o anumita reputatie, este usor de retinut si de recunoscut, ea insasi devine

un suport de reclama pentru produsul care o poarta.

Pe de alta parte, utilizand marca, se poate face o publicitate sustinuta produselor care poarta

aceasta marca, facilitand cumparatorului contactul cu produsul si scurtand timpul in care marca

dobandeste o anumita reputatie. Rezulta din cele aratate ca o alta functie importanta a marcii o

reprezinta functia de publicitate. Inclusiv aceasta functie se bazeaza pe functia de comunicare a

marcii: marca transmite cumparatorului informatii succinte asupra calitatii produsului.

Functia de publicitate nu se poate substitui functiei de calitate, ea avand doar rolul de a scurta

timpul in care incepe sa se manifeste functia de calitate si, pe baza acesteia, marca sa dobandeasca o

anumita reputatie.

In sfarsit, o alta functie economica importanta a marcii o reprezinta functia de concurenta:

investind in calitate (mentinerea in timp a anumitor caracteristici tehnice ale produselor, readucerea

rapida in stare de functionare si la parametri a produselor/serviciilor care, accidental, s-au defectat) si

publicitate, producatorii si distribuitorii impun pe piata anumite marci, astfel ca, in conditiile unor

caracteristici tehnice similare, cumparatorul va prefera produsele purtand o marca cunoscuta sau

familiara (obisnuit cu ea in urma unei publicitati chiar agresive); cum produsele sunt identice sau

similare, rezulta ca in acest caz concurenta se realizeaza prin marca, functiile de calitate si de

publicitate sustinand functia de concurenta.

Potrivit Luminitei Serbulescu marca indeplineste urmatoarele functii: functia de diferentiere,

functia de concurenta, functia de garantie a calitatii, functia de organizare a pietei, functia de

monopol, functia de promovare, functia de protectie a consumatorului, functia de protectie a

producatorului[7].

 

CAPITOLUL 2. PROTECTIA MARCII2.1. Protectia internationala a marcii

Marcile joaca astazi un rol cheie in comertul international, produsele fara marca avand putine

sanse sa obtina succes pe piata internationala. Cresterea importantei economice a marcii, influenta pe

care o exercita asupra consumului produsului a fost folosita ca mijloc de organizare a vanzarii unor

produse, marca transformandu-se in principalul instrument al marketingului.

In scopul facilitarii schimburilor economice dintre tari s-a pus problema stabilirii unor reguli

comune de protectie a proprietatii industriale, inclusiv a marcilor inca de la sfarsitul secolului al XIX-

lea. In majoritatea tarilor au fost adoptate legi vizand protectia proprietatii industriale infiintandu-se

institutii specializate. A urmat faza acordurilor bilaterale, avand ca obiect protectia proprietatii

industriale, pe baza de reciprocitate.

Exista trei modalitati pentru a obtine protectia in alte tari, in functie de numarul acestor tari si

de apartenenta lor la diverse tratate internationale:

a)     calea nationala, depunand cereri de inregistrare la Oficiile nationale de marci din tarile

respective;

b)     calea regionala, depunand cereri de inregistrare la Oficiul regional competent (Oficiul

de Armonizare a Pietei Interne al Uniunii Europene, Oficiul de Marci din Benelux,

Organizatia Africana de Proprietate Intelectuala etc.);

c)     calea internationala, prin Organizatia Mondiala a Proprietatii Intelectuale, care

administreaza, in acest  domeniu, urmatoarele tratate: Conventia de la Paris pentru protectia

proprietatii industriale (1883), Aranjamentul de la Madrid (1891), Protocolul de la Madrid (1989), etc.

2.1.1. Conventia de la Paris pentru protectia proprietatii industriale

Pe plan international, protectia proprietatii industriale se realizeaza prin Conventia de la Paris,

din 1883. Conventia reprezinta primul tratat international conceput sa ajute indivizii dintr-o anumita

tara sa isi protejeze creatiile intr-o alta tara sub forma drepturilor de proprietate industrailaa,

cunoscute ca: inventii (brevete), marci de comert, design industrial. Dupa cum am mentionat deja in

capitolul anterior, la 20 martie 1883 s-a incheiat la Paris - Conventia pentru Protectia Proprietatii

Industriale - , care a fost adoptata si semnata de 11 state fondatoare. Conventia de la Paris a intrat in

vigoare la 7 iulie 1884 cu 14 state membre, care au infiintat un Birou International. Romania a aderat

la Conventia de la Paris, printr-un Decret-lege din anul 1920. Conventia a fost  revizuita la Bruxelles la

14 decembrie 1900, la Washington la 2 iunie 1911, Haga la 6 noiembrie 1925, la Londra la 2 iunie

1934, la Lisabona 31 octombrie 1958, la Stockholm la 14 iulie 1967 si modificata la 2 octombrie 1979,

care a creat Uniunea Internationala pentru Protectia Proprietatii Industriale.

In cadrul Conventei de la Paris se prezinta formele de proprietate industriala care fac obiectul

reglementarii, s anume: brevetele de inventii, desenele si modelele industriale, modele de utilitate,

marcile de fabrica, de comert, de servicii, numele comercial, indicatile geografice (indicatiile de

provenienta si denumirile de origine), precum si reprimarea concurentei neloiale.Tarile care au aderat

la Conventie au obligatia de a infiinta un serviciu special de proprietate industriala si un depozit central

pentru publicitatea brevetelor de inventie, modelelor de utilitate, desenelor si modelelor industriale si

a marcilor de fabrica sau de comert.

Prevederea de baza a Conventiei se refera la principiul universalitatii ce rezulta din caracterul

deschis al tratatului si consta in dreptul oricarui stat de a deveni parte la Conventie in conditiile in care

accepta toate clauzele acesteia si asigura toate avantajele stipulate.

Conform acestei Conventii, cetatenilor oricarei tari a Uniunii de la Paris li se aplica principiul

tratamentului national in ceea ce priveste marcile in toate celelalte tari, chiar si daca nu sunt

domiciliati si nu poseda vreo intreprindere in nici una din ele, cu conditia ca ei sa indeplineasca

cerintele si formalitatile impuse nationalilor.

Conventia de la Paris acorda tuturor persoanelor, care si-au inregistrat marci intr-una din tarile

Uniunii sau care au cerut aceasta inregistrare, dreptul de a le inregistra cu prioritate in celelalte tari

ale Uniunii. Se considera de origine acea tara in care deponentul indeplineste una din conditiile

mentionate. Nu poate fi considerata ca tara de origine aceea in care deponentul poseda o

intreprindere, daca acesta este cetatean al altei tari a Uniunii. In acest caz doar ultima tara va fi

considerata drept tara de origine.

Potrivit dispozitiilor art. 6 septies din Conventia de la Paris „daca agentul sau reprezentantul

celui care este titularul unei marci intr-una din tarile Uniunii va cere, fara autorizatia acestui titular,

inregistrarea pe propriul sau nume a marcii respective in una sau mai multe din aceste tari, titularul va

avea dreptul sa se opuna acestei inregistrari cerute sau sa reclame radierea ei sau, daca legea tarii

ingaduie aceasta, sa ceara transferul inregistrarii in favoarea sa, afara de cazul in care agentul sau

reprezentantul va aduce o justificare faptelor sale”.

Inregistrarea ca marca a unei denumiri utilizate anterior de o societate comerciala de catre

administratorul acesteia fara acordul celuilalt asociat intra sub incidenta art. 6 septies din Conventia

de la Paris pentru protectia proprietatii industriale.

Conventia de la Paris a contribuit mult la stabilirea unui sistem international armonizat prin

crearea Uniunii Internationale pentru Protectia Proprietatii Industriale cu sediul la Geneva,

perfectionand schimbul de informatii in acest domeniu.

In cadrul Conventiei de Uniune de la Paris au fost incheiate o serie de aranjamente speciale,

referitoare la diferite aspecte ale proprietatii industriale.

2.1.2. Aranjamentul de la Madrid – „Protocolul de la Madrid”

In anul 1891 se constituie Aranjamentul de la Madrid, prin care se stabilesc modalitatile de

inregistrare internationala a marcilor. Acesta a fost incheiat la 14 aprilie 1891. Aranjamentul de la

Madrid din 14 aprilie 1891 a fost revizuit la Bruxelles la 14 decembrie 1900, la Washington la 2 iunie

1911, la Haga la 6 noiembrie 1925, la Londra la 2 iunie 1934, la Nisa la 15 iunie 1957 si la Stockholm

la 14 iulie 1967.

Aranjamentul de la Madrid privind inregistrarea internationala a marcilor a fost ratificat de

Romania, in forma revizuita la Stockholm, prin Decretul nr. 1176 din 28 decembrie 1968 – B.Of. nr.

1/06.01.1969.

In contextul preocuparilor de perfectionare a sistemului de inregistrare a marcilor, astfel incat

acesta sa corespunda intereselor unui numar mai mare de tari, ila 27 iunie 1989 a fost adoptat

Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid privind inregistrarea internationala a marcilor –

„Protocolul de la Madrid”. Acest protocol a introdus o serie de modificari majore in Aranjamentul de la

Madrid. Protocolul a fost ratificat de Romania prin Legea nr. 3 /1998 – M.Of. Nr. 10/14.01.1998.

Protocolul de la Madrid are drept obiectiv facilitarea accesului anumitor state, in special

statelor membre care nu sunt in prezent parti, la sistemul de inregistrare internationala a marcilor. In

raport cu Aranjamentul de la Madrid, una din principalele inovatii introduse de Protocolul de la Madrid,

la articolul 14, consta in faptul ca ofera posibilitatea unei organizatii interguvernamentale care poseda

un oficiu regional destinat inregistrarii marcilor cu efect pe teritoriul organizatiei sa devina parte la

protocolul mentionat.

Semnarea Protocolului a deschis noi perspective in dezvoltarea sistemului international de

protectie a marcilor.

Pentru redactarea Regulamentului comun de aplicare a Aranjamentului de la Madrid si a

Protocolului de la Madrid s-a constituit un grup de experti OMPI - Organizatia Mondiala a Proprietatii

Industriale). Cea mai recenta versiune a regulamentului a fost adoptata la data de 20 iulie 1994.

Aranjamentul de la Madrid permite inregistrarea internationala a unei marci intr-o tara sau mai

multe tari membre ale acestui aranjament printr-o singura cerere, depusa la OMPI - Organizatia

Mondiala a Proprietatii Intelectuale. Durata protectiei obtinute in baza Aranjamentului de la Madrid

este de 20 ani, cu posibilitatea de prelungire pentru alti 20 ani, prin plata unei taxe.

Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid permite inregistrarea internationala a unei

marci in una sau mai multe tari membre la acestui Protocol, printr-o singura cerere, depusa la OMPI.

Protocolul permite inregistrarea internationala nu numai pe baza unei marci inregistrate national, ci si

pe baza depozitului national reglementar al unei cereri de marca (respectiv, pe baza cererii de

inregistrare). Durata de protectie, potrivit Protocolului referitor la Aranjamentul de la Madrid, pentru

inregistrarea unei marci este de 10 ani, cu posibilitatea de prelungire pentru alti 10 ani, sub rezerva

achitarii unei taxe.

Intrucat nu toate statele care au aderat la Aranjamentul de la Madrid sunt si parti contractante

ale Protocolului de la Madrid, in prezent, se disting urmatoarele situatii privind protectia internationala

a marcilor:

a)     aplicarea exclusiva a Aranjamentului de la Madrid;

b)     aplicarea exclusiva a Protocolului de la Madrid;

c)     aplicarea atat a Aranjamentului, cat si a Protocolului de la Madrid.

Romania, ca tara contractanta atat a Aranjamentului, cat si a Protocolului de la Madrid, pentru

solicitantii inregistrarii internationale a unei marci, se aplica prevederile celor doua conventii

diferentiat. Astfel, prevederile Aranjamentului se aplica in legatura cu extinderile pentru tarile parte la

Aranjament, iar prevederile Protocolului in cazul extinderilor pentru tarile parte la acesta.

2.1.3. Aranjamentul de la Nisa

Prin Aranjamentul de la Nisa din 15 iunie 1957 s-a instituit clasificarea internationala

a  produselor si servicilor in scopul inregistrarii marcilor. Aranjamentul a fost revizuit la Stockholm la

14 iulie 1967 si la Geneva la 13 mai 1977 si modificat la 2 octombrie 1979. Romania a aderat prin

Legea nr. 3/1998.

2.1.4. Aranjamentul de la Viena

Prin Aranjamentul de la Viena din 12 iunie 1973, modificat la 1 octombrie 1985 s-a instituit

clasificarea internationala a elementelor figurative ale marcilor. Romania a aderat prin Legea nr.

3/1998.

2.1.5. Conventia de la Stockholm

Prin Conventia de la Stockholm (1979) se constituie Organizatia Mondiala a Proprietatii

Industriale (OMPI) si un birou international cu sediul la Geneva.

2.1.6. Organizatia Mondiala a Proprietatii Industriale (OMPI)

In conditiile in care un solicitant doreste inregistrarea si obtinerea protectiei unei marci la nivel

national si/sau international, poate obtine protectia unei marci la nivel international in conformitate cu

procedura prevazuta de Organizatia Mondiala a Proprietatii Intelectuale.

Organizatia Internationala a Proprietatii Intelectuale (conform denumirii originale din engleza

The World Intellectual Property Organization sau WIPO) a fost creata in 1967 cu scopul declarat de a

incuraja activitatea creatoare si promovarea proprietatii intelectuale oriunde in lume. OMPI are in

prezent 183 de state membre, administreaza 23 de tratate internationale, avand sediul la Geneva,

Elvetia.

OMPI a fost formal creata de Conventia de creare a Organizatiei Mondiale a Proprietatii

Intelectuale care a fost semnata la Stockholm in 14 iulie 1967 si confirmata la 28 septembrie 1979.

Conform articolului 3 al acestei Conventii, OMPI cauta „sa promoveze protectia proprietatii intelectuale

in toata lumea”.

In 1974, OMPI a devenit agentie specializata a sistemului de organizatii al Natiunilor Unite, cu

un mandat de administrare a problemelor legate de proprietatea intelectuala recunoscut de statele

membre ONU.

OMPI si-a extins rolul si a demonstrat mai departe importanta drepturilor de proprietate

intelectuala in organizarea comertului global in 1996, intrand intr-un acord de cooperare cu

Organizatia Mondiala a Comertului.

Acest mecanism procedural international se bazeaza pe Acordul de la Madrid privind

inregistrarea internationala a marcilor din 1891 si pe Protocolul de la Madrid din 1989 („Sistemul de la

Madrid”), fiind aplicabil unui numar mare de state de pe tot mapamondul, inclusiv statelor membre UE,

Statelor Unite ale Americii, precum si altor state situate pe alte continente. Sistemul Madrid confera

proprietarului unei marci posibilitatea de a obtine protectia unei marci in mai multe state prin simpla

depunere a unei cereri de inregistrare a unei marci direct la autoritatea nationala sau regionala in

domeniu. O marca internationala astfel inregistrata este echivalenta cu inregistrarea acelei marci in

fiecare dintre statele desemnate de catre solicitant, producandu-si efectele in fiecare dintre aceste

state.

Procedura de inregistrare a unei marci internationale incepe cu depunerea cererii de

inregistrare la OMPI, in cadrul careia pot fi desemnate unul sau mai multe state (organizatii)

contractante. Odata depusa cererea internationala, OMPI procedeaza la efectuarea unei examinari

preliminare privind indeplinirea conditiilor formale, urmata de inscrierea marcii in Registrul

International al Marcilor si eliberarea certificatului de inregistrare internationala a acesteia.

De asemenea, OMPI notifica fiecare stat desemnat in cererea internationala cu privire la

desemnarea sa, iar din acest moment procedura de inregistrare a marcii internationale urmeaza la

oficiul national al fiecarui stat desemnat aceeasi procedura de inregistrare ca si cand cererea ar fi fost

depusa pe cale nationala in acel stat, fiecare oficiu national urmand sa notifice Biroului International al

OMPI orice eventual refuz la inregistrarea marcii intr-un termen de 12 luni (pentru statele desemnate

prin Aranjament), respectiv 18 luni (pentru statele desemnate prin Protocol) de la data inscrierii marcii

in Registrul International.

Daca autoritatea competenta in materie dintr-un stat anume nu a dat aviz de refuz pentru

acordarea protectiei unei marci intr-un anumit termen, atunci acea marca este recunoscuta ca fiind

inregistrata si protejata ca si cum procedura ar fi fost completa la nivelul statului respectiv.

In cazul unui refuz provizoriu notificat OMPI de catre unul dintre statele desemnate, titularul

marcii internationale este la randul sau notificat de OMPI privind natura refuzului, statul al carui oficiu

l-a emis si termenul acordat de acel oficiu pentru depunerea unui raspuns.

Titularul isi poate apara interesele desemnand un mandatar autorizat din acel stat pentru a

asigura reprezentarea in fata oficiului national in vederea depasirii refuzului la inregistrare. Indiferent

de decizia definitiva adoptata de catre oficiul national al unui stat desemnat privind inregistrarea

marcii, aceasta se comunica OMPI de catre acel oficiu, urmand a fi inscrisa in Registrul International.

Perioada de valabilitate a unei marci internationale este de 10 ani de la data inregistrarii

acesteia si poate fi reinnoita de un numar nelimitat de ori, prin depunerea unei cereri de reinnoire la

Biroul International al OMPI si achitarea taxelor oficiale prescrise pentru aceasta procedura.

Marca internationala asigura in fiecare stat care a fost desemnat in cererea internationala, sau

prin desemnare posterioara, aceeasi protectie de care acea marca ar fi beneficiat daca ar fi fost

depusa spre inregistrare direct la oficiul national al acelui stat. Protectia unei marci internationale in

fiecare stat desemnat se incadreaza in limitele stabilite de legislatia nationala a acelui stat, acesta din

urma fiind liber sa acorde protectie sau sa respinga inregistrarea unei marci internationale pe teritoriul

sau, in conformitate cu propria sa legislatie, independent de protectia obtinuta de acea marca in

celelalte state desemnate.

Titularul marcii internationale are asadar in fiecare stat desemnat in care aceasta a fost

definitiv admisa la inregistrare drepturile pe care le acorda legislatia nationala a acelui stat titularilor

de marci.

Sistemul de la Madrid, de asemenea, simplifica procedurile ulterioare privind marca, avand in

vedere ca este posibila depunerea unei cereri de modificare sau de reinnoire a inregistrarii unei marci

utilizand o singura procedura.

2.2. Protectia marcilor in Uniunea Europeana

Piata comuna instituita prin crearea Uniunii Europene (actualmente 27 de state memebre ale

UE), caracterizata prin libera circulatie a bunurilor, persoanelor, serviciilor si capitalului in interiorul

acesteia, a oferit producatorilor numeroase avantaje in contextul mediului de afaceri comunitar. Pentru

a profita de avantajele oferite de accesul la aceasta piata unica produsele trebuie sa aiba marca

proprie, marcile trebuie sa fie protejate, protectia trebuie sa acopere, in principiu, toate statele

membre UE. Astfel, s-a oferit producatorilor un instrument de protectie a drepturilor asupra marcilor

lor in spatiul Uniunii Europene, prin intermediul unei sindure inregistrari, ca alternativa la sistemul

inregistrarii pe cale nationala in fiecare stat sau pe cale internationala prin sistemul Madrid.

Intrucat principiul teritorialitatii protectiei (o marca inregistrata intr-o tara, de exemplu in

Romania, nu beneficiaza de protectie in alta tara decat daca este inregistrata si in acea tara) constituia

un obstacol in libera circulatie a marfurilor in cadrul Comunitatii Europene (aceeasi marca putand avea

in diferite tari titulari diferiti), cat si faptul ca reglementarile nationale ale tarilor membre Comunitatii

Europene prezentau diferente semnificative, s-a incercat armonizarea legislatiilor nationale, ale

statelor membre, cu privire la marci.

La 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma s-a constituit Comunitatea Economica Europeana

(CEE) bazata pe o piata comuna mai extinsa. Obiectivul CEE era sa promoveze o dezvoltare

armonioasa a activitatilor economice intre tarile membre, inlaturand barierele economice. Problema

protectiei proprietatii industriale s-a pus in UE dupa 1970 si mai ales dupa anul 1986 cand a avut loc

semnarea Actului Unic European. In anul 1993, prin Tratatul  de la Maastricht se instituie Uniunea

Europeana, fosta Comunitate Europeana, care a cunoscut o dezvoltare puternica, numarul tarilor

membre pornind de la 6 si ajungand dupa 1 ianuarie 2007 la 27, iar obstacolele in libera circulatie a

marfurilor si serviciilor, a persoanelor si a capitalurilor au disparut oadata cu crearea pietei unice.

Principalul avantaj al marcii comunitare este asigurat de facilitatea parcurgerii unei singure

proceduri de inregistrare, in fata unei singure institutii europene, drepturile dobandite fiind in mod egal

valabile in toate statele membre al Uniunii Europene.

Solicitantul urmand o procedura simpla poate obtine protectia marcii in toate statele membre

ale UE. Pentru a inregistra o marca la nivel UE, solicitantul trebuie sa depuna o singura cerere pentru

toate statele membre UE la un singur oficiu - Oficiul privind Armonizarea Pietei Interne - , avand

competente pentru toate statele membre UE.

Procedura inregistrarii marcii la nivel comunitar european este prevazuta in Directiva

nr.89/104 a Consiliului UE din 21 decembrie 1988 cu privire la armonizarea legislatiilor statelor

membre in domeniul marcilor si in Regulamentul nr.40/94 al Consiliului, din 20 decembrie 1993,

asupra marcii comunitare. In timp ce Directiva prevede doar masuri de baza privitoare la buna

functionare a pietei interne nerealizand o reala armonizare a legislatiilor statelor membre UE in

domeniul protectiei marcilor, Regulamentul reprezinta instrumentul legislativ cu directa aplicabilitate

in toate statele membre ale Uninii Europene. Pe de alta parte, Directiva prevede coexistenta, la nivel

euroepean, a doua sisteme de protectie a marcilor: sistemul national, reglementat prin legislatii

nationale (armonizat dar nu identice) si sistemul marcii comunitare reglementat prin Regulamnetul

CEE 40/94, prin care, printr-o singura procedura marcile inregistrate devin valabile in toate statele

membre ale Uniunii. Prin intermediul Regulamntului marcile comunitare sunt inregistrate si produc

efecte pe teritoriul tuturor statelor membre ale UE.

 Totodata, a fost creat un organism independent si autonom, numit Oficiul privind Armonizarea

Pietei Interne (OAPI) cu sediul in Alicante, Spania, al carui rol este de a inregistra marcile comunitare.

Poate solicita inregistrarea unei marci comunitare orice persoana fizica sau juridica care

indeplinesete urmatoarele conditii: sa aiba nationalitatea unui stat memebru al UE, al Conventiei de la

Paris sau OMC, sa aiba domiciliul/sediul sau o intreprindere industriala sau comerciala efectiva si

serioasa pe teritoriul UE, pe teritoriul unui stat membru, al Conventiei de la Paris sau OMC.

Solicitantii domiciliati in UE pot depune cereri ei insisi sau prin mandatar, iar cei din afara UE

pot depune cererea numai prin mandatar autorizat in procedurile in fata OAPI.

Procedura de inregistrare a unei marci comunitare presupune depunerea cererii de inregistrare

la OAPI, urmata de parcurgerea unor etape care sunt aproape similare celor parcurse in vederea

inregistrarii marcii la nivel national in statele membre: examinarea preliminara, publicarea marcii,

inregisstrarea si eliberarea certificatului de inregistrare) exceptie facand anumite particularitati

procedurale specifice.

Principalul aspect care diferentiaza procedura de inregistrare a unei marci comunitare de cea a

inregistrarii unei marci la nivel national in Romania consta din aceea ca prima nu prevede efectuarea

unei examinari privind anterioritatea, orice marca depusa spre inregistrare la Oficiul European fiind

admisa la inregistrare independent de marcile anterior inregistrate in spatiul UE. Titularii acestora din

urma beneficiaza insa de dreptul de a se opune la inregistrarea unei marci comunitare in masura in

care considera ca drepturile lor anterioare sunt incalcate prin inregistrarea acesteia.

Marcile care au fost admise la inregistrare sunt inscrise in registrul Marcilor Comunitare.

Titularii marcilor comunitare au in tarile membre UE aceleasi drepturi ca si titularii marcilor nationale.

Protectia acordata pentru o marca comunitara inregistrata este de 10 ani de la data

inregistrarii, aceasta perioada putand fi prelungita succesiv cu cate 10 ani, de un numar nelimitat de

ori, la expirarea perioadei de protectie, prin depunerea unei cereri de reannoire si achitarea taxelor

oficiale aferente.

Pana in prezent, Oficiul European a inregistrat aproape 600.000 marci in numele a sute de

companii din lumea intreaga si acest numar creste rapid in fiecare an.

In materie de proprietate industriala interventia comunitara este orientata in doua directii

principale: intarirea protectiei drepturilor de proprietate industriala; respectarea conventiilor

multilaterale existente.

2.3. Cadrul juridic si institutional al protectiei marcilor in Romania

Prima lege romaneasca referitoare la protectia marcilor a fost adoptata in anul 1879, este

vorba despre Legea asupra marcilor de fabrica si de comert si Regulamentul pentru aplicarea acestei

legi.

In anul 1998 a fost adoptata Legea nr. 84 privind marcile si indicatiile geografice, care

reprezinta legea actuala care se aplica in Romania in domeniul protectiei marcilor si a indicatiilor

geografice, cu modificarile ulterioare.

Prin aceasta lege se revine la caracterul facultativ al marcilor si este reglementata pentru

prima data in Romania protectia indicatiilor geografice. De asemenea, trebuie evidentiat faptul ca,

Legea 84 privind marcile si indicatiile geografice este corelata cu Tratatul international de armonizare

al legislatiilor nationale elaborat de Organizatia Mondiala a Proprietatii Industriale (OMPI), cat si cu

Directiva UE adoptata in acest scop.

In ceea ce priveste cadrul institutional privind protectia marcilor, Oficiul de Stat pentru Inventii

si Marci (OSIM) reprezinta organismul de specialitate al administratiei publice centrale, in

subordonarea Guvernului avand autoritate unica pe teritoriul Romaniei in asigurarea protectiei

proprietatii industriale.

In acelasi timp trebuie facuta precizarea ca orice persoana fizica sau juridica poate inregistra o

marca. Inregistrarea unei marci poate fi ceruta direct sau printr-un mandatar. In cazul unui depozit in

coproprietate se recomanda solicitantilor sa stabileasca un contract referitor la raporturile dintre ei.

In conditiile in care o persoana doreste sa inregistreze o marca numai la nivel national, aceasta

obtine protectie pentru marca sa doar in Romania. Anterior datei aderarii Romaniei la Uniunea

Europeana era imposibil pentru cetatenii romani si pentru persoanele juridice de nationalitate romana

sa inregistreze o marca la nivel european apeland la o singura procedura, deoarece Romania nu

devenise inca stat membru al UE. De asemenea, cetatenii romani trebuiau sa indeplineasca mai multe

conditii pentru a obtine protectie si pentru a-si inregistra o marca in mai multe state europene. Un

asemenea solicitant era obligat sa isi inregistreze marca in fiecare stat in care dorea sa obtina

protectie.

Toate acestea s-au schimbat odata ce statul roman a devenit stat membru al UE. Astfel, orice

cetatean roman poate sa isi inregistreze marca la nivel comunitar. Aceasta presupune ca o marca

detinuta de o persoana fizica sau juridica romana poate fi inregistrata la nivel comunitar, fara a mai fi

necesara inregistrarea acesteia in fiecare stat membru al UE.

Drept consecinta a aderarii statului roman la UE, in general, toate marcile inregistrate anterior

aderarii la nivel comunitar sunt recunoscute si protejate si pe teritoriul statului roman, insa marcile

inregistrate anterior aderarii numai la nivel national, in Romania, nu sunt recunoscute si protejate pe

teritoriul celorlalte state membre UE, daca nu nu au fost inregistrate in fiecare dintre aceste state sau

la nivel european.

Pot fi inregistrate ca marci: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente

figurative, forme tridimensionale, forma produsului sau a ambalajului sau combinatii de culori, cat si

orice combinatie a acestor semne.

Conform Legii 84 privind marcile si indicatiile geografice, marcile pot fi individuale, colective

sau de certificare:

a)     marca individuala este folosita de o singura organizatie;

b)     marca colectiva serveste la deosebirea produselor sau serviciilor membrilor unei asociatii

de produsele sau serviciile apartinand altor persoane;

c)     marca de certificare indica faptul ca produsele sau serviciile pentru care este utilizata sunt

certificate de titularul marcii in ceea ce priveste calitatea, materialul, modul de fabricatie a

produselor sau de prestare a seviciilor, precizia si alte caracteristici.

Procedura de inregistrare a marcilor cuprinde urmatoarele faze:

a) Constituirea depozitului national reglementar al marcilor.

b) Examinarea cererii de inregistrare a marcii din punct de vedere a indeplinirii

conditiilor pentru constituirea depozitului reglementar.

c) Examinarea de fond a cererii de inregistrare a marcii, in termen de 6 luni de la

data constituirii depozitului national reglementar.

d) Inregistrarea marcii si publicarea acesteia, daca, in urma examinarii cererii, se

constata ca sunt indeplinite conditiile prevazute de lege.

Conform reglementarilor din tara noastra dreptul asupra marcii este dobandit si protejat prin

inregistrarea acesteia la OSIM, pe o perioada de 10 ani de la data depozitului national reglementar.

Drepturile titularului marcii sunt confirmate prin certificatul de inregistrare a marcii, care confera un

drept exclusiv asupra marcii pentru produsele sau serviciile pentru care s-a facut inregistrarea.

Inregistrarea marcii poate fi reinnoita dupa expirarea acestei perioade, fara sa se aduca modificari

marcii si fara a se extinde lista de produse si servicii. Reinnoirea inregistrarii marcii se inscrie in

Registrul National al Marcilor si se publica in Buletinul Oficial de Proprietate Industriala (BOPI).

Exercitarea dreptului de proprietate asupra marcii sau al unui nume comercial, permite

titularului sa le poata opune oricarui concurent care le utilizeaza nelegitim pentru un produs

asemanator (art.35 pct. a,b,c, din Legea nr. 84/1998).

Drepturile asupra marcii pot fi transmise prin cesiune sau prin licenta, oricand pe perioada

protectiei marcii.

Conform Legii 84/1998 privind marcile si indicatiile geografice, drepturile cu privire la marca se

sting in urmatoarele situatii:

a)     expirarea duratei de protectie a marcii si neefectuarea, in termenele legale, a

formalitatilor de reinnoire;

b)     renuntarea de catre titular la drepturile sale, printr-o cerere inregistrata la OSIM;

c)     decaderea din drepturile asupra marcii pentru nefolosirea acesteia, fara motive

temeinice, in termen de cinci ani de la inregistrare;

d)     incetarea activitatii intreprinderii si netransmiterea drepturilor cu privire la marca, altei

intreprinderi;

e)     anularea inregistrarii marcii.

Pe durata celor 10 ani de protectie, titularul marcii poate solicita efectuarea unor modificari

neesentiale ale unor elemente ale marcii, cu conditia ca aceste modificari sa nu afecteze imaginea de

ansamblu a marcii.

In tara noastra pot fi inregistrate si protejate si indicatiile geografice ale produselor. Indicatia

geografica este o denumire care serveste la identificarea unui produs originar dintr-o tara, regiune sau

localitate a unui stat in cazul in care o calitate, o reputatie sau alte caracteristici determinante pot fi in

mod esential atribuite acestei regiuni geografice.

Indicatiile geografice ale produselor sunt protejate in Romania prin inregistrare la OSIM,

potrivit Legii nr. 84/1998 sau conventiilor internationale la care Romania este parte. Ele pot fi folosite

numai de persoanele care produc sau comercializeaza produsele pentru care aceste indicatii au fost

inregistrate.

OSIM inregistreaza indicatiile geografice si acorda solicitantului dreptul de utilizare a acestora

dupa ce Ministerul Agriculturii si Alimentatiei sau, dupa caz, autoritatea competenta din tara de origine

a solicitantului, certifica:

     indicatia geografica a produsului care urmeaza a fi inregistrata;

     produsele care pot fi comercializate sub aceasta indicatie;

     aria geografica de productie;

     caracteristicile si conditiile de obtinere pe care trebuie sa le indeplineasca produsele

pentru a putea fi comercializate sub aceasta indicatie.

Daca cererea indeplineste conditiile prevazute de lege, OSIM decide inregistrarea indicatiei

geografice in Registrul National al Indicatiilor Geografice si se publica in Buletinul Oficial de Proprietate

Industriala (BOPI).

Titularul unei indicatii geografice pentru anumite produse are dreptul sa o foloseasca in

circuitul comercial, aplicata numai pe aceste produse, in documentele insotitoare, reclame, prospecte

si poate sa faca mentiunea „indicatie geografica inregistrata”. Acesta are obligatia sa asigure

respectarea conditiilor de calitate si a caracteristicilor specifice, inscrise la inregistrarea indicatiei

geografice, in scopul protectiei consumatorilor. Este interzisa folosirea unei indicatii geografice sau

imitarea ei de catre persoane neautorizate, chiar daca se indica originea reala a produselor.