UNIVERSITATEA ”POLITEHNICA” DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE CHIMIE APLICATĂ ȘI ȘTIINȚA MATERIALELOR

MASTER STIINȚELE VIEȚII ȘI ECOLOGIE

REFERAT

DISCIPLINA: POLITICI DE MEDIU

Titlul: Procedura de infringement în dreptul comunitar de mediu

NUME ȘI PRENUME: MIHALACHE (STOICA) RAMONA

MASTERAND

ANUL I

An universitar 2014 – 2015

Procedura de infringement în dreptul comunitar de mediu

În condiţiile aderării la Uniunea Europeană, statele membre şi-au asumat obligaţia de a

integra în ordinea juridică proprie normele UE. În acest sens, fiecare stat membru trebuie să

adopte măsurile necesare pentru ca norma juridică a UE să poată fi aplicată în dreptul intern, să

asigure conformarea normelor interne cu norma Uniunii şi, de asemenea, să o aplice corect.

Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene instituie diferite mecanisme pentru asigurarea

respectării dreptului UE, mecanisme ce cuprind proceduri judiciare declanşate, în general, de

către Comisia Europeană şi, în particular, de către un stat membru. Deoarece statele membre şi-

au asumat, prin exprimarea consimţământului de a deveni părţi la tratatele Uniunii Europene, o

serie de obligaţii, printre care şi cea referitoare la respectarea şi aplicarea corectă şi completă a

dreptului UE în ordinea juridică internă, firesc, aceste obligaţii trebuie duse la îndeplinire. În caz

contrar, TFUE instituie o procedură prin care statele sunt trase la răspundere, şi anume,

procedura pentru constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligaţiilor ce le revin

conform dreptului UE, procedură specifică acestuia şi reglementată la art. 258 TFUE.

În calitate de „gardian al tratatelor”, Comisia Europeană veghează la asigurarea

implementării şi aplicării corecte a dreptului UE în ordinea juridică a statelor membre, putând

introduce, în anumite condiţii, în faţa Curţii de Justiţie, o acţiune împotriva unui stat membru,

atunci când constată că acesta nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i revin în temeiul tratatelor.

Această acţiune, în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, reprezintă, conform doctrinei,

„instrumentul de control specific Comisiei, în limita competenţelor sale în raport cu statele

membre, fiind expresia dualismului existent între statele membre şi instituţiile comunitare”1. Prin

intermediul acestui mecanism al acţiunilor de constatare a încălcării dispoziţiilor tratatelor,

Comisia supraveghează statele membre ca să nu exercite, competenţe la care au renunţat, de

bunăvoie, în favoarea Comunităţilor. Posibilitatea introducerii unei acţiuni pentru angajarea

răspunderii statelor atunci când acestea nu-şi îndeplinesc una sau mai multe obligaţii asumate

este rezervată, potrivit art. 258 TFUE, Comisiei Europene2. Astfel, în cazul în care Comisia

1 Gyula Fabian, „Drept instituţional comunitar”, ediţia a III-a revăzută şi adăugită cu referiri la Tratatul de la

Lisabona, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008, pag. 359 şi urm. 2 Joël Molinier, Jaroslaw Lotarski, „Droit du contentieux européen”, 2e édition, L.G.D.J., Paris, 2009, pag. 146.

consideră că un stat membru nu şi-a îndeplinit una dintre obligaţiile care îi revin în temeiul

tratatului, emite un aviz motivat cu privire la acest subiect, după ce a oferit statului în cauză

posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile. În cazul în care statul în cauză nu se conformează

avizului respectiv în termenul stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiţie1.

Deşi, după cum se observă, Tratatul vorbeşte despre neîndeplinirea unei obligaţii,

noţiunea nu se găseşte definită în nici unul dintre articolele care reglementează procedura. În

această situaţie, ca şi în alte cazuri, i-a revenit Curţii de Justiţie misiunea de a o defini. Astfel, din

jurisprudenţa Curţii rezultă faptul că neîndeplinirea unei obligaţii constă în orice încălcare, de

către orice autoritate statală, a regulilor, normelor şi principiilor obligatorii ale dreptului UE.

Curtea a afirmat, chiar, că statele sunt răspunzătoare şi pentru acţiunile, inacţiunile ori omisiunile

organelor statelor independente din punct de vedere constituţional. Nu are importanţă dacă este

vorba despre prevederile tratatelor constitutive ori modificatoare, despre dreptul derivat,

acordurile internaţionale care leagă Comunitatea Europeană/Uniunea Europeană sau despre

principiile generale de drept garantate prin ordinea juridică a UE. Totodată, trebuie precizat şi

faptul că necunoaşterea unei hotărâri a Curţii de Justiţie constituie, de asemenea, o neîndeplinirea

a unei obligaţii, deşi, potrivit Curţii, este o „neîndeplinire specială”2, susceptibilă de a fi deferită

Curţii.

Comportamentul neconform al statului poate consta într-o acţiune, inacţiune sau

omisiune. De exemplu, neîndeplinirea unei obligaţii poate fi rezultatul aplicării unei măsuri sau a

unei dispoziţii naţionale incompatibile cu dreptul comunitar sau menţinerii unei prevederi

naţionale contrare celei a UE. Neîndeplinirea va fi atribuită statului membru, fără a avea în

vedere şi autoritatea statului care se găseşte, de fapt, la originea neîndeplinirii obligaţiei asumate.

Aşa cum vom arăta, un stat poate fi tras la răspundere şi obligat să despăgubească o persoană

privată, ca urmare a încălcărilor dreptului UE comise de către instanţele naţionale de ultim grad.

Există mai multe situaţii care ar putea determina declanşarea procedurii, şi anume:

- încălcarea obligaţiei de cooperare loială prevăzută la art. 4 alin. (3) TUE. Potrivit

articolului, în temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi se

ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate. Statele membre adoptă orice

măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau

1 Art. 258 TFUE. 2 Ami Barav, Christian Philip, „Dictionnaire juridique des Communautés européennes”, PUF, Paris, 1993, pag. 639.

care rezultă din actele instituţiilor Uniunii. Totodată, statele facilitează Uniunii îndeplinirea

misiunii sale şi se abţin să ia măsuri care ar putea pune în pericol realizarea scopurilor tratatului.

Altfel spus, toate statele membre au obligaţia de a facilita îndeplinirea sarcinilor Comisiei,

inclusiv aceea de monitorizare a respectării Tratatului. Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie se

observă că acest tip de încălcare este invocat frecvent de către Comisie în cazul acţiunilor pentru

neîndeplinirea obligaţiilor asumate, atunci când autorităţile statelor membre refuză sau nu

răspund, solicitării sale de a primi anumite informaţii;

- încălcarea unei obligaţii pozitive de a asigura eficienţa dreptului UE. Această

obligaţie rezultă tot din art. 4 alin. (3) TFUE. Curtea consideră că obligaţia nu este îndeplinită

atunci când un stat membru nu îi sancţionează pe cei care încalcă dreptul Uniunii în aceeaşi

manieră ca pe cei ce încalcă dreptul naţional;

- încălcările generale şi persistente. Din practică, se constată că statul poate fi tras la

răspundere chiar şi atunci când normele juridice ale UE sunt implementate în mod corespunzător.

Situaţia are, însă, în vedere o practică administrativă naţională contrară dreptului UE, în

condiţiile în care aceasta este considerată ca fiind constantă şi generalizată. În aceste cazuri,

Curtea consideră că neîndeplinirea de către un stat membru obligaţiilor asumate se poate stabili

numai după „dovedirea cu probe suficient de documentate şi detaliate a practicii administraţiei

naţionale şi/sau instanţelor respective, ceea ce diferă de tipul probelor solicitate, de regulă, când

încălcarea se referă la termenii folosiţi pentru formularea legislaţiei naţionale”1;

- acţiunea instanţelor unui stat membru. Adesea, acţiunea instanţelor naţionale a

constituit o încălcare a dreptului UE, în general şi a obligaţiilor asumate de către un stat membru,

în special. Potrivit practicii constante a Curţii de la Luxemburg, statele sunt răspunzătoare şi

pentru acţiunile ori omisiunile organelor statele independente din punct de vedere constituţional;

- omiterea notificării actelor normative naţionale care transpun actele juridice ale

UE. Una dintre obligaţia statelor membre este şi aceea de a notifica atât legislaţia de transpunere,

cât şi pe cea care asigură implementarea2 actelor normative ale Uniunii Europene;

1 Paul Craig, Gráinne de Búrca, „Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină”, ediţia a IV-a,

Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag. 561. 2 Monica Elena Oţel, „Procedura acţiunii pentru constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligaţiilor ce

decurg din Tratatul CE şi dreptul comunitar al mediului”, în Revista română de Drept Comunitar nr. 2/2006, pag. 57

- transpunerea necorespunzătoare a actelor juridice ale UE. O altă obligaţie a statelor

membre este aceea ca legislaţia naţională, care transpune actele normative ale Uniunii, să fie în

deplină concordanţă cu cerinţele UE în domeniul respectiv;

- neconformarea legislaţiei naţionale la cerinţele normelor juridice Uniunii

Europene (implementarea necorespunzătoare a dreptului UE). Statele membre sunt obligate

să asigure aplicarea întocmai a dispoziţiilor Uniunii privind transpunerea. Din analiza

jurisprudenţei Curţii de Justiţie constatăm că, adesea, motivul plângerii Comisiei este

implementarea neadecvată a legislaţiei UE, şi nu transpunerea incompletă sau netranspunerea

acesteia. Potrivit Curţii, libertatea unui stat membru de a decide cu privire la modul de

implementare (...) nu îl exonerează de obligaţia de a transpune dispoziţiile directivei prin

dispoziţii interne având caracter obligatoriu. (...) Simplele practici administrative, care pot fi

modificate, prin natura lor, după bunul plac al administraţiei, nu pot fi considerate ca

reprezentând o executare valabilă a obligaţiei care decurge din directivă1. Totodată, Curtea a

precizat faptul că „transpunerea adecvată prezintă o importanţă deosebită pentru ca persoanele

private să îşi cunoască drepturile, atunci când cei cărora directiva în cauză le conferă unele

drepturi sunt cetăţeni ai altor state membre”2. Precizăm că, în cazul în care în legislaţia naţională

cuprinde prevederi dintre care unele sunt conforme cu dreptului UE, iar alte nu, Curtea consideră

că o astfel de legislaţie este insuficient de clară pentru a putea fi conformă dreptului UE.

În cadrul Uniunii Europene - Comisia Europeana are rolul de a se asigura că legislaţia

Comunitară este corect implementată și aplicată. Comisia urmărește și monitorizează peste 200

de acte legislative - domeniul preponderent este cel a respectării prevederilor în domeniul

Protecției Mediului. Măsurile legislative acoperă toate sectoarele privind protecția mediului,

inclusiv :

- apa

- aerul

- protecția naturii

- deșeurile

- produsele chimice.

1 Punctul 12 din hotărârea CJCE, 25 mai 1982, Commission des Communautés européennes c./ Royaume des Pays-

Bas, 96/81 2 Paul Craig, Gráinne de Búrca, „Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină”, op.cit., p. 559

În domeniul respectării legislației, sunt respectați următorii pași:

- informația de mediu - trebuie sa fie publică și cunoscută de către partenerii interesați;

- participarea publicului la luarea deciziilor în domeniul măsurilor care privesc protecția

mediului - trebuie sa fie activă și permanent diseminată de către cei care o dețin.

Acțiunile principale pe care le întreprinde Comisia Europeană, conform art. 23 al

Tratatului CE - reglementari preliminare:

1. Acțiuni “în forță“:

investigarea plângerilor și a petițiilor;

acțiuni împotriva celor care încalcă prevederile legislației;

2. Acțiuni “de educație “ :

implementarea ghidurilor și procedurilor consultative;

schimbul de informații.

Modalități de înregistrare a sesizărilor

Comisia Europeanea poate face propriile sale cercetări și evaluări și investighează și

plângerile venite din partea cetățenilor Uniunii Europene, organizațiilor non-guvernamentale,

petițiile din partea Parlementului European, precum și întrebările venite din partea Comisiei de

Securitate și Politică Externp a Parlamentului European.

Comisia Europeana utilizează rapoartele venite din partea propriilor state membre (care

au obligația să raporteze stadiul îndeplinirii etapelor ce le revin - conform Directivelor UE

privind Protecția Mediului - procedura de conformare). Toate aceste măsuri sunt menite să

detecteze rapid încălcări ale legislatiei comunitare ân domeniul mediului.

În condițiile în care, după investigații preliminare, Comisia Europeană consideră că prin

încălcarea unor Directive de Protecția Mediului Comunitar, se produce o încălcare a legislației,

aceasta declanșează procedurile formale de infringement - procedura de încălcare - îndreptată

împotriva statului vizat.

În exercitarea drepurilor sale, Comisia Europeană trebuie să aibe în vedere îndeplinirea

obligațiilor sale către Statele Membre - art. 10 al Tratatului Comisiei Europene, Comisia

Europeană trebuie să acționeze în așa fel încât să nu pună în pericol realizarea obiectivelor

Tratatului - principiul comportamentului reciproc loial: “ Statele membre vor măsurile potrivite,

în general și în cazuri particulare, pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor care rezultă din

conținutul Tratatului sau care derivă din acțiunile întreprinse de instituțiile Comunitare. Statele

membre vor facilita îndeplinirea obiectivelor Comunității Europene. Statele membre se vor

abține de la orice acțiune care poate pune în pericol atingerea obiectivelor acestui Tratat”.

În conformitate cu art. 226 al Tratatului CE se adoptă următoarele măsuri:

în condițiile în care Comisia apreciază că un Stat Membru nu și-a îndeplinit obligațiile care îi

revin în cadrul Tratatului, Comisia va transmite către Statul Membru, o opinie bine

justificată, asupra subiectului care constituie respectiva încălcare. Comisia va transmite

această opinie numai dupa ce a dat Statului Membru vizat oportunitatea de a-și prezenta

propriile sale observații.

Dacă Statul Membru vizat, nu se conformează cu punctul de vedere al Comisiei în cadrul

perioadei ce i-a fost pusă la dispoziție, Comisia poate prezenta cazul în fața Curții de Justiție (de

la Luxemburg). Procedura este definită în conformitate cu art. 228 al Tratatului CE:

în cazul în care Comisia se adresează Curții de Justiție și aceasta, consideră că un Stat

Membru nu și-a îndeplinit obligațiile conform Tratatului, Statul Membru vizat este obligat să

ia măsurile necesare pentru a se conforma cu Hotărârea (Decizia) Curții de Justiție;

în cazul în care Comisia consideră că un stat Membru vizat nu a luat măsurile necesare, se

trece la aplicarea sancțiunilor, după îndeplinirea următoarelor etape:

1. Comisia a acordat Statului Membru dreptul de a-și exprima observațiile la opinia transmisă;

2. Comisia și-a exprimat opinia sa fundamentată, în care specifică aspectele cu care Statul

Membru vizat nu s-a conformat cu Hotărârea Curții de Justiție;

3. Statul Membru vizat, nu ia măsurile neceare pentru a se conforma cu Decizia Curții, în timpul

limită stabilit de către Comisie.

În cazul în care cele trei situații mai sus expuse nu sunt îndeplinite de către Statul

Membru vizat și acesta nu se conformează cu Decizia Curții de Justiție, în limita timpului stabilit

de către Comisie, comisia poate prezenta cazul Curții de Justiție. Comisia specifică în același

timp cu aducerea la cunoștință a cazului la Curtea de Justiție și suma fixă sau penalitatea care

urmează a fi plătită de către statul membru. De asemenea Comisia este cea care apreciază

cuantumul sumelor, în funcție de circumstanțele cazului.

La rândul ei, Curtea de Justiție poate impune plata unei sume fixe sau a unei penalități

către statul membru, care nu și-a îndeplinit îndatoririle față de decizia ei.

Trăsăturile caracteristice ale “ încălcării”

se face de către Comisie din proprie initiațivă/sau în baza plângerii;

are o fază de pre-judecată;

toate deciziile se iau de către Colegiul CE - într-o succesiune de 4 ori/an;

procedura de pre-încălcare – Direcțiile Generale (DG) din cadrul CE sunt abilitate să trimită

scrisori informale (de notificare) ;

CE trebuie să îndeplinească procedurile de cooperare mutuală - art. 10 al Tratatului CE

(anunțare reciprocă);

Se vor lua toate măsurile de anunțare, informare și cooperare între SM și CE, în acest fel

s-a constatat că majoritatea cazurilor semnalate s-au închis în faza de pre- litigiu.

Investigarea plîngerilor (sesizărilor):

Trebuie făcută distincția între scrisorile-solicitările privind diferite informații și

plângerile/sesizările care aduc în discuție cazuri de încălcare a legislației, solicitantul având

dreptul să fie informat pe parcursul investigației (înregistrarea, stadiul rezolvării procedurii de

încălcare, modul în care cazul a fost soluționat). Solicitantul are dreptul să comenteze asupra

justificării primite înainte de a se declara cazul închis, iar comisia are dreptul de a decide,

conform propriei voințe asupra plângerilor. Soluționarea plângerii nu trebuie să dureze mai mult

de 1 an, aceasta fiind confidențială.

Comisia pune la dispoziția celor interesați comunicate de presă în care se fac comentarii

despre:

scrisorile privind îndeplinirea legislației orizontale - sub forma notificărilor către Statele

Membre vizate;

descrierea justificărilor de opinii prezentate de către CE ;

cazurile care vor fi prezentate Curții de Justiție;

comunicările în avans care se fac către Responsabilii Permanenți (din cadrul CE) - de obicei

acestea se fac chiar înainte ca opiniile justificate să fie transmise Statului Membru vizat.

Prin procedurile de care dispune, CE se asigură de luarea următoarelor măsuri:

asigură o examinare completă si un tratament egal al cazurilor prezentate;

departamentul care conduce întreaga procedură - Directia Generala (DG) asigură o

examinare substanțială și efectivă a fiecărui caz;

secretariatul General - asigură înregistrarea cazurilor, notificările și transpunerea legislației;

Serviciul Juridic - asigură coordonarea și consistența legislaţiei, pune la dispoziţie

materialele primare și se asigură de primirea lor de către Curtea de Justiţie. Comisia își asigură o

bază de date - în baza deciziilor luate de Colegiul CE, toate dosarele privind încălcările de

legislație fiind confidențiale. Deciziile Colegiului CE se bazează pe hotărârile luate atât în cadrul

întâlnirilor ad-hoc ale celor 4 specialiști în materie cât și prin judecarea cazurilor urgent în

ședințe ad-hoc.

BIBLIOGRAFIE

1. Ami Barav, Christian Philip, „Dictionnaire juridique des Communautés européennes”, PUF,

Paris, 1993

2. Gyula Fabian, „Drept instituţional comunitar”, ediţia a III-a revăzută şi adăugită cu referiri la

Tratatul de la Lisabona, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008

3. Joël Molinier, Jaroslaw Lotarski, „Droit du contentieux européen”, 2e édition, L.G.D.J., Paris,

2009

4. Monica Elena Oţel, „Procedura acţiunii pentru constatarea neîndeplinirii de către statele

membre a obligaţiilor ce decurg din Tratatul CE şi dreptul comunitar al mediului”, în Revista

română de Drept Comunitar nr. 2/2006

5. Paul Craig, Gráinne de Búrca, „Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă şi

doctrină”, ediţia a IV-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009

6.Punctul 12 din hotărârea CJCE, 25 mai 1982, Commission des Communautés européennes c./

Royaume des Pays-Bas, 96/81

7. Tratatul privind funcționarea UE

8. www.europa.eu

9. www.proeuropa.ro