Proiect: Beneficiar - SDTRsdtr.ro/upload/RAPOARTE SI ANALIZE/Dezvoltare rurala... · 2014-01-30 ·...

1

Proiect:

Serviciile de expertiză (servicii prelucrare date statistice și realizare reprezentări

cartografice) în vederea implementării proiectului “Dezvoltarea de instrumente şi modele de

planificare strategică teritorială pentru sprijinirea viitoarei perioade de programare post 2013”

Beneficiar:

MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ȘI ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

Raport de expertiză

Domeniul 5. Dezvoltarea rurală

Serviciile de expertiză (servicii prelucrare date statistice și realizare reprezentări cartografice) în vederea implementării proiectului “Dezvoltarea de instrumente şi modele de planificare strategică teritorială pentru sprijinirea viitoarei perioade de

programare post 2013”

Domeniul 5. Dezvoltarea rurală pg. 2/36

I. Relevanța temei pentru demersul de elaborare a viitoarei Strategii de Dezvoltare Teritorială a

României.

Tema 1: Dimensiunea socială a dezvoltării rurale


României.

Problema dezvoltării şi amenajării rurale este una dintre temele importante la care viitoarea

Strategie de Dezvoltare Teritorială a României trebuie să răspundă. Complexitatea acestei teme se

datorează faptului că, în esenţa sa, presupune realizarea unui echilibru între cerinţa de conservare a

spaţiului rural economic, ecologic şi social-cultural ale ţării, pe de o parte, şi tendinţa de

modernizare a vieţii rurale, pe de altă parte. În acelaşi timp, dezvoltarea şi amenajarea rurală se află

la confluenţa dintre tendinţa de expansiune a urbanului, a dezvoltării agresive a industriei pe seama

spaţiului rural şi cerinţa de a menţine, pe cât este posibil, ruralul la dimensiunile sale actuale.

În condițiile în care, în România, zonele rurale ocupă aproape 90% din teritoriu și dețin circa

50% din totalul populației, pentru realizarea unei strategii de dezvoltare teritorială eficiente, este

necesară o analiză ce vizează structura, caracteristicile dar și particularitățile diferitelor zone din

mediul rural în vederea identificării unor tendințe și a efectelor pe termen mediu și lung aduse de

acestea.

Deşi în mediul rural trăieşte o parte însemnată a populației ce poate fi considerată

vulnerabilă, serviciile sociale la nivel de comunitate adresate acesteia cunosc o slabă dezvoltare. De

cele mai multe ori, activitatea socială la nivelul comunităților se reduce doar la munca asistentului

social angajat în cadrul primăriei. Munca asistenților sociali este cu atât mai importantă cu cât

celelalte forme de suport oferite de comunitate sau de sectorul ONG sunt cvasiinexistente.

II. Contextul European și național

Importanța economică și politică a problematicii dezvoltării spațiului rural decruge din faptul

că atât în România cât și în Uniunea Europeană zonele rurale ocupă aproape 90% din teritoriu și

dețin circa 50% din totalul populației (în unele regiuni ponderea populației rurale depășește acest

prag). Agricultura și silvicultura sunt cele două activități determinante pentru gestionarea

terenurilor și a resurselor naturale din zonele rurale, oferind în același timp posibilități de

diversificare economică a comunităților rurale.




Dacă într-o primă etapă de evoluție a UE spațiul rural a fost abordat din perspectiva

dezvoltării agricole în cadrul Politicii Agricole Comune, treptat ca rezultat al experienței acumulate

de-a lungul anilor, politica de dezvoltare rurală a devenit o problemă distinctă, strâns legată de

politica agricolă modernă. Inițial politica europeană de dezvoltare rurală a fost orientată, cu

preponderență spre zonele defavorizate din UE, însă dupa 1990 aceasta a devenit „o politică

autonomă abordată într-un concept de dezvoltare globală integrată, care cuprinde toate

componentele vieții economice și sociale din aceste spații”.1

Dezvoltarea rurală exprimă ansamblul activităţilor destinate îmbunătăţirii calităţii vieţii în

spaţiul rural, bazată pe o creştere economică durabilă care trebuie să aibă ca obiectiv principal

menţinerea peisajului natural, cultura materială şi spirituală a comunităţilor săteşti. Astfel, procesul

dezvoltării rurale durabile se desfăşoară pe fondul dezvoltării durabile şi complexe a agriculturii,

ţinându-se seama de faptul că agricultura şi spaţiul rural sunt două laturi interdependente, specifice

ruralului.

Potrivit noii abordări strategice și integrate a dezvoltării spațiului rural, aceasta are ca

fundament trei obiective prioritare: creșterea competitivității sectoarelor agricol și silvic, buna

gestionare a terenurilor-obiective agroambientale, și dezvoltarea zonelor rurale în sens larg-

creșterea calității vieții și diversificarea economică.

III. Descrierea indicatorilor analizați, a surselor de colectare şi a metodei de calcul

Indicatorul 1 – Populația stabilă la 1 ianuarie pe sexe, medii, macroregiuni, regiuni de dezvoltare

și judete

Definire indicator: Populația stabilă la 1 ianuarie reprezintă populația alcătuită din persoanele care

locuiesc în localitatea respectivă, cu domiciliul sau reședința în localitate la momentul respectiv.

Periodicitate indicator: Anuală

Sursă: Institutul Național de Statistică

Metodă de calcul: analiză longitudinală și corelații între indicatori

Indicatorul 2 – Populația ocupată pe grupe de vârstă și medii

Definire indicator: Populația ocupată cuprinde, conform metodologiei Anchetei statistice asupra

forței de muncă în gospodării, toate persoanele de 15 ani și peste care au desfășurat o activitate

economică producatoare de bunuri sau servicii de cel puțin o oră (cel puțin 15 ore pentru lucrătorii

1 Letiția Zahiu, Anca Dachin, Politici agroalimentare comparate




pe cont propriu și lucrătorii familiali neremunerați din agricultura anterior anului 2011) în perioada

de referință (o săptamană), în scopul obținerii unor venituri sub forma de salarii, plată în natură sau

alte beneficii.

Periodicitate indicator: Anuală/ Trimestriala


Metodă de calcul: POPULAȚIA OCUPATĂ (PO)= Populația activă (PA) - Șomerii BIM (So)

IV. Descrierea situației prezente şi a tendințelor evolutive

Indicatorul 1 – Populația stabilă la 1 ianuarie pe sexe, medii, macroregiuni, regiuni de dezvoltare

și judete

Perioada analizată: 2002 – 2011

Din punct de vedere demografic, România reprezintă statul din Uniunea Europeană cu cel

mai ridicat procent al populației rurale (45% ‐INS, Anuarul statistic 2010). Raportat la numărul total

al populației, acest procent corespunde unui număr de peste 9,65 milioane de persoane ce

domiciliază în localități rurale. În perioada 1990‐2010, acest segment al populației a scăzut cu peste

un milion, de la 10,8 milioane persoane la 9,6 milioane (tabelul 1). Această scădere se explică atât

prin cele două procese demografice răspunzătoare de schimbarea populației (mişcarea naturală şi

mişcarea migratorie), cât şi prin declararea unor localități rurale drept oraşe.2

Pentru a avea o imagine completă a evoluției populației stabile pe medii de rezidență, vom

extinde perioada supusă cercetării acestui indicator (2002 - 2011), luând în considerare și datele

obținute la recensământul realizat în anul 1992 (Sursa: Institutul Național de Statistică).

Pentru cele trei perioade analizate s-au înregistrat următoarele valori:

Recensământ

Mediu 1992 2002 2011

Număr persoane

Urban 12391819 11435080 10858790

Rural 10418216 140245894 9262851

Total 22810035 21680974 20121641

Pondere pe Urban 54,30% 52,70% 54,00%

2 După anul 2000 au existat mai multe cazuri de localități rurale ce au fost ridicate la rangul de orașe (cele mai multe

cazuri în acest sens au fost stipulate în Legea nr. 83/2004).




medii, % Rural 45,70% 47,30% 46,00%

Total 100% 100% 100%

Tabelul 1. Evoluția populației României sub aspectul mediului de rezidență

(analiză comparativă recensământ 1992, 2002 și 2011)

Schimbările înregistrate la nivelul populației rurale din ultimele două decenii conturează

apariția şi dezvoltarea unui model de evoluție în sens negativ a principalilor indicatori demografici.

Aceste transformări au condus spre instaurarea, la nivel național, a unui dezechilibru demografic

pronunțat, ce se manifestă prin îmbătrânirea populației, scăderea natalității şi a fertilității, prin

creşterea mortalității, dar şi prin explozia migrației externe sau depopularea anumitor zone.

Mediul rural românesc se caracterizează printr‐o puternică eterogenitate din punct de

vedere social şi economic între diferitele zone ale țării, ce se reflectă şi la nivelul evoluției

demografice. Localitățile rurale situate în zone periurbane sau turistice înregistrează evoluții

demografice pozitive, determinate în special de mişcarea migratorie urban‐rural. De cealaltă parte,

în localitățile izolate, dar şi în cele aflate la distanțe mai mari de centre urbane, se înregistrează

evoluții demografice negative. Din acest punct de vedere, putem considera că, în linii mari, evoluția

populației rurale urmăreşte evoluția socioeconomică a comunităților rurale. Aspecte precum nivelul

de dezvoltare atins de localități, infrastructura şi utilitățile publice, distanța până la oraşe

semnificative şi, în definitiv, condițiile de viață pe care le presupune o localitate rurală reprezintă

factori determinanți pentru dezirabilitatea locuirii în aceste comunități, care, la rândul lor,

influențează mişcarea migratorie.

Dinamica demografică în spațiul rural este negativă. Procesul reducerii numărului de

locuitori rurali, a început ca o consecință a modernizării la nivel societal, a devenit permanent prin

conjugarea mai multor factori demografici, economici și sociali. Declinul demografic se asociază și

cu degradarea contină a structurii pe vârste, cauzată de procesul de îmbătrânire a populației,

semnificând faptul că, în viitor, grupele tinere de vârstă se diminuează, în schimb cele de vârstă

înaintate vor crește. Procesul de îmbătrânire demografică este mai accentuat în mediul rural decât

în urban. La începutul anului 1990, ponderea populației de 65 ani și peste în rural a fost de 13,5%

din populația totală și a crescut în anul 2012 la 18,3%, conform datelor oferite de Institutul Național

de Statistică. O manifestare importantă a procesului de îmbătrânire este creșterea numărului

femeilor în cadrul populției persoanelor vârstnice, producându-se fenomenul de "feminizare a

populației rurale vârstnice".




Conform analizelor privind prognozele demografice publicate de către Comisia Națională de

Prognoză, populația rurală se va diminua numeric, semnalându-se o scădere moderată până în

2015, urmată de un declin accentuat în perioada 2015-2050, generată de deficitul nașterilor în

raport cu numărul deceselor (spor natural negativ) la care se va adăuga soldul cumulat al migrației

interne și externe.

Această realitate este confirmată și de evoluția piramidei populației, analiză realizată pe

baza datelor oferite de către Institutul Național de Statistică.

Figura 1 – Piramida populației 2002 - 2012

Procesul „deruralizării” în România este lent, concretizându-se în ritmuri diferite de

diminuare a populaţiei rurale, în funcţie de particularităţile regionale. Există așanumitele „enclave

rurale”, în care populaţia rurală are o pondere semnificativă în totalul populaţiei (Regiunea Nord-

Est şi Regiunea Sud Muntenia), zone medii în care populaţia rurală atinge valori de maxim 46,7%

(Regiunea Nord-Vest) şi zone cu ruralitate scăzută (Regiunea Bucureşti-Ilfov). În perspectiva

reducţionismului demografic, cauzalitatea scăderii numărului locuitorilor rurali constă în

incapacitatea spaţiului rural de a-şi reproduce propriile structuri concretizându-se în creşterea

valorilor negative ale „sporului natural”. Pe ansamblul spaţiului rural, scăderea populaţiei rurale în

10 5 0 5 10

0- 4 ani

10-14 ani

20-24 ani

30-34 ani

40-44 ani

50-54 ani

60-64 ani

70-74 ani

80-84 ani 2002-2012

% Masculin 2012

% Feminin 2012

% Masculin 2002

% Feminin 2002




perioada 1990-2011 nu este îngrijorătoare (-750.000 locuitori) iar populaţia ocupată în agricultură a

scăzut în zece ani cu circa 800.000 persoane.3

Din punct de vedere al distribuției geografice pe județe, se constată o scădere uşoară a

efectivului populației rurale în 39 dintre județe. Excepție fac județele Iaşi şi Bacău, unde între 1990

şi 2008 populația domiciliată la sate a crescut cu peste 16.000, respectiv 14.000 de persoane.

Județele cu ponderea cea mai însemnată a populației rurale (tabelul 2) sunt Bistrița‐Năsăud,

Călăraşi, Dâmbovița, Giurgiu, Neamț, Teleorman şi Vrancea, unde populația rurală depăşeşte 60%

din efectiv. De cealaltă parte, în județele Braşov, Cluj, Constanța, Hunedoara, Sibiu şi Timiş,

populația urbană se situează în jurul a 2/3 din total. Această puternică diferențiere între regiuni în

ceea ce priveşte ponderea populației rurale are explicație istorică. Județele din Transilvania centrală

şi de sud‐vest, unde au existat puternice oraşe în perioada medievală, precum şi județele puternic

industrializate în perioada comunistă prezintă o pondere ridicată a populației urbane, în schimb

zonele de câmpie din Moldova, Oltenia şi Muntenia, unde au dominat preocupările agricole, sunt

caracterizate printr‐un număr ridicat de locuitori rurali. (sursa datelor: Institutul Național de

Statistică)

Județ %pop. rurală




Alba 41,7% Călărași 61,5% Ialomița 54,2% Sibiu 32,7%

Arad 44,6% Cluj 32,3% Iași 52,3% Suceava 57,1%

Argeș 52,1% Constanța 29,6% Ilfov 57,8% Teleorman 66,4%

Bacau 54,3% Covasna 49,9% Maramureș 42,1% Timiș 37,2%

Bihor 46,6% Dâmbovița 68,8% Mehedinți 51,4% Tulcea 50,7%

Bistrita-Năsăud 63,9% Dolj 46,3% Mureș 47,5% Vaslui 58,8%

Botoșani 58,3% Galați 43,5% Neamț 61,8% Vâlcea 54,6%

Brașov 25,8% Giurgiu 68,8% Olt 59,5% Vrancea 62,2%

Brăila 34,9% Gorj 53% Prahova 49,5% București

Buzău 58,7% Harghita 55,9% Satu-Mare 52,3%

Caraș-Severin 43,6% Hunedoara 23,2% Sălaj 59,1%

Tabelul 2. Ponderea populației rurale pe județe

Principalii factori care au determinat apariția acestui dezechilibru demografic la nivelul țării

noastre au fost fluxurile de migrație internă, migrație internațională și prin mișcarea naturală a

3 Comisia Prezidențială pentru politici publice de dezvoltare a agriculturii, Cadrul Național strategic pentru dezvoltarea

durabila a sectorului agroalimentar și a spațiului rural în perioada 2014-2020-2030




populației. Comparând valorile înregistrate în anul 2002 cu cele din anul 2011 cu ocazia

recensământului, o reprezentare geospațială a celor trei factori de mai sus prezintă evoluția

prezentată în figurile 2. 3 și 4.

Urmărind cele trei figuri putem observa faptul că se înregistrează o scădere a populației prin

migrația internă și internațională a populației la nivelul tuturor județelor, excepție făcând Ilfov unde

se înregistrează o creștere datorită migrației interne.

În ceea ce privesțe țările preferate de români, acestea sunt, în ordinea preferințelor, Italia

(834 mii persoane), Spania (824 mii persoane), Germania (266 mii persoane), Ungaria (98 mii

persoane) şi Austria (52 mii persoane). Observăm că Spania și Italia cuprind împreună peste 70%

din imigranții români.

Începând cu anul 2002 (Spania) şi 2003 (Italia) au înregistrat o intensificare a fluxului de

imigranţi cu cetăţenie română. Au existat chiar şi perioade cu când fluxurile către cele două ţări s-au

transformat în avalanşe. În perioada 2004-2007 în Spania au sosit aproape 541 mii imigranţi cu

cetăţenie română şi în perioada 2007-2009 un număr de 551,5 mii persoane aparţinând aceleiaşi

categorii sociale a ales ca ţară de destinaţie Italia. Este de remarcat faptul că anul 2007 (anul intrării

României în UE) a fost anul cu volumul cel mai ridicat de emigrare din România: peste 553 mii

persoane. Este posibil ca o parte dintre aceste persoane să fi fost deja plecate dinainte de 2007 însă

odată cu intrarea României în UE legalizarea statutului s-a putut realiza mai uşor (sursa Eurostat).

9

Figura 2 – Schimbări ale numărului populației prin migrație internă 2011 - % față de anul 2002




Figura 3 – Schimbări ale numărului populației prin migrație internațională 2011 - % față de anul 2002




Figura 4 – Schimbări ale numărului populației prin mișcare naturală 2011 - % față de anul 2002

Indicatorul 2 – Populația ocupată pe grupe de vârstă și medii


Din punct de vedere al statutului profesional al populației rurale ocupate, evoluția de după

1990 a ruralului este marcată de reducerea semnificativă a numărului salariaților (numai între anii

1996 şi 2008, acesta scăzând cu aproape 25% din efectiv), cauzată de tranziția economică

postdecembristă, care a avut ca efect major şi reducerea dramatică a activității din industrie. Din

totalul celor 4 milioane de persoane ocupate înregistrate în mediul rural la începutul anului 2008,

doar 1,56 milioane reprezentau salariați, comparativ cu 4,6 milioane în urban. În acelaşi timp,

numărul persoanelor din mediul rural ocupate în agricultură este cu peste 80% mai mare decât cel




al salariaților din celelalte sectoare economice (conform datelor prezentate de către Institutul

Național de Statistică).

Figura 5 – Evoluția populației ocupate în mediul rural - perioada 2002 - 2012

(valorile înregistrate pe fiecare trimestru al fiecărui an se găsesc la anexe – Tabel 3)

Conform Institutului de Cercetare a Calității Vieții (ICCV), una dintre principalele

caracteristici ale anilor de tranziție și reformă româneacă a fost scăderea locurilor de muncă

salarizate și înlocuirea acestora cu forme nesalariate. Ocuparea în forme flexibile este puțin extinsă:

10% din populația ocupată între 15-64 ani este ocupată cu timp parțial și doar 2.5% aveau și un al 2-

lea loc de muncă; chiar și aceste niveluri sunt date de mediul rural din care provin 89%, respectiv

86% dintre persoanele aflate în aceste situații. În rândul salariaților se înregistrau 1,1% angajați

temporar (cel mai mic nivel european, față de 13,7% medie UE sau maximele care depășeau, în

2012, 20% (conform Eurostat). Ocuparea în forme flexibile este un indicator al flexibilității pieței

muncii, dar și a gradului de receptare a economiei a condițiilor specifice ale unor grupuri

vulnerabile (ex: mame cu copii în întreținere, persoane cu handicap, vârstnici) în raport condițiile

standard ale pieței muncii. În România la nivelul anului 2011, rata de ocupare a populaţiei cu

vârste cuprinse între 15 şi 64 de ani era de 58,5%, în timp ce la nivelul UE27, Eurostat înregistra o

pondere de 64,35%.

4626492 4560911

4251482 4258115 4198618

4280783 4268153 4211331 4207283

4066245

4184635

3700000

3900000

4100000

4300000

4500000

4700000

4900000

2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012

Evoluția populației ocupate în mediul rural - perioada 2002 - 2012




Analizând ocuparea din perspectivă de gen, se constată atât discrepanţe între România şi

media UE27, cât şi între femei şi barbaţi. Rata de ocupare în rândul bărbaţilor atingea o proporţie

de 65%, cu 13% mai mare decât rata de ocupare din rândul femeilor (52%). La nivelul UE27, rata de

ocupare a bărbaţilor este cu 5,1% mai mare decât în România, iar în rândul femeilor este mai

ridicată cu 6,5%. Astfel, fiind evidentă nevoia de incluziune pe piaţa muncii a femeilor care se

manifestă mai acut în România, însă nici la nivelul UE discrepanţele nu sunt de neglijat. Conform

datelor prelucrate de ICCV în baza cifrelor INS, la nivelul anului 2011, din totalul populaţiei ocupate

din România, rata ocupării în mediul rural înregistrează un procent de 58,8%. Salariaţii din cadrul

populaţiei ocupate erau reprezentaţi într-o proporţie de 67,3%, iar din total salariaţi din România,

cei din rural erau 24,7%. În ceea ce priveşte numărul patronilor din România, aceştia erau în

procent de 1,2%, iar cei din rural 0,6%. Lucrătorii pe cont propriu erau 18,8% (17,9% Eurostat) din

totalul populaţiei ocupate din România (în timp ce la nivelul UE27 aceştia înregistrau un procent de

14,4%46), iar lucrătorii familiali neremuneraţi reprezentau 12,7% din totalul populaţiei ocupate. În

contextul ruralului românesc, lucrătorii pe cont propriu erau reprezentaţi înt-un procent de 34,6%,

iar lucrătorii familiali neremuneraţi erau în proporţie de 27,3%. Conform prelucrărilor INS în baza

Recensământului General Agricol în 2010, fermierii cu alte activităţi generatoare de venit erau

28,21% din total capi ai exploataţiilor agricole.

Structura ocupării în România înregistra în 2012 un număr de 9.229.000 persoane ocupate la

nivel national, înregistrând în sectorul primar un procent de 30,4%, cel secundar 28,8% şi în terţiar

40,7%. La nivelul UE27 la distribuţia pe sectoare, 5,2% din populaţia ocupată era înregistrată în

sectorul primar, 22,6% în secundar şi 70,2% în sectorul terţiar (conform analizelor prezentate de

Eurostat).

O analiză asupra disponibilităţii forței de muncă arată că populaţia activă din rural

reprezintă 46,63% din totalul locuitorilor României (INS Tempo Online- Serii de timp). Un punct

forte al spaţiului românesc este pentru investitori îl reprezintă costul redus al forţei de muncă,

costul mediu lunar al forţei de muncă per salariat în 2011 fiind de 2569 RON.

Dependenţa faţă de agricultura de subzistenţă reprezintă un punct slab al forţei de muncă

din România, activităţile independente fiind mai degrabă asociate cu subzistenţa în agricultură

decât cu antreprenoriatul, aşadar numărul persoanelor care desfăşoară activităţi independente




atinge 2,1 milioane persoane (25% din totalul locurilor de muncă). De asemenea, România se

confruntă cu un nivel scăzut al forţei de muncă angajată în activităţi non-agricole, la nivel național.

Un alt aspect negativ în ceea ce privește declinul populației ocupate din mediul rural îl

constituie nivelul de educație. Instituţiile de învăţământ din spaţiul rural, reprezentate de grădiniţe,

unităţi primare şi gimnaziale sunt slab dotate în ceea ce priveşte materialul tehnic şi didactic.

Tehnologia IT şi echipamentele hardware şi software sunt rar întâlnite în cadrul şcolilor din spaţiul

rural în timp ce echipamentul necesar formării profesionale sau pentru ucenici este învechit sau

lipseşte. O problemă suplimentară o constituie dificultatea de a atrage personal calificat în zonele

rurale. Referitor la unităţile de învăţământ din mediul rural, la nivelul anului 2005, acestea

reprezentau 56,22% dintr-un total de 11.865 la nivel naţional. În anul 2011, acestea au scăzut la

3200 unități de învățământ în mediul rural, reprezentând 44,4% din cele la nivel național (INS-

TEMPO onlineserii de timp). În ceea ce priveşte numărul grădiniţelor de copii, acesta cunoaște un

declin (cu 36,3%) la nivel național în perioada 2005-2011, ajungând la 1367 grădinițe. În mediul

rural, scăderea este mult mai dramatică, din 1692 grădinițe în rural la nivelul anului 2005 mai

existau doar 6% în anul 2011. (INS-TEMPO onlineserii de timp). În ceea ce privește evoluția copiilor

înscriși în grădinițe în perioada 2005 – 2011, aceasta a rămas relativ constantă, respectiv în anul

2005 s-au înregistrat un număr de 327.388 copii înscriși la grădinițe în mediul rural, iar în anul 2011

s-au înregistrat un număr de 303.517 copii înscriși la grădinițe în mediul rural (prelucrare date INS

online-serii de timp).

Aceste tendințe, respectiv scăderea numărului de grădinițe în spațiul rural și faptul că

numărul copiilor a rămas relativ constant, relevă faptul că se manifestă nevoia înființării de noi

grădinițe, acestea fiind desființate ca o consecinţă a restructurării sistemului de educaţie şi a lipsei

personalului calificat, din cauza prezenţei reduse, fapt care a contribuit la diminuarea numărului de

grădinițe. (analiză prezentată în cadrul Programului Național de Dezvoltare Rurală).

Conform unei analize realizate de Eurostat, analiză ce prezintă la nivel comparativ țările din

Europa care încurajează învăţarea pe tot parcursul vieţii și ia în calcul persoanele cu vârste cuprinse

între 25 şi 64 de ani, România are un nivel foarte scăzut al indicatorului ce măsoară învăţarea pe tot

parcursul vieţii, respectiv 1.3% în anul 2010 şi 1,6% în anul 2011 fața de UE-27 – 9,1% în 2010 și

8,9% în 2011.




În ceea ce privește participarea adulților pe tot parcursul vieții la procesul de învățare și

formare profesională structurată pe sexe, conform graficului de mai jos, se observă că rata de

participare a persoanelor de gen masculin a crescut în perioada 2005-2009, comparativ cu 2002,

însă este la un nivel mai scăzut decât rata participării persoanelor de gen feminin din perioada

2005-2009. Până în 2013 se estimează ca 135.500 de persoane din zonele rurale vor participa la

programele integrate dedicate dezvoltării resurselor umane și ocupării. (sursa: Eurostat)

Figura 6 - Participarea adulților pe tot parcursul vieții la procesul de învățare și formare

profesională structurată pe sexe – 2005 - 2009

Economia socială contribuie explicit la creşterea ocupării prin crearea de locuri de muncă în

general și locuri de muncă pentru persoane aparținand unor grupuri vulnerabile în special și prin

contribuția directă pe care o aduce la dezvoltarea coeziunii sociale în organizațiile bazate pe

participarea membrilor și pe implicarea acestora în comunitate.

În mediul rural, o întreprindere socială participă la dezvoltarea comunității ca întreg în mod

durabil: creează locuri de muncă pentru comunitate sau pentru persoane aflate în dificultate, se

adresează problemelor din fiecare comunitate (educație, sărăcie, promovarea meșteșugurilor,

susținerea turismului local). Există astfel de întreprinderi sociale în mai multe zone din România

care pot fi date ca bun exemplu și care susțin dezvoltarea comunității din care fac parte.

Economia socială este un important „angajator” cu o pondere de 3,3% din totalul salariaților

din România, la nivelul anului 2009. Astfel, în anul menţionat, economia socială furniza în România

174,025 locuri de muncă adică 3,3% din totalul locurilor de muncă. (Institutul de Economie Socială).




V. Concluzii şi recomandări

Analizând evoluția migrației externe, se constată că, în ultimii 12 ani, aproape 10% din

totalul populației României a ales să “evadeze” către țările europene. Acest fenomen a crescut în

intesitate (jumătate din total) după intrarea României în Uniunea Europeană (anul 2007). Principale

țările de destinaţie au fost: Italia, Spania şi Germania. Dacă acestă tendință va continua cu aceeaşi

intensitate consecinţele pe piaţa forţei de muncă pot fi extrem de neplăcute şi fără măsuri/politici

de (re)echilibrare.

Astfel, ținând cont de faptul că majoritatea celor care migrează către țările europene aparțin

mediului rural, principalele recomandări sunt:

- susținerea tinerilor din mediul rural și din familiile cu posibilități reduse prin creșterea

fondurilor destinate acestora , în vederea asigurării egalității de șanse;

- stimularea prin măsuri active a participării populației salariate din mediul rural la cursuri

de formare profesională continuă și recalificare;

- adoptarea unor măsuri care vizează diminuarea migrării tinerilor (în special cei dotați) și

a femeilor, concomitent cu măsuri de protecție pentru copii rămași fără părinți, în urma

emigrării acestora în alte țări. Acest lucru se poate realiza prin adoptarea unor

programelor naţionale destinate categoriilor respective de persoane;

- o mai bună informare a emigranților cu privire la oportunitățile privind întoarcerea pe

piața forței de muncă din România, asupra ofertelor de muncă venite atât din partea

instituțiilor publice cât și a celor private. Pentru creșterea eficienței comunicării cu

emigranții propun crearea unui mijloc de informare virtual, sub forma unui sistem

informatic integrat care să permită atât accesul la informații de interes general cât și

posibilitatea de comunicare în timp real cu aceștia;

- o diversificare a modelelor de participare a migranţilor la suplinirea fondurilor sociale

din ţară şi asigurarea securităţii sociale a lucrătorilor migranţi;




- adoptarea și implementarea unui set de politici care vizează reducerea sărăciei în mediul

rural și care să promoveze incluziunea socială.

O altă concluzie pe care o putem trage este că îmbătrănirea și nivelul scăzut de educație

sunt probleme majore ale forței de muncă din mediul rural. Măsurile recomandate pentru

combaterea și prevenirea acestor efecte înregistrate în mediul rural sunt:

- o extindere a activităților ce privesc formarea continuă și informarea la categoriile de

persoane adulte din mediul rural ce nu se încadrează în categoria celor implicate în

domenii ce au legătură cu agricultura, industria alimentară şi silvicultura;

- crearea unui pachet de metode educationale orientate spre utilizarea metodelor

moderne de informare si comunicare;

- consolidarea sistemului de facilităţi sociale pentru elevi prin politici şi programe social-

educaţionale adecvate grupurilor vulnerabile;

- dezvoltarea unor programe vizând combaterea şi prevenirea abandonului şcolar

- garantarea egalităţii şanselor de acces în învăţământul preuniversitar, asigurându-se un

standard optim, la nivelul drepturilor fundamentale;

- îndrumarea, informarea și consilierea privind educația adulților facilitând accesul la

învățare prin punerea la dispoziție a unor servicii de calitate în domeniul consilierii și

orientării în carieră;

- crearea unui sistem de standarde ocupaționale și educaționale adecvate educației

adulților în mediul rural;

- elaborarea unui sistem coerent de certificare a abilităților dobândite în urma participării

la programe educaționale a adulților proveniți din mediul rural;

- crearea de instituții care să pregatească resursele umane necesare pentru educația

adulților în mediul rural care să corespundă noilor provocări de integrare;




- crearea unor centre de voluntari pentru motivarea adulților să participe la programe

educaționale și pentru implementarea unor astfel de programe;

- crearea unui pachet de metode educaționale orientate pe dezvoltarea abilităților în

profesiunea agrară;

- crearea unui pachet de metode educaționale orientate pe dezvoltarea abilităților în

cultura generală;

- o diminuare a disparităţilor teritoriale dintre urban şi rural prin acordarea unor beneficii

celor care aleg să migreze cu munca, și nu numai, spre zona rurală (acordarea unei

remunerații pentru relocare, un spor salarial ș.a.).

Tema 2: Dezvoltarea rurală durabilă prin sustenabilitate agrară


României.

Activitatea economică în cele mai multe dintre localitățile rurale este axată în jurul

practicilor agricole. Doar în cazul localităților dezvoltate, aflate în zona de extindere a oraşelor

importante pot fi identificate activități economice nonagricole sistematice. În lipsa unor activități

antreprenoriale viabile, care să antreneze comunitatea şi să ofere oportunități lucrative pentru

locuitori, cele mai multe dintre localitățile rurale nu reuşesc să depăşească stadiul de subdezvoltare

în care se află.

Declinul sectorului agricol românesc s‐a instaurat rapid după destructurarea sistemului

agriculturii socialiste, când, în lipsa unor strategii coerente de susținere şi încurajare a agenților

economici din domeniu, valoarea producției agricole a scăzut drastic, suprafețele cultivate au

consemnat reduceri de la an la an, iar necesarul de produse agroalimentare a ajuns să fie asigurat

prin import.

Așasar, ținând cont de impactul major pe care îl are evoluția economică în zona agrară

asupra întregii economii, Strategia de Dezvoltare Teritorială a României trebuie să înglobeze o serie

de politici si strategii prin care să propună soluții pentru asigurarea unei dezvoltări agrare eficiente.

II. Contextul European și național




Romania se distinge printr-o amprentă rurală puternică, populația rurală are cea mai

ridicată pondere în UE reprezentând 44,9% din totalul populației și printr-o densitate scăzută, 45,1

locuitori/km2, comparativ cu Franța 54 locuitori/km2, Italia 64 locuitori/km2, Germania 100

locuitori/km2. Există diferențe geografice semnificative din punctul de vedere al densității

populației, majoritatea comunelor care au mai puțin de 50 locuitori/km2 sunt grupate în partea de

vest a țării, comparativ cu zonele din est și din sud, unde predomină localități rurale cu densități ale

populației de 50-100 locuitori/km2.

După momentul aderării României la UE, procesul de restructurare şi apropiere de

agricultura celorlalte ţări membre se produce lent, fără consecinţe vizibile în ceea ce priveşte

compatibilizarea structurală şi funcţională a sistemului agroalimentar. Pe lângă gradul insuficient de

adaptare a politicilor agricole comune în agricultura românească, datorate capacităţii reduse de

absorbţie atât a politicilor, privite din punct de vedere al creşterii compatibilităţii structurale şi

funcţionale, cât şi din punct de vedere financiar (absorbţia fondurilor pentru dezvoltarea rurală),

mai trebuie adăugată adaptabilitatea încă inadecvată a ofertei româneşti pe piaţa europeană.

Având în vedere şi gradul de utilizare al potenţialului ecologic al terenului arabil din România

(pentru cereale) de numai 39% față de 83% în UE, avem dimensiunea exactă a deficitului de

compatibilitate al agriculturii româneşti faţă de tările UE.

III. Descrierea indicatorilor analizați, a surselor de colectare şi a metodei de calcul

Indicatorul 1 – Suprafața fondului funciar după modul de folosință, pe județe și localități

Definire indicator: Fondul funciar - este constituit din terenurile de orice fel, indiferent de

destinație, de titlul pe baza căruia sunt deținute sau de domeniul (public, privat, cooperatist,

obștesc etc.) din care fac parte.




Indicatorul 2 – Suprafața cultivată cu principalele culturi, pe județe și localități




Definire indicator: Suprafața cultivată cu principalele culturi reprezintă suprafața însămânțată sau

plantată în ogor propriu, în anul agricol de referință sau în anii precedenți (culturi bienale, trienale

sau perene), cu o cultură principală care ocupă terenul pe cea mai mare perioada de timp a anului.




IV. Descrierea situației prezente şi a tendințelor evolutive

Indicatorul 1 – Suprafața fondului funciar după modul de folosință, pe județe și localități


Suprafaţa totală a României, de 23,84 mil. ha cuprinde 62% teren agricol (cca. 14,7 mil. ha,

din care 66,3% teren arabil, 29,2% pajişti naturale şi 4,5% plantaţii de pomi şi vie) şi cca. 11%

suprafaţa construită a localităţilor, drumuri, căi ferate şi teren neproductiv. Din suprafaţa totală a

ţării, circa 92% o reprezintă spaţiul rural format din terenul agricol şi forestier, localităţile şi

amenajările rurale.

România este ţara cu cea mai divizată structură agrară din cadrul UE-27, deţinând, în anul

2010 32,2% din numărul de exploataţii europene şi 7,7% din suprafaţa agricolă utilizată. Procesul de

restituţie către foştii proprietari şi moştenitorii acestora, început încă din anii ’90 a avut câteva

caracteristici care au favorizat actuala fărâmiţare. Cea mai importantă a fost limitarea suprafeţei

restituite la 10 ha de familie, situaţie care avea sa fie corectată abia în anii 2000 si 2005. Suprafaţa

totală cu care au fost puşi în posesie cei 3,8 milioane de beneficiari ai Legii 18/1991 (legea fondului

funciar) a fost de 9,3 milioane ha. Pe de alta parte, aceeaşi lege, prin felul în care a reglementat

circulaţia juridică a terenurilor, a blocat practic tranzacţiile cu terenuri până în anul 1997. Din anul

1998, piaţa terenurilor agricole a fost liberalizată, cu păstrarea anumitor condiţii (de exemplu,

limitarea suprafeţelor deţinute în proprietate la 100 ha), iar din 2005 a fost complet liberalizată

pentru cetăţenii români.




Anul 2014 marchează un alt moment important pentru piaţa funciară din România şi anume

deschiderea pieţii pentru cetăţenii străini (persoane fizice). Deşi în perioada actuală există multe

discuţii contradictorii legate despre acest subiect, trebuie să amintim faptul că, în ultimul deceniu,

multe terenuri agricole au fost cumpărate de cetăţenii străini, în principal prin intermediul

societăţilor comerciale, nivelul suprafeţelor înstrăinate pe această cale fiind estimat pentru anul

2011, de către MADR la peste 800 mii ha.

Privită din perspectiva rezultatelor recensământul din 2010 avem o imagine a agriculturii

româneşti aflată intr-un proces prea lent de restructurare. Media suprafeţei agricole a unei

exploataţii a crescut de la 3,1 ha în anul 2002 la 3,45 ha în 2010. Analizând comparativ datele de la

cele două recensăminte agricole (din 2002 şi 2010) se observă un proces incipient de restructurare,

în sensul reducerii numărului de exploataţii sub 10 ha (cu cca 600.000) şi a suprafeţelor deţinute de

acestea cu peste 1.2 milioane hectare. Concomitent, au crescut numărul de ferme de peste 10 ha

(cu 21700 ferme), iar suprafeţele deţinute de acestea cu cca 600 mii ha. Menţionăm de asemenea

că suprafaţa agricolă utilizată a scăzut în 2010 faţă de 2002 cu cca 600 mii ha. În acest context

România se caracterizează printr-o structură agrară extrem de polarizată.

În ceea ce privește dimensionarea fondului funciar la nivel de județ pentru anii 2010 și 2011

putem observa modificările produse urmărind figurile următoare (conform analizelor realizate în

urma RGA 2010 și RLP 2011).

22

Figura 7 - Suprafața fondului funciar din România la nivel de județ - anul 2010

0

200000

400000

600000

800000

1000000

1200000

1400000

1600000

ALB

A

AR

AD

AR

GES

BA

CA

U

BIH

OR

BIS

TRIT

A-N

ASA

UD

BO

TOSA

NI

BR

AIL

A

BR

ASO

V

BU

ZAU

CA

LAR

ASI

CA

RA

S-SE

VER

IN

CLU

J

CO

NST

AN

TA

CO

VA

SNA

DA

MB

OV

ITA

DO

LJ

GA

LATI

GIU

RG

IU

GO

RJ

HA

RG

HIT

A

HU

NED

OA

RA

IALO

MIT

A

IASI

ILFO

V

MA

RA

MU

RES

MEH

EDIN

TI

MU

NIC

IPIU

L B

UC

UR

ESTI

MU

RES

NEA

MT

OLT

PR

AH

OV

A

SALA

J

SATU

MA

RE

SIB

IU

SUC

EAV

A

TELE

OR

MA

N

TIM

IS

TULC

EA

VA

LCEA

VA

SLU

I

VR

AN

CEA

Suprafața fondului funciar din România la nivel de județ - anul 2010




Figura 8 - Suprafața fondului funciar din România la nivel de județ - anul 2011

0

200000

400000

600000

800000

1000000

1200000

1400000

1600000

ALB

A

AR

AD

AR

GES

BA

CA

U

BIH

OR

BIS

TRIT

A-N

ASA

UD

BO

TOSA

NI

BR

AIL

A

BR

ASO

V

BU

ZAU

CA

LAR

ASI

CA

RA

S-SE

VER

IN

CLU

J

CO

NST

AN

TA

CO

VA

SNA

DA

MB

OV

ITA

DO

LJ

GA

LATI

GIU

RG

IU

GO

RJ

HA

RG

HIT

A

HU

NED

OA

RA

IALO

MIT

A

IASI

ILFO

V

MA

RA

MU

RES

MEH

EDIN

TI

MU

NIC

IPIU

L B

UC

UR

ESTI

MU

RES

NEA

MT

OLT

PR

AH

OV

A

SALA

J

SATU

MA

RE

SIB

IU

SUC

EAV

A

TELE

OR

MA

N

TIM

IS

TULC

EA

VA

LCEA

VA

SLU

I

VR

AN

CEA

Suprafața fondului funciar din România la nivel de județ - anul 2011

24

Urmărind evoluțiile pe cei doi ani se poate observa că cea mai mare suprafață a fondului

funciar din România se găsește în județul Timiș (1477264 ha), urmat de Dolj (1211734 ha), Harghita

(1188502 ha), Constanța (1146100 ha), Bihor (1127734 ha). La polul opus, așa cum era de așteptat,

întâlnim marile aglomerații urbane București (22250 ha) și Ilfov (230582 ha), urmate de Giurgiu

(556972 ha), Covasna (563940 ha) și Vrancea (601640 ha).

Pentru o utilizare cât mai eficientă din punct de vedere economic a terenului agricol este

nevoie de o piață funciară funcţională. Eficienţa unei astfel de piețe este măsurată prin abilitatea

acesteia de a transfera pământul dinspre utilizatorii mai puţin productivi spre cei mai productivi.

Costurile de tranzacţie care complică sau împiedică aceste transferuri duc la scăderea eficienţei.

Mai multe studii au arătat că pieţele terenurilor agricole din ţările care parcurseseră tranziţia, erau

caracterizate de existenţa unor costuri de tranzacţie semnificative, care se constituiau într-o

constrângere pentru exploataţiile care intenţionau să-şi mărească dimensiunea, inclusiv în cazul

celor din România. Aceste constrângeri decurgeau din costurile legate de informaţia asimetrică, de

deţinerea unor proprietăţi în comun (ca rezultat al procesului de restituire), de situaţia precară a

înregistrării proprietăţilor, de nivelul ridicat al comisioanelor şi taxelor legate direct de transferul

proprietăţii.

Analizând datelor colectate din surse oficiale şi din anchete speciale observăm o funcţionare

mai bună a pieţei funciare din România în perioada post-aderare, comparativ cu perioada pre-

aderare, acest fapt datorându-se liberalizării continue a legislaţiei circulaţiei juridice a terenurilor,

dar şi conjuncturii creşterii economice accentuate din perioada 2004-2008 (care a generat şi

anumite acţiuni speculative). Astfel, volumul tranzacţiilor cu terenuri agricole a crescut de la o

medie anuală de aproximativ 100 mii ha, în perioada 2002-2006, la o medie anuală de aproximativ

200 mii ha, în perioada 2007-2012, trendul ultimilor trei ani fiind unul crescător (în 2012 s-au

tranzacţionat 245 mii ha). Aflate în creştere continuă din 2003 până în 2008, preţurile terenurilor

agricole din extravilan, exprimate în euro, au scăzut în 2009 şi 2010, dar şi-au reluat creşterea în

2011 şi 2012, când au revenit, în medie, la peste 1000 euro/ha, medie care maschează marile

diferenţe dintre preţuri generate de calitatea solurilor, apropierea acestora faţă de căile de acces

sau de oraşe şi amplasarea în anumite judeţe unde interesul investitorilor a fost mai mare (în

general, în zona de vest a ţării). Ţinând cont de inexistenţa unor date oficiale ale preţurilor

terenurilor din perioada post-aderare, este necesară organizarea unui sistem de monitorizare a

preţurilor tranzacţiilor cu terenuri agricole (pornind de la datele ANCPI).

Iată cum arăta distribuția fondului funciar în România după după modul de folosință, la nivel

de județ în periaoda 2010 – 2011.

25

Figura 9 - Suprafața fondului funciar după modul de folosință, pe județe - anul 2010

0

200000

400000

600000

800000

1000000

1200000

1400000

1600000

ALB

A

AR

AD

AR

GES

BA

CA

U

BIH

OR

BIS

TRIT

A-N

ASA

UD

BO

TOSA

NI

BR

AIL

A

BR

ASO

V

BU

ZAU

CA

LAR

ASI

CA

RA

S-SE

VER

IN

CLU

J

CO

NST

AN

TA

CO

VA

SNA

DA

MB

OV

ITA

DO

LJ

GA

LATI

GIU

RG

IU

GO

RJ

HA

RG

HIT

A

HU

NED

OA

RA

IALO

MIT

A

IASI

ILFO

V

MA

RA

MU

RES

MEH

EDIN

TI

MU

NIC

IPIU

L B

UC

UR

ESTI

MU

RES

NEA

MT

OLT

PR

AH

OV

A

SALA

J

SATU

MA

RE

SIB

IU

SUC

EAV

A

TELE

OR

MA

N

TIM

IS

TULC

EA

VA

LCEA

VA

SLU

I

VR

AN

CEA

Suprafața fondului funciar după modul de folosință, pe județe - anul 2010

Vii si pepiniere viticole

Terenuri neagricole total

Terenuri degradate si neproductive

Pasuni

Paduri si alta vegetatie forestiera

Ocupata cu constructii

Ocupata cu ape balti

Livezi si pepiniere pomicole

Finete

Cai de comunicatii si cai ferate

Arabila

Agricola




Figura 10 - Suprafața fondului funciar după modul de folosință, pe județe - anul 2011

0

200000

400000

600000

800000

1000000

1200000

1400000

1600000

ALB

A

AR

AD

A

RG

ES

BA

CA

U

BIH

OR

B

ISTR

ITA

-NA

SAU

D

BO

TOSA

NI

BR

AIL

A

BR

ASO

V

BU

ZAU

C

ALA

RA

SI

CA

RA

S-SE

VER

IN

CLU

J C

ON

STA

NTA

C

OV

ASN

A

DA

MB

OV

ITA

D

OLJ

G

ALA

TI

GIU

RG

IU

GO

RJ

HA

RG

HIT

A

HU

NED

OA

RA

IA

LOM

ITA

IA

SI

ILFO

V

MA

RA

MU

RES

M

EHED

INTI

M

UN

ICIP

IUL

BU

CU

RES

TI

MU

RES

N

EAM

T O

LT

PR

AH

OV

A

SALA

J SA

TU M

AR

E SI

BIU

SU

CEA

VA

TE

LEO

RM

AN

TI

MIS

TU

LCEA

V

ALC

EA

VA

SLU

I V

RA

NC

EA

Suprafața fondului funciar după modul de folosință, pe județe - anul 2011




Pasuni





Finete


Arabila

Agricola

27

Putem observa faptul că cea mai mare pondere din fondul funciar, după modul de utilizare îl

ocupă suprafața agricolă (39%), urmată de suprafața arabilă (26%) și terenuri neagricole (11%).

Reprezentarea la nivel de ponderi este ilustrată de figura de mai jos.

Figura 11 - Suprafața fondului funciar - ponderi după modul de folosință - anul 2011

Un fenomen interesant pentru analiza noastră îl reprezintă modul de exploatare al

terenurilor la nivelul fermelor din România. Conform studiului EU Land markets and the Common

Agricultural Policy, realizat de către P. Ciaian, A.,Kancs și J.F.M.Swinnen, în anul 2010, din totalul

suprafeţei agricole utilizate, suprafaţa aflată în proprietate reprezintă în medie 60%, cea arendată

27%, cea concesionată 3%, iar cea luata în parte 2,1%, restul fiind exploatată sub alte forme. Este

important de subliniat aici tendinţa de creştere a ponderii suprafeţelor arendate de la 17% în anul

2007 (conform INS), la 27% din SAU. Menţionăm că ponderea suprafeţelor arendate este destul de

scăzută în România comparativ cu alte ţări ale Uniunii Europene, unde ponderea medie este

cuprinsă în intervalul 40% - 60% din SAU.

Suprafața fondului funciar - ponderi după modul de folosință - anul 2011

Agricola

Arabila


Finete





Pasuni







Fenomenul arendării apare în mod semnificativ la fermele medii şi mari. Astfel, la fermele

sub 100 hectare, terenurile arendate reprezintă 8% din terenurile exploatate de aceste ferme, în

timp ce procentul creşte până la 48% din Suprafaţa Agricolă Utilizată de fermele de peste 100 ha.

Putem să sintetizăm câteva concluzii în urma analizării tendinţelor observate în ultimii 10 ani în ce

priveşte modul de exploatare al terenurilor agricole şi anume :

- a crescut amploarea fenomenului de arendare mai ales la fermele peste 100 de hectare,

care sunt în mod majoritar exploataţii cu personalitate juridică. Practic terenurile arendate de

fermele peste 100 ha reprezintă 85% din terenurile totale arendate;

- a crescut dimensiunea medie a fermelor la exploatațiile individuale dar a scăzut la

exploataţiile cu personalitate juridică;

- a scăzut importanţa aranjamentelor informale (terenuri luate în parte);

- există importante terenuri agricole neutilizate (577 mii ha în 2010), mai ales la fermele sub

10 hectare, acest fapt datorându-se probabil unor proprietari prea bătrâni sau unor proprietari din

mediul urban, care nu sunt interesaţi de agricultură.

Indicatorul 2 – Suprafata cultivata cu principalele culturi, pe judete si localitati


În ultimele două decenii, suprafața agricolă cultivată a scăzut cu peste 25%, pe fondul

reducerii treptate a interesului micilor proprietari de a‐şi mai lucra terenurile. Pe tipuri de culturi

(tabelul 4), între 1990 şi 2009, suprafețele cultivate cu cereale şi cartofi s‐au redus cu aproximativ

10%, în timp ce suprafețele cultivate cu furaje au înregistrat o reducere de aproape 60%, iar cele ale

livezilor au scăzut cu peste 35%. În acelaşi timp, la nivelul anului 2011, terenul arabil lăsat nelucrat,

conform statisticilor oficiale, reprezenta 11% din suprafețele cultivate, o cifră ce nu oferă totuşi o

imagine validă asupra acestei realități, în condițiile în care o mare parte a terenurilor cultivate în

cadrul exploatațiilor țărăneşti nu beneficiază de lucrările minime necesare.




1990 1995 2000 2005 2009

Total 9402113 9224616 8499830 8467892 7884101

din care:

Cereale 5704019 6444844 5655182 5865671 5282445

Plante uleioase 654723 806812 1067421 1205523 1253810

Cartofi 289614 244314 282682 284906 255244

Legume 216009 213819 234019 266735 267130

Furaje verzi 1962081 1202276 1083296 820377 826301

Livezi pe rod 230795 225806 206871 199968 145292

Suprafata serelor 1843 1655 1053 1127 306

Teren arabil in repaus 26342 114263 865956 517432 904832

Tabelul 4 - Suprafața cultivată pentru principalele culturi (hectare)

Sursă: INS, baza de date Tempo

Odată cu reîmproprietărirea demarată prin adoptarea Legii nr. 18 din 1991 şi în lipsa unor

politici coerente care să încurajeze formele asociaționiste de exploatare a terenurilor, suprafața

medie a exploatației agricole ajuns să fie de doar 2,2 ha (conform INS, 2010), valoare insuficientă

pentru asigurarea rentabilității fermelor țărăneşti. Totodată, desființarea fermelor de stat a

însemnat distrugerea industriei agroalimentare, ceea ce a transformat România într‐o țară

importatoare de produse agroalimentare, rămânând un exportator important doar pentru cereale

şi animale vii, așa cum se poate observa și din tabelul de mai jos.

Exporturi Importuri

Animale vii 734 495

Carne 315 2720

Lactate, oua și alte produse de origine animală 252 918




Fructe 165 745

Cereale 2673 1060

Preparate din carne și pește 158 252

Tabelul 5 - Balanța comercială cu produse agricole şi alimentare a României pentru anul 2009

(sumele reprezintă milioane RON)

Utilizarea terenurilor - Având o suprafaţă agricolă utilizată de 13,3 milioane ha

(reprezentând 55,8 % din teritoriul României) în anul 2010, România dispune de resurse agricole

importante în Europa Centrală şi de Est. Deşi zone semnificative din suprafaţa agricolă utilizată sunt

clasificate ca fiind zone defavorizate, condiţiile pedologice sunt deosebit de favorabile activităţilor

agricole de producţie în regiunile de sud şi de vest ale ţării. Cea mai mare parte a suprafeţei agricole

utilizate este arabilă (8,3 milioane ha), urmată de pășuni și fînețe (4,5 milioane ha), culturi

permanente (0,3 mil. ha) și grădini familiare (0,2 mil. ha). (Sursa: INS , RGA 2010).

În ceea ce privește modul de folosinţă ”Utilizarea terenului agricol” și evoluția sa, o analiză

comparativă a rezultatelor obținute cu ocazia Recensământul General Agricol 2002 la cel din 2010,

pe fondul unei reduceri constante a întregii suprafețe agricole utilizate, se înregistrează o ușoară

tendință de diminuare a ponderii terenului arabil și a culturilor permanente în total suprafață

agricolă utilizată, concomitent cu o ușoară creștere a ponderii pășunilor și fânețelor, precum și a

grădinilor familiale. Referitor la suprafaţa agricolă neutilizată, înregistrată la Recensământul

General Agricol 2010, inclusiv cea a unităţilor care nu au îndeplinit condiţiile de a putea fi

considerate exploataţii agricole, a fost de 896 mii ha, iar suprafaţa agricolă în repaus a fost de 953

mii ha (sursa INS, Recensământul General Agricol 2010).

În condițiile în care în ultimii 20 de ani în România s-au înregistrat numeroase schimbări

sociale, observăm că mediul rural se află într-o etapă sinuoasă de redefinire. Această etapă este

determinată de o serie de procese socioeconomic majore, ca de exemplu: mişcarea migratorie

urban‐rural, restructurarea economiei, migrația externă, procesul de reîmproprietărire, dezvoltarea

intensă a localităților situate în apropierea marilor oraşe sau depopularea localităților izolate.

Astfel, imaginea pe care o prezintă, la nivel macro, lumea satului românesc actual este sensibil

diferită de realitățile înregistrate cu 20 de ani în urmă, regăsim zone care apropie imaginea




dimensiunii economice a celor mai puțin dezvoltate dintre sate de cea specifică pentru comunitățile

rurale de la început de secol XX.

V. Concluzii şi recomandări

În urrma analizei prezentate în cadrul acestei teme, putem afirma faptul că pentru o

dezvoltare echilibrată a economiei rurale, trebuie să ne concentrăm atât pe creșterea

productivității agriculturii și industriei, cât și pe dezvoltarea oportunităților de creare de locuri de

muncă în sectorul non agricol din mediul rural. Principalele măsuri recomandate în acest sens sunt:

- acordarea la timp a subvenţiilor pentru fermieri şi respectarea tuturor termenelor de

plată conform legislaţiei în vigoare de către APIA (Agentia de Plăți și Intervenție pentru

Agricultură);

- creșterea dotării tehnice a în domeniul agricol prin achiziționarea de noi mașini și

instalații performante (combine, cultivatoare, semănători, instalații de muls etc.) și o

instruire corespunzătoare pentru utilizarea acestora;

- stimularea muncii fermierilor prin creșterea fondurilor destinate acestora;

- acordarea de sprijin financiar pentru utilizatorii terenurilor situate în zone unde

producția agricolă este mai redusă cantitativ și/sau calitativ datorită unor conditții

natural deosebite;

- plăți agro-mediu (plățile acordate prin această măsură trebuie să încurajeze fermierii să

deservească societatea ca întreg prin introducerea sau continuarea aplicării metodelor

de producție agricolă compatibile cu protecția și îmbunătățirea mediului, a resurselor

naturale, a solului și diversității genetice);

- crearea unui cadrulu legal propice pentru producătorii agricoli care produc pentru piaţă,

printr-o politică fiscală stimulativă;




- reducerea progresivă a accizei la motorină pentru compensarea parţială a diferenţei de

subvenţii între fermierii români și cei din alte state membre ale Uniunii Europene, ca

unul dintre principalele instrumente de sprijin direct către producătorii agricoli, în

condiţiile în care în ultima perioadă costurile de producţie s-au majorat în mod

semnificativ, din cauza cresterii preţului carburanţilor pe piaţa mondială;

- reglementarea pieţelor ţărăneşti prin promovarea produselor ecologice și tradiţionale.

- promovarea unei politici de creştere a calităţii resursei umane în agricultură şi industrie

alimentară, prin revigorarea și consolidarea învăţământului agricol, formarea

profesională continuă a fermierilor și specialiștilor din agricultură, promovarea valorilor

și a tinerilor fermieri/specialisti, revigorarea cercetării agricole prin finanţarea

domeniilor prioritare, protejarea și garantarea patrimoniului stiinţific, ca domeniu de

interes naţional;

- facilitarea accesului producătorilor agricoli la sisteme de creditare şi asigurare, prin

instituţii financiare și nonbancare cu definirea sistemului de credit agricol, prin care

producătorii să poată beneficia de sistemul de garantare existent, care va fi extins la

poșibilitatea de a utiliza viitoarea recoltă ca element de garanţie;

- alocarea sistemelor de ajutor direct pentru agricultori şi a altor sisteme de sprijin în

agricultură, condiţionată de asigurarea unor beneficii publice (servicii de mediu,

sănătate publică, siguranţă alimentară etc.);

- asigurarea finanţării activităţilor privind sănătatea animalelor, siguranţa alimentară şi

protecţia consumatorului astfel încât, pe de o parte, produsele românesti să poată intra

cât mai rapid pe piaţa unică și, pe de altă parte, cetăţenii României să beneficieze de

garanţia sănătăţii;

- stoparea fenomenului de despădurire masivă prin creşterea suprafeţei de pădure, prin

readucerea în circuitul productiv prin împădurire a terenurilor agricole degradate, având

în vedere faptul că în fondul funciar agricol există circa 2 milioane ha terenuri degradate.

De asemenea, creșterea suprafeţei de pădure se va realiza și prin înfiinţarea sistemului

naţional de perdele forestiere de protecţie, numai în sudul ţării fiind necesare peste 50

mii ha.

VI. Surse relevante în documentare

Strategia Naţională pentru Dezvoltarea Durabilă;

Programul Național de Dezvoltare Rurală (PNDR);

Planul Naţional de Dezvoltare (PND) 2007-2013;

Programul Naţional de Reformă (PNR) 2011 – 2013;




Cadrul Național strategic pentru dezvoltarea durabilă a sectorului agroalimentar și a

spațiului rural în perioada 2014-2020-2030;

Recensământul General Agricol 2002 şi 2010

Raport de activitate al Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale anul 2009;

Raport AMIGO, Forţa de muncă în România. Ocupare şi şomaj, Trimestrul III, 2009;

Zahiu Letiţia – Managementul agricol, Editura Economică Bucureşti, 2001;

Politica de dezvoltare rurală durabilă a Uninuii Europene-O nouă abordare, Mihai Tălmaciu

Raportul național al dezvoltării umane (UNDP) România, 2007;

Programul Operaţional Sectorial Creşterea Competitivităţii Economice;

Planul național de Cercetare, Dezvoltare, Inovare

Institutul Național de Statistică;

Eurostat;

Anuarul statistic.




VII. Anexe

Tabelul 3. Evoluția populației ocupată în mediul rural – perioada 2002 - 2012

Mediu de rezidenta Perioade Numar persoane

Rural Anul 2002 (medie) 4626492

Rural Trimestrul I 2002 4274603

Rural Trimestrul II 2002 4783830

Rural Trimestrul III 2002 4927023

Rural Trimestrul IV 2002 4520513





















Proiect: Beneficiar - SDTRsdtr.ro/upload/RAPOARTE SI ANALIZE/Dezvoltare rurala... · 2014-01-30 ·...

Documents

Transcript of Proiect: Beneficiar - SDTRsdtr.ro/upload/RAPOARTE SI ANALIZE/Dezvoltare rurala... · 2014-01-30 ·...