CONSTANTINESCU GABRIELAMaster, an I, FIM, violoncel

ERNEST BLOCHSCHELOMO - Rapsodie ebraică pentru violoncel și

orchestră

Ernest Bloch s-a născut în Geneva, Elveția, pe 24 iulie 1880 și a murit în

Portland, Oregon, pe 15 iunie 1959. Schelomo (Solomon), lucrare dedicată

lui Alexander și Catherine Barjansky, un violoncelist și un sculptor, datează

din ianuarie-februarie 1916 (Geneva). Prima reprezentație a lucrării a avut

loc în New York, la 3 mai 1917, cu Hans Kindler ca solist, dirijat fiind chiar

de compozitor, iar cu Alfred Hertz ca dirijor, Horace Britt a prezentat

lucrarea în concertele San Francisco Symphony, în 1919.

Orchestra este compusă din trei flaute (al treilea alternând cu piculina),

două oboaie și corn englez, două clarinete și clarinet bas, două fagoturi și

un contrafagot, patru corni, trei trompete, trei tromboane, tubă, timpani,

tobă mică, tamburine, tobă mare, cinele, tam-tam, celestă, doua harpe și

coarde.

Bloch a încercat o transpunere în muzică a pasajului din Eclesiast 1:2-9,

după izbucnirea Primului Război Mondial, găsind în cuvintele străvechi ale

lui Solomon un profund sentiment de resemnare în mijlocul tumultului

războiului: "Deșertăciune a deșertăciunilor, totul este deșertăciune… Un

neam trece, altul vine și pământul rămâne veșnic în picioare."

La origini, lucrarea a fost gândită pentru voce acompaniată de orchestră,

dar bariera lingvistică s-a dovedit a fi de netrecut. În 1933, într-un program

de sală, compozitorul a explicat faptul că "nici franceza, nici germana sau

engleza nu puteau servi întocmai scopul meu, iar ebraică nu stiam

îndeajuns. În consecință, schițele s-au adunat – și au zăcut." Tot acest efort

ar fi fost în zadar, dacă nu l-ar fi cunoscut pe violoncelistul Alexander

Barjansky, al cărui entuziasm pentru lucrări ca Poemele evreiești și Psalmii

l-a făcut pe Bloch să ia în considerare compunerea unor lucrări "croite"

special pentru noul său prieten și admirator. A mai durat puțin până când

Bloch și-a exprimat noua sa idee: "De ce să nu-mi folosesc totuși materialul

pentru Eclesiast, dar în loc de o voce umană, limitată de text, să folosesc o

voce mult mai profundă și capabilă, o voce care poate vorbi toate limbile –

cea a violoncelului său?"

"Nu propun, nici nu doresc să încerc o reconstrucție a muzicii evreilor... sau

să-mi fundamentez lucrările pe melodii mai mult sau mai puțin autentice.

Nu sunt un arheolog. Cred că este cel mai important lucru să scrii muzică

bună și sinceră – muzica mea. Spiritul evreu este cel care mă interesează,

sufletul complex, arzător, agitat care vibrează pentru mine în Biblie.

Vigoarea Patriarhilor, violența cărților Proorocilor, dragostea mistuitoare de

dreptate, mâhnirea și grandoarea Cărții lui Iov, senzualitatea Cântării

Cântărilor. Toate acestea sunt în noi și în mine, reprezintă partea mea

bună."

-- Ernest Bloch

Cu modestia caracteristică, Bloch subintitulează lucrarea drept "rapsodie" și

așa poate încurca ascultătorul. Lucrarea sună cu siguranță rapsodic, dar

Schelomo urmăreste un plan foarte bine pus la punct. Cu cât ascultăm,

inevitabilitatea și logica discursului muzical iese în evidență. Totusi,

lucrarea impresionează emoțional mai presus de orice. Aici avem măreția

curții lui Solomon, dorul nemărginit și lumea nocturnă a Cântării Cântărilor,

meditațiile istovite ale Eclesiastului, culminând cu strigătul plin de pasiune,

"Deșertăciune a deșertăciunilor". De cinci ori muzica crește de la murmurul

violoncelului la un splendid talaz orchestral, pentru ca, la final, să se

retragă, ca fiind extenuată de la efortul depus.

Schelomo (ebr. Solomon) este structurată în trei secțiuni mari: lent-repede-

lent, fiecare punctată de solo-uri extinse, care pot fi gândite ca meditații

personale ale lui Solomon. Starea de spirit generală creată de violoncel este

de introspecție și melancolie, în timp ce orchestra intervine tipic cu fraze

dramatice pline de pasiune. Două teme melodice curg de-a lungul

compoziției, prima fiind cea mai ușor de recunoscut, la orchestră, urmând

imediat cadenței extinse a violoncelului, ce deschide lucrarea. Această

temă este caracterizată de ritmuri punctate și de miscare în semitonuri, o

reminiscență (dar nu o copie) a melodiilor tradiționale din sinagogă. A doua

secțiune (Allegro moderato) prezintă tema a doua, o melodie iudeo-

germană: Kadosh Ata (Sfânt ești Tu) pe care Bloch și-o amintește din

copilărie. Este vădit caracterizată de stilul recitativ, prin notele repetate

care acumulează tot mai multă încărcătură, ducând la una din cele mai

explozive și pasionale răbufniri orchestrale din întreaga lucrare. Cea de-a

treia secțiune nu aduce nici un material nou, în timp ce starea generală

duce spre un sentiment de fatalism și disperare. Un climax orchestral final

face loc unei concluzii pesimiste severe expusă de violoncelul solo. Mai

târziu, Bloch și-a descris lucrarea ca "singura (dintre lucrările mele) care se

termină într-o negație completă. Dar subiectul o cere."

Câteva dintre interpretările consacrate ale rapsodiei sunt:

Antonio Janigro - violoncelArtur Rudzinsky - dirijorPhilharmonic Symphony Orchestra of London

Emanuel Feuermann - violoncelLeopold Stokowsky - dirijorPhiladelphia Orchestra

Gragor Piatigosky - violoncelCharles Munch - dirijorBoston Symphony Orchestra

Deși fiecare dintre ei redă cu succes spiritul meditativ, de lamentare al

acestei lucrări, există și câteva diferențe ce pot fi observate încă de la

început. Astfel, ritmul punctat al primei teme din secțiunea I este

interpretat ceva mai alert de către Janigro, spre deosebire de Feuermann,

care îl simte puțin mai liniștit, însă nu atât de linistit ca Piatigorsky. Acesta

din urmă aduce tema I într-un tempo mai așezat, mult mai cantabilizată și

mai liberă. Începutul discursului violoncelului, sugerând parcă un oftat, este

mai bine scos în evidență de Piatigorsky, printr-un crescendo mai pronunțat

în prima măsură. Janigro și Feuermann păstrează în toată această

introducere o nuanță mai mică, crescendo-urile nefiind atât de ample. În ce

privește prima cadență (începând cu măsura 13), dinamica este mult mai

bogată la Feuermann și Piatigorsky, diferențele dintre f și p fiind mult mai

mari decât la Janigro. Tot la cei doi, ritenuto-urile sunt mai mari,

accentuând mai mult impresia de monolog, violoncelul sugerând în această

lucrare vocea împăratului Solomon, în timp ce orchestra – absentă în

această cadență – reprezintă vocea lumii care-l înconjoară.

Al doilea Piu animato este mai ritmicizat la Piatigorsky, valorile scurte fiind

mai pronunțate decât la ceilalți doi. Maniera de arcuș pare mai rigidă la

Piatigorsky, în acest fragment, spre deosebire de Feuermann și Janigro,

care interpretează această porțiune mai dramatic. Feuermann

cantabilizează și mai mult discursul prin multe glissando-uri, mai ales în

schimburile pe semiton.

În secțiunea a II-a, Allegro moderato, Piatigorsky prezintă tema într-o

manieră mai tumultoasă, indicația un poco agitato regăsindu-se mai bine în

stilul său, însă detaché-urile din măsurile 4, 8 ale acestei porțiuni sunt cel

mai bine evidențiate în interpretarea lui Feuermann.

La cea de-a treia secțiune (Andanto moderato), se observă o diferență a

stilului de vibrato în cele trei interpretări. Feuermann și Piatigorsky (mai

ales cel din urmă) folosesc un vibrato foarte amplu, îndeosebi pe notele din

registrul grav, dramatizând puternic discursul muzical.

Finalul rapsodiei (revenirea la Andante moderato) aduce din nou o notă

meditativă, o concluzie tristă a împăratului Solomon asupra vieții, sugerată

de o nuanță generală scăzută, deși indicațiile din partitură sunt mai puține

decât în restul lucrării, interpretarea lui Janigro scoate în evidență o

dinamică mai variată decât a celorlalți doi. Crescendo-urile sunt mai

pronunțate, discursul este mai liber, iar acccentele de la final, scoase mai

clar în evidență.

Cu toate că cele trei interpretări prezintă câteva diferențe de stil și

caracter, ele rămân, totuși, versiuni consacrate, demne de luat în seamă de

către orice muzician. Tocmai aceste diferențe pun în lumină originalitatea

fiecărui interpret, dincolo de notațiile stricte ale compozitorului.