PROIECTUL DE UNITATE EUROPEANĂ AL LUI CAROL CEL MARE

1. O nouă ideologie imperială

La sfârşitul secolului VIII, prin cucerirea unor teritorii întinse din Galia, Italia,

Germania, Panonia, Carol ajunsese stăpân peste un conglomerat de popoare. De aceea a

trebuit să rezolve probleme legate de apărare şi organizare (de exemplu mărcile). Dar

consolidarea stăpânirii avea nevoie de un suport ideologic puternic: restaurarea

imperială. În practică, Carol conducea deja un imperiu, rezultat prin cuceriri, conform lui

Henri Pirenne, astfel încât ar fi trebuit să poarte şi un titlu adecvat.

Dar exista un imperiu- în Răsărit, cu care raporturile erau iniţial bune. S-a vorbit

chiar de o alianţă matrimonială, între fiica lui Carol, Rotruda şi fiul Irinei, Constantin VI.

În anul 781 eunucul Elissaios a venit la Bizanţ pentru a o învăţa pe principesă greaca şi

pentru a o pregăti pentru o viaţă nouă, iar Paul Diaconul, de curând la curte, preda greaca

în anturajul şi la cererea lui Carol. Dar logodna s-a rupt în anul 787, când Carol a refuzat

s-o mai lase pe Rotruda să plece în Bizanţ. De ce s-a anulat acest proiect matrimonial cu

mare semnificaţie politică? Răspunsurile istoricilor înclină spre divergenţele teritoriale

pentru Italia ( Carol tocmai cucerise ducatul de Benevent) şi din cauza controverselor

teologice din Orient, după criza iconoclastă începută sub Leon III, în anii 714-741.

Sinodul ecumenic de la Niceea ( 787) tocmai apărase venerarea icoanelor, dar Carol a

decis să ofere propriul răspuns în acest sens. Deşi concluziile conciliului au fost acceptate

în Occident, chiar au participat la lucrări şi reprezentanţi ai papei, Carol le-a respins,

nemulţumit de intervenţia împărătesei şi a ordonat consilierilor săi, lui Teodulf de

Orléans în primul rând, să pregătească concluzii proprii vizavi de problema iconoclastă.

Aşa au rezultat cunoscutele Libri Carolini (790), operă teologică originală, operă a

episcopilor franci, dar pusă sub numele lui Carol cel Mare, care s-au aflat în atenţia

participanţilor la Conciliul de la Franckfurt (794), unde s-au condamnat concluziile

formulate la Conciliul de la Niceea. Din punct de vedere teologic, Libri Carolini

susţineau că atât distrugerea icoanelor, cât şi venerarea lor exagerată ar fi o greşeală.

După părerea bizantinologului Ostrogorski, această poziţie faţă de icoane ar fi fost

inspirată din lucrările papei Grigore cel Mare. Însă cea mai importantă concluzie a

conciliului a fost una de natură politică: episcopii adunaţi la Franckfurt au socotit că

deciziile de la Niceea sunt nule, deoarece sinodul fusese prezidat de o femeie (Irina), ceea

ce contrazicea doctrina creştină: „nu permiteţi femeilor nici să-i înveţe, nici să-i conducă

pe bărbaţi”- (Sf.Pavel).

În mod special două evenimente au permis ascensiunea lui Carol spre titlul

imperial:

1. instalarea noului papă, Leon III (795-816), la moartea lui Hadrian I. Era un

personaj de origine modestă, contestat de aristocraţie. De aceea, avea nevoie de protecţia

lui Carol: i-a trimis suveranuluui decretul care confirma alegerea sa, cheile Sf.Petru şi

stindardul Romei. Când în anul 799 adversarii papei i-au adus grave acuzaţii moarale-

adulterium et periurium - şi l-au atacat în timpul unei ceremonii, Leon s-a refugiat la

Paderborn, în Saxonia, la curtea lui Carol cel Mare.

2. revoluţia de palat din Constantinopol şi înlăturarea lui Constantin VI de către

mama sa Irina (797); astfel, s-a născut ideea că dacă în Orient puterea aparţine unei

femei, practic funcţia de basileu era vacantă.

În preajma anului 800 concepţia de Renovatio Imperii cuprinsese în Occident două

medii distincte:

-cel papal, care după anul 797, conform principiului de translatio imperii propunea

transferul autorităţii imperiale în Occident. Dovadă- simbolisitca mozaicului din palatul

Lateran (798) în care: pe de o parte era reprezentat Isus dând cheile papei Silvestru şi lui

Constantin cel Mare stindardul, iar pe de altă parte era reprezentat Sf.Petru dând

palliumul lui Leon III şi stindardul lui Carol (simbolurile autorităţii temporale şi

spirituale). Deci, Carol era văzut ca un nou Constantin, iar restaurarea imperială trebuia

condusă de papă, ca reprezentant al Sf.Petru.

-cel al intelectualilor de la curtea lui Carol, care au difuzat propria lor convingere,

independent de cea a papei. Acest anturaj cultivat a avut conştiinţa clară că o creştere

politică şi teritorială a regatului îl plasa pe titular deasupra altor conducători. Alcuin îl

numea pe Carol- David şi îi expunea deja în anul 799 teoria sa despre cele 3 puteri din

lume: cea apostolică a papei, cea imperială-a Bizanţului şi cea regală, pe care Isus i-a

oferit-o lui Carol.

Deja înainte de anul 800 cancelaria lui Carol utiliza apelative rezervate în mod

tradiţional basileului (serenissimus) şi introducea în diplome- monograma şi sigiliul-

elemente rezervate uzului imperial.

A mai fost nevoie de implicarea intelectualilor în proiectarea ideologiei imperiale

fiindcă în limba francă exista un singur termen= conducător, şi pentru rege şi pentru

împărat; doar învăţaţii puteau explica diferenţa între rex şi imperator, perceptibilă doar în

latină.

Să mai amintim şi felul în care Carol a gândit simbolistica palatului de la Aachen

(798), ce trebuia să concureze Roma şi Constantinopolul. Un complex rezidenţial, în care

sala tronului şi capela erau cele mai importante încăperi. Arhitectul, Odon de Metz, s-a

inspirat din tratatul lui Vitruvius, s-a sfătuit cu Paul Diaconul ce cunoştea arhitectura

bizantină. Aachen, oraşul imperial era o nouă Romă, un alt Constantinopol. Va deveni

reşedinţa preferată a lui Carol, locul de unde acesta promulga capitularii, unde se

întruneau sinoade, de unde plecau misii dominici etc.

2. Încoronarea imperială

Cum s-a realizat practic încoronarea imperială?

În primăvara anului 799 papa Leon III a sosit la Paderborn. Sfătuit de Alcuin, Carol

a ordonat o anchetă vizavi de acuzaţiile ce i s-au adus papei. Acesta a fost însoţit pe

drumul de reîntoarcere la Roma de comisarii însărcinaţi de Carol cu investigaţiile ( 2

arhiepiscopi, 5 episcopi, 3 comiţi). Aceştia au derulat o anchetă îndelungată, despre care

Alcuin a primit informaţii în mod constant, pe care le-a transmis lui Carol. În final,

comisia a dat o sentinţă favorabilă papei, găsit nevinovat, reinstalat în funcţie. Decizia şi

medierea conflictului făcută de trimişii lui Carol au sugerat imaginea lui Carol, de

protector al Romei.

În noiembrie 800 Carol a sosit la Roma, după ce a încheiat conflictul cu saxonii. A

fost întâmpinat de papă la Nomento, la 2 mile de Roma. La 1 decembrie Carol a deschis o

adumare a arhiepiscopilor, episcopilor, abaţilor şi reprezentanţilor aristocraţiei, ce trebuia

să clarifice acuzaţiile ce i s-au adus papei. Dar nu s-a găsit nici un acuzator sau martor

care să aducă probe concrete pentru vinovăţia papei. Pe de o parte, episcopii franci

ţinuseră seama de sfatul lui Alcuin, rămas la Tours, că papa nu putea fi judecat, el fiind

„în fruntea tuturor Bisericilor lui Dumnezeu, deoarece noi înşine suntem judecaţi de El şi

de reprezentatul Lui pe pământ”.

Pe de altă parte, şi Carol a fost consiliat de clerici că în calitatea lui de rege şi

patriciu al Romanilor nu-l poate judeca pe papă.

La finalul celor 3 săptămâni de dezbateri soluţia a fost ca Leon III să se supună unui

jurământ de nevinovăţie ( 23 decembrie). Drept urmare, vechii duşmani ai papei au fost

acuzaţi de lezmajestate şi condamnaţi la moarte; ei au fost salvaţi de intervenţia papei,

prin care pedeapsa capitală s-a comutat cu exilul.

Episodul care a urmat a fost catalogat de istorici ca fiind cel mai important din

biografia lui Carol; după părerea lui Ostrogorski a avut o importanţă la fel de mare în

plan politic ca şi schisma din 1054 în plan religios. Prezent în basilica Sf. Petru pentru

slujba de Crăciun, la 25 decembrie 800, Leon III ar fi vrut să şteargă umilinţa la care a

fost recent supus prin procesul tocmai încheiat şi l-a încoronat pe Carol ca împărat.

Ceremonialul de încoronare a fost inspirat după cel din Bizanţ, dar cu o modificare:

în timp ce în Bizanţ viitorul împărat era aclamat de popor şi de armată, abia apoi

încoronat de patriarh, la Roma papa Leon III a săvârşit mai întâi încoronarea, apoi doar

Carol a fost aclamat de popor. De ce această voită inversare din ceremonial? Fiindcă

Leon a vrut să demonstreze că el şi nu poporul l-a făcut împărat. În evul mediu

semnificaţia gestului este foarte mare, într-o epocă dominată mai ales de oralitate, de aici

în simbolistica vremii-semnificaţia mâinii= putere, conform dreptuluir roman, cu funcţia

de a transmite, a lua sau recunoaşte puterea. Ungerea şi încoronarea sunt esenţa ritului

încoronării, de aceea din sec.IX ceremonialul se fixează şi în scris, insistând asupa

etapelor gesturilor. Primul text de acest fel care ni s-a păstrat a fost se pare compus de

episcopul de Reims, Hincmar pentru încoronarea lui Carol cel Pleşuv (869), nepotul lui

Carol cel Mare.

Încoronarea lui Carol cel Mare rămâne un subiect controversat în istoriografie, încă

din momentul în care ni se sugerează că cei doi protagonişti principali au perceput actul

diferit:

-papa ar fi vrut să marcheze superioritatea puterii spirituale asupra celei temporale;

în evul mediu, papii vor aminti mereu că încoronarea ca împărat trebuia săvârşită la

Roma. Această atitudine era de fapt o aplicare practică a teoriei lui Gelasius despre

diferenţa dintre auctoritas şi potestas: „de aici tragem acum cu bunăvoinţă concluzia că

nimeni, niciodată, nu va avea dreptul să se înalţe deasupra primatului acelui om pe care

însuşi cuvântul lui Cristos l-a aşezat deasupra tuturor oamenilor şi pe care însăşi

venerabila Biserică l-a recunoscut cu credinţă drept primat al ei...”

Papa ar fi fost deci cel care a îndeplinit translatio Imperii. Dar Liber pontificalis

remarcă şi bogatele daruri oferite, în schimb, de către Carol bisericii din Roma, aur,

argint şi pietre preţioase;

-Carol, conform biografului său, Eginhard, ar fi fost nemulţumit de procedura papei

şi „ar fi renunţat să intre în biserică în acea zi dacă ar fi ştiut intenţia pontifului”. Ar fi

dorit un imperiu franco-apusean, nu un imperiu „prin graţia Romei”. Poate de aceea,

Carol a fost deosebit de atent la consecinţele politice ce puteau decurge din acest

ceremonial, astfel că în 813 Ludovic a fost încoronat la Aachen, nu la Roma, a

îngenuncheat în faţa tatălui, nu a papei. Dar poate fi vorba şi de o figură de stil a

cronicarului Eginhard, care să fi preluat din opera lui Suetonius, modelul său literar,

imaginea modestiei lui Carrol.

Mulţi istorici consideră şi că încoronarea ar fi fost pregătită încă din 799 la

Paderborn, sub îndrumarea unui mare intelectual, Alcuin, iar pentru papa Leon III era

văzută încă de atunci ca o modalitate de a-şi consolida autoritatea.

Dincolo de aceste reacţii diferite, importantă este şi atitudinea ulterioară a lui Carol,

una clar imperială:

-a emis diplome cu noul titlu: „Carol, serenisimus Augustus, încoronat de

Dumnezeu, mare şi pacificator împărat, guvernând Imperiul roman şi prin graţia lui

Dumnezeu rege al francilor şi longobarzilor”;

-s-a reprezentat pe monezi ca şi Constantin, în postură imperială, încununat cu lauri;

-pe sigiliu a inclus imaginea porţilor Romei şi inscripţia Renovatio Romanii

Imperii= un imperiu romnan, reînnoit prin pecetea creştinismului. Dar capitala nu era la

Roma, ci la Aachen, iar imperiul are această pecete francă, germanică. Carol rămâne un

franc, după cum francii au cucerit Occidentul, iar la baza acestei cuceriri militare stă

fondarea noului imepriu.

Cum au privit bizantinii noua situaţie? La început încoronarea lui Carol, un barbar,

li s-a părut scandaloasă. Cronicarul bizantin Teofan parodiase evenimentul, afirmând că

papa l-a uns pe Carol cu mir „din cap până în picioare”, adăugând că „ de atunci Roma se

află sub conducerea barbarilor”.

Dar pacea trebuia menţinută, bizantinii având de înfruntat mai ales atacurile

bulgare, de aceea s-a vorbit în anul 802 chiar de proiectul unei alianţe matrimoniale între

Carol şi Irina. Proiectul a fost anulat în momentul în care aristocraţii bizantini o

înlocuiesc pe Irina cu Nicephor I (şi astfel se redeschide conflictul franco -bizantin, prin

lupte în zona de graniţă din Italia şi Dalmaţia, Carol ocupând chiar Veneţia între anii 806-

812).

Noul împărat Mihail I a acceptat pacea, presat şi de luptele cu bulgarii: în schimbul

retrocedării Veneţiei, el a recunoscut noul imperiu din Occident. În anul 812 solii

bizantini au venit cu daruri la Aachen şi l-au aclamat pe Carol „imperator et basileus”.

Dar puteau exista două Imperii? Da, potrivit modelului roman din antichitate, cu

toate că în viitor basileii vor mai şicana această soluţie: în anul 827 basileul Mihail II i se

adresează lui Ludovic cel Pios „dragul nostru frate Ludovic, gloriosul rege al francilor şi

longobarzilor, de care e numit imperator”;

-în anul 871 strănepotul lui Carol, Ludovic II a primit de la basileu o scrisoare în

care i se aminteşte că „imperiul este unul singur”.

Împărat, protector al creştinătăţii, cum au evoluat raporturile cu puterea ecleziastică

după încoronare? Carol a respectat regatul pontifical din Italia, conform Donaţiei lui

Constantin. Dar nici nu se pot ierarhiza în epocă clar cele două puteri: supremaţia

pontificală primea şi o bază teritorială, iar pe de altă parte prin încoronare calităţi

sacerdotale pentru Carol; Carol nu s-a considerat un sacedot în adevăratul înţeles al

cuvântului, dar a intervenit în problemele bisericii, numind episcopi, convocând concilii,

foarte pătruns de caracterul sacru al funcţiilor sale; preluase astfel o tradiţie din vremea

lui Constantin, când împăratul- alesul lui Dumnezeu, avea suveranitatea deplină asupra

tuturor problemelor.

3. Organizarea imperiului Carolingian

Din anul 800 există două Imperii: vechiul Imperiu bizantin, care nu mai are decât

câteva baze teritoriale în Italia; noul imperiu Carolingian, de structură romano-germană

şi care grupează o mare parte a Occidentului, apărând ca primă formă a Europei.

Contemporanii remarcă cum Europa era o realitate în curs de formare; poetul care a

relatat întâlnirea de la Paderborn dintre papă şi Carol îl numeşte pe acesta „farul Europei,

ce împrăştie o lumină mai strălucitoare decât soarele!”

Dar cum a guvernat Carol Imperiul? A reuşit să-i ofere o unitate interioară? S-a

lovit de nişte limite?

S-a vorbit pe bună dreptate despre o renaştere politică, culturală, religioasă

(C.Vincent), ce pune bazele unei civilizaţii comune în Occident.

A.Instituţiile centrale:

a.Împăratul are deplină autoritate în plan politic, judiciar, legislativ, militar.

Modelul poate fi cel al basileului creştin, cu care Carol se poate compara atunci când

decide în politica şcolară, în cea economică, când conduce Biserica. Carol este „un nou

Constantin”. Dar pe de altă parte, puterea sa nu este una despotică ca în Bizanţ. El

păstrează contactul cu supuşii, care sunt consultaţi în legătură cu conţinutul faimoaselor

capitularii, dar preia trăsături şi din tradiţia veche a francilor, de exemplu dreptul de ban

(bannus), care semnifica dreptul de comandă, de a deţine întreaga putere militară şi

juridică. Noutatea constă în puterea sa legislativă, care apare ca o moştenire∕ preluare din

modelul imperial roman.

Jurământul de fidelitate cerut de la supuşi avea o mare valoare politică, într-o

societate conştientă de puterea sacrului (se jura pe Evanghelie, pe relicve). Dar după mai

multe trădări, Carol a decis să impună jurământul tuturor oamenilor liberi din regat. Nu

era o noutate, dar practica decăzuse între timp. Din anul 789 a fost supravegheată

depunerea sa de către missi dominici, pentru toţi francii care au împlinit vârsta de 12 ani.

Dar neexistând o formă de înregistrare a acestui jurământ s-au putut face foarte multe

derogări.

În anul 792 s-a organizat un complot împotriva lui Carol, condus de către fiul lui

Carol, Pepin cel Cocoşat; sunt judecaţi conspiratorii, care neagă a fi vinovaţi de sperjur,

susţinând că nu au depus nici un jurământ faţă de rege. De aceea, Carol a ordonat

reînnoirea acestuia. S-au păstrat instrucţiunile formulate de acesta (793)= un act

impresionant al administraţiei carolingiene. Sub controlul missi-lor, a fost supravegheat

jurământul personal al episcopilor, abaţilor, conţilor, al altor demnitari laici şi

ecleziastici. Apoi orice comite trebuia să organizeze jurământul locuitorilor din comitat,

de la 12 ani în sus. Jurământul a fost reînnoit în anul 802 după încoronarea imperială, iar

ultima oară în anul 811.

b.Palatium

În absenţa unei capitale unice, palatul devenea principalul instrument de guvernare,

în serviciul regelui/împăratului.

Era format dintr-un complex de colaboratori personali ai suveranului, aşa numiţii

palatini.

Această instituţie exista şi sub Merovingieni, dar Carol a încercat o regrupare de

funcţii. Mai importanţi au fost:

-arhicapelanul- care conducea personalul ecleziastic din regat, îl reprezenta pe papă

în regat, îi expunea împăratului problemele ecleziastice cele mai grave, rezolva disputele

din interiorul clerului, conducea şcoala palatină. Se cunosc numele celor ce au ocupat

această funcţie: Fulrad, abate de Saint Denis- până în anul 784, apoi Angilram- episcop

de Metz, care a murit în luptele cu avarii din 791, în fine Hildeband- episcop de Köln,

semnatar al testamentului lui Carol.

Era deci maxima autoritate religioasă din regat, cu care Carol se sfătuia în toate

treburile de ierarhie sau disciplină ecleziastică.

Acesta era înconjurat de un grup de capelani, cei care oficiau zilnic o liturghie în

prezenţa regelui şi care erau cei mai serioşi candidaţi când se punea problema alegerii

unui nou episcop. Oficiau în capela= paraclisul ce păstra mantia (cappa) Sf.Martin,

protectorul Galliei.

-cancelarul era tot un ecleziastic care în treburile religioase îi era subordonat

arhicapelanului. Avea rolul de a redacta actele legislative, scrisorile regelui, de a

supraveghea arhivele, de a face publice actele regatului. Puterea lui creşte în paralel cu

creşterea activităţii legislative a imperiului. Era ajutat de notari ( adică cei care verificau

şi datau actele) şi de scribi ( cei care copiau actele). Cu toţii erau ecleziastici.

-comes Palatii (comitele Palatului) al cărui rol a crescut după dispariţia

majordomului. El are jurisdicţie proprie, ce îi permitea să judece cauze civile; era şi şeful

administraţiei, care supraveghează activitatea comiţilor.

Alte persoane din componenţa palatului erau: camerarul- custodele tezaurului,

seneşalul- aproviziona Palatul, paharnicul, conetabilul- care se ocupa de herghelia

regală.

Cu toţii erau oameni de încredere ai regelui, care puteau primi şi misiuni politice- ca

ambasadori- sau puteau fi comandanţi militari, la nevoie.

c.Missi dominici

A fost o instituţie ce existase şi anterior, dar funcţionase sporadic şi intermitent.

Carol le reglementează activitatea, încercând prin ei o centralizare administrativă.

Organizarea lor a fost definitivată prin capitularul din anul 802: trebuiau să fie aleşi

anual de către împărat dintre cei bogaţi, pentru a nu fi corupţi. Erau trimişi câte 2 sau câte

4 în circumscripţii (missatica) ce grupau 6-10 comitate. Un missus ecleziastic

(arhiepiscop sau abate) era trimis împreună cu un missus laic (comite sau duce), pentru a-

i putea supraveghea atât pe laici, cât şi pe ecleziastici. Ei formau o singură „persoană

morală”, trebuind să ia deciziile de comun acord. Fiecare pereche trebuia să facă 4

călătorii pe an în missatica.

Ei erau reprezentanţii împăratului în teritoriu. Puterea lor nu era limitată decât de

capitula missorum: concret, în fiecare localitate aveau întâlniri cu populaţia, cerând

jurământ de fidelitate, „publicând” capitularii, ascultând plângerile împotriva

funcţionarilor, ascultând denunţuri; desfăşurau şi o muncă administrativă: anchetau

strângerea impozitelor, circulaţia monedelor false, administraţia bisericilor. Puteau judeca

procese, puteau revoca pe funcţionarii vinovaţi. De asemenea, aveau şi o misiune

religioasă: verificau dacă preoţii cunosc liturghia, dacă fac acte de caritate etc. La

reîntoarcerea din misiune, întocmeau un raport împăratului.

d. Adunările reprezentative

Acestea au devenit în timpul lui Carol instituţii centrale.

Se convocau 2 adunări reprezentative pe an:

-în octombrie, unde participă principalii consilieri şi „seniores”. Era o adunare

restrânsă, în care se discutau probleme politice, administrative şi militare, din anul care

va urma;

- în mai se convoca aşa numita „placitum generale” la care participă

aristocraţii laici şi ecleziastici, chiar şi funcţionarii mai puţin importanţi şi „vassali

Regis”. De obicei, se delibera în două grupuri (laici şi ecleziastici). Împăratul nu lua

parte, dar deciziile sale erau supuse aprobării. Se discutau: probleme legate de război,

textele capitulariilor, probleme politice (comploturi). Deciziile finale luate îi erau

prezentate lui Carol, care nu era obligat să le şi accepte, păstrându-şi suveranitatea.

- Din punctul de vedere al capitulariilor prezentate, consensul adunării era

obligatoriu; nu era un vot ci recunoaşterea faptului că acel capitular era conform

uzanţelor de drept.

- Această adunare din mai o continua pe cea de la începuturile regalităţii

france, ce se ţinea la Calendele lui Marte; modificarea lunii şi stabilirea lunii mai s-a

făcut fiindcă armata se baza mai ales pe cavalerie şi care cu boi care trebuiau hrăniţi, în

condiţii mult mai bune în această lună din an.

- O importantă modificare a apărut în timpul urmaşilor lui Carol. Aristocraţia

a cunoscut o creştere a puterii, iar suveranul era obligat să accepte părerea adunării.

Astfel, capitulariile deveneau rezultatul discuţiilor dintre suveran şi placitum şi nu mai

era vorba de decizii imperiale, acceptate de aristocraţi. În anul 830 împăratul promite să

nu decidă nimic fără consensul placitumului= un pact constituţional, iar suveranitatea ia

un aspect contractual.

B. Instituţiile locale

a. Comitele rămâne reprezentantul regelui în teritoriu, iar imperiul Carolingian

avea aproximativ 300 de comitate. El avea rolul de a menţine ordinea publică, de a

percepe taxe, de a împărţi dreptatea, de a convoca armata în caz de nevoie. Dar nu era un

stăpân al teritoriului, ci delegatul regelui, care îl putea oricând înlocui. Funcţia putea fi

păstrată pe viaţă, chiar transmisă moştenire, dacă aceştia îşi păstrau fidelitatea faţă de

rege. Comiţii nu erau retribuiţi, dar erau răsplătiţi de rege cu pământuri (beneficio

comitate), la care se mai adăugau şi o treime din amenzile încasate.

Erau aleşi în mod liber de către rege, dar treptat lumea aceasta se restrânge la

vechile familii aristocratice france, tineri educaţi la curte etc.

Cum fiecare comite era ajutat de un grup de 10-12 persoane, se ajungea la

aproximativ 3000 de funcţionari în serviciul puterii centrale.

b. Marchizii erau conducători ai mărcilor, înfiinţate în regiunile de frontieră, mai

ales unde graniţele creştine se învecinau cu cele păgâne. Au fost aşadar zone de protecţie

militară ale imperiului ( de exemplu marca Spaniei, marca avară, marca daneză).

Mărcile erau unităţi teritoriale mai mari decât comitatele (ex. marca Spaniei

cuprindea 10 comitate). S-au format aşadar, fie prin regruparea câtorva comitate, fie prin

alipirea unui teritoriu nou cucerit, fie prin unirea unui vechi comitat cu un teritoriu nou

cucerit.

Marchizii erau în primul rând comandanţi militari. La origine, marchizii provin din

rândul comiţilor, îşi păstrează vechile atribuţii, dar rolul militar devine unul mult mai

mare ( spre exemplu puteau convoca trupe fără a mai aştepta ordinul imperial, din proprie

iniţiativă, şi puteau lua măsuri de apărare necesare).

c. Ducii erau amplasaţi în teritoriile recent cucerite, cărora Carol le-a lăsat o mai

mare autonomie. Din punct de vedere naţional, vorbim de ducatul Bavariei, Bretagnei etc.

Rolul lor a fost unul în creştere după anul 850, când sunt create şi noi ducate în

regiunile vulnerabile ( Maine, Flandra etc.).

În concluzie, se poate observa că prin organizarea gândită pentru imperiul său,

Carol a avut în vedere găsirea acelor elemente care pot constitui elemente de unitate

internă ( ex. elaborarea şi comunicarea capitulariilor, stabilirea de missi dominici,

asumarea întregului control asupra imperiului prin funcţiile imperiale etc.).

Organizarea imperiului este şi rezultatul trecerii de la concepţia francă despre stat

( unde puterea este rezultatul alianţei dintre nobilime şi rege, întărită de jurămintele de

fidelitate şi de războaiele de cucerire), la cea romană ( sub Ludovic cel Pios), când se

reiterează ideea de respublica ( de bun public), în formă creştină însă, împăratul veghind

asupra Bisericii şi justiţiei.

Au existat însă şi obstacole serioase în calea unităţii imperiale, între care amintim:

-întinderea imperiului- greu de supravegheat;

-diversitatea lingvistică- o lingua romana (în Aquitania), diferite dialecte germanice

(saxonă, bavareză), limba francă de la curte etc., a impus ca toţi funcţionarii să fie

bilingvi sau chiar trilingvi.

-diversitatea legislativă- personalitatea legilor a fost un principiu pe care şi Carol îl

va respecta, conform sintagmei „fiecărui popor legea sa”. El ordonă revizuirea legii

salice, alamane, bavareze, după cum redactează legile saxonilor, frizilor etc

-regionalizarea puterii, numindu-şi fiii- rege al Aquitaniei (Ludovic), al Italiei

(Pepin).

4.Aspecte privind unitatea din viaţa economică, socială şi intelectuală în epoca

carolingiană

a.Unitatea economică

Azi predomină ideea potrivit căreia imperiul carolingian a pus bazele economice

şi sociale de durată asupra istoriei europene (Karl Werner).

În trecut în istoriografie s-au confruntat două opinii:

1. că de la declinul Imperiului roman, Europa a cunoscut o recesiune economică

până în secolul XI;

2. că din secolul VII se poate vorbi de o reînnoire economică, pe care

Carolingienii au accelerat-o cu măsurile lor reformatoare. Este o ipoteză ce a reunit tot

mai mulţi adepţi, chiar şi dintre arheologi, ce au adus dovezi noi, alăturate aporturilor

documentare (P. Riché).

Carol a încercat să pună bazele unei unităţi imperiale, politico-religioase.

Împăratul trebuia să asigure ordinea terestră, care se reflecta în ordinea divină. Dar a

existat şi o ordine economică? În ce sens? Ce măsuri o pot dovedi?

Contextul în care se impune această unitate economică este cel al unui primat al

agriculturii, într-o epocă în care „pământul era totul sau aproape totul” (G.Duby). Istoria

economiei medievale era cea a unui raport între pământul luat în stăpânire şi cel sălbatic,

în condiţiile în care acesta din urmă se identifica mai ales cu pădurea= un imaginar

medieval negativ. Pământul luat în stăpânire era supus unei organizări de către

Carolingieni. Această organizare domanială îşi are începuturile în secolele VII-VIII în

regiunea dintre Loara şi Rhin, în sistemul villelor. O villa avea o dublă structură: terra

indominicata, adică rezerva care aparţinea unui dominus, mai târziu senior; loturile sau

manse (germ. hufe) care erau unităţi fiscale, cu prestaţii în folosul acelui dominus, dar şi

unităţi de exploatare, fiecare fiind ocupate de o singură familie.

Un rol important revenea tocmai domeniului regal, Carol fiind un mare proprietar,

care prin cucerire şi moştenire avea aproximativ 600 de domenii, de care se interesează

din punctul de vedere al bunei gestionări. Ordonă ţinerea registrelor de inventar pentru

villele sale. De exemplu, capitularul De villis oferea informaţii despre buna lor

gospodărire şi includea obligaţia ca de Crăciun fiecare intendent să prezinte socoteala

veniturilor. Măsurile au fost continuate de Ludovic cel Pios, dovadă faimosul polyptique

de la Saint Germain de Prés ( 829), scris de abatele Irminon, care descrie 25 de domenii

din regiunea pariziană.

De o unitate economică se poate vorbi ţinând cont de aceleaşi principii în jurul

cărora Carol şi-a structurat măsurile economice: o morală economică ( de exemplu-

abaţiile care devin centre de producţie, comerţ, credit, nu în vederea păstrării ci în

vederea dăruirii; ameliorarea soartei sclavilor prin interzicerea vânzării către evrei şi

păgâni, recunoaşterea căsătoriei lor, a eliberării; interzicerea speculei pe timp de foamete,

fixarea preţului maxim al grâului).

Dar cel mai important element care poate demonstra vitalitatea economică este

dat de schimburile comerciale şi de peisajul urban. Subiect de polemică pentru

medievişti pentru perioada evului mediu timpuriu, a fost analizat cu multă atenţie de

Henri Pirenne care surprinsese mai ales impactul arab din secolele VII-VIII, care a dus în

final la închiderea Mediteranei. În schimb, alţi istorici susţin ideea unei continuităţi între

oraşul antic şi oraşul medieval ( de exemplu, la Reims unde piaţa se stabileşte în locul

vechiului for). S-a vorbit în istoriografie şi despre o deplasare a centrului de greutate

comercial al Europei dinspre sud spre nord; această deplasare nu ar fi fost efectul

cuceririi musulmane, fiind în germene din secolele precedente, din sec. VII când se poate

deja exemplifica cazul Galiei, unde capitalele se mută spre nord, astfel încât nordul

devine mai activ decât sudul ( Guy Fourquin).

O reluare a acestui subiect trebuie să pornească de la câteva clarificări:

-ce este oraşul medieval? Răspunsurile învederează complexitatea subiectului:

O societate densă într-un mic spaţiu; un loc de producţie şi schimb; centrul unui

sistem special de valori ( gustul pentru negoţ, pentru artă ); organizarea unui spaţiu închis

între ziduri; un organism politic şi social bazat pe vecinătate).

Istoria oraşului medieval este istoria unor cazuri particulare ( Leonardo

Benevolo); astfel, bunăoară Parisul îşi păstra importanţa fiindcă Merovingienii l-au ales

ca şi capitală, în schimb, Ravenna se provincializează în sec. VIII, oraşele africane dispar

complet din sec. VII, după cucerirea arabă, Veneţia se afla în ascensiune în sec. IX, când

Rialto a devenit centru comercial şi după ce în anul 827 doi negustori care au furat

relicvele Sf.Marcu din Alexandria le-au adus la Veneţia, iar evanghelistul devine patronul

oraşului.

Oricum, din punct de vedere evolutiv deosebim două tipuri de oraşe: oraşul

mediteranean ( Italia, Spania, Galia de sud, Renania) şi oraşul nordic, o reţea comercială

fiind impulsionată de politica Merovingienilor şi Carolingienilor în regiuni în care

comerţul fluvial duce la apariţia acelor portus ( ex.Gand), legate uneori şi de o abaţie

( Franckfurt, Aachen etc.).

Primează funcţia religioasă sau cea comercială a oraşului? Fenomenul trebuie

judecat tot confom unor cazuri particulare: de exemplu, la Veneţia ambele sunt la fel de

importante, mai ales că oraşele medievale aveau mai multe centre (ex.Rialto- cel

comercial, San Marco- cel religios).

Şi prezenţa negustorilor străini este importantă, mai ales anglo-saxoni şi evrei. De

asemenea, reforma monetară începută de Pepin şi definitivată de Carol, asigura şi ea un

element al uniformităţii economice în întreg imperiul. Moneda unică era denarul de

argint, care simboliza şi întărirea puterii centrale prin reprezentarea efigiei imperiale şi

înscrierea numelui împăratului pe monede, în paralel cu lupta împotriva falsurilor

monetare.

Deopotrivă, prezenţa negustorilor străini şi reforma monetară demonstrează

iniţierea unui comerţ regional şi a unuia internaţional, chiar. Deja în anul 744 Pepin era

preocupat de crearea unor pieţe în cetăţile episcopale în care acestea încă nu existau. De

asemenea, capitularul de la Thionville remarca un comerţ la mare distanţă, precizând şi

care erau staţionările obligatorii, din nord de lângă Hamburg, până la Lorsch, pe Dunăre;

se includea şi interdicţia de a exporta cămăşi de zale, o precizare însemnată într-o

civilizaţie a războiului.

b.Unitatea socială

Liber-neliber, bogat- sărac sunt realităţi antagonice în epoca carolingiană. Era o

lume care trăia deja după tipare feudale( cu războinici profesionişti, nobilime legată de

cadrul agricol), chiar dacă încă timpurii (menţinerea sclaviei). O lume în care sacrul

coexistă cu profanul, creştinismul cu păgânismul, obiceiurile germanice cu cele romane.

Aristocraţia era puternică, organizată, din moment ce trăia în acele curtis-

reşedinţe fortificate, fiindcă castelele abia după anul 1000 se vor impune, în urma

„revoluţiei feudale”, ca semn al noii puteri.

Aristocraţia era legată prin funcţii ( ex. comiţii) şi fidelitate faţă de împărat, ceea

ce constituia baza sistemului vasalic, care se va organiza apoi piramidal, de sus în jos; în

final baza piramidei va eroda vârful, astfel va slăbi puterea imperială prin numeroase

derogări făcute de la sistemul vasalic iniţial ( moştenirea fiefurilor, înmulţirea omagiilor

etc.).

Aristocraţii se aflau din punct de vedere juridic şi într-un alt raport, cel de la

senior la şerb, o relaţie funciară între proprietarul pământului şi cel care îl foloseşte-

întreţine.

Pe de o parte, această aristocraţie francă, respecta vechi obiceiuri germanice, de

exemplu comunitatea alimentară, a fi comeseanul căpeteniei militare cu care împarţi

pâinea crea o legătură afectivă, un comportament aproape filial.

Alte obiceiuri germanice se legau de setea de aur a germanicilor, dar şi de practica

evidenţierii pe scara socială prin purtarea obiectelor de podoabă. Obiceiul înmormântării

femeilor cu bijuterii, a bărbaţilor în schimb cu arme, învederează ideea că frumuseţea era

un apanaj al femeilor, iar violenţa, forţa- ale bărbaţilor. Toate aceste obiecte, stofa,

bijuteriile, armele sugerează diferenţele sociale.

Alte biceiuri, cu încărcătură socială erau cele legate de căsătorie, mai ales sub

impactul presiunilor bisericii de a interzice divorţul şi de a generaliza căsătoria creştină.

Rolul inelului de logodnă, purtat pe inelarul mâinii stângi, conform unei vechi credinţe

egiptene că de acolo pornea un nerv direct spre inimă. Dar monogamia se impune greu,

treptat, mai ales la germanici, generalizându-se ca practica abia din sec.X; prin meseria

militară avuseseră obiceiul de a avea mai multe soţii, doar una fiind oficială.

Mai erau şi practici legate de ucenicia militară, caz în care vânătoarea avea un rol

în desăvârşirea educaţiei militare a tinerilor.

Ţărănimea se împarte în liberă şi dependentă; cei liberi erau localizaţi mai ales în

Peninsula Iberică din cauza luptei împotriva arabilor (F.Cardini). Cea dependentă apare

pe măsura organizării proprietăţilor economice şi după ce războiul devine apanajul acelor

milles, războinici echipaţi şi profesionişti. Omul dezechipat era la discreţia violenţelor,

preferând astfel să accepte un regim seniorial.

Decăderea ţărănimii libere e mai timpurie în nordul Europei, de exemplu în

regiunea pariziană unde deja regii merovingieni foloseau munca colonilor în agricultură.

Sclavii erau o moştenire a antichităţii.

Condiţia libertăţii era definită conform normelor romane: cel care poate circula

liber şi e ocrotit de un statut, nu poate fi pedepsit arbitrar; dar şi conform normelor

germanice: cel care poartă arme şi ia parte la împărţirea prăzii de război.

La începutul evului mediu apar schimbări în legătură cu această categorie socială:

recunoaşterea statutului familial, posibilitatea eliberării- consecinţă a evlaviei religioase

( ex. episcopul Gerald d’Aurillac a lăsat prin testament eliberarea a 100 de sclavi la

moartea sa, în anul 909). Şi dezvoltarea sistemului agricol, progresele tehnice ce au

înlocuit muncile grele, efectuate până atunci de sclavi. În plus oprirea cuceririlor după

anul 800 a adus scăderea prizonierilor de război. Din sec. XI ei nu mai există.

În epoca carolingiană, prin capitularii se evidenţia un sistem juridic diferenţiat:de

ex.- furtul era aspru pedepsit, dar un furt făcut de un sclav nu se pedepsea doar cu

amendă ci cu 120-150 de biciuiri, tortură sau castrare.

c. Renaşterea intelectuală

Termenul însuşi, aşa cum s-a impus în istoriografia secolului XX, tributar

istoricilor de artă, sugerează faptul că în domeniul cultural şi religios a avut loc o

reînnoire, cu referinţă constantă la antichitate, dar şi cu pecetea creştinismului.

Punctul de plecare l-a reprezentat tocmai renaşterea ideii se stat: Carol ar fi dorit

să pună bazele unei republici creştine, consiliat de clericii literaţi şi de laici. Această

renaştere carolingiană, văzută în primul rând ca o renaştere culturală şi intelectuală, chiar

a reuşit să fie un canal pentru realizarea unităţii imperiale. Artizanii ei proveneau din

diferite regiuni: Alcuin din Anglia, Teodulf din Spania, Paul Diaconul din Italia etc.

Prin reînnoirea culturală trasată, Carol poate fi comparat cu ostrogotul Theodoric:

ca şi acesta a dorit să adune în jurul său pe toţi care îl pot servi intelectual.

Renaşterea carolingiană îi datorează mult lui Carol: el a fost organizatorul, chiar

dacă programul era destinat unui cerc îngust de intelectuali, din anturajul curţii.

În acest demaraj intelectual, un rol important l-a avut Academia Palatină de la

Aachen, ce reunea savanţi din toate disciplinele. Nu era o şcoală în adevăratul înţeles al

cuvântului (acest rol îl îndeplinea şcoala palatină), ci un model pentru dezbateri savante,

în care politica se împletea cu cultura.

De fapt, se poate vorbi de două etape ale renaşterii carolingiene: 1. în vremea lui

Carol, când are loc debutul cultural, prin generaţia care învaţă, reorganizează; 2.în

vremea urmaşilor lui Carol, fiul Ludovic şi nepoţii săi, care este epoca de maximă

strălucire, când se aplică un program şi se elaborează un nou sistem filosofic.

Prima etapă se leagă de prezenţa în serviciul lui Carol a unor străini: Petru de

Pisa, venit după cucerirea longobarzilor, va preda gramatica la curte, fiind şi secretar

regal; Paul Diaconul, istoric, autor al Historiei Longobardorum; Teodulf, cel mai mare

poet al generaţiei, devenit episcop de Orléans, cu un mare interes pentru bibliotecile

monastice; Alcuin, personajul cel mai influent, un adevărat director de conştiinţe, cu

studii la şcola episcopală din York, venit în regatul franc în anul 782. Lui i-a revenit

sarcina de a coordona o reformă şcolară, de a anima celebrele reuniuni ale Academiei

palatine, dar a redactat în paralel texte religioase, îndeosebi polemice.

A doua etapă a cules roadele acestor iniţiative. Centre de cultură, şcolile s-au

înmulţit, fondate de discipolii lui Alcuin, după modelul celei palatine. Cei mai valoroşi

oameni de cultură sunt episcopii şi abaţii, implicaţi în continuare în dezvoltarea

istoriografiei şi a literaturii. Această etapă este dominată de figura lui Eginhard, elev al

Şcolii palatine, intrat în anul 792 în anturajul lui Carol cel Mare. Dar şansa lui politică se

va ivi în vremea lui Ludovic cel Pios, când a devenit secretarul acestuia, mai apoi în

vremea lui Lothar. Retras din viaţa publică în timpul războaielor legate de succesiune, a

scris după anul 828 celebrul panegiric Vita Karoli, o operă istorică cu subiect profan,

lucru foarte rar în epocă, avându-l ca model pe Suetonius.

N-a fost doar o renaştere a literelor, ci şi una arhitecturală. Arhitectura are rolul de

a exprima aspiraţiile cele mai înalte ale stăpânilor regatului franc. S-au construit, prin

mecenatul suveranilor carolingieni şi al aristocraţilor, peste 440 de edificii religioase,

bogat decorate, catedrale, mănăstiri, alături de cele aproape 100 de reşedinţe regale. Din

păcate, arheologii nu pot investiga decât o mică parte din acestea, deoarece majoritatea

edificiilor au dispărut de-a lungul timpului sau au fost integrate în alte tipologii

arhitecturale, mai ales baroce.

Şi pictura manuscriselor a luat un mare avânt, începând de la finele secolului VIII,

datorită şcolilor de pictură inaugurate sub patronaj regal. Cel mai frumos manuscris este

considerat Psaltirea de la Corbie, păstrată la Biblioteca municipală din Amiens.

În ansamblu, renaşterea carolingiană a avut efecte pozitive imediate, dar şi de

durată: a contribuit la uniformizarea imperială, a dus la dezvoltarea învăţământului, a

şcolilor episcopale, a reînnoit caligrafia, prin minuscula carolingiană, a renovat

istoriografia, teologia, filosofia, literatura, a salvat moştenirea culturală a antichităţii.

Doar că toate aceste efecte pozitive au avut totuşi un cerc îngust de beneficiari, o elită. În

acest tablou cultural, merită să subliniem rolul lui Carol cel Mare, care a organizat şi

centralizat producţia intelectuală din imperiu. Să mai amintim şi că toată această

renaştere carolingiană poate fi privită şi în durata lungă, ca punct final al unui lung şir de

mai mici renaşteri monastice, care după 680 s-au manifestat la Corbie, Fulda, Bobbio,

York şi care la rândul ei va fi model pentru viitoarea renaştere ottoniană din secolul al X-

lea.

La finele acestei incursiuni istorice, putem concluziona că domnia lui Carol cel

Mare este un moment în care „istoria se înlănţuie şi destinele Europei prind rădăcini.”

( Renee Mussot-Goulard). Planul său de unitate europeană va deveni un model de

referinţă pentru generaţiile următoare, în aşa măsură încât va înlocui vechiul model,

Imperiul roman din antichitate.