1. Formele activitatii de antreprenoriat

Antreprenoriatul – constituie o parte inseparabilă a activităţii economice a conducătorilor şi

specialiştilor de la întreprinderi, organizaţiile comerciale şi financiare. Însă până mai nu demult

această importantă funcţie administrativă era oâprea puţin reflectată în literatura economică.

Ştiinţa ocolea acest acest tip important de activitate umană, lăsându-l la cheremul artizanatului.

În scopul de a acorda ajutor antreprenorilor specialiştii americani Robert Husrici şi Maicl

Pirers au scris o serie de cărţi sub o singură denumire - “Antreprenoriatul”. Concomitent ei au

înţeles că lipseşte o definiţie clară a acestei noţiuni. Studiind acest aspect, începând cu evul

mediu, ei au ajuns la concluzia că “antreprenoriatul este procesul de creare a ceva nou, ce are

valoare, iar antreprenorul este omul care îşi depune în acest scop toare eforturile, îşi asumă

întregul… risc, obţinând drept recompensă bani şi satisfacţia realizărilor sale ”

Antreprenoriatul, businessul este astfel activitatea, desfăşurată din proprie iniţiativă, de

sine stătător, cu riscul şi responsabilitatea materială proprie a cetăţenilor, persoanelor fizice şi

juridice, orientată spre obţinerea sistematică a venitului şi profitului de la folosinţa bunurilor,

vânzarea mărfurilor, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor. Antreprenoriatul urmăreşte de

asemenea scopul de a ridica imidjul antreprenorului (al businessmanului), - se spune în

“Dicţionarul economic contemporan ”

În Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi esenţa acestei

activităţi este formulată astfel. Antreprenoriatul este activitatea, desfăşurată din proprie

iniţiativă, de sine stătător, cu riscul şi responsabilitatea materială proprie a cetăţenilor şi

asociaţiilor lor de producere a bunurilor, vânzarea mărfurilor, executarea lucrărilor şi prestarea

serviciilor în scopul de a asigura o sursăpermanentă de venit.

În sensul strict al cuvântului antreprenori sunt doar oamenii de afaceri, comportamentul

cărora pe piaţă se impune prin caracterul său întreprinzător. Căutarea a ceva nou, organizarea

muncii personalului de la întreprindere şi orientarea ei spre găsirea unor noi posibilităţi pentru

activitatea economică, însuşirea noilor pieţe, trecerea la fabricarea noilor mărfuri şi prestarea

noilor servicii – aceasta este esenţa activităţii antreprenoriale.

Administratorul care nu se manifestă ca antreprenor, care aşteaptă pur şi simplu să-i treacă

ziua de lucru, este un rău lucrător. Antreprenorul caută şi găseşte căi de dezvoltare şi ridicare a

gradului de eficienţă şi îmbunătăţire a calităţii producţiei, de majorare a profitului întreprinderii,

indiferent de faptul dacă el este sau nu proprietarul sau un funcţionar angajat al întreprinderii

date. Fimele, care nu acordă atenţia cuvenită antreprenoriatului, îşi pierd poziţiile pe piaţă din

cauza flexibilităţii lor insuficiente în administrare şi organizarea producţiei.

În condiţiile economiei de piaţă câştigă cel, care reacţionează rapid la cerinţele societăţii, îşi

extinde participarea pe piaţă din contul implementării tehnologiilor avansate şi producerea

mărfurilor cu cerere sporită. Astăzi în lumea marelui business se consolidează opinia, precum că

obţinerea succesului e posibilă numai în cazul, cînd persoana respectivă se simte cu adevărat

antreprenor.

Forma antreprenoriatului constituie un sustem de norme, ce determină relaţiile interne

dintre partenerii de ântreprindere, pe de o parte, şi relaţiile acestei întreprinderi cu alte

întreprinderi şi organele de stat – pe de altă parte. Conform legislaţiei în vigoare [1] în republică

se practică următoarele forme principale de antreprenoriat:

а) întreprinderi individuale;

b) societate în nume colectiv;

c) socierare în comandită;

d) socierare pe acţiuni;

e) societate cu răspundere limitată;

f) cooperativă de producţie;

g) întreprindere de arendă;

h) întreprindere de stat şi municipală.

Intreprinderea individuală este o activitate economică desfășurată de către o persoană fizică, în

condițiile prevăzute de lege, cu scopul obținerii de profit, pe risc propriu, cu răspunderea

nelimitată pentru obligațiile firmei cu întreg patrimoniul personal.

Î.I. este una dintre cele mai accesibile forme organizatorico-juridice de desfășurare a activității

de antreprenoriat. Poate fi întemeiată de o singură persoană și va aparține acesteia cu drept privat

sau poate fi întemeiată de membrii unei familii și în cazul respectiv va aparține acestora cu drept

de proprietate comună.

În general, cheltuielile suportate de întreprinzător pentru înregistrarea întreprinderii sunt reduse,

iar modalitatea de înregistrare este una simplă. Întreprinzător individual este considerată

persoana fizică cu capacitate deplină de exercițiu, care îndeplinește activitatea de întreprinzător,

fiind cetățean al țării unde se dorește deschiderea întreprinderii sau cetățean străin domiciliat în

țara respectivă.

Întreprinderea individuală în Republica Moldova

Pentru înregistrarea de stat a unei întreprinderi individuale, e necesar să se depună la oficiul

teritorial al Camerei Înregistrării de Stat în a cărui rază de deservire se află sediul acestuia (viza

de domiciliu a fondatorului) următoarele acte:

— cererea de înregistrare, în conformitate cu modelul aprobat de Camera Înregistrării de Stat;

— buletinul de identitate al fondatorului sau al reprezentantului acestuia, împuternicit prin

procură autentificată;

— documentul ce confirmă că taxa de înregistrare a fost achitată.

În regim obișnuit, decizia de înregistrare a întreprinderii se adoptă în 3 zile lucrătoare de la data

depunerii documentelor. În situații de urgență, înregistrarea se poate realiza în 24 sau în 4 ore, iar

taxa de înregistrare majorându-se respectiv de 2 sau de 4 ori, în zi de odihnă sau de sărbătoare –

de 2 ori. Patrimoniul întreprinderii individuale se formează în baza bunurilor cetățeanului

(familiei) și a altor surse neinterzise de legislație. Referitor la denumirea întreprinderii

individuale, aceasta neapărat trebuie să conțină numele proprietarului. Spre exemplu, dacă

întreprinderea individuală este fondată de Ion Ursu, atunci denumirea întreprinderii va fi Î.I.

„Ursu Ion”. În cazul în care aceasta coincide cu denumirea unei întreprinderi individuale deja

existente și înregistrate, atunci se va include în denumire și domeniul de activitate.

Întreprinzătorul individual poartă răspundere nelimitată pentru obligațiile întreprinderii cu

întreaga sa avere. Întreprinderea individuală are posibilități limitate de dezvoltare și de obținere

a creditelor bancare. Un alt aspect destul de important constă în aceea că orice antreprenor care-

și deschide o întreprindere individuală ar trebui să aibă aptitudinile necesare și o experiență

oarecare în domeniul în care intenționează să activeze. Un întreprinzător al unei astfel de

societăți se poate confrunta și cu o altă problemă, destul de actuală și de care ar depinde

multsuccesul companiei sale. Întrucât întreprinderea individuală este limitată referitor la

ascensiunea pe scara ierarhică, pot exista dificultăți la angajarea personalului competent și

profesionist, pentru că astfel de angajați ar dori să fie remunerați mai mult decât și-ar permite să

le ofere un întreprinzător individual.

De obicei, alegerea formei organizatorico-juridice de întreprindere individuală se

recomandă întreprinzătorilor care așteaptă de la afacerea lor venituri relativ reduse și în

același timp optează pentru un gradul de risc la fel mic.

Decizia de fondare a întreprinderii individuale trebuie să conțină:

datele de identificare a fondatorului: numele, prenumele,domiciliul, cetățenia, numărul

actului de identitate, data și locul nașterii;

denumirea de firmă a întreprinderii.

sediul întreprinderii;

data înființării întreprinderii, care este data înscrierii ei în Registrul de stat;

genul de activitate a întreprinderii;

condițiile de lichidare ale întreprinderii.

1. Nu se admite înregistrarea de stat a unei întreprinderi individuale, în cazul în care:

persoana fizică este înregistrată deja în calitate de întreprinzător individual;

2. persoana respectivă este lipsită de dreptul de a practica o activitate de

întreprinzător prin hotărârea instanței de judecată;

3. în cazul în care pe numele persoanei au fost înregistrate anterior alte întreprinderi

care nu funcționează, dar care nu au fost lichidate în modul stabilit de lege sau

care au datorii la bugetul public național.

Întreprinderea este obligată să plătească toate impozitele și taxele prevăzute de legislație.

Totodată, întreprinzătorul este obligat să țină evidența contabilă a veniturilor obținute din această

activitate, precum și evidența cheltuielilor suportate. Fondatorul întreprinderii individuale

răspunde nelimitat pentru obligațiile întreprinderii individuale cu întreg patrimoniul său, cu

excepția bunurilor care nu pot fi urmărite. 

2.Aprovizionarea tehnico-materiala

Desfasurarea procesului de productie într-o unitate economica impune organizarea activitatii de

aprovizionare cu mijloace materiale de tipul materiei prime, materialelor, combustibil, energie,

apa, utilaje si masini.

Organizarea aprovizionarii tehnico-materiale trebuie astfel facuta încât sa contribuie la

asigurarea completa, complexa si la timp a unitatii economice cu mijloacele de munca si

obiectele muncii, asigurarea conditiilor optime de depozitare a resurselor materiale, alimentarea

rationala a locurilor de munca cu resursele materiale necesare si utilizarea rationala a resurselor

materiale astfel încât sa se respecte normele de consum stabilite si stocurile de productie

determinate. Pentru îndeplinirea acestor cerinte, conducerea întreprinderii poate realiza

organizarea aprovizionarii tehnico-materiale dupa unul din urmatoarele sisteme:

- sistemul functional,

- sistemul de organizare pe grupe de materiale,

- sistemul de organizare în functie de destinatiade consum a resurselor materiale,

- sistemul mixt de organizare a activitatii de aprovizionare.

Conform sistemului functional, activitatile sunt grupate functional pe urmatoarele sectoare si

anume:

- sistemul de programare,

- sistemul de materiale,

- sistemul de depozite de mariale.

În cadrul sistemului de organizare pe grupe de materiale, se constituie sectoare de aprovizionare-

depozittare pentru fiecare grupa principala de materiale, iar fiecare sector curpinde în aceasta

organizare totalitatea activitatilor pe care le solicita aprovizionarea si depozitarea grupei

respective, adica stabilirea necesarului de materiale, depozitarea si alimentarea sectiilor.

Sistemul de organizare în functie de destinatia de consum a resurselor materiale se aplica în

situatia în care materialele ce se consuma difera de la o sectie la alta, în acest scop organizându-

se sectoare care se ocupa cu aprovizionarea si depozitarea materialelor pentru fiecare sectie în

parte. Sistemul mixt de organizare a aprovizionarii tehnico-materiale presupune ca pentru unele

resurse materiale, în special pentru materialele auxiliare sa se constituie sectoare speciale de

aprovizionare, depozitare, aferente grupelor respective de materiale iar la alte materiale, mai ales

cele principale, sa se organizeze sectoare care sa se ocupe de aprovizionarea si depozitarea

pentru fiecare sectie.

În cadrul procesului de aprovizionare tehnico-materiala, un loc important îl ocupa elaborarea

programului de aprovizuionare tehnico-materiala.

În activitatea de elaborare a programului de aprovizionare se parcurg doua etape:

A. Etapa de pregatire a întocmirii programului de aprovizionare. În cadrul ei se culeg si se

prelucreaza toate datele necesare întocmirii programului.

Astfel se stabileste lista de resurse materiale pentru produsele si lucrarile prevazute în programul

de productie.

Lista de resurse materiale cuprinde toate categoriile de materii prime, energie, apa, abur si

combustibil de care are nevoie unitatea economica, grupate dupa anumite principii si indexate

dupa un anumit sistem de indexare.

Norma de consum specific de aprovizionare reprezinta cantitatea maxima dintr-un anumit

material prevazuta pentru consum specific de aprovizionare reprezinta cantitatea maxima dintr-

un anumit material prevazuta pentru consum în scopul obtinerii unei unitati de produs sau

executarii unei unitati de lucrari în anumnite conditii tehnico-organizatorice specifice unitatii

economice.

B. A doua etapa - elaborarea propriu-zisa a programului de aprovizionare.

Organizarea aprovizionarii tehnico-materiale cuprinde doua parti:

- necesarul de resurse materiale,

- sursele de acoperire a necesarului de resurse materiale.

În partea de necesar de resurse materiale trebuie sa se fundamenteze urmatorii indicatori:

- necesarul propriu-zis pentru fabircarea productiei programate,

- stocul la sfârsitul perioadei de program,

- necesarul total de resurse materiale.

În partea de resurse, pentru acoperirea necesarului de resurse materiale se curpind urmatorii

indicatori:

- stocul de la începutul perioadei de program,

- resursele interne ce pot fi folosite în cursul anului,

- necesarul de aprovizionat. Dimensionarea corecta a stocurilor de resurse materiale influenteaza

pozitiv ritmicitatea productiei si viteza de rotatie a mijloacelor circulante.

3. Motivarea si retribuirea muncii

Motivatia este cruciala in succesul privit nu doar la nivelul companiei, dar si la nivelul fiecarui

departament sau proiect. Este si motivul pentru care motivarea angajatilor se detaseaza drept

unul din cele mai importante domenii de responsabilitate ale unui manager.

Rolul motivatiei nu se limiteaza la a-i face pe oameni sa munceasca, ci merge pana la a-i face sa

munceasca bine, lucru care implica utilizerea integrala a resurselor fizice si intelectuale de care

dispun indivizii.

Succesul sau esecul unei companii sunt intrinsec legate de resursa umana, de modul in care

actioneaza angajatii. Managerii pot fi tentati sa se retraga in aparenta siguranta a "buncarului" lor

de unde sa emita ordine, detasandu-se astfel de probleme. Specialistii sunt de parere ca, in acest

nou context, cuvantul care desemneaza solutia aplicabila este implicarea, desi nu toate actiunile

sunt disponibile angajatilor. De aceea, implicarea personalului in luarea anumitor decizii

importante pentru companie, trebuie insotita si de o buna comunicare pentru a-si putea atinge

obiectivele motivationale. Atunci cand oamenii participa activ la luarea unei decizii, ei se simt

mult mai indatorati in a o pune si in practica in bune conditii.

Exista mai multe forme de descriere a motivatiei, in functie de diferite criterii, insa cea mai

importanta clasificare este cea care face diferenta intre motivatia pozitiva si cea negativa,

ilustrand efectele stimularilor premiale si pe cele ale stimulilor aversivi.

Motivatia pozitiva consta in punerea in legatura directa si proportionala a rezultatelor obtinute

cu satisfactiile personale. Satisfactia este insa perceputa diferit de la persoana la persoana, si

implicit de la grup la grup. Din aceste motive, managerul trebuie sa-si construiasca o adevarata

structura a motivatiei pozitive care sa ofere fiecarui individ sau grup tipul de satisfactie la care

este sensibil, care il impulsioneaza.

Motivarea pozitiva, prin numeroasele satisfactii pe care le genereaza, contribuie, in mod cert, la

instaurarea unui moral ridicat si la dezvoltarea individuala a salariatilor, precum si la conturarea

unui climat organizational propice muncii si performantelor ridicate in organizatie.

Gama factorilor motivationali utilizabili in companiile conectate la mediul economic actual este

deosebit de

cuprinzatoare.

Bani

Anumite lucruri, precum banii, un birou bine dotat si securitatea jobului, pot ajuta oamenii sa nu

devina demotivati, insa nu-i ajuta neaparat sa devina mai motivati.

Angajatii sunt tentati sa isi judece propriul succes sau esec in functie de marimea salariului cu

care sunt recompensati pentru munca prestata. Salariul poate fi considerat ca un factor de

supravietuire, dar poate actiona ca un stimulent, pentru o munca mai productiva. Cu cat munca

este mai plictisitoare si starneste un interes mai redus, cu atat creste importanta banilor ca factor

motivator.

Bonusuri/prime

Cea mai simpla forma de manifestare a bonusurilor o reprezinta plata unei anumite sume

prestabilite pentru rezultatele ce depasesc target-ul stabilit initial, plata care trebuie sa fie

acordata corect, pentru a nu declansa resentimente sau frustarari.

Procent din castig 

Poate varia de la o simpla schema cu sporuri in care o parte din profiturile firmei sunt distribuite

angajatilor, in functie de pozitia si vechimea in munca, la un adevarat sistem.

Sporuri 

Firmele pot plati anumite sume de bani suplimentar pentru munca in conditii speciale

(periculoase, toxice) sau pur si simplu mai grele (schimb de noapte) etc.

Avantaje financiare 

Avantajele financiare nu sunt platite efectiv, dar au o valoare baneasca pentru angajati. Aceste

avantaje difera in functie de nivelul la care se situeaza angajatii: pentru management -

discounturi la achizitia de bunuri, abonamente la anumite cluburi, plata unor cursuri, plata

cheltuielilor de transport, diurna, plata taxelor scolare pentru copii; pentru restul angajatilor -

reduceri la procurarea unor bunuri si servicii, subventionarea unor mese, facilitati de recreere

pentru toata familia, plata taxelor pentru anumite cursuri educationale, credite cu dobanzi mici

pentru achizitia unor case, credite pentru cumpararea unor bilete de concediu. Uneori, aceste

avantaje financiare au o valoare mai mare pentru angajat decat o crestere a salariului.

In motivarea personalului, pe langa toti acesti factori motivatori de factura financiara, exista si

cateva tipuri de instrumente non-banesti cu efect similar. Oamenii tind sa fie mai motivati daca

munca le starneste interesul, daca se simt respectati si au un anumit statut, daca mediul de lucru

este unul placut, daca exista un sistem de formare profesionala si de promovare bine construit.

Toate acestea sunt lucruri pe care o firma le poate oferi destul de usor, dar care daca lipsesc

afecteaza atat moralul personalului, cat si performantele companiei.

Imbunatatirea postului 

Se refera la adancirea varietatii de responsabilitati pe care le are job-ul respectiv si poate fi

considerata o redesenare a postului.

Imbogatirea postului 

Este un proces de crestere a gradului de reponsabilitate a angajatilor si poate da angajatilor mai

mult control asupra modului in care isi organizeaza munca, asupra calitatii muncii si distribuirii

atributiilor in cadrul unui grup. Pentru ca aceasta metoda sa aiba succes, trebuie sustinuta de un

program de training corelat cu nevoile angajatilor.

Motivatia negativa este generata de factorii motivationali aversivi. Desi reprezinta un tip

primitiv de motivatie, bazat pe amenintare sau pedeapsa, aceasta trebuie totusi inclusa, cu

anumite amendamente, in instrumentarul motivational al managerului.

Motivarea negativa, prin generarea de frecvente insatisfactii la salariatii organizatiei, contribuie

la un moral scazut al acestora, la inhibarea lor si, implicit, la instaurarea unui climat

organizational tensionat, defavorizant din punct de vedere al eficacitatii companiei.

Indiferent de modul de clasificare sau folosire a motivatiei, tehnicile motivationale au in comun

ideea potrivit careia cu cat este mai mare responsabilitatea, recunoasterea, respectul sau statutul

acordat indivizilor dintr-o firma, cu atat mai mare este sentimentul de implicare in acea firma si

de aici cu atat mai mare va fi motivatia.

4. Subvenţionarea activitaţii

Piața modernă este caracterizată prin faptul că există o concurență imperfectă, în caremecanismul

prețurilor este influentat de către întreprinderile ce controlează piața într -o anumitămăsură sau

de către stat.Statul intervine în formarea prețurilor în economiile slab productive, în care

echilibrul macroeconomic este afectat de structurile economice pe ramuri. Statul influențează

mecanismul prețurilor prin faptul că, în cazul unui dezechilibru important între cerere și

ofertă, realizează un„pret just”, care este avantajos atât pentru producător cât și pentru

consumator.Intervenția statului apare în cazul în care rata inflației sau somajului este ridicată.

Statulintervine cu scopul de a susține dezvoltarea unor ramuri sau producții care sunt mai puțin

rentabile, dar care sunt necesare dezvoltării economiei. Un motiv în plus este reprezentat

deintensificarea schimburilor economice internaționale și a concurenței pe plan extern. Astfel

ca,aplicarea unor măsuri și instrumente de politică comercială a devenit necesară pentru a

protejaeconomia națioanală și pentru a promova exporturile.Cea mai cunoscută formă de

intervenție a statului în economie este reprezentată de subvenționare.

„Subventionarea-este un sistem complex și coerent de măsuri și modalitați practicefolosite în

scopul stimulării creșterii economice și apărarii intereselor naționale și ale agențiloreconomici

autohtoni”.

Una dintre modalitățile de subvenționare este subvenția. Aceasta „reprezinta un sprijin bănesc,

nerambursabil, acordat de către stat unui agent economic, în scopul acoperirii unei părtidin

cheltuieli”.

Subvenționarea este o metoda contestată de către adepții liberului schimb. Totuși ea

estenecesară ca mijloc de orientare, ajustare și stimulare a unor producții sau de protejare a

producătorilor și consumatorilor.

Subvențiile sunt acordate de către stat pentru a încuraja ramurile și subramurile de mareinteres

pentru economia unei țări. Cea mai mare parte a cheltuielilor bugetare pentrusubvenționare sunt

acordate în domeniul agriculturii. O altă parte importantă din subvențiiajunge în industrie. Sunt

subvenționate subramurile în formare în țările în curs de dezvoltare(industria constructoare de

mașini, siderurgia, chimia), produsele industriilor de vârf, care realizează progres tehnic,

produsele care au o concurență puternică pe piața externă, industriilecare pun la dispoziție un

număr mare de locuri de muncă.

Beneficiile subvențiilor sunt exprimate în reducerea prețului produsului subvenționat.Subvenția

este primită de către întreprinderea producătoare și/sau exportatoare și depinde deaceasta dacă o

va folosi sau nu la o schimbare de preț.

În conformitate cu art. 3 din Regulamentul de bază o subvenție există atunci când sunt

întrunitecumulativ trei condiții:

-să existe o contribuție financiară sau orice formă de susținere a veniturilor sau a prețurilor;

-contribuția financiară să provină de la autoritățile publice ale țării de origine sau de export;

-contribuția financiară să conducă la obținerea unui avantaj.

O formă de contribuție financiară este practica autorităților publice care implică untransfer direct

de fonduri (donații, împrumuturi sau participări la capitalul social), transferuridirecte potențiale

de fonduri sau de pasiv (garanții de împrumut). Altă modalitate de contribuțiefinanciară are loc

atunci când autoritățile publice anulează sau nu încasează o datorie publicăexigibilă. Scutirea

unui produs exportat de la plata taxelor si impozitelor atunci când este destinat consumului intern

sau reducerea acestora până la concurența sumelor datorate nu suntconsiderate a fi subvenții.

Contribuția financiară poate avea loc și atunci când autoritățile publice furnizează bunurisau

servicii, altele decât infrastructura generală, sau achiziționează bunuri.

Pentru a putea beneficia de o contribuție financiară din partea autorităților publice, unoperator

economic trebuie să desfășoare o activitate de import-export de mărfuri.

Potrivit principiului general enunțat în art. 1 alin. (1) din Regulamentul de bază, o

taxăcompensatorie poate fi impusă pentru a compensa orice subvenție acordată, direct sau

indirect, lafabricarea, producția, exportul sau transportul oricărui produs a cărui punere în liberă

circulațieîn Comunitate cauzează un prejudiciu.

Rațiunea principiului general constă în faptul că prețurilemărfurilor importate sunt mai mici

datorită subvențiilor primite și faptul că nivelul scăzut al lorcauzează un prejudiciu. Atunci când

exportatorii negociază un preț de vânzare la export, o facștiind că această vânzare beneficiază de

o subvenție în cadrul sistemului DEPB (sistemul de credite pentru drepturi de import -Duty

Entitlement Passbook Scheme). În măsura în careexportatorii știu că vor primi această subvenție

și că vor putea avea beneficii în cadrul altor sisteme, aceste societăți se află într -o poziție

concurențială mai avantajoasă în momentul în carenegociază prețurile, în sensul că ele pot

reflecta subvențiile înaintând oferte mai interesante.

Pentru a face obiectul unei măsuri compensatorii, subvențiile trebuie să fie specifice. Osubvenție

este specifică în situația în care accesul anumitor întreprinderi la o subvenție estelimitat, în mod

expres, de către autoritatea care acordă subvenția sau legislația în temeiul căreiaacționează

autoritatea.

În situațiile în care autoritatea care acordă subvenția sau legislația în temeiul căreiaacționează

autoritatea stabilește criterii sau condiții obiective de eligibilitate pentru obținereaunei subvenții,

precum și valoarea acesteia, subvenția este specifică dacă eligibilitatea nu esteautomată, iar

criteriile și condițiile respective nu sunt riguros respectate.

Specificitatea unei subvenții poate fi determinată în funcție de o serie de factori, cum ar fi

utilizarea unui program de subvenții de către un număr limitat de întreprinderi;

utilizarea predominantă de către anumite întreprinderi; acordarea unor subvenții disproporționate

anumitorîntreprinderi și modul în care autoritatea care acordă subvenția și-a exercitat puterea

discreționară în luarea deciziei de a o acorda. În această privință, se ține seama, în special, de

informațiile cu privire la frecvența cu care cererile privind o subvenție au fost respinse

sauaprobate și motivele acestor decizii.

5. Costul de productie, reducerea costului de productie.

În diverse lucrări de specialitate există mai multe definiţii şi explicaţii ale conceptului de cost.

Cea mai simplă definiţie consideră costul ca fiind „totalitatea cheltuielilor determinate de

realizarea mărfurilor (produse sau servicii)”. Majoritatea definiţiilor despre cost se referă la

cheltuielile ce apar în relaţia aprovizionare - producţie - desfacere.

La nivelul organizaţiilor cunoaşterea şi înţelegerea costurilor prezintă importanţă din următoarele

motive:

reprezintă informaţii pentru calcularea indicatorilor economico- financiari ai organizaţiei;

stau la baza determinării nivelului producţiei şi a preţului de vânzare;

exprimă baza de referinţă pentru stabilirea conţinutului contractelor de aprovizionare şi

desfacere;

asigură informaţii privind identificarea acţiunilor necesare eficientizării activităţii

organizaţiei;

sunt elemente de informare pentru conducerea organizaţiei şi stau la baza fundamentării

unor decizii privind evoluţia organizaţiei.

Culegerea şi prelucrarea informaţiilor privind costurile, cât şi utilizarea lor în procesul decizional

presupune cunoaşterea modului de desfăşurare în timp şi spaţiu a producţiei. Din punct de vedere

a timpului, producţia oferă managementului conceptul de perioade de gestiune. Acest concept

exprimă intervalul de timp în care se desfăşoară procesul de producţie, se efectuează cheltuielile

şi se calculează costurile. Desfăşurarea în spaţiu a producţiei pune în discuţie noţiunea de loc

generator de costuri care reprezintă, de fapt, expresia tehnico-economică a structurii

organizatorice în care se desfăşoară operaţii tehnologice sau activităţi distincte din punct de

vedere structural-informaţional (sau tehnico- structural), locurile generatoare de costuri se împart

în patru categorii: locurile de producţie; centre de producţie; secţii sau ateliere de producţie;

sectoare de cheltuieli (activităţi de aprovizionare, desfacere, administrative).

O altă clasificare care împarte organizaţia în diviziuni fictive şi care are ca scop identificarea mai

uşoară a costurilor directe şi indirecte scoate în evidenţă două categorii ale locurilor generatoare

de costuri: centre de analiză (sau de activităţi) şi centre de responsabilitate. Apreciată ca formă

concretă de materializare a activităţii desfăşurate şi generatoare de costuri producţia utilizează în

acest sens conceptul de purtători de costuri care reprezintă de fapt „un produs, o lucrare

executată sau un serviciu concret”. Purtătorii de costuri se constituie ca entităţi pentru care se

antecalculează sau postcalculează diverse costuri utilizând metode şi tehnici specifice. În

determinarea purtătorilor de costuri se au în vedere o serie de factori, cum sunt: nomenclatorul

de produse/servicii; modul de organizare a producţiei; tehnologia utilizată; calitatea

produselor/serviciilor; structura şi componentele produselor/serviciilor (intern sau extern).

Importanţa utilizării conceptului de purtători de costuri se explică prin faptul că:

permite organizarea activităţilor de culegere şi de repartizare a costurilor pe produs sau

servicii;

oferă criteriile de alegere a metodelor şi a procedeelor de determinare a costului;

asigură determinarea corectă a rezultatelor financiare la sfârşitul perioadelor de gestiune.

O abordare sistematică a costului impune clasificarea acestuia. Astfel, costurile sunt:

După nivelul domeniul pe care-l exprimă:

Costurile individuale reprezintă categoria de informaţii care exprimă cheltuielile

efectuate de organizaţie pentru realizarea unui produs/serviciu sau a unei grupe de

produse/servicii bine definite.

Costurile sociale exprimă totalitatea cheltuielilor rezultate ale problemelor sociale din

activitatea organizaţiei şi care afectează atât performanţele acesteia, cât şi echilibrul

financiar.

D upă momentul efectuării :

Costurile curente se referă la producerea şi înregistrarea consumului de mijloace de

producţie şi de muncă dintr-o anumită perioadă de timp (de gestiune).

Costurile preliminate sunt stabilite atunci când nu a avut consumul respectiv fiind

necesare pentru aprecierea unei situaţii reale.

Costurile anticipate sunt determinări de cheltuieli care se referă la costuri ale perioadelor

următoare de realizare a produselor/serviciilor.

După profilul activităţii :

Costurile neproductive exprimă cheltuielile care depăşesc limitele cadrului normativ

stabilit pentru realizarea produselor/serviciilor şi care sunt consecinţa unor

disfuncţionalităţi ale desfăşurării activităţilor organizaţiei.

Costurile productive reprezintă cheltuielile determinate de desfăşurarea procesului de

realizare a produselor şi dotarea tehnică existentă.

După modul de identificare :

Costurile directe arată posibilitatea identificării în momentul efectuării lor şi a măsurării

pe fiecare produs/serviciu în vederea repartizării imediate asupra acestuia.

Costurile indirecte reprezintă categorii de cheltuieli determinate de realizarea întregii

producţii sau a prestării serviciilor ele fiind repartizate asupra produselor/serviciilor pe

baza unor criterii convenţionale după ce au fost colectate pe locurile de cheltuieli care le-

au ocazionat.

După conţinut

Costurile complete se referă la toate cheltuielile ocazionate de fabricarea unui produs sau

prestarea unui serviciu.

Costurile parţiale cuprind numai o parte din cheltuielile ocazionate de realizarea unui

produs sau prestarea unui serviciu şi pot fi: variabile, directe, marginale etc.

După modul de atribuire:

Costurile produselor/serviciilor sunt cheltuielile ocazionate cu produsele fabricate sau

cumpărate pentru a fi vândute, respectiv revândute, cât şi pentru serviciile prestate.

Costurile perioadei se referă la cheltuielile care influenţează rezultatul, fără a avea

legătură cu vânzările şi celelalte venituri, cum sunt: cheltuielile generale de administraţie,

cheltuielile de desfacere, cheltuielile financiare şi cheltuielile excepţionale.

După sfera economică (câmpul de aplicare) :

Costurile de aprovizionare cuprind cheltuielile referitoare la procurarea şi stocarea

capitalului circulant (materii prime, materiale, combustibili, energie etc.

Costurile de distribuţie se referă la ansamblul cheltuielilor de tipar de la finalizarea

producţiei până la ajungerea acesteia la beneficiari.

Costuri de producţie

Microeconomia se ocupă, în special, de costul de producţie care reprezintă expresia bănească a

consumului factorilor de producţie necesari realizării unui volum stabilit de produse/servicii.

Costul de producţie, fiind în strânsă legătură cu evoluţia nivelului producţiei, este considerat în

literatura de specialitate ca o funcţie a volumului fizic al producţiei. Deci:

C = f(Q), în care Q este volumul producţiei.

De asemenea, costul de producţie este, totodată, şi un factor determinant în stabilirea mărimii

preţurilor sau al alegerii politicii de preţ. Deosebirea între costul de producţie (numit în unele

părţi din lucrare şi cost) şi cheltuială se exprimă prin faptul că prin cheltuială se asigură plata

factorilor de producţie necesari organizaţiei pentru realizarea unei mărfi, iar costul, aşa cum s-a

menţionat, este expresia bănească a consumului factorilor de producţie.

În practică, pentru cunoaşterea şi înţelegerea fenomenelor microeconomice la nivelul

producătorului şi al ofertei acestuia, există următoarea tipologie a costurilor de producţie:

după orizontul temporal şi variaţia volumului producţiei:

costuri variabile ;

costuri convenţional-constante.

după folosirea alternativă a resurselor:

costuri contabile;

costuri economice (de oportunitate).

după volumul producţiei folosit ca bază de calcul:

costuri medii;

costuri marginale.

Cai de reducere a costurilor.

Costurile de productie sunt influentate factori interni, dependenti de activitatea

producatorului, si de factori externi, independenti de activitatea acestuia. Printre factorii externi

care inf1uenteaya costurile sunt: preturile de cumparare ale factorilor de productie si preturile

vinzare ale marfurilor.

Activitatea producatorului trebuie sa se concentreze asupra urmatoarelor cai de reducere a

costurilor:

·       reducerea consumurilor de materii prime, materiale, combustibil si apa;

·       reducerea cheltuielilor salariale pe unitatea de produs;

·       folosirea deplina a capacitatilor de productie si a spatiilor de productie;

·       dimensionarea optima a cheltuielilor de dezvoltare;

·       reducerea cheltuielilor administrativ-gospodaresti;

·       micsorarea preturilor de desfacere;

·       dimensionarea optima a cheltuielilor cu reclama.