1. Introducere

a) Actualitatea și importanța temei

Actul juridic constituie principalul izvor al vieţii reglementate de norma de drept. El reprezintă

în sfera în care se înscrie activitatea umană conştientă, proiectarea voinţei omului în vederea realizării

anumitor aspiraţii, scopuri sau dorinţe.

Aşa deci, altfel zis prin actul juridic oamenii se orientează către un scop bine definit, concordant cu

legea şi ocrotit de ea, de natură să satisfacă nevoile materiale şi spirituale ale fiinţei umane. Orice

relaţie juridică de ordin civil apare ca un studiu obligatoriu în procesul de realizare a prerogativelor de

ordin social sau economic în cadrul societăţii contemporane.

Aprecierea pozitivă cu privire la oportunitatea şi utilitatea temei este evidenţiată de faptul că

actele juridice civile devenind din ce în ce mai răspândite şi mai variate, se simte nevoia de a le învăţa

tot mai aprofundat şi mai amănunţit, pentru o uşoară folosire.

Consider chiar că studierea acestei instituţii de drept civil reprezintă o necesitate nu doar juridică

ci şi socială şi economică. Aş putea astfel numi actul juridic drept începutul relaţiilor social-

economice, totuşi această afirmaţie având un aspect restrâns.

Importanţa teoretică a lucrării constă în aceea că condiţiile de valabilitate a actului juridic civil

reprezintă anumite cerinţe înaintate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil, fără de care acesta

nu poate fi socotit valabil şi nu poate produce efectele juridice scontate de părţile care îl încheie.

Astăzi, datorită avansării societăţii din diferite puncte de vedere, şi datorită multiplicării necesităţilor

vitale, sociale şi economice trezeşte un viu interes cercetarea diferitor categorii de acte juridice şi

modalitatea lor de exprimare pentru a fi uşor aplicate în viaţa de zi cu zi. Cercetarea actualităţii

subiectului dat, ne trezeşte interesul de a cerceta trecutul şi modul evoluării acestor instituţii de drept

civil pentru a ocoli acele neajunsuri care anterior au fost depistate şi pentru a nu produce aceleaşi erori

sau neînţelegeri juridice. Importanţa practică a lucrării se reliefează prin prisma faptului că anume

studierea teoretică a condiţiilor de valabilitatea poate duce la aplicarea lor uşoară în domeniul practic.

b) Scopul și sarcinile lucrării

Având în vedere actualitatea temei, s-a urmărit scopul principal: cercetarea condiţiilor de

valabilitatea ale actului juridic civil, necesitatea acestora şi nu în ultimul rând esenţa lor principală.

Printre sarcinile principale propuse la cercetarea temei date pot fi enumerate următoarele:

să examinăm esenţa, necesitatea şi modul de formare a condiţiilor de valabilitate ale actelor

juridice civile;

1

să analizăm în mod amănunţit fiecare condiţie juridică în parte şi să stabilim importanța

acesteia la întocmirea anumitor acte juridice civile apărute în cadrul societăţii;

să evidenţiem acele condiţii esenţiale fără de care un act juridic civil nu poate produce efectele

juridice civile dorite sau urmărite de subiectele de drept;

să definim conceptul teoretic al valabilităţii actelor juridice civile;

să studiem procesul de formare a consimţământului prin prisma voinţei juridice şi psihologice;

să elucidăm modul de formare ale actelor juridice civile, mai bine zis să enumerăm acele codiţii

de formă înaintate diferitor categorii de acte juridice civile, pentru ca acestea să fie socotite

valabile;

să facem cunoştinţă cu prevederile legale actuale şi după caz să facem un mic studiu

comparativ cu legislaţiile altor ţări;

pe baza investigaţiilor efectuate să tragem anumite concluzii şi să ne pronunţăm asupra faptului

de valabilitate a actelor juridice civile.

c) Sursele de informare utilizate

Având la dispoziţie ca ghid o serie de lucrări atât autohtone cât şi străine şi nu în ultimul rând

legislaţia Republicii Moldova în vigoare, voi încercă să expun acele codiţii necesare valabilităţii

actelor juridice civile. Lucrarea a fost efectuată avînd la bază o serie de manuale și monografii de

autorii Baieș Sergiu, Roșca Nicolae, Boroi Gabriel, Cojocari Vitalie, Chirtoacă Leonid, Răducan

Gabriela, Ungureanu Ovidiu și alții.

d) Metodologia utilizată

La cercetarea subiectului cu privire la condiţiile de valabilitate ale actului juridic civil s-au folosit

metodele : logică, fiind cercetate fenomenele prin prisma diferitor procedee logice, deducţii şi sinteze;

istorică, fiind necesară cercetarea fenomenelor în modul evoluării lor; comparativă, prin intermediul

căreia au fost comparate diferite instituţii pentru o evidenţiere a elementelor negative şi pozitive.

e) Structura lucrării

Lucrarea de faţă, este astfel structurată în trei capitole.

Primul capitol cuprinde o încercare de a clarifica noţiunea de act juridic civile, necesitatea

acestuia şi importanţa lui teoretică şi practică, precum şi s-a efectuat o clasificare pe cât se poate de

amplă a actelor juridice civile după o serie de criterii.

2

În capitolul doi am definit condiţiile de valabilitate a actului juridic civil. Finalizând aceste

noţiuni introductive, am intrat în miezul lucrării propriu-zise, în scop de studiu a condiţiiilor de

valabilitate cerute de lege pentru ca un act juridic civil sa poată produce efectele juridice dorite.

Ne-am preocupat de fiecare condiţie de valabilitate a actului juridic civil. De asemenea, capitolul dat

vine ca o descriere pe larg a fiecărei condiţii de valabilitate a actului juridic civil, incluzând în sine o

serie de cerinţe înaintate fiecărei condiţii pentru a fi socotită valabilă, precum şi modul lor de realizare,

reflectare în anumite acte juridice civile. Am încercat demonstrarea consecinţelor negative ce intervin

în cazul nerespectării unor sau altor condiţii de valabilitate. Am definit noţiunile de violenţă, dol,

eroare, leziune ş.a. De asemenea acest capitol se referă la noţiunea de formă cerută de lege pentru

anumite acte juridice civile. Am încercat divizarea formelor de valabilitate, stabilind aportul adus de

fiecare la valabilitatea actului juridic civil. Condiţiile de formă fiind socotite condiţii neesenţiale, am

adus totuşi exemplificări când o formă anumită este privită atât ca condiţie de bază a valabilităţii

actului juridic civil cât şi ca o condiţie facultativă.

În capitolul trei prin studiul de caz analizat, am încercat să evidențiez importanța practică a

condițiilor de valabilitatate a actului juridic în raporturile dintre oameni. Actul juridic constituie

principalul izvor al vieţii reglementate de norma de drept. El reprezintă în sfera în care se înscrie

activitatea umană conştientă, proiectarea voinţei omului în vederea realizării anumitor aspiraţii, scopuri

sau dorinţe.

Aşa deci, altfel zis prin actul juridic oamenii se orientează către un scop bine definit, concordant cu

legea şi ocrotit de ea, de natură să satisfacă nevoile materiale şi spirituale ale fiinţei umane.

3

2. Cuprins

Capitolul I: Generalități privind actul juridic civil

1.Noțiunea actului juridic civil

Drept temei pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor servesc faptele juridice. Dintre acestea,

cele mai răspândite sunt actele juridice civile. Codul civil reglementează actul juridic civil în cartea

întâi, art. 195-241.

Definiţia legală a actului juridic civil este dată la art. 195, conform căreia:

,, Actul juridic este manifestarea de către persoane fizice şi juridice a voinţei îndreptate spre naşterea,

modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile” [1.2,art.195] .

Pentru a-i înţelege sensul, definiţia poate fi analizată prin prisma următoarelor elemente definitorii:

- subiect (persoană fizică ori persoană juridică);

- manifestarea de voinţă trebuie exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice civile;

- efectele juridice urmărite prin manifestarea de voinţă pot consta în a da naştere unui raport

juridic civil, a-1 modifica sau a-1 stinge.

Existenţa acestor elemente definitorii ale actului juridic civil impun concluzia că actul juridic se

caracterizează prin faptul că este unul volitiv. Deoarece actul juridic presupune intenţia de a produce

efecte juridice (naşterea, modificarea ori stingerea drepturilor şi obligaţiilor), trebuie să existe dorinţa

persoanei de a încheia un asemenea act.

Termenul act juridic are în doctrină , jurisprudență două sensuri:

a) într-un prim sens, se desemnează însăși manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte

juridice civile. În acest sens, se utilizează și noțiunea negotium iuris, cu semnificația de operațiune

juridică.

b) în al doilea sens desemnează înscrisul constatator al manifestării de voință, adică suportul material

care consemnează manifestarea de voință exprimată.

2. Clasificarea actelor juridice civile

În circuitul civil se întîlnesc o diversitate de acte juridice, de aceea în doctrină ele au fost

clasificate în funcție de anumite criterii:

2.1. După numărul părților sau al voințelor exprimate, actele juridice se împart în unilaterale,

bilaterale şi multilaterale. Această clasificare este prevăzută la art. 196 din Codul civil.

4

Unilateral este actul juridic care reprezintă manifestarea voinţei unei singure părţi (art. 196 alin.

(l)), cum ar fi testamentul, acceptarea moştenirii, eliberarea procurii etc. într-un act juridic unilateral,

voinţa poate fi exprimată şi de mai multe persoane. Actele juridice unilaterale nu trebuie confundate cu

contractele unilaterale, care presupun existenţa a două părţi, însă dintre care numai una este obligată

(contractul de donaţie).

Bilateral este actul juridic care necesită manifestarea de voinţă a două părţi. Intră în această

categorie contractele civile de vânzare-cumpărare, împrumutul, depozitul.

Multilateral este actul juridic care reprezintă manifestarea de voinţă a trei sau mai multe părţi, de

exemplu, contractul de activitate în comun, contractul de societate.[2.1, p...] .

Orice act juridic al mai multor părţi se mai numeşte şi contract. De aceea, orice contract este, totodată,

act juridic civil, dar nu orice act juridic civil este şi contract.

2.2. În funcție de scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice se divid în acte cu titlu gratuit şi acte

juridice cu titlu oneros.

Actul juridic cu titlu gratuit este actul prin care o persoană procură unei alte persoane un folos

patrimonial, fără ca aceasta din urmă să fie obligată a-i presta un echivalent. Actele juridice cu titlu

gratuit pot fi unilaterale (testamentul) şi bilaterale (donaţia).

Actele cu titlu gratuit se subdivid în: liberslități și acte dezinteresate. Libertăţile sunt acte cu titlu

gratuit prin care o persoană îşi micşorează propriul său patrimoniu, fără a primi în schimb un

echivalent cum este, de pildă, donaţia. Actele dezinteresate sunt acele acte prin care o persoană face

alteia un serviciu, fără a micşora propriul său patrimoniu, cum ar fi, spre exemplu, mandatul

remunerat, împrumutul fără dobândă, depozitul gratuit.

Act juridic cu titlu oneros este actul prin care o persoană procură unei alte persoane un folos

patrimonial în schimbul unui echivalent, adică fiecare parte urmăreşte un scop patrimonial (contractul

de vânzare-cumpărare).

Unele acte juridice (mandatul, depozitul) pot fi atât cu titlu oneros, cât şi cu titlu gratuit, în funcţie de

voinţa părţilor.

2.3. După importanța lor, acte juridice de conservare, acte juridice de administrare şi acte juridice de

dispoziţie. Codul civil în vigoare defineşte aceste noţiuni în art. 198.

Act juridic de conservare este actul prin care se urmăreşte preîntâmpinarea pierderii unui drept

subiectiv civil (art. 198 alin. (1)). Act juridic de conservare poate fi considerat actul prin care creditorul

gajist cere înscrierea în registrul bunurilor imobile a dreptului de gaj pe care îl deţine asupra unui bun

5

imobil.  Prin astfel de acte, în schimbul unei cheltuieli minime se păstrează sau se salvează un drept de

o valoare mai mare. Actul juridic de conservare a dreptului nu trebuie confundat cu conservarea

materială a bunurilor.

Act juridic de administrare este actul prin care se urmăreşte o obişnuită punere în valoare a unui

bun sau patrimoniu (Codul civil, art. 198 alin. (2)). În categoria actelor juridice de administrare

includem: perceperea fructelor şi a veniturilor aduse de un bun; efectuarea de reparaţii; valorificarea

unor bunuri perisabile; gospodărirea şi întrebuinţarea bunurilor pentru satisfacerea necesităţilor

curente; primirea de mijloace băneşti pentru întreţinerea unui incapabil.

Act juridic de dispoziţie este actul care are ca efect ieşirea din patrimoniu a unui drept sau

grevarea cu sarcini reale a unui bun. La această categorie se atribuie astfel de acte juridice ca:

vânzarea-cumpărarea, donaţia, schimbul. Prin actul de dispoziţie, persoana poate transmite unei alte

persoane un drept, poate dobândi un drept, poate renunţa la un drept, poate greva cu sarcini reale un

bun.

2.4. După efectul lor, actele juridice se împart în act juridic constitutiv, actul juridic translativ şi actul

juridic declarativ

Act juridic constitutiv este actul care dă naştere unui drept subiectiv civil care nu a existat

anterior. De exemplu, se consideră act constitutiv contractul de uzufruct prin care se constituie dreptul

de uzufruct, dreptul de servitute, dreptul de gaj, constituirea unei ipoteci.

Act juridic translativ sunt actele ce au ca efect transmiterea unui drept subiectiv civil dintr-un

patrimoniu în alt patrimoniu. Marea majoritate a actelor juridice civile sunt translative cum ar  fi spre

exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, donaţia, cesiunea de creanţă etc.

Actul juridic declarativ are ca efect recunoaşterea, definitivarea ori consolidarea unui drept

subiectiv civil preexistent. Din categoria actelor declarative fac parte actele confirmative, prin care o

persoană renunţă la dreptul său de a ataca cu acţiune în anulabilitate un act juridic civil, la a cărui

încheiere a fost încălcată o dispoziţie ce ocroteşte un interes personal, individual [2.7, p70] .

2.5. În funcție de modul de încheiere, deosebim actul juridic consensual, actul juridic

solemn şi actul juridic real.

Act juridic consensual este actul care se încheie prin simpla manifestare de voinţă a părţilor, fără

îndeplinirea vreunei formalităţi. De exemplu, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare de bunuri

mobile, dacă părţile cad de acord asupra obiectului şi preţului, contractul este valabil încheiat şi

produce efecte juridice fără nici o formalitate sau întocmire a unui înscris.

6

Act juridic solemn sau formal este actul pentru validitatea căruia legea cere expres încheierea lui

într-o anumită formă. Neîndeplinirea formalităţii impuse de lege are ca efect nulitatea convenţiei.

Astfel, în cazul testamentului autentic, legea cere ca acesta să se facă în scris, să fie semnat de testator

şi autentificat notarial (Codul civil, art. 1458).

Act juridic real este actul pentru a cărui valabilitate se cere, pe lângă consimţământ, şi remiterea

bunului către dobânditori. Intră în această categorie, testamentul, donaţia.

2.6. În funcție de criteriu timpului în care actul juridic urmează a-şi produce efectul, deosebim actul

juridic încheiat între vii şi actul juridic pentru cauză de moarte

Actul juridic încheiat între vii este actul care urmăreşte producerea efectelor juridice în timpul

vieţii părților contractante. În dreptul civil, majoritatea actelor juridice fac parte din această categorie.

Act juridic pentru cauză de moarte este actul care urmăreşte producerea efectelor juridice după

moartea părţii care manifestă dorinţa de a-1 încheia. Din această categorie fac parte un număr redus de

acte, printre care testamentul. Deoarece acesta produce efect juridic doar după moartea testatorului.

2.7. În funcție de faptul dacă sînt sau nu afectate de modalități, actul juridic pur şi simplu şi actul

juridic afectat de modalităţi

Act juridic pur şi simplu este actul neafectat de modalităţi al cărui efect începe să se producă

imediat, cum ar fi: căsătoria, adopţiunea.

Act juridic afectat de modalităţi este actul care cuprinde o modalitate, adică un termen, o condiţie

sau o sarcină, în funcţie de care începe sau încetează să-şi producă efectele.

Termenul este un eveniment viitor şi sigur care face să întârzie producerea sau stingerea efectelor

actului juridic.

Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de a cărui producere depinde naşterea sau stingerea unui

drept subiectiv civil. Particularităţile actului juridic încheiat sub condiţie le găsim la art. 234-241 din

Codul civil. Pentru ca actele juridice civile încheiate sub condiţie să producă efecte juridice, condiţia

trebuie să nu contravină legii, ordinii publice şi bunelor moravuri. De asemenea, condiţia trebuie să fie

posibilă, or, nimeni nu poate fi obligat la ceva imposibil. Şi, în sfârşit, un alt factor necesar valabilităţii

condiţiei, stipulat la art. 235, constă în faptul că survenirea sau nesurvenirea condiţiei nu trebuie să

depindă de voinţa părţilor actului juridic civil. În cazul în care condiţia este contrară legii, ordinii

publice sau bunelor moravuri, ori este imposibilă, ori depinde de voinţa părţilor, actul juridic este lovit

de nulitate absolută.

Condiţia poate fi pozitivă (art. 236), negativă (art. 237), suspensivă (art. 239) şi rezolutorie (art. 240).

7

Sarcina este obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva, impusă de dispunător gratificatului în actele cu

titlu gratuit. Drept exemplu de act juridic cu sarcină poate servi legatul. Conform art. 1486 din Codul

civil, testatorul poate acorda prin testament unei persoane avantaje patrimoniale (legat) fără a o

desemna în calitate de moştenitor. În acest caz, moştenitorul este obligat prin testament să săvârşească

în favoarea legatarului acţiunile stipulate expres în testament[2.1, p....] .

2.8. Din punctul de vedere al corelaţiei dintre ele, actele juridice se clasifică în principale şi accesorii.

Actul juridic principal este actul care are existenţă de sine stătătoare, independent de alte acte.

Majoritatea actelor juridice de drept civil sunt acte principale în sensul că regimul lor juridic nu este

dependent de al altor acte juridice

Actul juridic accesoriu este actul care nu are o existenţă de sine stătătoare, soarta lor juridică

depinzând de soarta unui act juridic principal. Din această categorie fac parte gajul, fideiusiunea.

Valabilitatea actului accesoriu depinde de actul principal,astfel încetarea actului juridic principal atrage

şi încetarea actului juridic accesoriu, nu însă şi invers.

2.9. În funcţie de faptul dacă sunt sau nu reglementate de legislaţia civilă, actele juridice se clasifică în

acte juridice numite şi acte juridice nenumite.

Actele juridice numite  sau tipice sunt acele care au o denumire stabilită de legislaţia civilă,

precum şi o reglementare proprie. Actele juridice reglementate de art. 753-1397 din Codul civil sunt

acte juridice numite.

Actele juridice nenumite sînt acele acte care nu sunt nominalizate şi nu au o reglementare proprie în

legislaţia civilă.

2.10. După modul de încheiere, actele juridice se clasifică în acte juridice încheiate personal şi acte

juridice încheiate prin reprezentare.

Act juridic încheiat personal este actul care, prin natura sa ori potrivit legii, trebuie încheiat

personal și nu poate fi încheiat prin reprezentare. Valabilitatea lui se determină, aşadar, ţinându-se

cont numai de persoana sau de persoanele care l-au încheiat (testamentul, căsătoria).

Actul juridic încheiat prin reprezentare este acel care poate fi încheiate atât personal, cât şi prin

intermediul unei alte persoane, numită reprezentant.

2.11. După modul de executare, actele juridice se împart în acte juridice cu executare imediată şi acte

juridice cu executare succesivă.

8

Act juridic cu executare imediată este actul a cărui executare se produce o singură dată și care se

execută printr-o singură prestație a debitorului. Un astfel de act este contractul de vânzare-cumpărare,

în care cumpărătorul plăteşte preţul în momentul predării bunului de către vânzător.

Act juridic cu executare succesivă este actul care se execută prin mai multe prestaţii succesive.

Un astfel de act este contractul de arendă, în care arendaşul este ţinut să efectueze prestaţii eşalonate în

timp: plata lunară a arendei.

2.12. În funcţie de influenţa cauzei asupra valabilităţii actului, există act juridic cauzal şi act juridic

abstract.

Act juridic cauzal este actul în care se poate identifica uşor scopul. De exemplu, în cazul

vânzării-cumpărării, scopul este de a transfera proprietatea asupra bunului vîndut și a primi în schimb

prețul cuvenit.

Act juridic abstract este actul juridic a cărui valabilitate nu depinde de existenţa cauzei. Actul

juridic abstract este valabil chiar dacă nu este posibilă identificarea cauzei, cum ar fi eliberarea

cambiei.

2.13. După conţinutul economic, actele juridice se clasifică în acte juridice patrimoniale şi acte juridice

nepatrimoniale.

Este patrimonial actul juridic a cărui conținut este susceptibil de a fi evaluat în bani. Majoritatea

actelor juridice fac parte din această categorie.

Este nepatrimonial actul a cărui conținut nu poate fi evaluat în bani. De exemplu, este act

juridic nepatrimonial acordul părinţilor ca copilul lor minor să fie însoţit peste hotarele ţării de o altă

persoană.

9

Capitolul II: Condiţiile de valabilitate ale actului juridic civil

2.1. Privire generală asupra condiţiilor de valabilitate a actului juridic civil

Pentru ca un act juridic sa fie valabil, acesta trebuie să întrunească o serie de elemente, care în

literatura de specialitate primesc denumirea de condiţii [18, 108]. Acest termen este folosit pe larg şi în

legislaţia autohtona, astfel în Codul Civil, şi anume Titlul III, Capitolul II este întitulat „Condiţiile de

valabilitate ale actului juridic”. Din conţinutul acestor articole se desprind patru condiţii de

valabilitatea a actului juridic civil:

a)consimţământul – art. 199 – 205 ;

b) obiectul – art. 260;

c) cauza – art. 207;

d) forma – art. 208-213.

În afară de aceste condiţii de valabilitate există încă două, cuprinse în alte compartimente ale Codului

Civil, şi anume corespunderea actului juridic legii, ordinii publice şi bunelor moravuri – art. 220, şi

capacitatea de a contracta – art. 20-22 (cazul persoanelor fizice) şi art. 60-61 (cazul persoanelor

juridice) .

Din cele menţionate anterior, putem deduce că există următoarele condiţii de valabilitate a

actului juridic civil:

1) corespunderea actului juridic prevederilor legii, ordinii publice şi bunelor moravuri;

2) capacitatea persoanei de a încheia actul juridic;

3) consimţământul valabil al persoanei sau al persoanelor de a încheia acte juridice civile;

4) obiectul actului juridic de a fi determinat, determinabil şi licit;

5) cauză corespunzătoare legii, ordinii publice şi bunurilor moravuri;

6) forma actului juridic civil.

După cum am văzut, pentru ca un act juridic civil să fie valabil, acesta trebuie să îndeplinească o serie

de condiţii esenţiale, prin condiţii de valabilitate înţelegându-se cerinţele stabilite de lege sau părţi

pentru valabilitatea actului.

Printre condiţiile de baza ale valabilităţii unui act juridic sunt enumerate: consimţământul

valabil al părţilor, un obiect determinat, o cauză licită şi nu în ultimul rând capacitatea juridică de a

încheia acte juridice civile.

10

Alături de aceste condiţii de fond se enumără şi condiţiile de formă cerute pentru ca un act sa fie

declarat valabil, şi anume condiţiile de formă, şi condiţii particulare de publicitate, autentificare,

înregistrare sau alte modalităţi cerute de legislaţi în vigoare.

Legea stabileşte strict aceste condiţii şi anume fiecăror categorii de acte juridice civile în mod

preferenţial sau particular. Nerespectarea acestor condiţii de valabilitate ar duce la nulitatea absolută

sau parţială a actelor juridice civile, astfel făcând imposibilă determinarea obiectului acestora şi

folosirea lor în circuitul actelor civile. Fiecare condiţie nerespectată duce la consecinţe individuale, pe

care le vom analiza ulterior.

2.2. Clasificarea condiţiilor de valabilitate ale actului juridic civil

Pentru înţelegerea însemnătăţii fiecărei condiţii de valabilitate în parte, este necesară

sistematizarea lor după anume criterii, astfel stabilind importanţa lor. În literatura de specialitate

condiţiile de valabilitate ale actelor juridice civile sunt clasificate potrivit anumitor criterii .

Criteriile folosite pentru clasificarea condiţiilor actului juridic civil sunt de cea mai mare importanţă

întrucât de încadrarea unei condiţii într-o categorie sau alta depinde regimul juridic ce i se atribuie

[2.32, p312].

1. În funcţie de aspectul la care se referă, se disting:

Condiţiile de fond – se referă la conţinutul nemijlocit al actului juridic civil, acestea fiind cele

patru condiţii de bază, consimţământul valabil încheiat, capacitatea, obiectul şi cauza;

Condiţiile de formă – privesc forma de exteriorizare a voinţei, deci forma pe care o îmbracă un

act juridic civil.

În literatura juridică de specialitate s-a exprimat şi opinia potrivit căreia în cadrul acestei clasificări,

alături de condiţiile de fond şi de cele de formă, ar trebui incluse şi condiţiile de publicitate, adică cele

cerut de lege pentru ca actul juridic civil valabil încheiat să devină opozabil şi terţelor persoane [2.25,

p77] .

2. În funcţie de obligativitatea lor avem:

Condiţii esenţiale – condiţiile care nefiind respectate duc la nulitatea actului juridic civil.

În funcţie de izvorul obligativităţii lor, condiţiile esenţiale se subdivid în două categorii [2.5, p225]:

- condiţii esenţiale legale, ale căror necesitate şi obligativitate este prevăzută chiar de actele normative

11

cu caracter imperativ. Condiţiile legale pot fi generale, acele necesare pentru valabilitatea oricărui act

juridic, şi speciale, obligatorii doar pentru anumite acte juridice.

- condiţii esenţiale convenţionale (voluntare), sunt acelea care devin obligatorii doar prin voinţa

părţilor.

Condiţii neesenţiale – acele condiţii care nu afectează valabilitatea actului juridic civil, aceste pot

fi sau nu prezente în structura lor. Trebuie reţinut însă că, este posibil ca, unul şi acelaşi element să

aibă valoarea unei condiţii esenţiale într-un act juridic civil, dar să fie neesenţial în al act juridic;

3. În funcţie de sancţiune ce intervine în cazul nerespectării condiţiilor avem:

Condiţii de valabilitate – a căror neîndeplinire conduce, în principiu, la nulitatea actului juridic

civil. În acest sens se poate considera că sunt condiţii de valabilitate în lato sensu: existenţa şi

nevicierea consimţământului, capacitatea, existenţa obiectului şi caracterul său posibil, licit, determinat

sau determinabil, existenţa cauzei şi caracterul ei real, licit şi moral. [2.8, p111].

Condiţii de eficacitate – a căror nerespectare conduce la inaptitudinea actului de a produce

anumite efecte juridice. Acestea sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească în plus un act juridic

format în mod valabil pentru a putea produce efecte. Aşadar, condiţiile de eficacitate afectează doar

producerea efectelor nu şi valabilitatea actului (exemplu: termenul, condiţia).

În literatura de specialitate s-a distins între condiţiile de existenţă ale actului juridic şi condiţiile de

validitate ale acestuia. Condiţiile de existenţă ar fi acelea a căror nerespectare atrage nulitatea absolută

(consimţământul părţilor, obiectul şi cauza). Condiţiile de validitate a actului ar fi acelea a căror

neîndeplinire nu împiedică formarea, însă acesta va fi lovit de nulitatea relativă (capacitatea părţilor).

De asemenea, consimţământul poate fi afectat de nulitatea relativă atunci când este viciat prin eroare, dol

sau violenţă [2.18, p102].

Realizarea fiecăreia dintre clasificările făcute poate prezenta interes nu doar teoretic, ci şi practic.

Astfel, lipsa unei condiţii de fond sau a unei condiţii esenţiale, atrage nulitatea actului juridic, în timp

ce nerespectarea unei condiţii neesenţiale sau de eficacitate implică inopozabilitatea faţă de terţi a

efectelor actului juridic încheiat.

Se observă deci, că în cazul nerespectării unei condiţii a actului juridic civil sancţiunea diferă în funcţie

de clasa sau categoria din care aceasta face parte [2.25, p78].

2.2.1. Corespunderea actului juridic legii, ordinii publice și bunelor moravuri

Codul civil dispune, la art. 220 alin. (1), că actul juridic sau clauza care contravine normelor

imperative ste nulă dacă legea nu prevede altfel. Prin această prevedere legală se înţelege că va fi nul

12

actul juridic doar în cazul în care contravine normelor imperative ale legii. Dacă însă contravine

normelor dispozitive, actul juridic nu va fi considerat nul. Aşadar, pentru a fi valabil, actul juridic

trebuie să corespundă legii, ordinii publice şi bunelor moravuri, orice act juridic civil încheiat contra

legii este socotit a fi nevalabil şi nu produce efectele juridice scontate de părţi.

2.2.2. Consimțământul valabil exprimat al părților

Când am definit actul juridic civil am arătat că acesta este manifestarea de voinţă făcută cu

intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil.

Consimţământul, care constă în manifestarea de voinţă a subiectului de drept de a fi legat prin

actul juridic la care consimte [2.10, p108] formează astfel voinţa juridică, care se prezintă ca o hotărâre

luată pentru încheierea unui act juridic – element psihologic, cu caracter intern şi mijloc de realizare a

unui anumit scop – fiind necesară exteriorizarea acestuia, pentru cunoaşterea ulterioară pe plan social,

întrucât o simplă gândire nu poate produce efecte juridice.

În literatura de specialitate sunt prezentate două concepţii, una subiectivă, potrivit căreia se

acordă preferinţă voinţei interne sau reale, ea fiind mai presus de manifestarea exterioară, pe când cea

de-a doua concepţie, şi anume cea obiectivă, acordă întâietate voinţei declarate. Astfel aceasta poate fi

uşor evidenţiat prin prisma principiilor voinţei juridice.

În dreptul nostru civil sunt stabilite două principii care guvernează voinţa juridică: principiul

autonomiei de voinţă (libertăţii actelor juridice) şi principiul voinţei reale (interne).

a) Principiul autonomiei voinţei (sau al libertăţii actelor juridice) - fiecare trebuie să fie liber să

modeleze după placul său propria sa situaţie juridică. Aşadar părţile pot încheia între ele orice

convenţii şi acestea li se impun cu putere de lege, fiecare fiind ţinută de obligaţiile pe care şi le-a

asumat prin asemenea acte.

b) Principiul voinţei reale (interne). Voinţa juridică poate să fie internă sau declarată (exteriorizată).

De regulă, voinţa declarată corespunde voinţei interne care constituie de fapt voinţa reală a celui ce

încheie un act juridic. Între aceste două elemente ale voinţei juridice poate să existe discordanţă.

Problema ce se pune este aceea, căreia dintre aceste voinţe i se acordă prioritate; ea are o importanţă

practică deosebită.

Din acest punct de vedere există tradiţional două concepţii şi anume:

-concepţia subiectivă, potrivit căreia trebuie să acordăm prioritate voinţei interne sau reale,

- concepţia obiectivă, în conformitate cu care se acordă preeminenţă voinţei declarate.

13

Codul nostru civil care a îmbrăţişat concepţia subiectivă cu privire la raportul dintre voinţa internă şi

voinţa declarată, a consacrat preponderent principiul voinţei reale (interne). Potrivit acestei concepţii,

dominantă în secolul al XIX-lea, "trebuie luată în considerare voinţa ca atare, ea fiind singura

importantă şi valabilă". Dar pentru că ea "este un fenomen invizibil are nevoie de un semn prin care ea

poate fi recunoscută de alţii; acest semn este declaraţia exteriorizată"

De menţionat că aceeaşi concepţie subiectivă este consacrată şi de Codul civil francez, ea are

avantajul că oferă o mare securitate celui ce se obligă.

Codul civil german a îmbrăţişat concepţia obiectivă potrivit căreia elementul constitutiv al

actului juridic, este declaraţia de voinţă (voinţa exteriorizată) şi nu voinţa reală (internă).

Consimţământul este acordul de voinţă al părţilor la încheierea unui contract.

Pentru a dobândi valoare juridică, deci pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:

1. să emane de la o persoană cu discernământ;

2. să fie exteriorizat;

3. să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;

4. să nu fie afectat de vreun viciu de consimţământ. [2.1, p…..] .

1) Consimţământul trebuie să emane de la o persoană cu discernământ - întrucât actul juridic este

manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, persoana care îl încheie trebuie

să fie conştientă de aceste efecte, să le dorească, deci persoana trebuie să aibă discernământ pentru a

delibera în cunoştinţă de cauză.

b) Consimţământul trebuie să fie exteriorizat (declarat). Voinţa juridică pentru a deveni consimţământ

trebuie să fie exteriorizată, în general, numai voinţa exteriorizată poate aduce la cunoştinţa lumii

exterioare o activitate a vieţii psihice.

Modurile de exteriorizare a consimţământului sunt variate:

- Declaraţie expresă făcută verbal, în scris, prin gest (chemarea unui taxi printr-un semn), prin orice

fapt concludent (începerea executării unui mandat de către mandatar), prin adoptarea unei atitudini

(staţionarea taxiurilor în locurile rezervate deşi acest exemplu este, după cum vom vedea, discutabil).

-Voinţa exteriorizată automatizat. Este vorba de exteriorizarea voinţei cu ajutorul instalaţiilor automate

de prelucrare a datelor şi care sunt voinţe exprimate în mod valabil (de exemplu, telefonul cu fise sau

cartelă, bancomatul sau tonomatul etc.). Aceasta deoarece instalaţia sau aparatul nu decide autonom

(de unul singur) ci doar se supune unor operaţii logice în baza unui program prestabilit, în spatele

14

acestora se află voinţa celui care pune în funcţiune aparatul respectiv şi care are puterea de decizie de a

lansa sau nu în circuitul civil voinţa sa juridică.

Care este valoarea juridică a tăcerii? Tăcerea prin ea însăşi nu constituie o manifestare de voinţă deci

nu valorează consimţământ; cel care în faţa unei oferte tace, nu exprimă nimic: nici că acceptă, nici că

nu acceptă.

c) Consimţământul trebuie să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, întrucât actul juridic

este manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte de drept, consimţământul trebuie să

exprime angajarea contractantului din punct de vedere juridic. Voinţa trebuie exprimată în aşa fel încât

terţii să o înţeleagă ca fiind una producătoare de efecte juridice.

d) Consimţământul să nu fie afectat de vreun viciu de consimţământ. Aşa cum am arătat, manifestarea

de voinţă a părţilor pentru a produce efecte juridice, deci pentru a fi valabilă, trebuie nu numai să

emane de la o persoană capabilă şi conştientă, dar se cere ca această manifestare de voinţă să nu fie

alterată de anumite vicii numite vicii de consimţământ. Există următoarele vicii de consimțămînt:

Eroarea poate fi definită ca fiind falsa reprezentare a realităţii în conştiinţa persoanei care

deliberează şi adoptă hotărârea de a încheia actul juridic. Eroarea - după cum spunea D. Alexandresco

- este starea intelectuală în care ideea realităţii este întunecată şi ascunsă prin ideea falsă pe care o avea

despre un lucru. Eroarea viciază consimţământul asupra calităţilor substanţiale ale bunului corporal [2.15, p129]

asupra identităţii persoanei sau a calităţii contractantului. Viciază consimţământul şi eroarea asupra

naturii, obiectului sau cauzei actului. Eroarea poate avea drept consecinţă anularea contractului sau

numai a clauzei accesorii la care se referă.

Eroarea constituie viciu de consimţământ numai în două cazuri:

a) când poartă asupra substanţei obiectului actului juridic (error in substantia) - Eroarea

asupra substanţei obiectului actului juridic constituie viciu de consimţământ numai când se referă la

calităţile substanţiale ale obiectului deoarece partea care a încheiat actul juridic şi-a manifestat voinţa

numai în considerarea acestor calităţi, pe care în mod eronat le-a crezut adevărate, căci altfel nu ar fi

încheiat actul. Prin substanţa obiectului se înţelege atât bunul considerat în materialitatea lui (vechimea

sau originea bunului a fost determinantă pentru partea care 1-a cumpărat printr-un contract de vânzare-

cumpărare), cât şi conţinutul prestaţiei (acţiunii ori inacţiunii) pe care subiectul activ al unui raport

juridic o poate pretinde subiectului pasiv, prestaţie ce alcătuieşte obiectul raportului juridic şi al actului

juridic prin care raportul juridic se naşte, se modifică sau se stinge. [2.13, p156-157] .

15

b) când poartă asupra persoanei cu care s-a încheiat actul juridic (error in personam). Eroarea asupra

persoanei constituie viciu de consimţământ în acele acte juridice în care consideraţia persoanei

cocontractantului sau calităţile sale esenţiale sunt determinante la încheierea actului juridic, cum ar fi

în cazul căsătoriei sau al contractelor încheiate intuitu personae. Trebuie menţionat faptul că, faţă de

împrejurarea că actele juridice cele mai frecvente sunt cele cu titlu oneros, în care identitatea şi

calităţile persoanei cocontractante sunt indiferente, eroarea asupra persoanei ca viciu de consimţământ

este constatată foarte rar în practica judiciară.

Indiferent după cum este vorba de eroare asupra substanţei obiectului sau eroare asupra

persoanei, pentru a constitui viciu de consimţământ eroarea trebuie să prezinte o anumită gravitate şi să

fi fost determinantă, hotărâtoare la încheierea actului juridic, în sensul că partea care a căzut în eroare

nu ar fi contractat dacă cunoştea realitatea. Acesta este şi motivul pentru care legiuitorul a limitat

cazurile de eroare ca viciu de consimţământ, la cea asupra substanţei şi cea asupra persoanei dar numai

când identitatea şi calităţile persoanei au fost determinante la încheierea actului juridic.

Pentru ca eroarea ca viciu de consimţământ să fie reţinută nu se cere ca ambele manifestări de

voinţă să fi fost viciate ci este de ajuns ca eroarea să fi viciat voinţa uneia dintre părţi.

Eroarea constituind o stare de fapt poate fi dovedită prin orice mijloace de probă, inclusiv prin

martori şi prezumţii. Vicierea manifestării de voinţă este de natură să atragă sancţiunea nulităţii

relative (anulabilitatea) a actului juridic. În vederea anulării actului juridic pentru vicierea

consimţământului prin eroare, se cer îndeplinite două condiţii:

1) să se facă dovada că însuşirile substanţiale ale obiectului sau ale persoanei au fost determinante

pentru încheierea actului juridic de către partea căzută în eroare (în sensul că n-ar fi încheiat actul dacă

cunoştea realitatea);

2) la actele juridice bilaterale cu titlu să se facă dovada că cocontractantul a ştiut sau trebuia să ştie că

partea a căzut în eroare asupra substanţei obiectului.

În dependență de criteriul naturii realităţii asupra căreia poartă eroarea, se disting:

a) Eroarea de fapt (error facti) care constă în falsa reprezentare a situaţii de fapt cu privire la încheierea

actului juridic.

b) Eroarea de drept (error jus) care constă în falsa reprezentare a existenţei ori conţinutului unei norme

de drept. În doctrină s-a susţinut că eroarea de drept nu ar putea constitui viciu de consimţământ

deoarece nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii (nerno censetur legem ignorare).Printr-un

argument per a contraria eroarea de drept poate fi luată în consideraţie în alte cazuri deci şi pentru a

16

constitui viciu de consimţământ, întrucît Monitorul Oficial nu este întotdeauna accesibil omului de

rând, mediocritatea redactării unor acte normative, interpretările inexacte pe care instanţele le pot da

unor dispoziţii legale prin decizii repetate, imposibilitatea de a asimila întreaga materie legislativă şi

mai ales de a interpreta regulile de drept obscure (care nu sunt o raritate) etc.

Eroarea de drept presupune nu numai necunoaşterea conţinutului propriu-zis al unei norme juridice ci

şi interpretarea ei greşită.

Dolul (viclenia). Prin dol, se înţelege inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene

în scopul încheierii unui act juridic [2.6, p130].

Aşadar, acest viciu de consimţământ este tot o eroare dar în acest caz eroarea nu este spontană ci este

provocată de cealaltă parte, prin manoperele dolosive (viclene) pe care le foloseşte.

Dolul se compune din două elemente:

a) un element intenţional (subiectiv) care constă din intenţia, voinţa de a induce în eroare o persoană

pentru a o hotărî să încheie un act juridic;

b) un element material (obiectiv) care constă în folosirea de mijloace viclene (acte de şiretenie,

abilităţi sau maşinaţiuni, puneri în scenă etc.) prin care persoana este indusă în eroare. Dacă

manoperele întrebuinţate de o parte contractantă nu sunt culpabile, atunci nu vom putea vorbi de dol.

Pentru existenţa acestui viciu de consimţământ (dolului) trebuie să fie îndeplinite cumulativ ambele

sale componente .

Pentru a constitui viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească două condiţii

cumulative:

a) să fie determinant pentru manifestarea de voinţă de a încheia actul juridic, în sensul că altminteri

partea nu ar fi contractat. Nu constituie viciu de consimţământ dolul incident care nu este determinant

pentru manifestarea de voinţă la încheierea actului juridic deoarece şi în lipsa lui s-ar fi încheiat actul.

Caracterul determinant al dolului la încheierea actului juridic se apreciază de la caz la caz.

b) să provină de la cealaltă parte sau mai exact spus, de la una din părţile contractante. Dacă provine de

la un terţ dolul nu are nici o influenţă asupra validităţii actului juridic. Dacă o parte a fost complice la

dolul săvârşit de către un terţ împotriva celeilalte părţi, aceasta va atrage anularea actului juridic

deoarece partea cu intenţie a înlesnit sau a ajutat la provocarea erorii prin mijloace viclene.

Actul juridic viciat prin dol este lovit de nulitate relativă (este anulabil).

17

Violenţa. Consimţământul la încheierea unui act juridic este viciat prin violenţă atunci când

persoana în cauză este ameninţată cu un rău în aşa fel încât i se insuflă o temere de natură a o face să

încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Obiectul ameninţării poate să fie de natură patrimonială sau poate să vizeze integritatea fizică ori

morală a unei persoane. Şi violenţa are o structură complexă incluzând două elemente distincte:

1. Un element exterior constând într-o ameninţare cu un rău de natură fizică (omor, lovituri etc.),

de natură patrimonială (distrugerea unor bunuri, sistarea unor plăţi etc.) ori de natură morală

(părăsirea, atingerea onoarei, dezvăluiri nedorite etc.);

2. Un element psihologic constând din starea de teamă insuflată persoanei, de natură a o

constrânge să încheie un act pe care altfel nu l-ar fi încheiat, ca mijloc de a evita răul cu care a

fost ameninţată. Doctrina şi practica disting între:

1. Violenţa fizică (vis) existentă atunci când ameninţarea cu un rău priveşte integritatea fizică ori

bunurile persoanei.

2. Violenţa morală (metus) atunci când ameninţarea se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele

persoanei.

Pentru a justifica anularea actului, violenţa trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) ameninţarea să fi fost injustă – nu orice ameninţare prin ea însăşi, constituie o violenţă, un viciu de

consimţământ, ci numai atunci când ameninţarea este nejustificată, când reprezintă o încălcare a legii.

b) ameninţarea să fi fost determinantă pentru hotărârea încheierii actului, în aprecierea acestei condiţii

se ţine seama de împrejurări ca: vârsta, sexul, gradul de cultură al victimei ameninţării. Ameninţarea

nu trebuie să provină neapărat de la celălalt contractant [2.4, p52] .

Leziunea a fost definită ca reprezentând paguba materială pe care o suferă una din părţile unui

contract oneros şi comutativ din cauza disproporţiei vădite de valoare dintre cele două prestaţii

reciproce (privite ca echivalente valoric).

Ca domeniu de aplicare se poate vorbi despre leziune numai în contractele bilaterale cu caracter

oneros şi comutativ, în care părţile se obligă la prestaţii reciproce considerate, în principiu, ca fiind

valoric echivalente.

2.2.3. Capacitatea legală de a încheia acte juridice civile

În cele mai frecvente cazuri, oamenii priviţi individual sunt subiecte ale raporturilor juridice.

Pentru a deveni subiecte ale acestora, ei trebuie să aibă capacitate juridică, care este fixată în lege.

18

Capacitatea este aptitudinea generală a persoanelor de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma

obligaţii.

În dreptul civil se face o distincţie între capacitatea de folosinţă recunoscută în mod egal tuturor

persoanelor şi capacitatea de exerciţiu, care este atribuită de lege potrivit unor principii care reflectă

anumite „împrejurări de fapt”.

Capacitatea de folosinţă, după cum am mai zis, este aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii

[2.11, p15], pe când capacitatea de exerciţiu reprezentând posibilitatea persoanei „de a-şi asuma

obligaţii, săvârşind personal, fără reprezentare legală sau autorizare prealabilă ori asistare a vreunui

ocrotitor, acte juridice”.

Aşadar noţiunea capacităţii civile ca una cu un conţinut larg, reprezintă condiţia obligatorie pentru

calitatea de subiect de drept şi este aplicată în toate ramurile de drept, în cazul nostru şi în dreptul civil.

Capacitatea de folosință este recunoscută în măsură egală tuturor persoanelor, indiferent de rasă,

naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă la politică, avere, origine socială,

grad de cultură sau alte criterii similare [1.2, art23 (1)]. Persoana fizică nu poate fi lipsită de

capacitatea de folosinţă, şi nimeni nu poate fi limitate în capacitatea de folosinţă și exerciţiu decât în

cazurile şi modurile prevăzute de lege.

Capacitatea de folosinţă, ca aptitudine generală şi abstractă, de a fi titular de drepturi şi obligaţii îl

însoţeşte pe om pe tot parcursul vieţii.

Persoana fizică dobândeşte această capacitate:

- de la naştere, ca regulă;

- din momentul concepţiei copilului, ca excepţie, cu condiţia însă de a se naşte viu (de interes

major în cazul în care şi acesta vine la moştenire).

Orice persoană fizică are capacitatea de folosinţă, indiferent de faptul că are sau nu o voinţă

conştientă şi suficient de dezvoltată pentru a-şi da seama de semnificaţia, importanţa şi urmările faptelor

sale, inclusiv a actelor juridice prin care dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii [2.24, p74-75].

Pentru ca o persoană fizică să poată încheia acte juridice, capacitatea sa de folosinţă constituie o condiţie

indispensabilă (sine qua non).

Cît privește persoana juridică din dispoziţiile înscrise în art. 60 din Codul Civil al Republicii

Moldova, distingem următoarele capacităţi de folosinţă a persoanei juridice:

 -capacitate de folosinţă deplină a persoanei juridice;

 -capacitate de folosinţă limitată (restrînsă, anticipată de lege) a persoanei juridice (art. 60, alin. 6);

19

În ceea ce priveşte capacitate de folosinţă deplină a persoanei juridice se dobîndeşte la data

înregistrării de stat şi încetează la data radierii ei din registrul de stat. 

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se deosebeşte de cea a persoanei fizice prin aceea că

aceasta nu este generală şi egală, ci este specifică fiecăreia dintre acestea. [2.5, p124] . Persoana

juridică are doar drepturi şi obligaţii izvorând din scopul pentru care a fost înfiinţată, existând aşadar

principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice. [2.27, p124].

Capacitatea de exerciţiu - presupune aptitudinea unei persoane de a-şi exercita drepturile şi de a-

şi asuma obligaţii săvârşind acte juridice.

Orice persoană fizică are capacitatea de a contracta, dacă nu este declarată, prin lege, ca fiind

incapabilă.

Pesoana fizică dobândeşte capacitatea de exercitări deplină la vârsta de 18 ani. Până la 14 ani este

complet lipsită de capacitate de exerciţiu. Între 14-18 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă, putând

face singură acte de administrare, de mică valoare.

În doctrină există ipoteze potrivit cărora capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice apare fie

împreună cu capacitatea ei de folosinţă, fie la momentul desemnării organului de conducere, fie la

momentul constituirii societăţii, însă poate fi pusă în valoare numai de la data formării organului

executiv. Art. 61 din Codul civil prevede că persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi execută

obligaţiile de la data constituirii. Prin aceasta, legea stabileşte că momentul apariţiei capacităţii de

exerciţiu este data înregistrării de stat, adică a apariţiei capacităţii de folosinţă. Dacă organul executiv

nu este format, persoana juridică nu poate să-şi valorifice capacitatea de exerciţiu. Din acest motiv,

legea a permis instanţei să formeze organul executiv la solicitarea asociaţilor sau a creditorilor.

În sfârşit, mai trebuie de reţinut că, privită ca o condiţie esenţială pentru valabilitatea actului juridic

civil, capacitatea de a încheia actul trebuie să existe exact în momentul încheierii acestuia, adică în

momentul exprimării consimţământului părţii respective.

Aşadar, atât în privinţa persoanelor fizice, cât şi în privinţa persoanelor juridice, regula este capacitatea de

încheia acte juridice civile, iar incapacitatea, excepţia. Incapacităţile nu pot rezulta decât din lege, ele nu

se prezumă. Deosebim:

a) Incapacităţi generale. Când incapacitatea de exerciţiu este generală, incapabilul nu poate încheia

personal nici un contract. Totuşi legislaţia Republicii Moldova prevede expres unele categorii de acte pe

care minorul le poate încheia de sine stătător. Minorul între vârsta de 7-14 ani poate face singur numai

acte de conservare a drepturilor sale şi ”unele acte juridice de o valoare patrimonială foarte redusă,

20

necesare satisfacerii unor nevoi elementare de ordin material şi cultural în comun„ ,, acte juridice de

obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificarea notarială sau înregistrarea de stat a

drepturilor apărute în temeiul lor”.

b) Interzisul judecătoresc, adică persoana pusă sub interdicţie, din cauza alienaţiei mintale sau a

debilităţii mintale, nu are capacitate de exerciţiu, deoarece nu poate conştientiza acţiunile sale şi nu le

poate dirija, astfel încât, atâta timp cât durează punerea sub interdicţie nu poate încheia nici un fel de act

juridic.

Persona care, în urma consumului abuziv de alcool sau consumului de droguri şi de alte substanţe

psihotrope, înrăutăţeşte starea materială a familie sale poate fi limitată de către instanţa de judecată în

capacitatea de exerciţiu, instituindu-se curatela [1.3, art.25(1),(2)].

c) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are o capacitate de exerciţiu restrânsă, în virtutea căreia el

îşi exercită toate drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile, dar, în genere, numai cu încuviinţarea

prealabilă a părinţilor sau a tutorelui. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate face singur, deci

fără încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui, actele de conservare, precum şi actele de

administrare a patrimoniului, dar acestea din urmă numai în măsura în care nu-i pricinuiesc o leziune.

d) Incapacităţi speciale. Incapacităţile speciale nu pot rezulta decât dintr-o dispoziţie anume a legii

2.2. 4. Obiectul determinat al actului juridic civil

Spre deosebire de Codul Civil din 1964, codul Civil în vigoare conţine, la capitolul dedicat

condiţiilor de valabilitate a actului juridic civil, o normă referitoare la obiectul actului juridic civil, astfel

art.206 defineşte obiectul actului juridic ca o condiţie de valabilitate, precum şi condiţiile ce urmează a

fi respectate pentru ca obiectul actului juridic civil să fie valabil.

Potrivit prevederilor legale, şi anume art.206 "obiect al actului juridic este obligaţia persoanei

care a încheiat actul juridic”, de aici rezultă că prin "obiect al actului juridic trebuie să înţelegem

prestaţia (adică acţiunea sau inacţiunea) pe care subiectul activ o poate pretinde iar subiectul pasiv este

obligat să o săvârşească în temeiul angajamentului luat prin încheierea actului juridic.

Pornind de la dispoziţiile legale şi ţinând cont de opiniile existente în literatura de specialitate, în

cele ce urmează se va face analiza condiţiilor de valabilitate a obiectului actului juridic civil.

a) Obiectul trebuie să fie licit. Pentru ca actul juridic să fie valabil este necesar ca obiectul lui să nu

contravină legii, ordinii publice şi bunelor moravuri. In conformitate cu prevederile art. 220, actul

juridic care contravine normelor imperative, ordinii publice şi bunelor moravuri este lovit de nulitate

21

absolută. De exemplu, va fi lovită de nulitate absolută înţelegerea prin care o persoană se obligă să

săvârşească o infracţiune în schimbul unei sume de bani.

b) Obiectul trebuie să fie în circuit civil. Numai lucrurile puse în circuitul civil pot fi obiecte ale actelor

juridice şi, respectiv, bunurile scoase din circuitul civil nu pot fi obiect al actelor juridice. Art. 286

stabileşte că bunurile pot circula liber, cu excepţia cazurilor când circulaţia lor este limitată sau in-

terzisă de lege.

c) Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil cel puţin în specia sa (art. 206 alin.(2)).

Înseamnă că în actul juridic civil urmează să se precizeze toate elementele care îl individualizează. De

exemplu, dacă obiectul se referă la o prestaţie (serviciu), atunci se indică lucrările care trebuie

efectuate (debitorul se obligă să efectueze o lucrare de reparare a mobilei). Dacă obiectul se referă la

un bun cert, de exemplu la o casă, el trebuie determinat prin elementele care îl individualizează, prin

indicarea adresei acelei case, ori prin indicarea numărului ei de încăperi, a suprafeţei totale, a

suprafeţei locuibile. Dacă este de gen, bunul actului juridic (obiectul) trebuie determinat cel puţin prin

specie şi cantitate (vânzarea a o mie litri de benzină, şi nu vânzarea petrolului, fără a se preciza şi

cantitatea).

d) Obiectul trebuie să existe. Această condiţie de valabilitate a actului

juridic civil nu este indicată expres în art. 206. Totuşi, se poate considera că,

pentru valabilitatea actului juridic civil, este necesar, după regula generală,

ca obiectul acestuia să existe la momentul încheierii lui, în caz contrar, nu se

poate pune problema îndeplinirii celorlalte condiţii. Expresia "după regula

generală" denotă că sunt posibile cazuri când actul juridic este valabil dacă se

referă la bunuri viitoare.În acest sens, Codul civil dispune la art. 206 alin. (3):

"Pot constitui obiect al actului juridic şi bunurile viitoare". De exemplu, este

valabil contractul, încheiat în luna ianuarie, de vânzare-cumpărare a 1000 kg de cereale, care vor fi

strânse în luna iunie.

e) Obiectul trebuie să fie posibil. Deşi nu este prevăzut în Codul civil, această condiţie de valabilitate a

obiectului actului juridic civil decurge din principiul că nimeni nu poate fi silit la imposibil. După cum

se susţine în literatura de specialitate, "imposibilitatea prestaţiei atrage nulitatea actului juridic pentru

lipsa de obiect". În acest caz, este necesar însă ca imposibilitatea să aibă un caracter absolut, adică

executarea prestaţiei să fie imposibilă pentru toţi, nu numai pentru debitori. În caz contrar, obiectul va

22

fi posibil. Deşi executarea obiectului actului juridic este posibilă, însă pentru debitor este imposibilă

(nu poate plăti suma datorată), este prezent obiectul posibil.

2.2. 5. Cauza licită și morală a actului juridic civil

Printre elementele esenţiale pentru validitatea actului juridic, legea prevede şi „o cauză licită"

(art.207 Cod Civil) adăugând că „obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate

avea nici un efect" [2.3, p78].

Orice obligaţie asumată de către o persoană presupune un scop; nu se poate concepe ca o persoană să

se oblige fără a urmări realizarea unui scop, în drept, acest scop este desemnat prin termenul cauză.

Din art. 207 din Codul Civil se pot deduce trei condiţii de validitate a cauzei:

a) cauza trebuie să existe - această condiţie de valabilitate a actului juridic reiese din art. 207 alin. (1),

care prevede că actul juridic în care nu există cauză nu produce nici un efect. În literatura de

specialitate se susţine că în actul juridic lipseşte cauza atunci când lipseşte scopul lui imediat şi când

una dintre părţi nu poate obţine rezultatul urmărit prin încheierea actului. [2.5, p143].

b) cauza trebuie să fie reală - această condiţie de valabilitate este prevăzută la art. 207 alin. (1), care

dispune că un act juridic bazat pe o cauză falsă nu are efect juridic. Cauza nu va fi reală, adică va fi

falsă, atunci când, de exemplu, a existat doar în imaginaţia părţilor actului juridic civil. Cauza nu este

reală când este falsă, când există eroare asupra motivului determinant.

c) cauza trebuie să fie licită - sursa acestei condiţii de valabilitate este acelaşi art. 207 alin. (1),

conform căruia un act juridic fundat pe o cauză ilicită nu are efecte. Totodată, legiuitorul, la alin. (3),

stabileşte care cauză se consideră ilicită, specificând: "Este ilicită cauza care contravine legii, ordinii

publice sau bunelor moravuri" [2.5, p143].

2.2.6. Forma actului juridic

În sens larg, prin "forma" actului juridic civil înţelegem condiţiile de formă pe care trebuie să le

îndeplinească un act juridic civil atât pentru validitatea lui cât şi pentru proba existenţei şi

conţinutului actului, cât şi pentru opozabilitatea actului respectiv faţă de terţele persoane [2.23,

p130].

În sens restrâns, prin "forma" actului juridic civil înţelegem modul în care se exteriorizează

voinţa internă a părţii (părţilor) actului juridic, adică modul în care se exprimă consimţământul,

23

"haina" în care acesta este îmbrăcat (pentru că, aşa cum am văzut, voinţa internă nu produce efecte

juridice decât dacă este declarată, exprimată sau exteriorizată).

De la bun început ar trebui să facem o mică precizare cu privire la aceea dacă condiţiile de

valabilitatea analizate anterior sunt considerate ca atare în toate cazurile, forma lui însă este o

condiţie de valabilitatea doar în cazurile prevăzute de lege (art.208 alin(2)).

După cum se expune în literatura de specialitate [2.8, p191], prin condiţii de formă se

subînţeleg trei forme ale actului juridic:

forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil (forma cerută ad validatem);

forma cerută pentru probarea actului juridic civil (forma cerută pentru ad probationem);

forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi.

Aceste trei forme ale actului juridic civil pot fi desprinse din art. 208-215 ale Codului Civil.

1) Forma cerută ad validatem

Forma cerută "ad validitatem" este forma cerută de lege pentru ca un act să fie socotit valabil.

Pornind de la conţinutul art. 208 alin.(2), se poate spune că actele juridice sunt valabile indiferent de

forma de manifestare a voinţei la încheierea lor. Aceasta este regula, excepţia de la ea se prevede

expres chiar în acelaşi alineat, şi anume că valabilitatea actului juridic depinde de forma lui doar atunci

când acest lucru este cerut expres de lege. Prin excepţie de la principiul potrivit căruia actele juridice

civile sunt consensuale, adică sunt valabile indiferent de forma de manifestare a voinţei la

încheierea lor, legiuitorul a prevăzut pentru unele acte juridice civile, necesitatea încheierii lor

într-o anumită formă solemnă cerută ca condiţie de validitate a actului (ad validitatem sau ad

solemnitatem).

Astfel, contractul de donaţie este valabil numai dacă s-a încheiat în formă autentică (art. 829 Cod

Civil), testamentul este valabil numai dacă este făcut în una din cele trei forme reglementate de lege:

autentic, mistic (scris sau dactilografiat de testator, închis, sigilat şi prezentat oricărei judecătorii)

sau olograf (scris, datat şi semnat de către testator - art.1458 Cod Civil), actul juridic al căsătoriei nu

este valabil decât dacă s-a încheiat în faţa ofiţerului stării civile, în condiţiile de solemnitate.

Conform articolul 212 Cod Civil, forma autentica a actului juridic este obligatorie in cazurile:

a) stabilite de lege;

b) prevăzute prin acordul părţilor, chiar daca legea nu cere forma autentica.

Codul civil conţine puţine prevederi care cer autentificarea notarială a actului juridic. De regulă,

legiuitorul cere forma autentică în cazul actelor juridice importante: procura de substituire - art. 253

24

alin. (2); actul juridic prin care se constituie servitutea - art. 431 alin. (2); contractul de ipotecă - art.

468 alin. (2); testamentul autentic - art. 1458 lit. (b) etc. La acordul părţilor, orice act juridic poate fi

încheiat în forma autentică, chiar dacă legea nu o cere. Forma autentică se deosebeşte de forma simplă

scrisă prin faptul că semnăturile părţilor actului juridic sunt certificate de notar.

Autentificarea notarială a actului juridic se face în conformitate cu prevederile Legii 1453/2002. Ea

facilitează dovada dreptului născut din actul juridic, precum şi a conţinutului acestui act juridic. Se

prezumă că datele incluse într-un act autentic sunt corecte şi nu trebuie dovedite. Cel care consideră

neconforme realităţii clauzele unui act autentic trebuie să dovedească neconformitatea.

Dacă nerespectarea formei scrise nu are întotdeauna ca efect nulitatea actului juridic,

nerespectarea formei autentice duce, în conformitate cu art. 213 alin. (1) din Codul civil, la nulitatea

actului juridic în toate cazurile.

Legislaţia autohtonă prevede că, actul juridic ce are ca obiect bunuri imobile urmează sa fie

înregistrat in modul stabilit prin lege. Daca actul juridic ce urma sa fie înregistrat este încheiat în

forma ceruta de lege, însa partea obligată se eschivează de la înregistrarea acestuia sau daca a

expirat termenul stabilit de lege pentru înregistrare, instanţa de judecata, la cererea părţii interesate,

este in drept sa dispună prin hotărâre înregistrarea actului juridic.

În toate aceste cazuri - şi în altele prevăzute expres de lege - forma de exprimare a

consimţământului la încheierea actului juridic civil este un element constitutiv şi o condiţie de

validitate a actului la fel cu oricare dintre condiţiile de fond enumerate de art. 208 Cod Civil. Iată de

ce actele solemne nu pot fi încheiate prin manifestarea tacită a consimţământului, ci numai prin

exprimarea lui expresă în forma cerută de lege.

Formei verbale a actului juridic civil îi este consacrat art. 209 din Codul civil. Esenţa formei

verbale constă în faptul că nu se întocmeşte nici un document, fără ca partea (părţile) să îşi manifeste

prin cuvinte (spuse la întrevederi ori la telefon) voinţa de a încheia actul juridic. Regula generală care

guvernează forma verbală a actului juridic civil este expusă la art. 209: "Actul juridic pentru care legea

sau acordul părţilor nu stabileşte o forma scrisă sau autentică poate fi încheiat verbal". Art. 209 alin.

(1) permite a afirma că orice act juridic poate fi încheiat verbal, cu excepţia cazurilor expres prevăzute

de lege sau de acordul părţilor. Pot fi încheiate verbal actele juridice care se execută chiar la încheierea

lor (art. 209 alin. (2)). Excepţie de la regula conform căreia actele juridice care se execută la momentul

încheierii lor pot fi încheiate verbal o constituie actele juridice pentru care legea cere forma autentică şi

actele juridice pentru care forma scrisa este cerută pentru valabilitate (art. 209 alin. (2)).

25

Se încheie verbal şi actele juridice dintre persoanele fizice dacă valoarea actului juridic este mai mică

de 1000 de lei (art. 210 alin. (1)). Actele juridice la o sumă mai mică de 1000 de lei, a căror executare

nu coincide cu momentul încheierii, urmează a fi încheiate în scris (art. 210 alin. (1)).

Executarea actului juridic încheiat verbal poate fi însoţită de eliberarea unor documente (a unui cec),

fapt care nu schimbă natura lui, acesta rămânând a fi un act juridic încheiat verbal.

În conformitate cu art. 208 alin. (3), "actul juridic care poate fi încheiat verbal se consideră

încheiat şi în cazul în care comportamentul persoanei arată vădit voinţa de a-l încheia". Se mai spune

că, în acest caz, actul juridic este încheiat prin săvârşirea de acţiuni concludente din partea celui care

doreşte să-1 încheie. De exemplu, persoana care introduce într-un automat specializat o monedă îşi

exprimă astfel voinţa de a procura bunul din automat.

Tăcerea se consideră exprimare a voinţei de a încheia actul juridic în cazurile prevăzute de lege

sau de acordul părţilor (art. 208 alin. (4)). Drept exemplu de încheiere a actului juridic prin tăcere

prevăzut de lege poate servi art. 915 alin. (3) din Codul civil: "'Dacă termenul arendei expiră, iar

arendatorul nu cere să i se predea terenul şi arendaşul continuă exploatarea lui, contractul de arendă se

consideră prelungit cu un an". În acest exemplu, voinţa arendatorului de a prelungi termenul de arendă

se exprimă prin tăcere, iar cea a arendaşului prin acţiuni concludente, situaţie similară celor analizate

în literatura de specialitate.

2) Forma cerută ad probationem

Forma cerută "ad probationem" reprezintă forma cerută pentru probarea actului juridic civil

constând astfel în cerinţa, impusă de lege sau de părţi, de a fi întocmit în scris, fără ca lipsa acestuia să

atragă nevalabilitate actului. Codul civil se referă la forma scrisă a actului juridic civil în art.210-213.

Forma scrisă poate fi de două feluri: simpla scrisă şi autentica.

Forma simplă scrisă. Enumerarea cazurilor când actul juridic trebuie încheiat în formă simplă

scrisă o întâlnim în art. 210 alin. (1). Astfel, urmează a fi încheiate în formă simplă scrisă următoarele

acte juridice:

— dintre persoanele juridice, cu excepţia celor în care momentul încheierii coincide cu momentul

executării;

— dintre persoanele juridice şi persoanele fizice, cu excepţia celor în care momentul încheierii

coincide cu momentul executării;

26

— dintre persoanele fizice, dacă valoarea actului depăşeşte 1000 de lei (cu excepţia celor în care

momentul încheierii coincide cu momentul executării), iar în cazurile prevăzute de lege, indiferent de

valoarea obiectului.

Excepţie fac actele notariale şi actele juridice în care momentul încheierii coincide cu momentul

executării. Se încheie în scris şi actele juridice între persoane fizice pe o sumă mai mare de 1000 de lei,

iar în cazurile prevăzute de lege - indiferent de valoarea actului.

Pentru a fi valabil, actul juridic cu formă scrisă trebuie semnat în mod obligatoriu.

În cazul persoanei fizice care încheie un act juridic, există situaţii în care nu poate semna cu propria

mână (defect fizic, boală etc.) potrivit art. 210 alin. (4), pe baza unei împuterniciri date de persoana

care nu poate semna, actul juridic poate fi semnat de o altă persoană. Semnătura ei însă trebuie

certificată de notar sau de o altă persoană împuternicită prin lege, arătându-se cauza în a cărei virtute

cel care încheie actul juridic nu poate semna cu propria mână.

În ultimul timp, tot mai dese sunt cazurile când, la semnarea actului juridic, se utilizează

mijloace tehnice, cum ar fi aplicarea semnăturii electronice. Posibilitatea utilizării mijloacelor tehnice

la semnarea actului juridic este recunoscută şi de Codul civil în art. 210 alin. (3). Mijloacele tehnice

pot fi utilizate la semnarea actului juridic în două cazuri:

a) când legea prevede o asemenea posibilitate;

b) când părţile au căzut de acord să utilizeze astfel de mijloace

În ambele cazuri însă modul de utilizare a mijloacelor tehnice la semnarea actului juridic trebuie să fie

stabilit de lege (art. 210 alin. (3)).

Efectele nerespectării formei scrise a actului juridic civil sunt prevăzute expres la art. 211 din

Codul civil. Din conţinutul acestui articol se deduc două reguli:

- prima regulă constă în sancţionarea părţilor în cazul nerespectării formei scrise, prin imposibilitatea

apelării, în caz de litigiu, la proba cu martori pentru dovedirea actului juridic. Art. 211 alin. (1) dispune

în acest sens: "Nerespectarea formei scrise a actului juridic face să decadă părţile din dreptul de a cere,

în caz de litigiu, proba cu martori pentru dovedirea actului juridic". Înseamnă că actul juridic care

trebuie încheiat în scris poate fi dovedit doar prin înscrisuri. Astfel de înscrisuri sunt scrisorile,

recipisele, chitanţele etc.

- a doua regulă care se referă la efectele nerespectării formei scrise a actului juridic civil constă în

faptul că această nerespectare nu afectează valabilitatea actului juridic. Nerespectarea formei scrise a

27

actului juridic civil va afecta valabilitatea actului juridic doar în cazul în care acest efect este prevăzut

expres de lege sau de acordul părţilor (art. 211 alin. (2)).

În sfârşit, pentru actele juridice prin care se constituie sau transferă drepturi reale asupra unor bunuri

imobile (sau unor mobile de valoare: nave, aeronave, autovehicule etc.), este necesară îndeplinirea unor

formalităţi de publicitate pentru a le face opozabile terţelor persoane.

3) Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi

Un act juridic poate da naştere la drepturi şi obligaţii numai în favoarea şi, respectiv, sarcina

cercurilor de persoane pe care interesează şi, în anumite cazuri şi condiţii, altor persoane. Cu toate

acestea, ar fi absurd să se creadă că un act ar fi lipsit de valoare în raport cu terţele persoane. Actul

juridic şi situaţiile juridice la care dă naştere sunt realităţi sociale care, într-o ordine de drept, impun

tuturor o atitudine de respect, cu alte cuvinte, toţi sunt obligaţi să le respecte, în acest sens, afirmăm

că un contract este opozabil tuturor, inclusiv terţilor [2.19, p98].

În cazul actelor juridice se întâlnesc trei categorii de subiecte, astfel:

sunt părţi persoanele care au încheiat actul juridici civil fie personal, fie prin reprezentant;

sunt terţi persoanele străin de actul juridic civil, care nu au participat la încheierea actului, nici

personal nici prin reprezentant;

sunt avânzi-cauză toţi cei care nu au participat la încheierea actului juridic civil, dar totuşi,

datorită unor legături personale pe care le au cu părţile.

Prin opozabilitate înţelegem calitatea unui act juridic de a produce efecte faţă de părţile

raportului juridic respectiv precum şi de a se impune terţelor persoane. Orice act juridic este opozabil

între părţi faţă de care produce efectele juridice în vederea cărora a fost încheiat sau efectele prevăzute

de lege. Actul juridic nu produce efecte juridice, deci nu este opozabil, faţă de terţele persoane dar

situaţia juridică căreia actul juridic i-a dat naştere este opozabilă terţilor, în sensul că ea se impune

respectului terţelor persoane.

Prin forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi se înţeleg formalităţile pe care legea prevede că

trebuie îndeplinite în scopul ocrotirii intereselor unor persoane altele decât părţile actului juridic [2.11,

p253-254].

Necesitatea includerii unei asemenea cerinţe de formă este dictată de existenţa principiului

relativităţii, potrivit căruia actul juridic produce efecte juridice doar între părţile contractante. Ca

rezultat, actul juridic nu poate fi opus persoanelor terţe sau, altfel spus, nu este opozabil terţilor, în

28

unele cazuri, legea impune totuşi respectarea unor formalităţi pentru ca actul juridic sa fie cunoscut şi

terţilor.

De regulă, legiuitorul face acest lucru în cazul unor drepturi care joacă un rol important pentru titulari.

De exemplu, conform art. 214 din Codul civil, actul juridic care are ca obiect bunuri imobile urmează a

fi înregistrat în modul stabilit de lege, iar art. 290 alin. (1) prevede că dreptul de proprietate şi alte

drepturi reale asupra bunurilor imobile, grevările acestor drepturi, apariţia, modificarea şi încetarea lor

sunt supuse înregistrării de stat.

În concluzie, putem spune că orice act juridic, fie ca contract, fie ca fapt juridic, trebuie să fie

respectat. Aceasta este opozabilitatea actului juridic. Ea nu se află în contradicţie cu principiul

relativităţii efectelor contractului. Relativitatea efectelor contractului poate fi înglobată în conţinutul

noţiunii de opozabilitate, în sensul cel mai larg al cuvântului.

Aşadar, nu înseamnă că terţele persoane devin obligate prin contract, ci numai că situaţiile

juridice create de ele trebuie să fie respectate şi de către alte persoane decât părţile; este respectul

datorat, în general, într-o ordine de drept.

29

Capitolul III : Studiu de caz

Decizia Colegiului economic al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova

nr.2re-2473/2010 din 22.06.2010

La 16.08.2007 SA “M”, or.Bălţi, a depus cerere de chemare în judecată către SA “O”, or.Orhei

privind intentarea procesului de insolvabilitate.

Prin încheierea Curţii de Apel Economice din 05.09.2007, cererea introductivă a fost admisă spre

examinare şi în scopul prevenirii modificărilor stării bunurilor debitorului în perioada de pînă la

intentarea procesului de insolvabilitate s-a dispus aplicarea măsurilor de asigurare în conformitate cu

prevederile art.35 din legea insolvabilităţii. În calitate de administrator provizoriu a fost numit dl C.V..

La 15.11.2007 prin hotărârea Curţii de Apel Economice, acţiunea înaintată a fost admisă, s-a

intentat procesul de insolvabilitate faţă de SA “O”, s-a numit în calitate de administrator al procesului

de insolvabilitate a SA “O” dl C.V., licenţa seria A MMII nr.020746 din 27.03.2006; s-a stabilit data

adunării de raportare şi a adunării de validare a mărimii creanţelor; s-au obligat creditorii să depună

creanţele sale la Curtea de Apel Economică pînă la adunarea de validare şi să precizeze neîntîrziat

bunurile din masa debitoare asupra cărora deţin un drept prioritar precum şi temeiul acestui drept.

Prin încheierea Curţii de Apel Economice din 30.10.2008, s-a admis cererea de demisie şi

destituire a administratorului C.V., s-a numit în calitate de administrator al insolvabilităţii SA “O”

Gh.C., licenţa seria A MMII nr.027884 din 17.03.2008.

În cadrul derulării procesului de insolvabilitate la SA “O”, reprezentantul a 10 creditori

chirografari a depus contestare asupra hotărîrilor adunării creditorilor SA “O” din 12.11.2009 şi

04.02.2010 şi au solicitat anularea acestor hotărîri cu reexaminarea tabelului creanţelor validate de

Curtea de Apel Economică din 21.01.2010 cu aducerea la poziţia iniţială, conform validării creanţelor

din 11.03.2009.

La rîndul său SA “FCB” în calitate de creditor garantat a depus o cerere privind contestarea

deciziei adunării creditorilor din 04.02.2010, prin care s-a decis de a scoate în mod repetat la licitaţie

imobilul bazei de producere a SA “O” la un preţ de 5.500.000 lei.

Reprezentantul creditorilor chirografari a susţinut integral contestaţia depusă şi solicitînd

anularea hotărîrilor creditorilor SA “O” nr.04/04 din 12.11.2009 şi nr.05/05 din 04.02.2010. Motivul

de bază a constituit faptul că, la data de 27.10.2009 SA “FCB” a depus o cerere de revizuire prin care a

solicitat de a se exclude din tabelul de creanţe a 24 persoane fizice, creditori chirografari, iar

30

administratorul n-a suspendat adunarea dar a petrecut-o. Considerînd că administratorul incorect a

calculat cota-parte a fiecărui creditor, mai mult ca atît nu a fost clar modul de calculare a procentelor.

SA “FCB” a susţinut cererea înaintată, solicitînd anularea parţială a deciziei adunării creditorilor

SA “O” din 04.02.2010, în partea ce ţine de scoaterea la licitaţie a imobilului bazei de producere SA

“O” la un preţ de 5.500.000 lei, preţ ce nu a fost indicat în raportul de evaluare, considerînd că

imobilul dat urmează a fi vîndut conform art.124 al Legii insolvabilităţii, prin licitaţie cu reducere.

Creditorul I.D. a solicitat respingerea ambelor contestaţii cu menţinerea deciziilor primite la

adunările creditorilor SA “O” din 12.11.2009 şi din 04.02.2010, motivînd că nu contravin legislaţiei în

vigoare.

Debitorul a susţinut contestaţia creditorilor chirografari, pe care o consideră întemeiată, poziţia

şi-a întemeiat-o prin faptul că nu a fost clar ce procent i-a revenit fiecărui creditor la adunare şi cu ce

sumă participă la votare, deoarece aceste sume nu coincid cu sumele care au fost validate prin tabela

din 2008.

Prin încheierea Curţii de Apel Economice din 21.04.2010 s-a admis parţial contestaţia celor 10

creditori chirografari şi contestaţia SA “FCB” şi s-a anulat hotărîrea adunării creditorilor din

04.02.2010, prin care s-a dispus scoaterea la licitaţie a imobilului bazei de producere SA “O” la preţul

de 5.5 mil. lei.

La 06.05.2010, creditorul SA “O”, dl. I.D. a declarat recurs împotriva încheierii Curţii de Apel

Economice din 21.04.2010, solicitînd casarea acesteia şi de a lăsa-o în vigoare hotărîrea adunării

creditorilor din 04.02.2010.

La fel la 27.05.2010 au depus recurs şi alţi creditori SA “O”, T.M., R.T., B.L., Ţ.I., M.D., C.A.,

M.S., G.S., B.A., V.M., P.E., împotriva încheierii Curţii de Apel Economice din 21.04.2010, prin care

au solicitat admiterea recursului cu modificarea încheierii din 21.04.2010 cu dispunerea anulării

integrale a hotărîrilor adunărilor creditorilor din 12.11.2009 şi 04.02.2010.

În motivarea recursului înaintat, creditorul dl. I.D. a indicat că, petrecerea adunării creditorilor şi

hotărîrile luate nu încalcă şi nu contravine Legii insolvabilităţii art.69 p.1 şi art.124. Deasemenea

creditorul dl. I.D. a menţionat că, încheierea Curţii de Apel Economice din 21.04.2010, încalcă

interesele creditorilor chirografari în folosul creditorilor garantaţi, care conform art.69 p.1 a Legii

insolvabilităţii nu pot participa la rezolvarea întrebărilor cu privire la preţuri şi termenii vînzării

bunurilor. La vînzarea obiectului cu 5,5 mil. lei - creditorii chirografari primesc numai 69% din

cerinţele lor, iar la preţul de 3,34 mil. lei ei primesc – 32%.

31

Creditori SA “O”, T.M., R.T., B.L., Ţ.I., M.D., C.A., M.S., G.S., B.A., V.M., P.E., în motivarea

recursului lor, au indicat că, motivul depunerii cererii de recurs este faptul că instanţa de fond nu a

elucidat pe deplin toate argumentele care au importanţă pentru soluţionarea contestării depuse de

creditorii chirografari în sensul anulării deciziilor luate de adunarea creditorilor la data de 12.11.2009.

Audiind explicaţiile participanţilor la proces şi examinând argumentele recursurilor în raport cu

actele cauzei, Colegiul economic al Curţii Supreme de Justiţie conchide că recursul declarat de

recurenţii T.M., R.T., B.L., Ţ.I., M.D., C.A., M.S., G.S., B.A., V.M., P.E. urmează a fi admis; urmează

a fi respinse contestaţiile depuse de SA “FCB” şi creditorii chirografari, recursul înaintat de creditorul

I.D. la fel urmează a fi respinsă, cu restituirea cauzei în Curtea de Apel Economică pentru prelungirea

procedurii insolvabilităţii.

În conformitate cu art.427 lit.b) CPC RM, instanţa de recurs, după ce judecă recursul împotriva

încheierii, este în drept să admită recursul şi să caseze integral sau parţial încheierea primei instanţe,

restituind pricina spre rejudecare în primă instanţă.

În acest sens, Colegiul atenţionează, că problema indicată cere de la instanţa de judecată la

adoptarea soluţiei studierea minuţioasă a situaţiei de drept, dar şi acelei de fapt supuse examinării în

cadrul şedinţei.

Astfel, instanţa de recurs constată, că procesele – verbale ale adunărilor creditorilor din

12.11.2009 şi 04.02.2010, nu au fost semnate de Preşedintele Adunării Creditorilor SA “O” – dl. M.S.

şi M.S. şi ca acte juridice nu există, respectiv neproducînd nici un efect juridic.

Reeşind din aceasta Colegiul Economic, consideră că condiţiile de valabilitate ale actului juridic

conform art.199 alin (1) CC RM, consimţămîntul este manifestarea, exteriorizată, de voinţă a persoanei

de a încheia un act juridic şi art.201 CC RM, actul juridic se consideră neîncheiat în cazul în care

esenţa consimţămîntului nu poate fi determinată cu certitudine nici din exprimarea exteriorizată şi nici

din alte circumstanţe ale încheierii sale.

Din materialele cauzei rezultă că instanţa de fond neîntemeiat a admis parţial contestaţia celor 10

creditori chirografari şi contestaţia SA “FCB” şi a anulat hotărîrea adunării creditorilor din 04.02.2010

prin care s-a dispus scoaterea la licitaţie a imobilului bazei de producere SA “O” la preţul de 5.5 mil.

lei, urmînd să dea o apreciere legală procesului – verbal al adunării creditorilor care nefiind semnat de

preşedintele adunării nu produce efecte juridice.

Din considerentele menţionate, Colegiul Economic conchide, că instanţa de fond eronat a

constatat circumstanţele ce au importanţă pentru aplicarea corectă a normelor de drept materiale şi

32

procesuale, care reglementează raporturile stabilite între părţi pentru justa soluţionare a pricinii în fond,

motiv pentru care apreciază încheierea Curţii de Apel Economice din 21.04.2010 ca fiind una

prematură. În situaţia dată administratorul urmează din nou să convoace adunarea creditorilor cu

perfectarea documentelor necesare în stricta conformitate cu legislaţia în vigoare inclusiv cu legea

insolvabilităţii care reglementează procedurile respective.

Soluție: Actul juridic se consideră neîncheiat în cazul în care esenţa consimţămîntului nu poate fi

determinată cu certitudine nici din exprimarea exteriorizată şi nici din alte circumstanţe ale încheierii

sale.

33

3. Concluzii

Prin tema investigată ne-am propuns să reflectăm anume acele condiţii de valabilitate care

trebuie să fie respectate la încheierea actelor juridice civile, pentru producerea efectelor juridice dorite.

Am încercat demonstrarea necesităţii fiecărei condiţii de valabilitate în parte, precum şi situaţiile create

în cazul lipsei uneia din ele, şi anume ce consecinţe juridice intervin.

Cercetarea în cauză permite de a face anumite concluzii privind condiţiile de valabilitate a actului

juridic civil şi de a determina gradul necesităţii acestora în viaţa de zi cu zi.

Dintre concluziile principale formulate în urma investigaţiilor, consider că trebuie evidențiate

următoarele:

1. Actele juridice civile – acele acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte

juridice, sunt variate în cadrul societăţii şi sunt în dependenţă de voinţa omului . Actul juridic civil în

literatura de specialitate este definit în diferite modalităţi, un lucru este cert că toţi specialiştii

menţionează anumite elemente definitorii, cum ar fi: actul juridic reprezintă rezultatul unei hotărâri

lăuntrice, rezultatul unui proces volitiv, actul juridic având un scop al exprimării manifestării de voinţă

şi nu în ultimul rând orice act juridic urmăreşte producerea unor efecte juridice ce privesc naşterea,

modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile concrete.

2. Condiţiile de valabilitatea ale actelor juridice civile în literatura de specialitate sunt

caracterizate destul de aprofundat, fiecare autor aducând o serie de precizări şi afirmând importanţa

fiecărei condiţii în parte. Printre condiţiile de valabilitate ale actului juridic civil sunt:

1. corespunderea actului juridic prevederilor legii, ordinii publice şi bunelor moravuri;

2. capacitatea persoanei de a încheia actul juridic;

3. consimţământul valabil al persoanei sau al persoanelor de a încheia acte juridice civile;

4. obiectul actului juridic de a fi determinat, determinabil şi licit;

5. cauză corespunzătoare legii şi ordinii publice şi bunurilor moravuri;

6. forma actului juridic civil.

3. În urma examinării problemei date, am dedus uşor că aceste condiţii de valabilitate sunt

clasificate în subcategorii pentru o analiza mai amplă. Astfel importanţa clasificării condiţiilor de

valabilitate denotă nu doar ordinul teoretic ci şi cel practic, pentru o implementare mai uşoară în plan

social. Criteriile folosite pentru clasificarea condiţiilor actului juridic civil sunt de cea mai mare

importanţă, întrucât de încadrarea unei condiţii într-o categorie sau alta depinde regimul juridic ce i se

atribuie.

34

4. Părţile ce încheie actele juridice civile îşi pot exprima în orice mod consimţământul, iar

dovada consimţământului poate fi orice mijloc de probă, de aceea instanţa recunoaşte valabilitatea

actelor juridice încheiate oral şi impun executarea lor. Excepţie fac actele solemne şi reale care

necesită respectarea anumitor formalităţi pentru a fi socotite valabile şi pentru a produce efectele

juridice dorite. Pentru a fi valabil, consimţământul la rândul său trebuie să întrunească o serie de

condiţii, să emane de la o persoană cu discernământ, să fie exteriorizat, să fie exprimat cu intenţia de a

produce efecte juridice şi nu în ultimul rând să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ. Modul de

formare a voinţei juridice, momentul întâlnirii voinţei interne şi celei exteriorizate este destul de

controversată, fiind analizate două opinii, prima acordând întâietate celei interne, alta acordând

întâietate celei exteriorizate.

5. Analizând fiecare condiţie în aparte am observat necesitatea fiecăreia, astfel capacitatea

părţilor implicate ocupă un loc deosebit în formarea actelor juridice civile. Calitatea de parte o poate

avea orice persona fizică şi juridică cu excepţia cazurilor de incapacitate juridică. Însuşirea de a face

acte juridice valabile, aptitudinea generală a persoanelor de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma

obligaţii este condiţia de bază pentru ca o parte să poată încheia actele juridice dorite. Corecta

înţelegere a principiului capacităţii presupune şi următoarea subliniere: capacitatea este o stare de drept –

de iure – (adică „aşa cum o vede legea”), spre deosebire de discernământ, care este o stare de fapt – de

facto – putând exista izolat. Incapacităţile la rândul său pot fi generale şi speciale, stabilite legal sau de

instanţa de judecată.

6. Consimţământul părţilor capabile trebuie să se refere la un obiect cert licit. Prin obiect al actului

juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel act juridic civil, respectiv acţiunile sau

inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute. Unii autori consideră că numai

bunurile materiale pot constitui obiect al actului juridic, şi că actele ce nu se referă la un obiect

material nu pot da naştere la raporturi juridice materiale. Un lucru este cert că toţi autorii se aliniază

idee că orice obiect al actului juridic trebuie să existe, să fie posibil, să fie în circuitul civil şi să fie

determinat sau determinabil.

7. Cauza actului juridic, o altă condiţie esenţială de valabilitate îşi impune necesitatea

respectării, astfel absenţa cauzei poate afecta existenţa actului juridic civil. Orice obligaţie asumată de

către o persoană presupune un scop; nu se poate concepe ca o persoană să se oblige fără a urmări realizarea

unui scop. Cauza actului juridic, în concluzie trebuie să respecte anumite cerinţe, să existe, să fie reală

şi licită.

35

8. Valabilitatea actului juridic civil depinde şi de respectarea formei, însă atunci când acest

lucru este prevăzut de lege, iar în cazurile în care legea nu obligă respectarea numitor cerinţe de

formă, forma actului juridic civil nu se consideră o condiţie de valabilitate, ci doar o probă a

existenţei lui sau un factor care determină opozabilitatea lui faţă de terţi. Forma actului juridic se

subdivide în forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil, forma cerută pentru probarea

actului şi forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi.

9. Ca o generalizare, poate fi lesne dedus din textul lucrării că fiecare condiţie de valabilitate

trebuie respectată şi nerespectarea acestora duce fie la nulitatea absolută, fie la nulitatea relativă a

actului juridic civil. În diferite cazuri nerespectarea unei şi aceleaşi condiţii poate duce la consecinţe

diferite. Astfel, lipsa unei condiţii de fond sau a unei condiţii esenţiale, atrage nulitatea actului juridic,

în timp ce nerespectarea unei condiţii neesenţiale sau de eficacitate implică inopozabilitatea faţă de

terţi a efectelor actului juridic încheiat.

E bine ştiut faptul că societatea noastră este protejată prin lege, şi de aceea toate acţiunile umane

sunt conforme legii. Reieşind din cele expuse aş pute recomanda ca condiţia corespunderii actului

juridic civil legii, ordinii publice şi bunurilor moravuri să fie inclusă de rând cu celelalte condiţii în

capitolul ce se referă la condiţiile de valabilitate ale actului juridic al Codului Civil şi nu capitolul

denumit Nulitatea actului juridic, deoarece ar fi mult mai uşor de a înţelege şi însemnătatea aceste

condiţii.

La fel e şi în cazul capacităţii juridice a persoanei, acest lucru fiind menţionat la caracteristica

persoanei fizice şi juridice şi nimic menţionat la condiţiile de valabilitate a actului juridic civil.

Prezentul studiu dedicat totalmente condiţiilor de valabilitatea a actului juridic civil impune

cunoaşterea fiecărei condiţii în parte şi modul lor de formare precum şi cerinţele înaintate spre

respectare pentru a fi socotite valabile.

În urma celor expuse aş încerca sa atenţionez faptul că pentru încheierea actelor juridice

civile, indiferent la ce fac ele referire, trebuie să se respecte condiţiile de valabilitate, acestea fiind

aşa-numitele garanții a valabilităţii actelor juridice civile, şi anume ele permit ca un act sau altul să fie

capabil de a produce efectele juridice dorite de părţi.

Pe măsura ce societate avansează în timp şi cerinţele acesteai se măresc considerabil, oamenii sunt

nevoiţi de a intra în contact unii cu alţii, încheind acte juridice civile, anume de aceea şi s-a simţi

nevoia cercetării şi expunerii condiţiilor de valabilitate a actului juridic civil.

36