OBIECTIVE SPECIFICE DISCIPLINEI DREPT PROCESUAL CIVIL

1. Cunoaştere şi înţelegere

însuşirea noţiunilor de bază în legătură cu cele două faze ale procesului civil-judecata şi

executarea silită;

cunoaşterea şi utilizarea adecvată a normelor care reglementează procedurile speciale.

2. Explicare şi interpretare

explicarea desfăşurării judecăţii în etapa scrisă, etapa dezbaterilor, etapa deliberării şi

pronunţării, etapa căilor de atac

explicarea mecanismului executării silite

3.Obiective instrumental – aplicative

abilitatea de a conduce şedinţa de judecată şi de a decide la finalul procesului

abilitatea de a administra probe

însuşirea tehnicii pledoariei orale şi a concluziilor scrise

explicarea modului de întocmire a actelor procedurale

4. Obiective atitudinale

promovarea ideilor de legalitate, adevăr, independenţă şi imparţialitate în desfăşurarea

procesului şi pronunţarea soluţiei

angajarea în relaţii de colaborare şi de respect a drepturilor procesuale a tuturor

participanţilor

manifestarea unei atitudini responsabile în întocmirea actelor de procedură, pregătirea

şi desfăşurarea procesului, pregătirea şi expunerea pledoariei, deliberarea, pronunţarea şi

redactarea hotărârilor

promovarea unei atitudini de protejare a drepturilor creditorilor şi debitorilor în faza

executării silite

participarea permanentă la propria dezvoltare profesională

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

• Legea nr. 303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor

• Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara

• Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat

• Codul de procedură civilă

Gabriela Răducan, Drept procesual civil român şi comunitar european,

Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2009 (curs universitar), în apariţie: ediţia a 3-a ,

2011

Gabriela Răducan, Dreptul executarii silite. Titlul executoriu european, ediţia

a 2-a revizuită şi adăugită, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2010 (curs universitar)

Gabriel Boroi, Gabriela Răducan, Drept procesual civil. Teste grilă şi speţe

pentru examene, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2011

V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I şi II.,

Ed.National, Bucureşti, 1997

V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C.Briciu, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste

grilă. Ed.CH Beck, Bucureşti, 2011

Gabriel Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol.I si II, Ed.All

Beck, Bucureşti, 2001

V.M. Ciobanu, T. Briciu, C.C.Dinu, Drept procesual civil. Îndreptar pentru

seminarii si examene, Ed.CH Beck, Bucureşti, 2009

PARTEA I

TEMA I

ACTIUNEA CIVILĂ

I.1.Notiune

I.2.Conditiile de exercitare a actiunii civile

I.2.1.Afirmarea unui drept

I.2.1.1. Conditii

I.2.1.2. Exceptii de la cerinta ”actualitătii dreptului”

I.2.2.Interesul

I.2.2.1.Noţiune

I.2.2.2.Condiţiile interesului:

I.2.2.3.Sancţiunea lipsei interesului

I.2.3.Capacitatea procesuală

I.2.3.1.Notiune

I.2.3.2.Capacitatea procesuala de folosinta

I.2.3.3.Capacitatea procesuala de exercitiu

A.Reprezentarea

B.Asistarea

C.Autorizarea

I.2.4.Calitatea procesuală

I.2.4.1.Transmiterea calitatii procesuale

A.Transmisiunea legala

B.Transmisiunea conventionala

I.3.Clasificarea actiunilor civile

I.3.1 Clasificarea actiunilor in functie de scopul material urmarit prin introducerea

cererii de chemare în judecată

I.3.1.1.Actiuni in realizare

I.3.1.2.Actiuni in constatare

I.3.1.3.Actiuni in constituire de drepturi

I.3.2.După caracterul patrimonial sau nepatrimonial al dreptului ce se valorifică

cererile se impart in:

I.3.2.1.cereri nepatrimoniale

I.3.2.2.cereri patrimoniale

A.cereri personale

A.1. cereri personale mobiliare

A.2. cereri personale imobiliare

B.cereri reale

B.1.cereri reale mobiliare

B.2.cereri reale imobiliare

B.a.cereri petitorii

B.b.cereri posesorii

C.cereri mixte

I.3.3. Dupa calea procedurala aleasa de parte pentru apararea dreptului,

actiunile/cererile se clasifică în:

A.Cereri principale

B.Cereri accesorii

C.Cereri incidentale

I.3.3.1. Importanta clasificării

I.4.Întrebări si exercitii

I.4.1.Răspundeti succint următoarelor probleme

I.4.2. Rezolvati urmatoarele teste grilă

I.4.3.Rezolvati următoarea spetă

Obiective:

- insusirea notiunilor de cerere de chemare în judecată si actiune civilă si a

elementelor care le diferentiază;

-întelegerea celor patru conditii cumulative de exercitare a actiunii civile si a

consecintelor pe care le produce în plan procesual lipsa uneia dintre acestea ;

-calificarea diferitelor tipuri de cereri ce pot fi adresate instantei de judecată in

functie de criteriile de clasificare a actiunilor civile

I.ACTIUNEA CIVILA

I.1.Noţiune

Acţiunea civilă este definită în literatura de specialitate ca fiind ansamblul

mijloacelor procesuale prin care, în cadrul procesului civil, se urmăreşte protecţia

drepturilor subiective civile sau a situaţiilor juridice ocrotite de lege1.

Exercitarea acţiunii civile este o facultate, o libertate a oricărui subiect de drept

căruia i se încalcă sau contestă un drept subiectiv sau un interes legitim.

Este necesar a nu se confunda cererea de chemare în judecată cu acţiunea civilă,

întrucât cererea de chemare în judecată reprezintă doar una din formele de manifestare a

acţiunii civile, cea prin care se pune în mişcare acţiunea civilă, însă, acţiunea civilă există

anterior cererii, chiar şi atunci când titularul dreptului subiectiv civil nu sesizează

instanţa. (de asemenea, pe lângă cererea de chemare in judecata, actiunea civila se poate

realiza si prin formularea intampinarii sau a cererii reconventinale de catre parat, etc).

I.2.Conditiile de exercitare a actiunii civile

Pentru a fi parte in proces se impun a fi indeplinite urmatoarele conditii, care sunt şi

condiţii de exercitare ale acţiunii civile:

1 V.M.Ciobanu, G.Boroi,Drept procesual civil, Curs selectiv, Ed.CH Beck, 2009, p.1

1.afirmarea unui drept sau a unei situatii juridice pentru a carei realizare poate fi folosita

calea justitiei.

2.existenta unui interes

3.calitatea procesuala

4.capacitatea procesuala

I.2.1.Afirmarea unui drept

Acesată condiţie presupune existenţa unui drept subiectiv civil ce se cere a fi

protejat sau a unui interes legitim care trebuie ocrotit.

I.2.1.1.Dreptul subiectiv civil afirmat, pentru a se bucura de protecţie juridică, trebuie să

îndeplinească anumite condiţii :

a. – să fie recunoscut şi ocrotit de lege;

b. – să fie exercitat în limitele sale externe ( care pot fi de ordin material sau juridic) şi în

limitele sale interne (adică numai potrivit scopului economic şi social pentru care a fost

stabilit sau creat de lege).

c. – să fie exercitat cu bună credinţă

d. – să fie actual – adică să nu fie supus unui termen sau unei condiţii suspensive.

În legătură cu această ultimă condiţie, a actualităţii dreptului, se impun anumite

precizări:

dacă, în urma probelor administrate şi a dezbaterilor contradictorii, instanţa constată

că dreptul subiectiv pretins de reclamant nu există sau că, deşi există, acesta nu

îndeplineşte condiţiile de validitate impuse de lege pentru a putea fi exercitat (altele decât

cerinţa de a fi actual), atunci cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca

neîntemeiată (nefondată, netemeinică);

însă, dacă se constată că dreptul subiectiv pretins nu este actual, mijlocul procesual

de invocare a lipsei acestei condiţii fiind excepţia de prematuritate a cererii (excepţie

de fond, absolută şi peremptorie), cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca

prematură (soluţie generică de inadmisibilitate).

Mijlocul procesual de invocare a prematuritatii cererii este exceptia de

prematuritate, care este o exceptie de fond, absoluta si peremptorie, putand fi invocata de

oricare dinte parti, de procuror, daca participa sau de catre instanta din oficiu.

I.2.1.2. Exceptii de la cerinta”actualitătii dreptului”

Exista insa anumite situatii, expres prevazute de lege, in care, desi dreptul subiectiv civil

nu este actual, cererea este admisibila.

Astfel, exista excepţii de la cerinţa actualităţii dreptului in urmatoarele situatii expres

prevzaute de dispozitiile art.110 C.proc.civ.:

- cererea pentru predarea unui imobil, la împlinirea termenului de locaţiune, poate fi

făcută chiar înainte de împlinirea acestui termen(alin.1);

- se poate solicita, înainte de termen, executarea la termen a unei obligaţii alimentare sau

altei prestaţiuni periodice (alin.2)

- preşedintele instanţei poate încuvinţa, în general, înainte de împlinirea termenului orice

cereri pentru executarea la termen a unei obligaţii, dar numai când socoteşte că cererile

sunt îndreptăţite pentru întâmpinarea unei pagube însemnate (alin.3).

De mentionat este faptul ca hotararea obtinuta in conditiile art.110 C.proc.civ nu

va putea fi pusa in executare decat la momentul la care dreptul subiectiv civil va deveni

actual.

I.2.2.Interesul

I.2.2.1.Noţiune

Interesul reprezintă folosul practic urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea civilă.

Interesul poate fi:

material, de natură patrimonială (de exemplu: atunci când se urmăreşte

revendicarea unui bun, recuperarea unei creanţe, repararea unui prejudiciu,

obligarea pârâtului la restituirea unui împrumut sau a unui bun etc.)

moral, de natură nepatrimonială (de exemplu: în cazul punerii sub interdicţie etc.).

I.2.2.2.Condiţiile interesului:

- să fie legitim – să nu vină în contradicţie cu legea;

- să fie personal şi direct– în folosul practic, să-l vizeze pe cel ce recurge la forma

procedurală şi nu pe altcineva; şi în cazul în care acţionează alte persoane sau organe

în locul titularului, folosul se resfânge asupra lor;

- să fie născut şi actual – să existe la momentul la care se exercită acţiunea, în sensul

că, dacă cel care actionează s-ar abţine, s-ar expune unui prejudiciu.

I .2.2.3. Sanc ţ iunea lipsei interesului :

Lipsa interesului sau a uneia dinte condiţiile acestuia se invocă pe calea excepţiei, care

dacă va fi admisă, va conduce la respingerea acţiunii ca lipsită de interes.

Excepţia lipsei de interes este o excepţie:

- de fond (vizează lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune)

- peremptorie/dirimantă (duce la respingerea sau stingerea procesului)

- absolută (priveşte încălcarea unor norme cu caracter imperativ).

Respingerea acţiunii pentru lipsa de interes nu poate fi invocată cu autoritatea de

lucru judecat într-o altă acţiune promovată într-un moment în care interesul s-a născut şi

îndeplineşte şi celelalte cerinţe.

I.2.3.Capacitatea procesuala

I.2.3.1.Noţiune

Noţiune generală – constituie aptitudinea unei persoane fizice sau juridice de a

avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual (capacitate procesuală de folosinţă), respectiv

aptitudinea de a-şi valorifica singură drepturile procesuale şi de a-şi îndeplini obligaţiile

procedurale, de a sta în judecată (capacitate procesuală de exerciţiu).

I.2.3.2. Capacitatea procesuala de folosinta

Noţiune - consta in aptitudinea unei persoane de a avea drepturi si obligatii pe plan

procesual.

În privinţa persoanelor fizice, capacitatea procesuală de folosinţă reprezintă

aptitudinea generală şi abstractă a acestora de a avea, în principiu, orice drepturi şi

obligaţii de natură procesuală.

În privinţa persoanelor juridice, capacitatea procesuală de folosinţă reprezintă

aptitudinea generală şi abstractă a acestora de a avea, potrivit principiului specialităţii

capacităţii de folosinţă, acele drepturi şi obligaţii necesare realizării scopului declarat, în

condiţiile legii, prin actul de înfiinţare, autorizare sau constituire.

Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă este sancţionată cu nulitatea absolută a

actului de procedură făcut cu încălcarea acestei condiţii;

-Mijlocul procesual de invocare a lipsei acestei condiţii de exerciţiu a acţiunii civile îl

constituie excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă (excepţie de fond, absolută şi

peremptorie).

-Soluţia instanţei în cazul în care va admite excepţia ca fiind întemeiată, va fi anularea

cererii ca fiind introdusă de o persoană care nu are capacitatea procesuală de folosinţă

sau împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.

I.2.3.3. Capacitatea procesuala de exercitiu

Noţiune - consta in aptitudinea unei persoane care are folosinta drepturilor sale, de a le

valorifica in justitie singura, exercitandu-le personal si indeplinind tot astfel obligatiile

procesuale. Altfel spus, prin capacitate de exercitiu se intelege capacitatea unei persoane

de a sta in judecata.

În funcţie de întinderea capacităţii civile de exerciţiu, vom distinge:

lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu pentru: minori, până la împlinirea vârstei

de 14 ani, şi interzişii judecătoreşti (persoane în privinţa cărora s-a pronunţat o hotărâre

irevocabilă de punere sub interdicţie judecătorească;

capacitate procesuală de exerciţiu restrânsă pentru minorii cu vârstele cuprinse

între 14 şi 18 ani ;

capacitate procesuală deplină de exerciţiu pentru: persoanele care au împlinit 18

ani sau, în mod excepţional, dacă legea prevede, chiar anterior împlinirii acestei vârste.

Potrivit art.42 C.proc.civ.: „ persoanele care nu au exercitiul drepturilor lor nu pot sta in

judecata decat daca sunt reprezentate, asistate sau autorizate in chipul aratat in legile

sau statutele care randuiesc capacitatea sau organizarea lor”. Prin urmare, articolul

citat, face referire la trei situatii:

A.Reprezentarea – intervine în cazul minorilor sub 14 ani şi a persoanelor puse

sub interdicţie judecătorească (lipsa totală a capacităţii de exerciţiu). Aceste persoane nu

stau personal în judecată, ci prin reprezentanţii lor legali. Art. 44 C. proc. civ. dispune că

instanţa poate numi un curator special care să reprezinte interesele celui lipsit de

capacitate de exerciţiu până la numirea reprezentantului legal, ori de câte ori există

urgenţă în soluţionarea pricinii sau există contrarietate de interese între reprezentant şi cel

reprezentat.

B.Asistarea –intervine în cazul minorilor de la 14 la 18 ani (capacitate de exerciţiu

restrânsă). Aceştia vor sta personal în proces, vor fi citaţi şi vor fi asistaţi de ocrotitorul

legal (citat, la rândul său), care vor semna alături de minori actele de procedură Şi în

cazul persoanelor cu capacitate procesuală de exerciţiu restrânsă instanţa poate numi un

curator special în condiţiile art. 44 C. proc. civ. Sancţiunea nerespectării normelor

privind autorizarea este nulitatea relativă a actului de dispoziţie astfel încheiat

C.Autorizarea – intervine în cazul actelor procesuale de dispoziţie (renunţare la

judecată sau la dreptul pretins, achiesare, tranzacţie etc.). şi presupune autorizarea

specială a acestor acte, încheiate de minori sau interzişi şi reprezentanţii sau ocrotitorii

legali ai acestora, de către organul competent (autoritatea tutelară ).

Capacitatea de exercitiu a persoanelor juridice – se dobandeste in temeiul legii de la

data infiintarii lor si sfarseste odata cu incetarea persoanelor juridice. Este, de asemenea,

limitata de principiul specializarii, persoana juridica neputand sa exercite drepturi si sa-si

asume obligatii care exced scopului in vederea caruia a fost creata.

Persoana juridica isi exercita drepturile si isi indeplineste obligatiile procesuale prin

intermediul organelor sale, in limita puterilor ce le-au fost conferite, aceste organe fiind

reprezentantii legali ai persoanei juridice.

Sanctiunea lipsei capacitatii procesuale

Exceptia lipsei capacitatii procesuale de folosinta este o exceptie de fond,

absolută si peremptorie. Ea poate fi ridicata de oricare din parti, de procuror sau de

instanta din oficiu in orice stare a pricinii.

Ca urmare a admiterii exceptiei, cererea introdusa de o astfel de persoana sau

impotriva unei asemenea persoane va fi respinsa ca fiind introdusă de o persoana fara

capacitate procesuala de exercitiu sau impotriva unei persoane fara capacitate de

exercitiu.

Actele de procedura facute de o persoana fizica sau juridica fara capacitate de

exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa sunt anulabile. Conform art.43

C.proc.civ.: „lipsa capacitatii de exercitiu a drepturilor procedurale poate fi invocata in

orice stare a pricinii.Actele de procedura indeplinite de cel care nu are exercitiul

drepturilor procedurale sunt anulabile. Reprezentantul incapabilului sau curatorul

acestuia va putea insa confirma toate sau numai o parte din aceste acte”. Asadar,

nulitatea nu intervine in mod automat, potrivit art.161 alin.1 C.proc.civ.: „ instanta

putand acorda un termen pentru ca partea sau reprezentantul sau sa faca dovada

capacitatii de exercitiu”. Daca lipsurile nu se implinesc in termenul acordat de instanta

in acest sens, judecatorul va anula cererea (art161 alin.2 C.proc.civ.).

I.2.4.Calitatea procesuala

Noţiune. Calitatea procesuala presupune existenta unei identitati intre persoana

reclamantului si persoana care se pretinde (este) titular al dreptului subiectiv in raportul

juridic dedus judecatii (calitate procesuala activa) si intre persoana paratului si cel obligat

in acel raport juridic (calitate procesuala pasiva).

Regulă: reclamantul este cel care trebuie să justifice atât calitatea sa procesuală

activă, cât şi pe cea pasivă; ulterior sesizării, la rândul său, instanţa trebuie să verifice ex

officio, îndeplinirea condiţiei calităţii procesuale

Regula determinarii calitatii juridice procesuale a partilor cu ajutorul raportului

juridic litigios nu este exclusiva, existand si o serie de exceptii. Astfel, legea recunoaste

legitimare procesuala activa sau pasiva si altor categorii de organe sau persoane care nu

figureaza ca subiecte in raportul juridic litigios.

Exemple:

A. Calitate juridica procesuala activa:

- autoritatea tutelara;

- procurorul – conform art.45 C.proc.civ.

- creditorii chirografari pe calea actiunii oblice – art.974 c.civ.

B. Calitatea procesuala pasiva :

- raspunderea pentru altul – art.1000 C.civ.;

- raspunderea fidejusorului - art.1663 C. civ.

Justificarea calitatii procesuale. Reclamantul, in cuprinsul cererii de chemare in judecata,

prin expunerea motivelor de fapt pe care isi intemeiaza cererea si, uneori, prin anexarea

unor acte doveditoare, trebuie sa justifice atat calitatea procesuala activa cat si pe cea

pasiva.

I.2.4.1Transmiterea calitatii procesuale. Drepturile si obligatiile ce intra in raportul

juridic dedus judecatii pot fi transmise in cursul procesului, avand loc in acest caz o

transmisiune a calitatii procesuale active sau pasive.

Transmisiunea poate fi legala sau conventionala.

A.Transmisiunea legala: se realizează prin efectul succesiunii, în cazul persoanelor

fizice sau prin reorganizarea sau transformarea persoanei juridice parte în proces.

Succesorii părţilor preiau drepturile şi obligaţiile autorului lor şi continuă, în locul

acestuia, litigiile referitoare acestea, dobândind, după caz, calitatea de reclamant sau pârât

pe care a avut-o şi autorul lor.

ipoteze în care transmiterea calităţii procesuale nu este posibilă: în materia

cererilor strict personale.Exemplu: atunci când în timpul unui proces de divorţ

pendinte decedează unul dintre soţi, căsătoria va înceta prin deces, circumstanţă

specială de care instanţa va lua act, fiind inadmisibilă continuarea procesului

dintre soţul supravieţuitor şi moştenitorii celuilalt soţ.

B.Transmisiunea conventionala : are loc ca efect al încheierii anumitor categorii de acte

juridice, în urma cărora cel care preia calitatea procesuală este subdobânditorul acelui

drept sau bun litigios, cum ar fi: contractul de vânzare sau donare a dreptului litigios

(cumpărătorul sau donatarul dobândind calitatea procesuală deţinută în proces de cel care

a cedat dreptul său), cesiunea de creanţă (cesionarul preluând poziţia procesuală deţinută

de cedent)

Din punct de vedere al intinderii, transmisiunea poate fi:

- universala;

- cu titlu universal;

- cu titlu particular.

Indiferent de felul transmisiunii, cel care dobandeste calitatea procesuala preia procesul

in starea in care se gaseste in acel moment, actele procesuale savarsite de antecesorul sau

fiindu-i opozabile.

Sanctiunea lipsei calitatii procesuale

Lipsa calitatii procesuale poate fi invocata pe cale de exceptie (care este o excepţie de

fond, absoluta si peremptorie) de partea interesata, procuror sau instanta din oficiu, in

orice stare a procesului, iar in caz de admitere atrage respingerea actiunii ca fiind

introdusa de o persoană fara calitate procesuală activă sau impotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă.

Daca pentru a se stabili existenta sau inexistenta calitatii a fost nevoie sa se uneasca

exceptia cu fondul, iar instanta constata ca dreptul exista, dar actiunea a fost pornita de o

persoana fara calitate sau impotriva unei persoane fara calitate, nu o va respinge ca

nefondata, ci ca urmare a admiterii exceptiei lipsei de calitate. In acest caz exista

posibilitatea ca procesul sa fie redeschis de o persoana care ar justifica legitimarea

procesuala sau impotriva persoanei care are calitate procesuala pasiva.

I.3.Clasificarea actiunilor civile

Clasificarea actiunilor civile, are in vedere intelesul restrans al notiunii de actiune,

acela de cerere de chemare in judecata.

I.3.1.Clasificarea actiunilor in functie de scopul material urmarit prin introducerea

cererii de chemare în judecată:

In functie de acest criteriu actiunile sunt impartite in:

-actiuni in realizarea dreptului,

-actiuni in constatarea existentei sau inexistentei unui drept si

-actiuni in constituire de drepturi.

I.3.1.1.ACTIUNILE IN REALIZAREA DREPTULUI (in condamnare, in

adjudecare, de executare) – acelea prin care reclamantul, pretinzându-se titularul unui

drept subiectiv solicită instanţei obligarea pârâtului la respectarea acelui drept, iar în

cazul în care nu mai există această posibilitate, la despăgubiri pentru prejudiciul creat.

Această categorie de acţiuni conduce întotdeauna la hotărâri susceptibile de executare

silită.

Caracteristici:

Restabilirea sau valorificarea interesului se pretinde a se face direct, iar daca acest

lucru nu mai este cu putinta, prin echivalent;

Solutionand o asemenea actiune, instanta il condamna pe parat sa dea, sa faca sau sa

nu faca ceva;

Hotararea instantei constituie titlu executoriu;

Actiunea in realizare primeaza intotdeauna fata de o eventuala actiune in constatare (art.111

Cpc).

Exemple:

In practica judiciara actiunile in realizare sunt cele mai numeroase (de exemplu:

actiunea in revendicare, actiunea prin care se solicita predarea unei sume de bani,

evacuarea dintr-un imobil, indeplinirea unor obligatii contractuale, rezilierea sau

rezolutiunea unui contract, anularea unui act etc.).

I.3.1.2.ACTIUNILE IN CONSTATARE (in recunoastere, in confirmare) –. acele

cereri prin care reclamantul solicită aplicarea legii la anumite fapte pe care le invocă, în

scopul de a crea o situaţie juridică nouă între părţi (se vizează schimbarea sau desfiinţarea

unui raport juridic existent şi crearea unui nou raport juridic, ca efect al hotărârii ce se va

pronunţa).

Astfel art 111 prevede ca:” partea care are interes poate sa faca cerere pentru

constatarea existentei sau neexistentei unui drept. Cererea nu poate fi primita daca

partea poate cere realizarea dreptului”.

Caracteristici:

Dispozitia de mai sus se aplica in cazul constatarii existentei sau inexistentei unui drept,

nu si a unei stari de fapt

Exemple de actiuni in constatare:

- constatarea calitatii de constructor de buna-credinta,

- actiunea unuia din soti in constatarea calitatii de bun propriu a unui bun

dobândit de ambii soti in timpul căsătorie (pentru motive temeinice),

- constatarea existentei consimtământului pârâtului la efectuarea unor

anumite imbunătătiri de către reclamant la imobilul proprietatea

pârâtului, etc.

Nu trebuie confundată cererea in constatare existentei sau inexistentei unui drept

cu cererea privind constatarea unei anumite situatii de fapt. In acest caz, cererea adresată

instantei prin care se solicită constatarea unei situatii de fapt va fi respinsă ca

inadmisibilă. Sunt astfel de cereri: aceea prin care se solicită instantei să constate ca un

inscris s-a pierdut în anumite imprejurări.

Din obiectivul limitat - constatarea existentei sau inexistentei dreptului – rezulta o

particularitate a hotararilor, si anume ca ele nu constituie titluri executorii, nu pot fi

puse in executare (este vorba numai de capatul de cerere principal, nu si de cele

accesorii)

Exemplu: daca debitorul anterior declansării executării silite solicită instanţei să se

constate prescriptia dreptului creditorului de a solicita executarea sa silită, iar in

subsidiar, obligarea creditorului la plata cheltuielilor de judecată, capătul principal de

cerere privind constatarea prescripţiei dreptului creditorului de a cere si obtine executarea

silita nu constituie titlu executori, insă, capătul accesoriu privind plata cheltuielilor de

judecată, in caz de admitere, constituie titlu executori, si pe cale de consecintă poate fi

pus în executare silită.

Actiunea in constatare are un caracter subsidiar – aceasta cale nu este deschisa atata

timp cat partea poate cere realizarea dreptului. Legiuitorul acorda preferinta realizarii

dreptului pentru a inlatura definitiv neintelegerile cu privire

la dreptul respectiv.

Spre exemplu, in situatia in care reclamantul solicită instenţei să se constate ca suprafata

de 50 mp detinută de vecinul său este proprietatea sa, instanţa va respinge actiunea ca

inadmisibilă, reclamantul având posibilitatea ca pentru valorificarea drepturilor sale sa

introducă o actiune în revendicare impotriva pârâtului şi nu o actiune in constatare.

Clasificarea actiunilor in constatare :

1.acţiuni în constatare pozitive – se solicită constatarea existenţei unui drept (unui raport

juridic între reclamant şi pârât);

2.acţiuni în constatare negative – constatarea inexistenţei unui drept al pârâtului (de

exemplu, să se constate inexistenţa unei anumite datorii a reclamantului faţă de pârât,

creanţa acestuia din urmă fiind stinsă prin prescripţie sau prin compensare etc.)

- declaratorii – se cere instantei sa se constate existenta sau inexistenta unui raport

juridic, pentru a se inlatura o situatie de incertitudine (spre exemplu, partile supun

instantei interpretarea unei clauze contractuale in conformitate cu vointa lor;

beneficiarul unui legat cere instantei sa constate caracterul ilicit al conditiei puse de

testator etc.)

- interogatorii – sunt acelea prin care reclamantul cheama in judecata o persoana care ar

putea, eventual sa-i conteste dreptul, obligand-o imediat sa opteze pentru una din

conduitele posibile, in situatia juridica data (actiunea prin care mostenitorii legali cer

paratului sa exhibe testamentul in baza caruia el se pretinde legatar universal; actiunea

prin care mostenitorii de un rang subsecvent il obliga pe cel de un rang preferabil sa

declare daca accepta succesiunea sau renunta la ea; actiunea prin care partea dintr-un

contract susceptibil de nulitate relativa cere celeilalte sa opteze intre a confirma cauza

de nulitate sau a invoca nulitatea etc).

- provocatorii – acelea prin care titularul unui drept cheama in judecata pe cel care ii

cauzeaza o tulburare importanta in exercitarea dreptului sau – aceasta persoana este astfel

determinata sa-si valorifice dreptul pe care pretinde ca l-ar avea, sub sanctiunea de a nu-l

mai putea invoca daca nu si-l demonstreaza.

I.3.1.3.ACTIUNILE IN CONSTITUIRE DE DREPTURI (in transformare ) - sunt

acele actiuni prin care reclamantul solicita aplicarea legii la anumite fapte si date pe care le

invoca, pentru a deduce consecintele ce se impun, in vederea crearii unor situatii juridice noi.

Exemple de actiuni in constituire de drepturi:

-divortul,

-adoptia

-punerea sub interdictie,etc.

Consecinte:

- tind la schimbarea sau desfiintarea unor raporturi juridice vechi si la crearea unor

raporturi juridice noi intre parti;

- in principiu, hotararile pronuntate produc efecte numai pentru viitor, ex nunc (sunt

exceptii, hotararile pronuntate in materie de desfiintare a casatoriei, stabilirea filiatiei fata

de mama si fata de tata, tagaduirea paternitatii, declararea judecatoreasca a mortii etc.).

I.3.2.După caracterul patrimonial sau nepatrimonial al dreptului ce se valorifică

cererile se impart in:

I.3.2.1. cereri nepatrimoniale – acelea prin care se valorifică drepturi subiective fără

conţinut economic, legate indisolubil de persoana titularului lor.

Exemplu:sunt cereri nepatrimoniale

-cererea de divort;

-cererea in tăgada paternitătii sau stabilirea paternitătii;

-adoptia

-cererea prin care se solicită anularea căsătoriei, etc

I.3.2.2. cereri patrimoniale – sunt acelea al căror continut este evaluabil in bani

Cererile patrimoniale, la rândul lor se subclasifică in:

A.cereri personale

B.cereri reale

C.cereri mixte

A. Cererile personale – sunt acele actiuni prin care se valorifica un drept personal, de

creanta. Aceasta este categoria cea mai vasta a actiunilor civile intrucat drepturile de

creanta sunt practic nelimitate ca numar, ele putandu-se naste din orice conventie a

partilor, din lege, dintr-un fapt ilicit cauzator de prejudicii etc

Actiunile personale, la rândul lor se subclasifică in:

-actiuni personale mobiliare;

-actiuni personale imobiliare

A.1Actiunile personale mobiliare – sunt acele actiuni in cadrul carora dreptul personal

valorificat are ca obiect un bun mobil

Exemple:

-plata unei sume de bani,

- predarea unor bunuri fungibile, etc.

A.2.Actiuni personale imobiliare – cand dreptul personal valorificat are ca obiect un

bun imobil

Exemple:

-obligarea locatorului la predarea bunului imobil către locatar

B.Cererile reale – sunt cele prin care se urmareste valorificarea unui drept real sau după

caz, apărarea posesiei unui bun.

Exemple:

-actiunea in revendicare;

-actiunea confesorie sau negatorie;

-acţiunea în grăniţuire

-actiunea prin care vânzătorul solicită rezolutiunea contractului de vânzare-cumpărare;

-petitia de ereditate

-actiunea de partaj, etc.

La rândul lor, actiunile reale se împart în:

B.1.Cereri reale mobiliare – atunci cand dreptul real valorificat prin actiune are ca

obiect un bun mobil

Exemplu:

-revendicarea bunului mobil de la posesorul de rea-credintă

B.2.Cereri reale imobiliare – dreptul real valorificat are ca obiect un bun imobil.

Pe lângă clasificarea mai sus expusă, cererile reale se mai împart în:

-cereri petitorii;

-cereri posesorii.

B.a.Cererea petitorie – este aceea prin care se tinde la apararea unui drept real

B.b.Cererea posesorie – are ca obiect apararea posesiei asupra unui bun imobil

impotriva oricaror tulburari de fapt sau de drept, ori, dupa caz, redobandirea posesiei,

daca ea a fost pierduta.

C.Cererile mixte – sunt acele actiuni prin care se valorifica in acelasi timp un drept real

si un drept de creanta, in cazul in care drepturile invocate au aceeasi cauza generatoare

sau se afla intr-un raport de conexitat.

In acest caz, cum s-a remarcat deja in literatura de specialitate, ne aflam practic in

prezenta unui cumul obiectiv de actiuni: una personala si una reala. In mod conventional

au fost incluse in aceasta notiune doua categorii de actiuni:

actiunile in executarea unui act juridic prin care s-a transferat ori a fost creat un drept

real imobiliar, dand nastere totodata unei obligatii personale (se considera ca in aceasta

situatie reclamantul exercita doua drepturi, unul personal referitor la executarea

obligatiei si altul real avand ca obiect remiterea bunului).

actiunea in rezolutiune, in revocare, in resciziune, in reductiune si cea in anularea unui

act translativ sau creator de drepturi reale imobiliare, daca reclamantul solicita si

repunerea partilor in situatia anterioara, respectiv restituirea bunului

I.3.2.2.1.Importanţa clasificării cererilor patrimoniale

Aceasta clasificare prezinta importanta în raport de trei aspecte, si anume:

-calitatea procesuală,

- competenta teritorială;

- prescriptia

In ceea ce priveste calitatea procesuala, in cazul actiunilor pesonale nu poate fi

chemat in judecata ca parat decat subiectul pasiv al raportului obligational, pe cand in

cazul actiunilor reale, poate fi chemat in judecata orice detinator al lucrului, deoarece

reclamantul urmareste dreptul asupra bunului sau chiar bunul in mainile oricui s-ar afla,

titularul avand si dreptul de urmarire.

Actiunea reala confera si un drept de preferinta fata de ceilalti creditori ai paratului, in

timp ce actiunea personala nu exclude concursul celorlalti creditori privilegiati. Actiunea

reala urmareste obtinerea bunului in natura, pe cand actiunea personala nu duce la acest

rezultat decat atunci cand este vorba de executarea unei obligatii de a da; in cazul

obigatiei de a face sau a nu face pentru neexecutarea obligatiei se pot obtine numai

daune-interese.

In ceea ce priveste competenta teritoriala, in cazul actiunilor personale se aplica

in principiu, regula de drept comun, fiind competenta instanta de la domiciliul paratului

(art.5). In cazul actiunilor reale imobiliare, competenta este instanta pe raza careia se afla

imobilul (art.13).

In ceea ce priveste actiunile mixte, acestora le sunt aplicabile dispozitiile art 10

pct.1 C.proc.civ, potrivit cărora ” în afară de instanţa domiciliului pârâtului, mai sunt

competente următoarele instanţe: 1. în cererile privitoare la executarea, anularea,

rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, instanţa locului prevăzut în contract pentru

executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii…”

In ceea ce priveste prescriptia dreptului de a obtine condamnarea paratului,

termenul este diferit in functie de natura actiunii. Astfel, in cazul actiunilor personale

termenul general de prescriptie este de 3 ani. Sub aspectul actiunilor reale, exista actiuni

reale imprescriptibile extinctiv (de exemplu, actiunea in revendicare imobiliara sau

actiunea având ca obiect iesirea din indiviziune), actiuni prescriptibile in 30 ani (–

art.1890 c. civ. - actiunea in revendicare mobiliara introdusa impotriva posesorului de

rea-credinta, a hotului sau a gasitorului), 1 an in cazul reglementat de art. 498 c.civ.etc.

I.3.3 Dupa calea procedurala aleasa de parte pentru apararea dreptului,

actiunile/cererile se clasifică în:

-principale,

-accesorii si

- incidentale.

A.Cererile principale : cele prin care se declanşează procesul (procedura judi-

ciară). Însă, nu întotdeauna actul de procedură prin care este sesizată instanţa constituie

cererea principală, în întregul său, adesea fiind formulate cereri de chemare în judecată cu

mai multe capete de cerere, din care una e principală şi altele sunt accesorii

Exemplu:

-cererea de chemare în judecată

B.Cererile accesorii : a căror rezolvare depinde de soluţia din cererea principală,

aflându-se într-o relaţie de subsidiaritate faţă de aceasta. Trebuie, însă, precizat că o

astfel de cerere ar putea fi formulată ulterior şi pe cale separată, ca o cerere de sine

stătătoare.

Exemple:

-repunerea părtilor în situatia anterioară incheierii contractului dacă prin cererea

principală s-a solicitat anularea contractului;

-păstrarea numelui dobândit în timpul căsătoriei de către celălalt sot în cadrul procesului

de divort, etc.

C.Cererile incidentale acelea care pot avea o existenţă independentă (precum

cererea principală), dar care sunt formulate într-un proces deja iniţiat.

Exemple:

-cererea reconventională prin intermediul căreia pârâtul invocă drepturi proprii impotriva

reclamantului;

-cererea de interventie voluntară;

-cererea de chemare în garantie, etc

I.3.3.1.Interesul clasificării

Clasificarea prezinta interes sub mai multe aspecte:

Sub aspectul competentei - actiunile accesorii si incidentale sunt in sarcina instantei

care judeca cererea principala (art.17);

Anumite actiuni se pot formula numai pe cale principala (de exemplu, actiunea in

tagada paternitatii) sau numai pe cale accesorie (de exemplu, cererea de incuviintare a

pastrarii numelui din casatorie dupa divort), alte actiuni se pot formula atat pe cale

principala, cat si pe cale accesorie sau incidentala (incredintarea copiilor minori).

Exista actiuni accesorii sau incidentale care trebuie solutionate din oficiu de instanta

investita cu solutionarea cererii principale (incredintarea copiilor minori intr-un proces de

divort, pensia de intretinere, numele pe care sotii urmează să-l poarte după desfacerea

căsătoriei);

Persoana care formuleaza o actiune incidentala dobandeste calitatea de parte, astfel

incât hotararea care se va pronunta ii va fi opozabila;

Hotararea care se refera la actiuni accesorii sau incidentale este supusa acelorasi cai de

atac si termene prevazute pentru actiunea principala, chiar daca in situatia in care ar fi

exercitate separat ar fi supuse altor cai de atac sau altor termene.

Rezumat

Acţiunea civilă este definită în literatura de specialitate ca fiind ansamblul mijloacelor

procesuale prin care, în cadrul procesului civil, se urmăreşte protecţia drepturilor

subiective civile sau a situaţiilor juridice ocrotite de lege.

Sunt conditii de exercitare ale actiunii civile: afirmarea unui drept sau a unei situatii

juridice ocrotite de lege, interesul, capacitatea procesuală, calitatea procesuală.

Bibliografie

Gabriela Răducan, Drept procesual civil român şi comunitar european, în

apariţie: ediţia a 3-a , 2011

Gabriela Răducan, Dreptul executarii silite. Titlul executoriu european, ediţia

a 2-a revizuită şi adăugită

Gabriel Boroi, Gabriela Răducan, Drept procesual civil. Teste grilă şi speţe

pentru examene

V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I şi II.

V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă.

G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat

V.M. Ciobanu, T. Briciu, Claudiu Dinu, Drept procesual civil. Îndreptar

pentru seminarii si examene.

I.4.Întrebări si exercitii:

I.4.1.Răspundeti succint următoarelor probleme

1.Mentionati care este diferenta intre cererea de chemare in judecată si actiunea civilă.

2.Enumerati conditiile de exercitare a actiunii civile.

3.Când o actiune in constatare va fi respinsă de către instanţa de judecată ca

inadmisibilă in temeiul art.111 C.proc.civ.?

4.Care sunt situatiile in care, desi dreptul subiectiv pretins de reclamant nu a devenit

actual, instanta va solutiona cererea pe fond?

5.Enumerati două cazuri de transmitere legala a calitătii procesuale.

6. Actiunea prin care reclamantul solicită instantei să constate nulitatea contractului

de vânzare-cumpărare încheiat intre el si parat, este o actiune in constatare sau in

realizare? Argumentati.

I.4.2. Rezolvati următoarele grile:

1. Excepţia lipsei de interes a cererii de chemare in judecată:

a.poate fi invocată doar de către instanta de judecată;

b.este o exceptie relativă;

c.poate fi invocată de oricare dintre părti, de procuror sau de instantă din oficiu

2.Asistarea intervine:

a.în cazul minorilor intre 14-18 ani;

b.in cazul minorilor sub 14 ani;

c.în cazul minorilor intre 16-18 ani

3.Sunt conditii de exercitare a actiunii civile:

a. părtile, obiectul, cauza;

b.afirmarea unui drept, interesul, capacitatea procesuală, calitatea procesuală

c. cauza, capacitatea procesuală, calitatea procesuală

4. Reclamantul poate solicita înainte de împlinirea termenului, executarea la termen

a unei obligatii alimentare?

a.da, întrucât reprezintă o exceptie de la cerinta actualitătii dreptului;

b.nu, întrucât dreptul reclamantului nu este actual;

c.da, dacă pârâtul renunţă la invocarea exceptiei de prematuritate a cererii

5.Dacă pârâtul invocă exceptia de prematuritate a cererii de chemare în judecată

întrucât la momentul introducerii acesteia dreptul pretins de către reclamant nu era

actual, însă pe parcursul solutionării cauzei, acesta a devenit actual, instanta:

a.va admite exceptia prematuritătii cererii şi va respinge actiunea ca fiind prematur

introdusă;

b.va respinge exceptia de prematuritate, trecând la solutionarea pe fond a pricinii;

c.va admite exceptia de prematuritate şi va anula cererea reclamantului

I.4.3.Rezolvati următoarea spetă

X a solicitat în contradictoriu cu Y să se constate că imobilul apartament pe care îl

foloseşte în baza contractului de închiriere încheiat cu Primăria Buftea reprezintă o unica

unitate locativă.

În motivarea cererii X a arătat că imobilul în cauză deşi este folosit în baza a doua

contracte de închiriere, unul încheiat cu reclamantul iar celălalt cu pârâtul, în realitate a

fost conceput pentru a servi unei singure familii.

Pârâtul a invocat inadmisibilitatea acţiunii faţa de prevederile art.111 C.proc.civ.

Ce a decis instanţa cu privire la excepţia invocată ?

TEMA II

PARTICIPAN Ţ II LA PROCESUL CIVIL

Cuprins:

II.1.Notiune

II.2 INSTANTA

II.2.1.Intelesurile notiunii

II.2.2.Compunerea instanţei

II.2.3.Constituirea instanţei

II.2.4.Incidente procedurale privind compunerea şi constituirea instanţei

II.2.4.1.Incompabilitatea

A.Cazurile de incompatibilitate

B.Procedura de soluţionare a incompatibilităţii

II.2.4.2.Abtinerea si recuzarea

A.Noţiune

B.Cazuri:

C.Reguli

II.3.1.P ĂRŢILE

A.Drepturile si obligatiile procesuale ale partilor.

B.Abuzul de drept procesual

C.Coparticiparea procesuală

II.3.2.PARTICIPAREA TERŢILOR LA JUDECATĂ

II.3.2.1.INTERVENŢIA VOLUNTARĂ

II.3.2.1.1.Interventia voluntară principală

A.Notiune

B.Natură juridică

C.Termen de depunere

D.Procedura de judecată

E.Efecte

II.3.2.1.2.Intervenţia voluntară accesorie

A.Noţiune

B.Natură juridică

C.Conditii

D.Termen de depunere

E.Procedura de judecată

F.Solutii

II.3.2.2.Intervenţia fortată

II.3.2.2.1. Cererea de chemare in judecata a altor persoane

A.Noţiune

B. Conditii

C. Termen de depunere

D.Efecte

II.3.2.2.2. Cererea de chemare in garantie

A.Noţiune

B.Conditii

C.Termen de depunere

D.Procedura de judecată

II.3.2.2.3.Aratarea titularului dreptului

A.Notiune

B.Conditii

C.Termen de depunere

D.Ipoteze

II.4.Reprezentarea partilor in procesul civil

A.Notiune

II.4.1.Reprezentarea prin mandatar neavocat

A.Conditii:

II.4.2.Reprezentarea prin avocat

II.5. Participarea procurorului in procesul civil

II.5.1.Formele de participare

II.6.Întrebări si exercitii

II.6.1.Răspundeti succint următoarelor probleme

II.6.2. Rezolvati urmatoarele teste grilă

II.6.3.Rezolvati următoarea spetă

Obiective:

-intelegerea distictiei dintre participantii la procesul civil si părţile procesului civil;

-insusirea si intelegerea formelor de interventie ale tertilor in procesul civil

(interventia vountară si interventia fortată), precum si a elementor ce le aseamănă si

a celor care le deosebesc;

PARTICIPAN Ţ II LA PROCESUL CIVIL

II.1.Notiune

Solutionarea litigiilor civile implica, cu necesitate, participarea la activitatea

judiciara a unor autoritati statale si a unor persoane fizice. Autoritatile si persoanele care

participa la activitatea de judecata se numesc participanti în procesul civil.

In activitatea judiciara un rol central il ocupa instanta de judecata, în fata

acesteia derulându-se faza judecătii procesului civil. Însă, solutionarea cauzei nu poate fi

conceputa fara participarea partilor intre care s-a ivit litigiul şi anume reclamantul, care

demarează procesul-civil prin introducerea cererii de chemare în judecată si paratul. In

cadrul si in cursul procesului civil pot interveni si alte persoane din proprie initiativă (in

cazul interventiei voluntare principale si în cazul interventiei voluntare accesorii) sau din

initiativa uneia din partile initiale (prin intermediul cererii de chemare în judecată a altor

personae, cererii de chemare în garanţie sau a cererii de arătare a titularului dreptului

formulată de către pârât).

In procesul civil pot participa si alte persoane, cum ar fi: martorii, expertii,

interpretii etc. Acestia sunt insa participanti procesuali auxiliari; rolul lor este subsidiar si

vizeaza doar lamurirea unor imprejurari de fapt ale cauzei.

O pozitie aparte in procesul civil revine Ministerului Public, reprezentat prin

procurori, care participă la solutionarea litigiilor in cazurile prevăzute de art.45

C.proc.civ., precum si în celelalte situatii în care legea prevede expres participarea

acestora.

II.2 INSTANTA

II.2.1.Intelesurile notiunii :

- în sensul cel mai larg, prin instanţă se înţelege organul împuternicit de lege să

soluţioneze un conflict între părţi;

- într-un sens mai restrâns, prin notiunea de instanţă se inţelege:

- numai instanţa de judecată;

- un anumit grad de jurisdicţie;

- completul de judecată.

II.2.2. Compunerea instanţei

Noţiune

Prin „compunerea instanţei” se înţelege alcătuirea instanţei cu numărul de judecători

prevăzut de lege.

În condiţiile Legii de organizare judecătorească nr. 304/2004, cauzele date în

competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judeca în

complet format dintr-un judecator, cu excepţia cauzelor privind conflictele de munca si

asigurari sociale, care se judeca in prima instanta in complet format din doi judecatori si

doi asistenţi judicari.

La judecata apelurilor şi a recursurilor se aplică sistemul colegialităţii. Astfel,

apelurile se judecă în complet format din doi judecători, iar recursurile in complet format

din 3 judecători.

II.2.3. Constituirea instanţei

Noţiune

„Constituirea instanţei” desemnează alcătuirea completului de judecată cu toate

persoanele şi organele prevăzute de lege. Este vorba de participarea alături de judecători a

grefierului, magistratului-asistent de la Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a procurorului,

precum şi a asistenţilor judiciari

II.2.4.Incidente procedurale privind compunerea şi constituirea instan ţ ei

II.2.4.1.Incompabilitatea

Incompatibilitatea desemnează situaţia în care un judecător este împiedicat să ia

parte la soluţionarea unei pricini, in cazurile prevăzute de lege.

A.Cazurile de incompatibilitate

Incompatibilitatea este reglementată în art. 24 C.proc.civ.fiind reglementate

trei cazuri de incompatibilitate:

a. Judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la

judecarea aceleiaşi pricini în apel sau recurs. (presupune situaţia în care un

judecător, după ce a pronunţat o hotărâre în primă instanţă sau în apel, este avansat la

o instanţă superioară, la care vine spre soluţionare apelul, sau după caz recursul

declarat împotriva hotărârii respective; este firesc ca judecătorul să nu-şi controleze

propria hotărâre, fiind puţin probabil ca judecătorul să fie dispus să revină asupra

soluţiei pe care a dat-o).

b. Judecătorul care a pronunţat o hotărâre nu poate lua parte la judecarea aceleiaşi

pricini în cazul în care s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare.(se

presupune că judecătorul care şi-a exprimat o dată părerea asupra unei cauze, numai

cu greu şi-o va schimba şi că de aceea nu este indicat să mai ia parte la judecarea ei).

c. Judecătorul care a fost martor,expert sau arbitru într-o pricină nu poate judeca

acel proces.

Toate aceste 3 cazuri sunt de strictă interpretare şi ca atare, nu pot fi extinse prin

analogie.

Nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la incompatibilitate atrage nulitatea

absolută a hotărârii, aceasta fiind reglementată de norme de ordine publică.

B.Procedura de soluţionare a incompatibilităţii

Dacă judecata este în curs de desfăşurare, mijlocul procesual de invocare a

incompatibilităţii este excepţia de incompatibilitate, care este o excepţie de procedură,

absolută şi dilatorie. Ea poate fi invocată de orice parte interesată, de procuror sau de

instanţă din oficiu, în orice fază a judecaţii.

Excepţia se judecă de instanţa sesizată cu pricina respectivă, în a cărei compunere va

intra şi judecătorul aflat într-un caz de incompatibiliate.

Dacă excepţia de incompatibilitate este respinsă, se va pronunţa o încheiere

interlocutorie, care nu va putea fi atacată cu apel sau, dupa caz, cu recurs decât odată cu

fondul.

Admiterea excepţie are drept consecinţă înlocuirea judecătorului incompatibil cu un alt

judecăzor de la aceeaşi instanţă judecătorească. În ipoteza în care nu s-ar mai putea

constitui în mod valabil completul de judecata, la propunerea preşedintelui respectivei

instanţe din circumscripţia acelei curţi de apel, presedintele curtii de apel poate delega

judecatori de la alte instanţe din circumscripţia menţionată, cu acordul scris al acestora.

II.2.4.2.Abtinerea si recuzarea.

A.Noţiune

Abţinere : situaţia în care un judecător, cunoscând că se află într-unul din

cazurile prevăzute de lege, se abţine de la judecata unei anumite pricini.

Obligaţiei judecătorului de a se abţine îi corespunde dreptul părţii care are

motive să se îndoiască de imparţialitatea judecătorului de a-l recuza pe acesta.

Recuzare: situaţia în care una dintre părţi cere, în cazurile strict determinate

de lege, înlăturarea unuia sau mai multor judecători de la judecarea unei anumite

pricini.

Asemănări:

1) cazurile de abţinere şi cele de recuzare sunt identice;

2) procedura de soluţionare a celor două incidente procedurale este comună.

Deosebiri:

1) în timp ce recuzarea este propusă de părţi, abţinerea provine chiar de la cel aflat în

vreunul din cazurile prevăzute de lege;

2) caracterul normelor care reglementează cele două instituţii este de natură diferită:

abţinerea este reglementată de norme imperative, în timp ce recuzarea este reglementată

de norme de ordine privată (partea interesată având facultatea de a-l recuza pe judecător

sau de a accepta să fie judecată de către acesta, exprimându-şi astfel încrederea în impar-

ţialitatea sa)

B.Cazuri :

Judecatorul poate fi recuzat:

1. cand el, sotul sau, ascendentii ori descendentii lor au vreun interes in judecarea

pricinii sau cand este sot, ruda sau afin, pana la al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din

parti;

2. cand el este sot, ruda sau afin in linie directa ori in linie colaterala, pana la al

patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei parti sau daca este casatorit cu

fratele ori sora sotului uneia din aceste persoane;

3. cand sotul in viata si nedespartit este ruda sau afin a uneia din parti pana la al

patrulea grad inclusiv, sau daca, fiind incetat din viata ori despartit, au ramas copii;

4. daca el, sotul sau rudele lor pana la al patrulea grad inclusiv au o pricina

asemanatoare cu aceea care se judeca sau daca au o judecata la instanta unde una din parti

este judecator;

5. daca intre aceleasi persoane si una din parti a fost o judecata penala in timp de 5 ani

inaintea recuzarii;

6. daca este tutore sau curator al uneia dintre parti;

7. daca si-a spus parerea cu privire la pricina ce se judeca;

8. daca a primit de la una din parti daruri sau fagaduieli de daruri ori altfel de

indatoriri;

9. daca este vrajmasie intre el, sotul sau una din rudele sale pana la al patrulea grad

inclusiv si una din parti, sotii sau rudele acestora pana la gradul al treilea inclusiv.

C.Reguli

→Nu se pot recuza judecatorii, rude sau afini ai acelora care stau in judecata ca tutore,

curator sau director al unei institutii publice sau societati comerciale, cand acestia nu au

interes personal in judecarea pricinii.

→ Nu se pot recuza toti judecatorii unei instante sau ai unei sectii a acesteia.

→Cererile de recuzare a instantelor ierarhic superioare formulate la instanta care

solutioneaza litigiul sunt inadmisibile.

→Pentru aceleasi motive de recuzare nu se poate formula o noua cerere impotriva

aceluiasi judecator.

→Propunerea de recuzare se va face verbal sau in scris pentru fiecare judecator in parte si

inainte de inceperea oricarei dezbateri.

→Cand motivele de recuzare s-au ivit dupa inceperea dezbaterilor, partea va trebui sa

propuna recuzarea de indata ce acestea ii sunt cunoscute.

→ Judecatorul impotriva caruia e propusa recuzarea poate declara ca se abtine.

→ Recuzarea judecatorului se hotaraste de instanta respectiva, in alcatuirea careia nu

poate sa intre cel recuzat.

→ In cazul cand din pricina recuzarii nu se poate alcatui completul de judecata, cererea

de recuzare se judeca de instanta ierarhic superioara.

→ Instanta decide asupra recuzarii, in camera de consiliu, fara prezenta partilor si

ascultand pe judecatorul recuzat.

→ Nu se admite interogatoriul ca mijloc de dovada a motivelor de recuzare.

→ In cursul judecarii cererii de recuzare nu se va face nici un act de procedura.

→ Daca recuzarea a fost admisa, judecatorul se va retrage de la judecarea pricinii.

Incheierea prin care s-a hotarat recuzarea va arata in ce masura actele indeplinite de

judecatorul recuzat urmeaza sa fie pastrate.

Incheierea prin care s-a incuviintat sau respins abtinerea, ca si aceea prin care s-a

incuviintat recuzarea, nu este supusa niciunei cai de atac.

Incheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai o data cu fondul.

Dispozitiile care reglementează abtinerea si recuzarea, in afara de art. 24 si 27 pct. 7,

se aplica si procurorilor, magistratilor asistenti si grefierilor.

II.3.1.P ĂRŢILE

A.Drepturile si obligatiile procesuale ale partilor. Abuzul de drept procesual

Drepturi si obligatii procesuale

Pentru a garanta exercitiul liber al actiunii civile, legea procesuala acorda partilor o serie

de drepturi procesuale dintre care mentionam:

Dreptul partilor de a adresa cereri instantei;

Dreptul de a participa la judecarea pricinii, deci dreptul la citare;

Dreptul la aparare;

Dreptul de a recuza pe judecatori, grefieri, procurori etc.;

Dreptul de a face acte de dispozitie;

Dreptul de a exercita caile de atac;

Dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecata in cazul castigarii procesului

etc.

Legea prevede insa si o serie de indatoriri procesuale pentru parti dintre care mentionam

cu titlu de exemplu:

- indeplinirea actelor de procedura in conditiile, ordinea si termenele prevazute de lege

sub sanctiunea nulitatii, perimarii, decaderii etc.

- exercitarea cu buna-credinta a drepturilor procesuale, potrivit scopului in vederea

caruia au fost recunoscute de lege (art.723 alin.1 C.proc.civ.).

B.Abuzul de drept procesual

Cel care nu respecta prevederile art. 723 C.proc.civ. savarseste abuz de drept procesual.

Formele acestuia de manifestare presupun existenta a doua elemente:

- elementul subiectiv - exercitarea cu rea-credinta a dreptului procesual;

- elementul obiectiv – deturnarea dreptului procedural de la scopul socio-economic

pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legala.

Cerinţe (pentru a caracteriza un act de procedură ca abuziv):

- autorul actului să fie titularul dreptului procedural în cauză şi să fie capabil să îl

exercite;

- dreptul procedural să fie utilizat în limitele sale externe, fixate de lege, să respecte

dispoziţiile legale referitoare la condiţiile în care se exercită dreptul procedural, la forma

actului şi la termenul în care trebuie efectuat acesta;

- dreptul procedural să fie dirijat spre realizarea unui alt scop decât acela pentru care a

fost acordat de lege;

- dreptul procedural să fie exercitat cu rea-credinţă.

Exemple:

- introducerea cu rea-credinta a unei cereri vadit netemeinice, cu scopul de a-l sicana,

de a-l discredita pe parat sau rezistenta cu rea-credinta a paratului in fata unei cereri a

carei temeinicie este evidenta ;

- introducerea unei cereri fara punerea in intirziere a paratului daca acesta recunoaste

la primul termen pretentiile reclamantului;

- introducerea cu rea-credinta a unei cereri de recuzare, de stramutare, de acordare a

asistentei juridice gratuite, de verificare de scripte etc.

-invocarea de către pârât a exceptiei de neconstitutionalitate privind un text dintr-o lege

sau ordonantă doar in scopul obtinerii suspendării cauzei, si, pe cale de consecintă, a

tergiversării judecării litigiului

Aprecierea exercitarii abuzive a drepturilor procedurale revine judecatorului,

respingerea unei cereri de chemare in judecata sau a unei cai de atac, a unei cereri de

recuzare sau de stramutare neconducand automat la concluzia ca partea a exercitat abuziv

dreptul procedural.

Exercitarea cu rea-credinta a unor drepturi procesuale, atrage o serie de sanctiuni

specifice: amenzi judiciare catre stat (art.108¹ C.proc.civ.) si, eventual, despagubiri la

cerere pentru prejudiciul cauzat (art.1083,4 C.proc.civ.).

C.Coparticiparea procesuala

Notiune

Legislatia noastra procesuala permite ca mai multe persoane sa fie reclamante sau parate

in cadrul unui proces civil. Aceasta situatie in care procesul civil se desfasoara intre mai

multi reclamanti si parati poarta denumirea de coparticipare sau litisconsortiu procesual.

Sediul materiei: art. 47- 48 C.proc.civ.

Potrivit art.47: „mai multe persoane pot fi impreuna reclamante sau parate daca obiectul

pricinii este un drept sau o obligatiune comuna ori daca drepturile sau obligatiile lor au

aceeasi cauza”.

Felurile coparticiparii procesuale

Dupa pozitia partilor coparticiparea procesuala poate fi:

- activa: cand mai multi reclamanti actioneaza in judecata, prin aceeati cerere un singur

parat;

- pasiva: cand un reclamant isi indreapta pretentiile prin aceeasi cerere impotriva mai

multor parati;

- mixta: daca mai multi reclamanti actioneaza in judecata prin aceeasi cerere mai multi

parati.

In functie de rolul vointei partilor in formarea sa, coparticiparea poate fi:

- facultativa

- necesara

Din redactarea art.47 C.proc.civ. ar rezulta ca intotdeauna coparticiparea procesuala este

facultativa, dar coroborand aceste dispozitii si cu alte texte din legislatia civila trebuie sa

tragem concluzia ca exista si cazuri de coparticipare necesara, obligatorie.

Efectele coparticiparii

Efectele coparticipării procesuale:

- raporturile dintre coparticipanţii procesuali sunt guvernate de principiul

independenţei procesuale; conform art. 48 alin. (1) C. proc. civ. actele de procedură,

apărările şi concluziile unuia dintre coparticipanţi nu pot folosi, dar nici vătăma celorlalţi.

Excepţie: când – prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii legale –

efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, actele de procedură

îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele procedurale încuviinţate unora dintre ei

pentru îndeplinirea actelor de procedură vor profita şi celorlalţi;

- dacă actele de procedură ale unora dintre coparticipanţi sunt potrivnice actelor făcute

de ceilalţi coparticipanţi, atunci se va ţine cont de actele cele mai favorabile.

Alte efecte ale coparticipării procesuale:

- atunci când coparticipanţii au aceleaşi interese, ei pot avea un singur mandatar, caz în

care se va comunica o singură copie de pe cererea de chemare în judecată [art. 113 alin.

(2) C. proc. civ. ] sau de pe întâmpinare [art. 116 alin. (2) C. proc. civ.], după cum

coparticipanţii sunt pârâţi sau reclamanţi;

- dacă unii dintre coparticipanţi nu s-au prezentat înaintea instanţei ori nu au îndeplinit

un act de procedură în termen, ei vor fi totuşi citaţi în continuare [art. 48 alin. (2) teza

finală C. proc. civ.];

- actele de procedură făcute în interes comun sau împotriva coparticipanţilor cu acelaşi

interes sunt supuse unei singure taxe de timbru;

- coparticipanţii vor suporta cheltuielile de judecată, dacă este cazul, în funcţie de

interesul fiecăruia sau de natura raportului juridic dintre ei, fie în mod egal, fie

proporţional, fie solidar (art. 277 C. proc. civ.).

II.3.2.PARTICIPAREA TERŢILOR LA JUDECATĂ

Noţiunea de terţi are o dublă conotaţie:

- se referă la persoane complet străine de proces (penitus extranei);

- desemnează şi persoanele introduse într-un proces pendente, devenind şi ele părţi;

însă, pentru a nu fi confundate cu părţile iniţiale (reclamant şi pârât) sunt denumite fie

intervenienţi, fie terţi intervenienţi.

Pentru ca hotărârea civilă să îşi producă efecte şi faţă de alte persoane este

necesară introducerea acestora în proces.

Necesitatea atragerii unui terţ la judecată poate să decurgă din folosul practic pe

care l-ar putea realiza una din părţile iniţiale (reclamantul sau pârâtul), care urmăreşte să i

se recunoască ori să i se stabilească anumite drepturi şi faţă de terţul respectiv.

Interesul de a fi introdus într-un proces în curs de desfăşurare poate să aparţină şi

terţului, fie pentru a-şi valorifica un drept al său, fie pentru a apăra pe una din părţile în

litigiu, cu care se găseşte în raporturi speciale şi care fac ca hotărârea ce se va pronunţa să

fie folosită de parte pentru a formula pretenţii împotriva terţului, ţinând cont şi de faptul

că, uneori, interesele legitime ale unei persoane pot fi afectate direct sau indirect de

pronunţarea unei hotărâri la care nu a fost parte.

Codul de procedură civila reglementează următoarele forme de participare a

terţilor la judecată:

1.Intervenţia voluntară (art.49-art.56) – intervenţia voluntară principală;

- intervenţia voluntară accesorie

2.Intervenţia forţată – chemarea în judecată a altor persoane (art.57-art.59);

- chemarea în garanţie(art.60-art.63);

- arătarea titularului dreptului(art.64-art.66)

II.3.2.1.INTERVENŢIA VOLUNTARĂ

Noţiune

Intervenţia voluntară reprezintă cererea unui terţ de a intra într-un proces pornit de alte

părţi, pentru a-şi apăra un drept propriu sau pentru a apăra dreptul unei părţi din acel

proces.

Elemente definitorii:

- existenţa unui proces civil în curs de judecată;

- interventia unui terţ, din propria iniţiativă, în procesul respectiv.

II.3.2.1.1.Intervenţia voluntară principală

A.Noţiune

Poartă denumirea de intervenţie voluntară principală cererea prin care un terţ solicită

introducerea sa într-un proces în curs de judecată, pentru a i se recunoaşte sau stabili un

drept propriu.

B.Natură juridică

Intervenţia voluntară principală este o veritabilă chemare în judecată, îndreptată

împotriva părţilor iniţiale, deci, atât a reclamantului, cât şi a pârâtului. Terţul intervenient

poate să îşi formuleze pretenţia pe cale principală, declanşând un proces distinct, în care

el ar figura ca reclamant, iar părţile din proces ar fi pârâte. Dacă însă terţul preferă să

invoce pretinsul său drept în litigiul pendente, cererea sa dobândeşte caracter incidental,

devenind o cerere care se grefează pe cererea principală, dar care poate fi soluţionată şi

independent de aceasta.

C.Termen de depunere

Cererea de intervenţie în interes propriu poate fi formulată numai în faţa primei

instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor. (art.50 alin.2 C.proc.civ.)

Prin excepţie, art.50 alin. final C.proc.civ. dispune că intervenţia principală se

poate face, cu învoirea părţilor, şi în fata instanţei de apel.

În legătură cu învoirea părţilor, trebuie reţinut că e necesar acordul persoanelor

care au calitatea de parte în apel. Ca atare, dacă în prima instanţă au figurat mai multe

părţi, dar apelul nu le priveşte pe toate, părţilor care au avut această calitate numai în

primă instanţă nu li se va mai cere acordul.

Întrucat nu se prevede până la ce moment poate fi formulată cererea de intervenţie

în interes propriu în apel, înseamnă că se vor aplica dispoziţiile de la judecata în primă

instanţă, astfel încât şi la etapa apelului cererea poate fi depusă până la închiderea

dezbaterilor.

D.Procedura de judecată

Fiind o cerere incidentală, cererea de intervenţie în interes propriu este de

competenţa instanţei care judecă cererea principală.

Instanţa se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie

printr-o încheiere interlocutorie prin care, după caz, va încuviinţa în principiu cererea sau

o va respinge ca inadmisibilă. Încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul.

Cererea de intervenţie voluntară principală se judecă odată cu cererea principală,

însă, dacă ar duce la întârzierea soluţionării acesteia, art 55 C.proc.civ. permite instanţei

să dispună disjungerea. Măsura disjungerii se ia printr-o încheiere care, având caracterul

unui act pentru mai buna administrare a justiţiei, nu este supusă niciunei căi de atac.

Cel care intervine va lua procedura în care se află în momentul admiterii intervenţiei;

actele de procedură următoare se vor îndeplini şi faţă de cel care intervine. Astfel, terţul

nu va putea solicita refacerea unor acte de procedură îndeplinite anterior anterior

momentului admiterii în principiu a cererii sale, readministrarea unor probe ori să invoce

excepţii de procedură relative ce trebuieau invocate anterior admiterii intervenţiei.

E.Efectele admiterii în principiu a cererii de intervenţie:

- învestirea instanţei cu judecarea cererii de intervenţie;

- prorogarea legală de competenţă, când este cazul (art. 17 C. proc. civ.);

- terţul devine parte în proces, cu toate drepturile şi obligaţiile procesuale decurgând

din acest fapt; va avea o poziţie independentă faţă de părţile iniţiale;

- dreptul subiectiv dedus judecăţii de terţ devine litigios;

- întreruperea prescripţiei extinctive;

- părţile iniţiale sunt puse în întârziere faţă de terţul intervenient;

- instanţa dispune comunicarea cererii de intervenţie către părţile iniţiale şi stabileşte

un termen în care poate fi depusă întâmpinarea;

- terţul va lua procedura în starea în care aceasta se găseşte la momentul încuviinţării

în principiu, iar, pe viitor, toate actele de procedură se vor îndeplini şi faţă de el;

- hotărârea ce se va pronunţa în cauză va avea putere de lucru judecat şi faţă de

intervenientul principal;

- intervenientul principal poate exercita căile de atac, indiferent dacă părţile iniţiale au

atacat sau nu hotărârea.

II.3.2.1.2.Intervenţia voluntară accesorie

A. Noţiune

Reprezintă intervenţie voluntară accesorie cererea prin acre un terţ ce justifică un interes

solicită introducerea sa într-un litigiu în curs de desfăşurare, pentru a apăra drepturile

uneia din părţile iniţiale.

B.Natură juridică

Intervenţia voluntară accesorie este o simplă apărare făcută în favoarea părţii pentru care

a intervenit în proces.

C.Condiţii

Primind cererea de intervenţie, instanţa va asculta părţile şi pe cel ce intervine şi va

verifica o serie de aspecte pentru a se putea pronunţa asupra admisibilităţii în principiu

a acesteia. Astfel, instanţa va trebui să verifice:

- dacă intervenientul justifică un interes propriu;

- existenţa unei legături între cererea principală şi cererea de intervenţie, care să

justifice rezolvarea împreună a celor două cereri;

- dacă este admisibilă intervenţia voluntară principală în litigiul pendente, având în

vedere natura acestuia.

D.Termen de depunere

Potrivit art.51 C.proc.civ., cererea de intervenţie voluntară accesorie se poate face

chiar înaintea instanţei de recurs. A fortiori, ea poate fi formulată şi în faţa instanţei de

apel. Soluţia legislativă conform căreia intervenţia accesorie poate fi făcută nu numai

înaintea primei instanţe, ci în orice fază a judecăţii, chiar direct în căile de atac, este

justificată de natura juridică a acestei forme de intervenţie voluntară, de faptul că terţul

nu supune judecăţii o pretenţei proprie, astfel încât, prin ipoteză, nu se răpeşte părţilor

vreun grad de jurisdicţie.

E.Procedura de judecată

Soluţionarea cererii de intervenţie voluntară principală:

- se judecă întotdeauna împreună cu cererea principală (fiind o simplă apărare); deci,

nu poate fi disjunsă niciodată de cererea principală;

- instanţa pronunţă o unică hotărâre, opozabilă tuturor părţilor, inclusiv

intervenientului;

- soluţia ce se va da cererii de intervenţie accesorie depinde de soluţia dată în privinţa

cererii principale, după cum s-a intervenit în favoarea reclamantului sau a pârâtului.

→Fiind o cerere incidentală, cererea de intervenţie accesorie este de competenţa instanţei

care judecă cererea principală.

→Instanţa se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie printr-o

încheiere interlocutorie prin care, după caz, va încuviinţa în principiu cererea sau o va

respinge ca inadmisibilă. Încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul.

→Cel care intervine va lua procedura în care se află în momentul admiterii intervenţiei;

actele de procedură următoare se vor îndeplini şi faţă de cel care intervine. Astfel, terţul

nu va putea solicita refacerea unor acte de procedură îndeplinite anterior anterior

momentului admiterii în principiu a cererii sale, readministrarea unor probe ori să invoce

excepţii de procedură relative ce trebuieau invocate anterior admiterii intervenţiei.

→Terţul are o poziţie procesuală subordonată părţii pe care o apără şi astfel nu poate face

decât acele acte de procedură care profită părţii respective.

→Cererea de intervenţie voluntară accesorie fiind o simplă apărare în favoarea uneia

dintre părţile între care s-a stabilit raportul juridic procesual iniţial, se judecă întotdeauna

împreună cu cererea introductivă de instanţă.

F.Soluţii cu privire la cererea de intervenţie voluntară accesorie

când intervenţia voluntară accesorie este în favoarea pârâtului, distingem:

- când cererea principală se respinge, pârâtul nu a pierdut procesul, astfel că se va

admite cererea de intervenţie accesorie (apărarea terţului fiind considerată utilă);

- când cererea principală se admite, pârâtul a pierdut procesul, astfel că se va respinge

cererea de intervenţie accesorie (apărarea terţului nefiind considerată utilă);

când intervenţia voluntară accesorie este în favoarea reclamantului, distingem:

- când cererea principală se respinge, reclamantul a pierdut procesul, astfel că se va

respinge şi cererea de intervenţie accesorie (apărarea terţului nefiind considerată utilă);

- când cererea principală se admite, reclamantul a câştigat procesul, astfel că se va

admite şi cererea de intervenţie accesorie (apărarea terţului fiind considerată utilă).

Stingerea judecăţii în privinţa cererii principale atrage automat şi stingerea judecăţii cu

privire la cererea de intervenţie voluntară accesorie.

Potrivit art. 56 C. proc. civ. apelul sau recursul declarat de intervenientul accesoriu se

socoteşte neavenit dacă partea în favoarea căreia a intervenit nu a făcut ea însăşi apel sau

recurs.

II.3.2.2. INTERVENŢIA FORŢATĂ

Interventia tertilor la judecarea pricinii poate avea loc atât din proprie initiativă

(ca în cazul intervenţiei principale si accesorie), cât şi in mod fortat, prin introducerea

acestora in proces de către una din părtile initiale (cererea de chemare în judecată a altor

persoane, cererea de chemare în garantie, cererea de arătare a titularului dreptului).

II.3.2.2.1. Cererea de chemare in judecata a altor persoane

A.Noţiune

Este o actiune introdusa de una din parti, in scopul preintampinarii unui litigiu viitor,

impotriva tertilor care ar putea pretinde aceleasi drepturi ca si reclamantul.Cererea de

chemare în judecată a altor persoane poate fi formulată atât de reclamant, cât şi de pârât.

B.Conditiile chemarii in judecata a altor persoane

- sa existe posibilitatea ca tertul vizat sa pretinda acelasi drept ca si reclamantul.

C.Termen de depunere

Diferă după calitatea părţii ce a făcut cererea de intervenţie forţată:

- dacă e făcută de către pârât – se depune o dată cu întâmpinarea sau, când

întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare;

- când e făcută de către reclamant – se depune cel mai târziu până la închiderea

dezbaterilor înaintea primei instanţe.

Prin excepţie, nerespectarea termenului (legal peremptoriu) de depunere a cererii de

chemare în judecată a altor persoane e nu atrage sancţiunea decăderii, art. 135 C. proc.

civ. stabilind o sancţiune specifică, anume judecarea separată a cererii întemeiate pe art.

57 C. proc. civ., exceptând cazul când părţile consimt ca aceasta să se judece împreună cu

cererea principală.

D.Efectele cererii de chemare în judecată a altor persoane

Efecte:

- învestirea instanţei cu judecarea cererii de intervenţie;

- prorogarea legală de competenţă, când este cazul (art. 17 C. proc. civ.);

- terţul devine parte în proces, cu toate drepturile şi obligaţiile procesuale decurgând

din acest fapt; va avea o poziţie independentă faţă de părţile iniţiale;

- dreptul subiectiv dedus judecăţii de terţ devine litigios;

- întreruperea prescripţiei extinctive;

- părţile iniţiale sunt puse în întârziere faţă de terţul intervenient;

- instanţa dispune comunicarea cererii de intervenţie către părţile iniţiale şi stabileşte

un termen în care poate fi depusă întâmpinarea;

- terţul va lua procedura în starea în care aceasta se găseşte la momentul introducerii

sale în proces, iar, pe viitor, toate actele de procedură se vor îndeplini şi faţă de el;

- hotărârea ce se va pronunţa în cauză va avea putere de lucru judecat şi faţă de terţul

chemat în judecată;

- terţul chemat în judecată poate exercita căile de atac, indiferent dacă părţile iniţiale

au atacat sau nu hotărârea.

II.3.2.2.2. Cererea de chemare in garantie

A.No ţiune - mijlocul procesual prin care una din părţile iniţiale solicită introducerea în

proces a unei terţe persoane împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere în

garanţie sau în despăgubire, dacă ar cădea în pretenţii în litigiul pendente

B.Conditiile chemarii in garantie:

- să existe un proces civil pendente, în primă instanţă;

- să existe o legătură suficientă între cererea principală şi cererea de chemare în

garanţie („de dependenţă şi de subordonare între cele două cereri, aşa încât soluţia ce se

va da cu privire la cererea principală să poată influenţa soluţia ce se va pronunţa asupra

cererii de chemare în garanţie”(2).

C.Termen de depunere

Cererea facuta de parat se va depune o data cu intampinarea, cand intampinarea

nu este obligatorie, cererea se va depune cel mai tarziu la prima zi de infatisare.

Cererea de chemare in garantie facuta de reclamant se poate depune, pana la

inchiderea dezbaterilor, inaintea primei instante.

2(?) V.M. Ciobanu, G. Boroi , op. cit., p. 83.

Instanta va dispune ca cererea sa fie comunicata celui chemat in garantie si, daca

intampinarea este obligatorie, va fixa termenul in care aceasta urmeaza sa fie depusa de

cel chemat in garantie.

Sancţiunea nedepunerii cererii de chemare în garanţie în termen – potrivit art.

135 C. proc. civ., cererea de chemare în garanţie tardiv formulată (de către pârât) se va

judeca separat de cererea principală afară de cazul în care reclamantul şi pârâtul consimt

ca aceste cereri să se judece împreună.

D.Procedura de judecată

Efecte:

- terţul chemat în garanţie devine parte în proces, dobândind toate drepturile şi

obligaţiile procesuale prevăzute de lege pentru părţile principale;

- hotărârea ce urmează a se pronunţa va fi opozabilă şi chematului în garanţie, după

cum şi el se va putea prevala de hotărârea respectivă;

- chematul în garanţie se bucură de independenţă procesuală, de unde rezultă că acesta

fie poate sprijini partea care l-a chemat în garanţie, fie se poate apăra şi împotriva

acesteia.

Soluţionarea cererii de chemare în garanţie:

- se judecă simultan cu cererea principală;

- dacă judecarea cererii principale ar fi întârziată prin soluţionarea cererii de chemare

în garanţie, instanţa poate să dispună disjungerea, iar în anumite cazuri judecarea cererii

de chemare în garanţie poate fi suspendată până la rezolvarea cererii principale, în

temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Soluţii posibile:

când de chemare în garanţie este formulată de pârât, distingem:

- când cererea principală se respinge, pârâtul nu a pierdut procesul, astfel că cererea

de chemare în garanţie formulată de acesta se va respinge ca lipsită de obiect sau de

interes;

- când cererea principală se admite, pârâtul a pierdut procesul, astfel că se va admite

şi cererea de chemare în garanţie formulată de acesta, dacă este întemeiată; însă, terţul

chemat în garanţie nu poate fi obligat direct faţă de reclamant (între ei neexistând nici un

raport juridic procesual, iar eventuala insolvabilitate a terţului chemat în garanţie nu

trebuie să fie suportată de către reclamant, ci de către pârât);

când de chemare în garanţie este formulată de reclamant, distingem:

- când cererea principală se respinge, reclamantul a pierdut procesul, cererea de

chemare în garanţie formulată de acesta, dacă este întemeiată, se va admite, având astfel

dreptul să se îndrepte împotriva celui pe care l-a chemat în garanţie;

- când cererea principală se admite, reclamantul a câştigat procesul, astfel că se cererea

de chemare în garanţie formulată de reclamant se va respinge ca lipsită de obiect sau de

interes.

II.3.2.2.3.Aratarea titularului dreptului

A.Notiune

Cererea de aratare a titularului dreptului poate fi facuta numai de paratul care,

detinand un lucru pentru altul, sau exercitand in numele altuia, un drept asupra lucrului,

este chemat in judecata de o persoane ce pretinde un drept real asupra lucrului.

B.Conditii de admisibilitate:

- arătarea titularului dreptului poate fi făcută numai de către pârât;

- reclamantul să urmărească valorificarea unui drept real;

- pârâtul să deţină cu titlu precar sau să exercite în numele altuia un drept asupra

lucrului care formează obiectul dreptului real invocat de reclamant;

- pârâtul să îl indice pe titularul dreptului (legea nu impune pârâtului obligaţia de a

indica pe adevăratul titular al dreptului).

C.Termen de depunere

Potrivit. art. 65 c.p.c., cererea privitoare la aratarea titularului dreptului va fi

motivata si se va depune o data cu intampinarea, iar daca aceasta nu este obligatorie, cel

mai tarziu la prima zi de infatisare.

Tertului i se va comunica cererea de aratare a titularului dreptului, copie de pe

cererea de chemare in judecata, copie de pe inscrisurile aflate la dosar.

Primind cererea, instanţa nu mai trebuie să se pronunţe asupra admisibilităţii în

principiu a cererii de arătare a titularului dreptului (specifică formelor intervenţiei

voluntare), ci doar va lua act prin încheierea de şedinţă de depunerea acesteia, va dispune

direct comunicarea cererii atât către terţul indicat ca titular al dreptului real, cât şi către

reclamant, împreună cu copiile de pe cererea de chemare în judecată şi înscrisurile depuse

la dosar.

D.Ipoteze

a) cel aratat ca titular al dreptului se infatiseaza si recunoaste sustinerile paratului, iar

reclamantul consimte sa fie inlocuit paratul initial.

Solutia aratata de art. 66 alin 1 c.p.c.: titularul va lua locul paratului, acesta din urma fiind

scos din judecata

b) tertul se infatiseaza, dar tagaduieste aratarile paratului, sau cel aratat ca titular al

dreptului, desi regulat citat, nu se infatiseaza.

Solutia art. 66 alin. 2 c.p.c.: tertul va dobandi calitate de intervenient principal, judecata

continuand intre reclamant, parat si intervenient

c) tertul se prezinta si recunoaste sustinerile paratului, dar reclamantul nu este de acord cu

inlocuirea. Legiuitorul nu da o solutie in aceasta ipoteza, astfel ca in practica si doctrina a

conturat următoarea solutie:tertul ramane in proces in calitate de intervenient, procesul

continuand intre reclamant, parat si tert.

II.4.Reprezentarea partilor in procesul civil

A.Notiune

Prin reprezentare se desemneaza acea situatie in care o persoana numita

reprezentant indeplineste acte procedurale in numele si in interesul altei persoane care

este parte in procesul civil.

Reprezentarea procesuala cunoaste doua forme principale: reprezentarea legala si

reprezentarea conventionala.

Reprezentarea legala a fost tratata distinct la conditia capacitatii procesuale a partilor, ne

vom ocupa in continuare numai de reprezentarea conventionala.

Cu anumite exceptii, (chemarea la interogatoriu, divortul), partea in proces,

persoana fizica sau juridica nu este obligata sa stea personal in procesul civil, ea putand fi

reprezentata de catre un mandatar (art.67 C.proc.civ.)

II.4.1.Reprezentarea prin mandatar neavocat

A.Conditii:

1. Orice persoana care are capacitate de exercitiu poate reprezenta in judecata o alta

pesoana,cu doua precizari importane:

- dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune

concluzii decât prin avocat, cu excepţia consilierului juridic care, potrivit legii, reprezintă

partea ;

- exceptiile de la regula precedenta sunt incidente dacă : asistarea de către avocat nu este

cerută doctorilor sau licenţiaţilor în drept când ei sunt mandatari în pricinile soţului sau

rudelor până la al patrulea grad inclusive; de asemenea, asistarea de către avocat nu este

cerută la judecătorii când partea este reprezentată prin soţ sau rudă până la al patrulea

grad inclusiv.

  

Mandatarul trebuie sa faca dovada calitatii sale printr-o procura speciala sau o

printr-o procura generala care contine o clauza speciala in acest sens. Conform art.67

alin.2,3:” mandatarul cu procura generala poate sa reprezinte in judecata pe mandant,

numai daca acest drept I-a fost dat anume. Daca cel care a dat procura generala nu are

domiciliul si nici resedinta in tara, sau daca procura este data unui prepus, dreptul de

reprezentare in judecata se presupune dat”. De asemenea, procura pentru exerciţiul

dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin

înscris sub semnătură legalizată; în cazul când procura este dată unui avocat, semnătura

va fi certificată potrivit legii avocaţilor

Potrivit art. 68 alin. (1) C. proc. civ., procura pentru exerciţiul dreptului de

chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub

semnătură legalizată.

Potrivit art. 68 alin. (2) C. proc. civ., dreptul de reprezentare mai poate fi dat şi

prin declaraţie verbală, făcută în instanţă şi trecută în încheierea de şedinţă.

2.Mandatul este presupus dat pentru toate actele judecatii, chiar daca nu cuprinde nici o

aratare expresa in aceasta privinta; el poate fi insa restrans numai la anumite acte sau

numai la o anumita instanta (art.68 alin.3 C.proc.civ.).

3.Actele procesuale de dispozitie pot fi facute de mandatar numai in temeiul unei procure

speciale (art.69 C.proc.civ.).

4.Prin derogare de la dreptul comun al mandatului, potrivit art.71 C.proc.civ.: „mandatul

nu inceteaza prin moartea celui care l-a dat si nici daca acesta a devenit incapabil.

Mandatul dainuieste pana la retragerea lui de catre mostenitori sau de catre

reprezentantul legal al incapabilului”.

5.Renuntarea sau retragerea mandatului nu poate fi opusa celeilalte parti decat de la

comunicare, afara numai daca a fost facuta in sedinta, in prezenta partii. Mandatarul care

renunta la imputernicire, este tinut sa instiinteze atat pe cel caruia i-a dat mandatul cat si

instanta, cu cel putin 15 zile inainte de termenul de infatisare sau de implinirea cailor de

atac.

II.4.2.Reprezentarea prin avocat

In conformitate cu art.2 alin.3 Lg.51/1995 : „mandatarul avocat are dreptul sa

reprezinte si sa asiste persoanele fizice si juridice in fata tuturor instantelor”.

Potrivit art.68 alin.1 si art.83 C.proc.civ., mandatarul avocat isi dovedeste

calitatea tot printr-o procura, semnatura fiind certificata potrivit legii avocatilor. Potrivit

legii speciale, avocatul are dreptul sa asiste si sa reprezinte o parte in baza contractului de

asistenta juridica incheiat cu aceasta in forma scrisa. Contractul prevede expres intinderea

puterilor pe care clientul le confera avocatului, in baza acestuia avocatul legitimandu-se

printr-o imputernicire avocatiala.

In ceea ce priveste actele de dispozitie, intrucat art. 69 alin.1C.proc.civ. nu face

distinctie intre mandatarul avocat si cel neavocat, consideram ca si avocatul are nevoie de

o procura speciala in acest sens.

Potrivit art.69 alin.2 C.proc.civ.: „avocatul care a asistat pe o parte la judecarea

pricinii, chiar fara mandat, poate face orice acte pentru pastrarea unor drepturi supuse

unui termen si care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate sa exercite de

asemenea orice cale de atac impotriva hotararii date; in acest caz insa, toate actele de

procedura se vor indeplini numai fata de partea insasi”.

Denuntarea contractului de asistenta juridica se poate face cu acordul ambelor

parti sau unilateral, in conformitate cu prevederile expres mentionate in contract. In

cazuri de impiedicare sau incetare a exercitarii profesiei, avocatul trebuie sa-si asigure

substituirea.

A.Sanctiunea in cazul nejustificarii calitatii de reprezentant conventional

-Mijlocul procesual de invocare îl constituie excepţia lipsei calităţii de reprezentant –

excepţie de fond, absolută şi mixtă (începe prin a avea un caracter dilatoriu şi tinde spre

un efect peremptoriu).

-Dat fiind caracterul mixt al excepţiei se vor aplica dispoziţiile art. 161 C. proc. civ., în

sensul că, atunci când reprezentantul părţii nu prezintă dovada calităţii sale, instanţa poate

acorda un termen pentru împlinirea acestei lipse, iar dacă în termenul acordat lipsa nu se

acoperă, va anula cererea.

-Având în vedere caracterul absolut al excepţiei, aceasta poate fi invocată în orice

stadiu al pricinii, chiar şi de procuror sau instanţă, din oficiu. Însă, potrivit dispoziţiilor

legale, titularul dreptului poate ratifica actele făcute de persoana ce nu avea calitatea de

reprezentant.

II.5. Participarea procurorului in procesul civil

II.5.1.Formele de participare:

a)promovarea actiunii civile – pe cale principala, cand el este cel ce promoveaza

actiunea ori pe cale incidenta, cand intervine intr-un proces pendent. Ministerul Public

poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi

intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor,

precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.

b)Participarea la judecată în procesul civil

De reţinut este faptul că procurorul poate lua parte la solutionarea oricăror pricini,

chiar dacă acestea au un caracter personal.

De regulă, cu exceptia cazurilor prevăzute de lege, participarea procurorului în procesul

civil este facultativă. Sunt însă anumite situaţii în care participarea acestuia este

obligatorie.

Exemple de situaţii în care particparea procurorului este obligatorie:

-in solutionarea cererilor de declarare a disparitiei ori a mortii,

-in solutionarea exproprierilor.

c)exercitarea căilor de atac prevăzute de lege impotriva oricăror hotărâri, indiferent dacă

a participat sau nu la solutionarea lor în primă instantă.

d)solicitarea procurorului de punere în executare silita a hotărârilor pronuntate în

favoare minorilor, dispărutilor si a persoanelor puse sub interdictie. Astfel, i se

recunoaste procurorului dreptul de a solicita punerea in executare a hotararilor

judecatoresti, limitat numai la hotararile pronuntate in art.45 (1).

Bibliografie

Gabriela Răducan, Drept procesual civil român şi comunitar european, în

apariţie: ediţia a 3-a , 2011

Gabriela Răducan, Dreptul executarii silite. Titlul executoriu european, ediţia

a 2-a revizuită şi adăugită

Gabriel Boroi, Gabriela Răducan, Drept procesual civil. Teste grilă şi speţe

pentru examene

V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I şi II.

V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă.

G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat

V.M. Ciobanu, T. Briciu, Claudiu Dinu, Drept procesual civil. Îndreptar

pentru seminarii si examene.

II.6.Întrebări si exercitii:

II.6.1.Răspundeti succint următoarelor probleme:

1.Enumerati formele interventiei fortate.

2.Care este momentul până la care se poate depune cererea de intervenţei voluntară

principală?

3.Care sunt efectele cererii de chemare în judecată a altor persoane, ca formă a

intervenţiei fortate?

4. Dati 3 exemple de drepturi si obligatii care le revin părtilor din proces.

II.6.2.Rezolvati urmatoarele teste grilă

1.Cererea de recuzare a unui judecător:

a. se soluţionează printr-o încheiere care se atacă întotdeauna odată cu fondul ;

b. se judecă în camera de consiliu, fără citarea părţilor ;

c. se judecă în sedinta publica, cu citarea părţilor 

2.Coparticiparea procesuală :

a) este întotdeauna facultativă;

b) deşi regula în materie este coparticiparea facultativă, sunt anumite situaţii în care

aceasta poate fi şi obligatorie

c)este guvernată în toate cazurile de principiul independenţei procesuale

3.Judecătorul este incompatibil când:

a) a fost martor, expert sau arbitru în aceeaşi pricina;

b) este tutore sau curator al uneia din părţi;

c) a fost sesizat cu o contestaţie în anulare sau cu o cerere de revizuire împotriva hotărârii

pe care a pronunţat-o

4.Au calitatea de ”părţi” în cadrul procesului-civil:

a.reclamantul, pârâtul, intervenienţii;

b.instanţa de judecată, procurorul;

c.reclamantul, pârâtul, instanţa de judecată, procurorul, grefierul

5.Instanţa va pronunţa o încheiere de admitere în principiu în cazul :

a) cererii de chemare in judecată a altor persoane;

b) intervenţiei principale

c) cererii de arătare a titularului dreptului

II.6.3.Rezolvati următoarea spetă:

X a formulat recurs împotriva sentinţei pronunţate de Judecătoria Giurgiu.

În motivarea recursului s-a arătat că pricina a fost judecată în prima instanţa de

către un judecător incompatibil. Reclamantul a arătat că judecătorul M.V. a judecat

aceeaşi cauză intr-un prim ciclu procesual şi a dispus declinarea competenţei de la

Judecătoria Giurgiu la Tribunalul Giurgiu. Hotărârea pronunţată a fost atacată cu recurs

iar instanţa de recurs a dispus casarea hotărârii şi trimiterea spre rejudecare la aceeaşi

instanţă.

Ulterior, în faza de rejudecare după casare judecătorul M.V. a judecat cauza.

Ce va decide instanţa de recurs ?

TEMA III

Competenta instantelor judecatoresti

Cuprins:

III. Competenta instantelor judecatoresti

III.1 Notiunea de competenta a instantei

III. 2 Competenta generala

III.3.Competenta materiala

III.3.1. Competenta materiala a Judecătoriei

III.3.2. Competenta materiala a Tribunalului

III.3.3. Competenta materiala a Curtii de Apel

III.3.4. Competenta materiala a Înaltei Curti de Casatie si Justitie

III.4.Competenta teritoriala a instantelor judecătoresti

III.4.1. Competenţa teritorială de drept comun

III.4.2. Competenta teritoriala alternativa

III.4.3. Competenta teritoriala exclusiva

III.5.Prorogarea de competenta

III.5.1Prorogarea legala de competentă

III.5.2Prorogarea judecatoreasca de competentă

III.5.3Prorogarea conventionala de competentă

III.6 Exceptia de necompetenta

III.7 Conflictele de competenta

III. 8.Întrebări si exercitii

III. 8.1.Răspundeti succint următoarelor probleme

III. 8.2. Rezolvati urmatoarele teste grilă

III.8.3.Rezolvati următoarea spetă

Obiective:

-intelegerea notiunii de competenta a instantelor de judecată si delimitarea intre

competenta generală, competenta materiala si competenta teritorială;

-insusirea si intelegerea formelor de prorogare a competentei, a exceptiei de

necompetenta (a modalitătii de invocare a acestei exceptii), precum si asimilarea

situatiilor in care apar conflictele de competenta si a regulilor de solutionare a

acestora

III.1 Notiunea de competenta a instantei

În materia dreptului procesual civil, prin competenţă înţelegem aptitudinea

recunoscută prin lege unei instanţe judecătoreşti sau organ jurisdicţional (ori cu activitate

jurisdicţională) de a judeca un anumit litigiu.3

Menţionăm faptul că noţiunea de competenţă trebuie raportată la instanţele

judecătoreşti sau organe jurisdicţionale şi nu la judecători. În acest sens, competenţă este

reglementată, aşa cum am amintit, de norme de competenţă. În funcţie de obiectul de

reglementare al normelor de competenţă, putem avea mai multe clasificări relative tema

din prezentul capitol.

Dacă ne raportăm la organe din sisteme diferite vorbim de norme de competenţă

generală iar dacă avem în vedere organe din acelaşi sistem sunt incidente norme de

competenţă jurisdicţională. Pe cale de consecinţă, vom avea o competenţă generală şi o

competenţă jurisdicţională.

Dacă ne situăm în cadrul aceluiaşi sistem de organe (competenţa jurisdicţională)

delimităm competenţa materială (instanţe judecătoreşti de grad diferit) şi competenţa

3 A se vedea V.M.Ciobanu, op.cit., pg. 371, S.Satta, C.Punzi, Diritto processuale civile, Cedam, Padova, 1993, pg. 28

teritorială (instanţe de aceleaşi grad). În privinţa competenţei teritoriale, aceasta se

subclasifică în competenţă teritorială de drept comun (cererea se introduce la instanţa de

drept comun), competenţa teritorială alternativă (reclamantul are alegerea între mai multe

instanţe deopotrivă competente) şi competenţa teritorială exclusivă (cererea va fi

introdusă numai la o anumită instanţă).

Din punctul de vedere al caracterului normelor de competenţă (imperative sau

dispozitive), competenţa se mai clasifică în competenţă absolută (reglementată de norme

imperative – competenţa generală, competenţă materială, competenţă teritorială

exclusivă) şi competenţă relativă (reglementată de norme de competenţă dispozitive – art.

159 c.pr.civ. şi art. 19 c.pr.civ. – competenţa teritorială alternativă).

Competenta generala a instantelor judecatoresti

Prin competenta generala se desemneaza acea institutie procesuala prin intermediul

careia se delimiteaza activitatea instantelor judecatoresti de atributiile altor organe

jurisdictionale sau cu activitate jurisdictională.

Potrivit prevederilor art.126 alin.1 din Constitutie: „justitia se realizeaza prin Inalta

Curte de Casatie si Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege”. În

raport de textul de lege mai sus evocat, înfaptuirea justitiei este incredintata de regula,

instantelor judecatoresti, dar exista, potrivit legii, si alte organe de jurisdictie sau cu

activitate jurisdictionala care rezolva anumite conflicte de interese aparute in circuitul

civil.

Exemplu:

Potrivit dispozitiilor art.11 din Legea 47/1992, Curtea Constitutională este organul cu

activitate jurisidictionala care:

-se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la

sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a

Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de

cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra

iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;

- se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, înainte

de ratificarea acestora de Parlament, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două

Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;

- se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia

dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel

puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;

- hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele,

ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, precum şi a celor

ridicate direct de Avocatul Poporului;

- soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la

cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-

ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;

- hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic

III.3 COMPETENŢA MATERIALĂ A INSTANTEI

Prin această competenţă se delimitează pe vertical, între instanţe de grad diferit,

cauzele ce urmează a fi soluţionate de către aceste instanţe. Astfel, cauzele civile sunt

repartizate, spre soluţionare ori judecătoriei, ori tribunalului, ori curţii de apel sau a

Î.C.C.J.

Competenţa materială este reglementată atât în Codul de procedură civilă (art. 1-

41 c.pr.civ.) cât şi Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (art. 21-27 din lege).

De asemenea, competenţă materială este reglementată şi în reglementări speciale.

Normele de competenţa materială sunt imperative, în consecinţă se aflăm în ipoteza unei

competenţe absolute (părţile nu pot conveni, chiar cu acordul instanţei, să deroge de la

aceste norme.)

III.3.1.COMPETENŢA MATERIALĂ A JUDECĂTORIEI

În conformitate cu art. 1 alin. 1 pct. 1 c.pr.civ., judecătoriile judecă „în primă

instanţă, toate procesele şi cererile în afară de cele date de lege în competenţa altor

instanţe”. Pornind de la acest text legal, se desprinde ideea că judecătoriile au plenitudine

de competenţă, din moment ce acestea sunt instanţe de drept comun pentru judecată în

primă instanţă, în fond.

În ceea ce priveşte teza finală a art. 1 alin. 1 pct. 1 c.pr.civ., menţionăm faptul că

termenul „instanţe” nu trebuie interpretat restrictiv, în sensul de instanţe judecătoreşti.

Textul vizează atât instanţele judecătoreşti propriu-zise cât şi alte organe cu activitate

jurisdicţională.

Pornind de aceste consideraţii, concluzionăm că ori de câte ori legea nu prevede a

altă competenţă, cererea va fi adresată judecătoriei.

În scopul soluţionării cu celeritate a cauzelor şi pentru degrevarea instanţelor

superioare de judecarea căilor de atac în procesele şi cererile al căror obiect are o valoare

mică, la art. 1 C.proc.civ. a fost introdus prin Legea 202/2010 pct. 11, potrivit căruia se

atribuie judecătoriei, în primă şi ultimă instanţă, procesele şi cererile privind creanţe

având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv. Ca atare, hotărârile

pronunţate în privinţa acestor creanţe nu sunt supuse niciunei căi de atac cu caracter

de reformare.

Domeniul de aplicare al dispoziţiilor art.1 pct.11 coroborate cu art. 299 alin. (11)

C.pr.civ. este limitat la cereri şi procese ce îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

- sunt evaluabile în bani, în materie civilă sau comercială, decurgând din obligaţii

contractuale sau extracontractuale;

- au ca obiect sume de bani, iar nu obligaţii de a face, a nu face sau predarea unor bunuri;

- sunt deduse judecăţii pe cale principală, deoarece în măsura în care sunt accesorii sau

incidente vor urma calea prevăzută pentru cererea principală4;

- nu reprezintă creanţe ce presupun plăţi periodice, chiar dacă suma aferentă unei prestaţii

ar fi până la 2.000 lei inclusiv;

În privinţa determinării valorii obiectului în cazurile în care există mai multe

capete de cerere sau intervin modificări ale cererii iniţiale, jurisprudenţa şi doctrina au

determinat criterii de determinare a valorii obiectului în vederea stabilirii competenţei

materiale, criterii ce sunt aplicabile şi în vederea aplicării corecte a noilor dispoziţii

procedurale menţionate anterior5.

4 V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C.Dinu, Revista română de drept privat nr.6/2010, p.25-265 A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil, ed 4 a, Editura C.H. Beck, 2009, p. 135-137.

Prevederile sus-menţionate nu au aplicabilitate în domeniile procedurilor speciale

ale somaţiei de plată (OG nr. 5/2001) şi ordonanţei de plată (OUG nr. 119/2007).

Dispoziţiile art.1 pct.11 C.pr.civ. relative la suprimarea căilor de atac sunt

aplicabile hotărârilor judecătoreşti pronunţate după intrarea în vigoare a Legii nr.

202/2010.

În conformitate cu art. 1 alin. 1 pct. 2 c.pr.civ. judecătoriile judecă „plângerile

împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale

altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege”. Astfel, judecătoriile

sunt instanţe de control judecătoresc cu privire la organele cu activitate jurisdicţională din

afara sistemului judecătoresc. Avem în vedere un control judecătoresc şi nu control

judiciar (care se realizează prin intermediul căilor de atac ordinare sau extraordinare).

Noţiunea de „plângere” trebuie înţeleasă în sens larg, adică orice cale de atac

împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale

altor organe cu astfel de activitate. De asemenea, noţiunea de „hotărâri” are o interpretare

largă, incluzând toate actele ce provin de la organe din afara sistemului judecătoresc.

În fine, conform art. 1 alin. 1 pct. 3 c.pr.civ. judecătoriile mai judecă „în orice alte

materii date prin lege în competenţa lor.” În acest sens, putem da câteva exemple : cereri

de asigurare a dovezilor, cereri de îndreptare erori materiale, căi extraordinare de

retractare ori contestaţia la executare.

III.3.2.COMPETENŢA MATERIALĂ A TRIBUNALULUI

În conformitate cu art. 2 pct.1 lit. a c.pr.civ. tribunalul judecă în primă instanţă

„procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100 000

lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în

bani”. Din interpretarea per a contrario a art. 2 pct. 1 lit. a c.pr.civ. şi prin raportare la art.

1 alin. 1 pct. c.pr.civ. rezultă că procesele şi cererile în materie comercială cu valoare

maximă de 100 000 lei sunt în competenţa de primă instanţă a judecătoriei. Aşadar, în

materie comercială, în privinţa litigiilor evaluabile în bani, competenţa materială cu

privire la judecata în primă instanţă este împărţită între judecătorie şi tribunal.

Aşa cum rezultă din art. 2 pct. 1 lit. b c.pr.civ., tribunalul judecă în primă instanţă

„procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500 000 lei,

cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materia succesorală, a cererilor

neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept

comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin

aplicarea legilor în materia fondului funciar”. Şi în materie civilă, competenţa materială

de primă instanţă este împărţită între judecătorie şi tribunal, pragul valoric fiind de data

aceasta de 500 000 lei. Menţionăm faptul că art. 2 pct. 1 lit. b c.pr.civ. exceptează de la

regula pragului valoric cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materia

succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului

funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terţii

vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar. În aceste

situaţii exceptate, indiferent de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, aceste

procese se vor judeca în primă instanţă de judecătorie, în conformitate cu art. 1 alin. 1

pct. 3 c.pr.civ.

Tribunalele judecă în primă instanţă şi „conflictele de muncă, cu excepţia celor

date prin lege în competenţa altor instanţe” (art. 2 pct. 1 lit. c c.pr.civ.). Reamintim faptul

că aceste cereri vor fi judecate în complet de 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari.

În materia contenciosului administrativ, tribunalele judecă în primă instanţă

„procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în

competenţa curţilor de apel” (procesele şi cererile în materie de contencios administrativ

privind actele autorităţilor şi instituţiilor central).

De asemenea , tribunalele judecă în primă instantă:

- procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială;

- procesele şi cererile în materie de expropriere;

 -cererile pentru încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiei;

 -cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele

penale;

 -cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite a

hotărârilor date în ţări străine;

   Ca instanţe de apel, tribunalele judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor

pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

   Ca instanţe de recurs, tribunalele sunt comepetente a solutiona recursurile

declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt

supuse apelului.

    Dacă prin lege specială se instituie o competentă specială a tribunalului in

judecarea anumitor cereri, atunci acestea vor solutiona si alte litigii in raport de normele

legii speciale chiar dacă acestea nu se regăsesc enumerate de prevederile art. 2

C.proc.civ., având in vedere prevederea finală a acestei text de lege potrivit căreia,

”tribunalele judecă în orice alte materii date prin lege în competenţa lor”.

III.3.3. COMPETENŢA MATERIALĂ A CURTII DE APEL

Potrivit dispozitiilor art.3 C.proc.civ., Curtea de Apel este instanta competentă a

solutiona: în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ

privind actele autorităţilor şi instituţiilor central, ca instanţe de apel, apelurile declarate

împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă, ca instanţă de recurs,

recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva

hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse

apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege. De asemenea, ca si in

cazul tribunalului, Curtea de Apel va solutiona orice alte cereri date prin lege în

competenţa sa, intrând in această categorie:

- cererea de suspendare a grevei, in conformitate cu prevederile art.56 alin.1 din

Legea nr.168/1999;

- contestatia impotriva hotărârilor comisiei ce privesc solutionarea intâmpinărilor

referitoare la propunerile de expropriere;

- conflictul de competentă intre o judecătorie si un tribunal, intre două tribunale

aflate in raza sa teritorială, precum si inte două judecătorii care nu se află in

circumscriptia aceluiasi tribunal dar se află in circumscriptia aceleiasi curti de

apel;

- cererea de recuzare, dacă din cuaza recuzării, nu se mai poate constitui completul

de judecată;

- cererile referitoare la indreptarea, completarea sau lămurirea propriilor hotărâri,

conform dispozitiilor art.281 C.proc.civ., etc.

III.3.4. Competenta materiala a Inaltei Curti de Casatie si Justitie

Aşa cum rezultă din art. 126 alin. 1 din Constituţie, justiţia se realizează prin

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege.

Aşadar înfăptuirea justiţiei este un monopol se stat.

Pe de o parte, prin prisma textului constituţional mai sus-invocat, sigurele

autorităţi abilitate să realizeze justiţia sunt instanţele de judecată, stabilite prin lege.

Avem în vedere Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 126 alin. 1-4 din Constituţie şi art.

1 alin. 1, art. 2 alin. 2, art. 18-34 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară) şi

curţile de apel, tribunalele, tribunalele specializate şi judecătoriile (art. 2 alin. 2 şi art. 35-

55 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară).

Secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu competenţa fiecăreia,

soluţionează:

    a) cererile de strămutare, pentru motive de sigurantă public si bănuială legitimă

    b) conflictele de competenţă ivite intre două judecătorii, două tribunale sau o

judecătorie si un tribunal ce se află in circumscriptia unor curti de apel diferite diferite,

precum si conflictele de competenţă ivite intre două curti de apel.

    c) orice alte cereri prevăzute de lege, putând fi nominalizate in această categorie:

-cererea de delegare a instantei când, din pricina unor împrejurări excepţionale, instanţa

competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze, aceasta, la cererea

părţii interesate, va desemna o altă instanţă de acelaşi grad care să judece pricina

    Secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţionează şi recursurile declarate

împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot

fi atacate pe nici o altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

Potrivit dispozitiilor art.21 din Legea nr.304/2004, ” Secţia civilă şi de proprietate

intelectuală, Secţia penală, Secţia comercială şi Secţia de contencios administrativ şi

fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor

pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege”.

III.4.Competenta teritoriala a instantelor judecătoresti

După momentul stabilirii instantei competente de a solutiona pricina din punct de

vedere material (judecătorie, tribunal etc.), este necesar a se realiza o nouă delimitare, in

sensul de a se stabili care dintre instantele de acelasi grad este competentă din punct de

vedere teritorial a solutiona pricina (spre exemplu, după ce s-a stabilit că pricina este de

competenta judecătoriei este necesar a se verifica la care dintre judecătorii urmează a se

introduce cererea).

III.4.1. Competenţa teritorială de drept comun

Regula in materia competentei teritoriale este prevăzută în art.5 C.proc.civ.,

conform căruia ” cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului”. De asemenea, în

ipoteza în care pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliu cunoscut, cererea

se face la instanţa reşedinţei sale din ţară, iar dacă nu are nici reşedinţă cunoscută, la

instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului.

Dacă cererea reclamantului este îndreptată împotriva mai multor pârâţi, atunci

aceasta se poate depune la instanţa competentă pentru oricare dintre ei; în cazul in care

printre pârâţi sunt şi obligaţi accesorii, cererea se face la instanţa competentă pentru

oricare dintre debitorii principali.

III.4.2. Competenta teritoriala alternativa

Pot exista unele situatii, in care, pe lângă instanta de la domiciliul pârâtului,

competenta de a solutiona pricina poate apartine si unei alte instante, alegerea instantei

care va solutiona procesul fiind un atribut exclusiv al reclamantului.

Astfel :

1.Articolul 6 C.proc.civ stabileste că in situatia in care pârâtul, în afară de domiciliul

său, are în chip statornic o îndeletnicire profesională ori una sau mai multe aşezări

agricole, comerciale sau industriale, cererea se poate face şi la instanţa locului acelor

aşezări sau îndeletniciri, pentru obligaţiile patrimoniale şi care sunt născute sau care

urmează să se execute în acel loc.

2. Articolul 7 alin.2 C.proc.civ prevede că cererea se poate face şi la instanţa locului

unde ea are reprezentanţă, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care

izvorăsc din acte încheiate prin reprezentant sau din fapte săvârşite de acesta.

3. Articolul 9 C.proc.civ statuează că cererea îndreptată împotriva mai multor pârâţi

poate fi făcută la instanţa competentă pentru oricare dintre ei; în caz când printre pârâţi

sunt şi obligaţi accesorii, cererea se face la instanţa competentă pentru oricare dintre

debitorii principali.

4. Articolul 10 C.proc.civ stabileste că, in afara instantei de la domiciliul pârâtului, mai

sunt competente următoarele instante:

- în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract,

instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii;

- în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil, în acţiunile în

justificare sau în prestaţiune tabulară, instanţa locului unde se află imobilul;

- în cererile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin, instanţa locului de plată;

- în cererile privitoare la obligaţii comerciale, instanţa locului unde obligaţia a luat

naştere sau aceea a locului plăţii;

- în cererile izvorâte dintr-un contract de transport, instanţa locului de plecare sau de

sosire;

- în cererile făcute de ascendenţi sau descendenţi pentru pensia de întreţinere, instanţa

domiciliului reclamantului;

- în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit

acel fapt.

  

În ipoteza in care reclamantul sesizează o altă instantă decât cele competente

potrivit legii, intrucât este vorba de o competentă relativă, doar pârâtul ar putea solicita

declinarea competentei in favoarea unei dintre instantele competente potrivit dispozitiilor

legale. In situatia in care pârâtul nu solicită declinarea competentei, având in vedere

caracterul de ordine privată al normelor care reglementează competenta alternativă,

instanta nu va putea invoca din oficiu exceptia de necompetentă, ci va rămâne

competentă să solutioneze pricina cu care a fost investită.

III.4.3. Competenta teritoriala exclusiva

Este acea forma a competentei prin care, în anumite materii, doar o anumită

instantă este competentă a solutiona pricina, fără a mai exista posibilitatea pentru părti de

a stabili ca litigiul să fie solutionat de o altă instantă, ceea ce inseamnă că instanta

determinată de prevederile legale are o competentă teritorială exclusivă.

Aceasta forma a competentei este prevazuta de norme imperative, de la care

partile nu pot deroga prin vointa lor .

În acest context, cazurile de competenta exclusiva sunt prevazute expres si nu pot

fi extinse prin analogie. Astfel, părtile nu pot stabili ca o altă instantă să solutioneze

litigiul in următoarele situatii:

1.Potrivit prevederilor art.13 C.proc.civ., cererile privitoare la bunuri imobile se fac

numai la instanta in circumscriptia careia se afla imobilele, iar atunci când imobilul este

situat in circumscriptiile mai multor instante, cererea se va face la instanta domiciliului

sau resedintei paratului, daca acesta se afla in vreuna din aceste circumscriptii, iar in caz

contrar la oricare dintre instantele in circumscriptiile carora se afla imobilul”. Dispozitia

isi are justificarea in ideea ca la locul unde este situat imobilul se pot administra cu mai

multa usurinta probele necesare pentru solutionarea acestor categorii de cauze. S-a retinut

in acest sens atât in doctrină cât si in jurisprudentă ca regula se aplica tuturor actiunilor

reale imobiliare cunoscute (actiunea in revendicare, actiunile negatorii si actiunilor

confesorii), intrucât, pentru cererile cu caracter personal art.10 pct.1 C.proc.civ. stabileste

o competentă teritorială alternativă.

Exemple :

-cererea in revendicare;

- cererea confesorie;

- cererea negatorie;

-cererea in grănituire;

-cererea posesorii cu privire la imobil;

-cererea prin care vânzătorul imobilului solicită rezolutiunea contractului de vânzare-

cumpărare, etc.

2.In materie de mostenire art.14 C.proc.civ. prevede ca sunt de competenta instantei

celui din urma domiciliu al defunctului:

-cererile privitoare la validitatea sau executarea dispozitiilor testamentare;

Exemplu:

-cererea pentru anularea unui testament;

- cererea pentru constatarea validitătii unui testament, etc.

-cererile privitoare la mostenire, precum si cele privitoare la pretentiile pe care mostenitorii le-

ar avea unul impotriva altuia;

Exemplu:

-cererea având ca obiect anularea certificatului de mostenitor;

-cererea pentru reductiunea liberalitătilor excesive;

-cererea pentru raportul donatiilor, etc.

-cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului impotriva vreunuia dintre mostenitori sau

impotriva executorului testamentar.

Exemplu:

-cererea pentru predarea unui legat cu titlu particular;

-cererea prin care creditorul personal al defunctului valorifică drepturi din contracte

incheiate cu acesta din urmă, etc.

În ceea ce priveste stabilirea competentei instantei in raport de ultimul domiciu al

defunctului, interesează ultima locuintă efectivă a lui de cuius, iar nu eventualul

domiciliu care era înscris in actul de identitate al acestuia.

3.Al treilea caz de competenta teritoriala exclusiva este prevazut in art.15 C.proc.civ. si

prevede că, cererile in materie de societate, pana la sfarsitul lichidarii in fapt, sunt de

competenta instantei locului unde societatea isi are sediul principal.

De retinut:

dispozitia isi gaseste aplicarea numai in privinta litigiilor dintre societari sau dintre

asociati si societate, in litigiile dintre asociati sau societate cu tertii aplicandu-se

regulile de drept comun;

textul se aplica tuturor formelor de societate, civile sau comerciale;

regula se aplica in timp numai pana la momentul lichidarii in fapt a societatii, adică

până în momentul impărtirii intregului activ al societătii.

4. Al patrulea si ultimul caz de competenta exclusiva este prevazut in cuprinsul art 16

C.pr.civ. , in raport de care cererile in materia reorganizarii judiciare si a falimentului

sunt de competenta exclusiva a tribunalului in circumscriptia caruia se afla sediul

principal al debitorului’.

III.5.Prorogarea de competenta

Prorogarea intervine in cazul in care o instanta competenta sa solutioneze cererea

cu care a fost sesizata de catre reclamant, devine competenta in temeiul legii (prorogarea

legală), a unei hotarari judecatoresti (prorogarea judecătorească) sau a conventiei partilor

(prorogarea conventională) sa rezolve si cereri care, in mod obisnuit, nu intra in

competenta sa.

III.5.1Prorogarea legala de competentă

Prorogarea legala de competenta are loc atunci cand instanta sesizata isi

prelungeste competenta in temeiul unei dispozitii exprese a legii, respectiv in cazurile

prevăzute de art.9, art.17 si art.164 C.proc.civ.

1.Astfel, conform art.9, instanta sesizată de către reclamant devine competentă să

solutioneze litigiul si in raport de pârâtii care domiciliază în circumscriptiile altor

instante.

2.Un al doilea caz de prorogare a competentei este prevăzut de art.17 C.proc.civ.,

conform căruia: „cererile accesorii si incidentale sunt in caderea instantei competente sa

judece cererea principala”. Ca atare, instanta sesizată cu cererea principală formulatp de

către reclamant va solutiona si cererile accesorii si incidentale, chiar dacă acestea, dacă ar

fi fost formulate pe cale separată, ar fi determinat competenta unei alte instante.

Exemplu:

-instanta sesizată cu cererea de chemare in juducată este competentă să solutioneze si

cererile de atragere in proces a tertilor: cererea de interventie voluntară sau accesorie,

chemarea in judecată a altor persoane, chemarea in garantie, arătarea titularului dreptului.

3. Conexitatea reprezintă un al treilea caz de prorogare legală a competentei, reglementat

de art.164 C.proc.civ. Potrivit prevederilor art. 164 alin.1 părţile vor putea cere

întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiaşi instanţe sau instanţe deosebite,

de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror

obiect şi cauză au între dânsele o strânsă legătură.

De retinut:

-conexitatea justifică prorogarea legală teritorială de competenţă, dacă astfel nu s-ar

încălca regulile competenţei teritoriale exclusive;

- conexitatea nu se poate, în general, produce prin încălcarea normelor imperative în

materie de competenţă;

-conexarea se face la instanţa mai întâi învestită, afară numai dacă amândouă părţile cer

trimiterea dosarului la una din celelalte instanţe sau dacă pricina este de competenţa

unei instanţe pe care părţile nu o pot înlătura, situaţie în care conexarea se va face la

acea instanţă;

- în orice stare a judecăţii, pricinile întrunite pot fi despărţite, dacă instanţa consideră că

numai una dintre ele este în stare de a fi judecată.

-instanţa devenită competentă prin conexare îşi păstrează această competenţă şi după

disjungere.

III.5.2Prorogarea judecatoreasca de competentă

Prorogarea judecătorească de competentă reprezintă acea formă de extindere a

competenţei instanţei intervenită prin intermediul unei hotărâri judecătoresti.

Astfel, sunt cazuri de prorogare judecătorească a competentei:

-când, din pricina unor împrejurări excepţionale, instanţa competentă este împiedicată un

timp mai îndelungat să funcţioneze, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţii

interesate, va delega o altă instanţă de acelaşi grad care să judece pricina – art. 23 C.

proc. civ.;

-în cazul in care, când din pricina recuzării nu se poate alcătui completul de judecată,

precum şi în cazul când recuzarea priveşte pe toţi judecătorii unei instanţe, instanţa

superioară învestită cu judecarea cererii de recuzare, dacă ea consideră această cerere ca

fiind întemeiată, va dispune trimiterea pricinii la o altă instanţă decât cea învestită iniţial,

dar de acelaşi grad – art. 30 alin. 2 şi art. 33 alin. 1 C. proc. civ.;

- când una din părţi are două rude sau afini până la gradul al patrulea inclusiv printre

magistraţii instanţei sesizate cu judecarea pricinii-art. 37 alin. 1-C. proc. civ., când există

motive de bănuială legitimă asupra nepărtinirii judecătorilor, din cauza împrejurărilor

pricinii, calităţii părţilor ori vrăjmăşiilor locale -art. 37 alin. 2 C. proc. civ.- sau pentru

siguranţă publică, cererea de strămutare a pricinii la o altă instanţă de acelaşi grad,

depusă, după caz, la instanţa imediat superioară sau la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

poate avea ca rezultat – dacă ea este admisă – trimiterea pricinii spre judecată la o altă

instanţă, strămutarea deci a pricinii – art. 40 alin. 3 C. proc. civ.;

- dacă instanţa a cărei hotărâre a fost recurată a soluţionat procesul fără a intra în

cercetarea fondului ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost corect citată la

administrarea probelor şi la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, casând hotărârea, va

putea trimite cauza unei alte instanţe decât cea care a judecat fondul, dar de acelaşi grad –

art. 312 alin. 5 C. proc. civ.;

- când administrarea dovezilor urmează să se facă într-o altă localitate, ea se va îndeplini,

prin delegaţie, de către o instanţă de acelaşi grad sau chiar mai mică în grad, dacă în acea

localitate nu există o instanţă de acelaşi grad -art. 169 alin. 2 C. proc. civ.

III.5.3 Prorogarea conventionala de competentă

Prorogarea conventionala de competentă intervine in temeiul unei intelegeri

(conventii) a partilor, in acele cazuri in care legea procesuala ingaduie partilor sa deroge

de la regulile de competenta pe care le stabileste.

Conditii ce se ce a fi indeplinite pentru a opera prorogarea conventională de competentă:

- partile sa aiba capacitate de exercitiu;

- consimtamantul lor sa fie liber si neviciat;

- conventia partilor sa fie expresa;

-partile sa determine in mod neechivoc instanta aleasa;

-instanta aleasă sa nu fie necompetenta absolut.

III.6 Exceptia de necompetenta

Exceptia de necompetentă reprezintă mijlocul prin care, in cursul proces

pendente, se invocă faptul că, instanta sesizată nu este competentă să solutioneze litigiul.

Exceptia de necompetentă se invocă diferit, după cum norma care se pretinde a fi

încălcată este de ordine publică sau privată.

Necompetenţa de ordine publică se împarte, sub aspectul regimului juridic, în

două categorii :

- competenţa generală, în legătură cu care exceptia se poate invoca de oricare dintre părti,

de procuror sau de instantp din oficiu, in orice moment procesual;

- competenţa materială şi teritorială exclusivă, care sunt reglementate de norme de

ordine publică, dar mijlocul de invocare a încălcării acestora are o natură mixtă,

caracterizată prin faptul că poate fi invocată de oricare dintre părţi cât şi de instanţă, dar

numai până la prima zi de înfăţişare şi nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra

fondului6.

În ce priveşte necompetenţa de ordine privată (cea teritoriala care nu are caracter

exclusiv) ea poate fi invocată numai de către pârât, pe calea întâmpinării iar dacă

întâmpinarea nu este obligatorie, la prima zi de înfăţişare, în limine litis.

Sub aspectul căilor de atac susceptibile de a fi exercitate împotriva hotărârii prin

care ainstanţa s-a declarat necompetentă, această hotărâre nu este supusă niciunei căi de

6 ? V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C.Dinu, Revista română de drept privat nr.6/2010, p.27

atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau altui organ cu activitate

jurisdicţională competent.

III.7 Conflictele de competenta

Conflictul de competenta se defineste ca fiind situatia in care doua sau mai multe

instante judecatoresti sau alte organe cu activitate jurisdictionala se considera competente

sau dimpotriva, necompetente, sa solutioneze o cauza civila concreta si isi declina astfel,

reciproc, competenta.

Conflictele de competenta pot fi pozitive sau negative.

Exista conflict pozitiv de competenta ori de cate ori doua sau mai multe instante

se declara concomitent sau succesiv abilitate sa solutioneze aceeasi cauza civila,

declinandu-si reciproc competenta.

Conflictul negativ de competenta apare, dimpotriva, in acele cazuri in care doua

sau mai multe instante se declara necompetente sa solutioneze o anumita cauza civila,

declinandu-si reciproc competenta.

Pentru a ne afla in prezenta unui conflict pozitiv de competenta trebuie ca in fata

instantei necompetente (dintre cele doua care vor ajunge in conflict) sa fie ridicata

exceptia de necompetenta, exceptie care prin respingerea ei declanseaza conflictul de

competenta. De asemenea, poate aparea conflict pozitiv de competenta si in situatia in

care doua sau mai multe instante deopotriva competente sunt sesizate cu judecarea

aceleiasi pricini ( spre ex., in cazul competentei alternative), situatie care impune

ridicarea exceptiei de litispendenta. Conflictul se declanseaza in momentul respingerii

exceptiei de catre instanta abilitata sa o solutioneze si in fata careia s-a invocat.

Pentru a ne afla in prezenta unui conflict negativ de competenta trebuie indeplinite

cumulativ urmatoarele cerinte:

- sa existe cumulativ doua sau mai multe instante sesizate cu judecarea aceleiasi pricini

(tripla identitate: parti, obiect cauza juridica );

- instantele sa se fi declarat necompetente prin hotarari ramase irevocabile;

- declinarile de competenta intre instantele sesizate sa fie reciproce ( nu exista conflict

de competenta daca declinarile sunt succesive, intervenite intre mai multe instante, daca

acestea sau cel putin doua dintre ele nu au intrat in contradictie);

- cel putin una dintre aceste instante sa fie competenta sa solutioneze cererea respectiva;

daca instanta sesizata cu solutionarea conflictului negativ de competenta considera ca nici

una dintre instante nu este competenta, apreciind ca fiind competenta o alta instanta, va

trimite acesteia dosarul, pe cale administrativa.

Solutionarea conflictelor de competenta (art. 21-22 C.proc.civ.)

- se face pe calea regulatorului de competenta, de catre instanta superioara instantelor

aflate in conflict;

- o data cu sesizarea instantei superioare, instanta in fata careia s-a ivit conflictul

suspenda solutionarea cauzei si inainteaza dosarul instantei indreptatite sa se pronunte

asupra acestuia;

- conflictele de competenta se pot ivi si intre instantele judecatoresti si celelalte organe

cu activitate jurisdictionala (art. 20 C.proc.civ.); situatie in care conflictul se solutioneaza

de catre instanta ierarhic superioara celei aflate in conflict (art. 22 alin.4);

- in cazul in care conflictul de competenta se iveste intre I.C.C.J. si o alta instanta,

acesta se rezolva Curtea Suprema, hotararea pronuntata constituind in acelasi timp atat

declinator cat si regulator de competenta;

- Instanta competenta sa solutioneze conflictul va hotari in camera de consiliu, fara

citarea partilor;

- Impotriva regulatorului de competenta se poate face recurs in termen de 5 zile de la

comunicare; dosarul va fi trimis instantei competente spre solutionare numai dupa

ramanerea irevocabila a regulatorului de competenta; recursul, neexistand norme

derogatorii, se solutioneaza potrivit normelor de drept comun;

- Hotararea irevocabila prin care se statueaza asupra conflictului de competenta este

obligatorie pentru instanta desemnata.

Rezumat

→Prin competenţă înţelegem aptitudinea recunoscută prin lege unei instanţe

judecătoreşti sau organ jurisdicţional (ori cu activitate jurisdicţională) de a judeca un

anumit litigiu.

→ Dacă ne situăm în cadrul aceluiaşi sistem de organe (competenţa jurisdicţională)

delimităm competenţa materială (instanţe judecătoreşti de grad diferit) şi competenţa

teritorială (instanţe de aceleaşi grad). În privinţa competenţei teritoriale, aceasta se

subclasifică în competenţă teritorială de drept comun (cererea se introduce la instanţa de

drept comun), competenţa teritorială alternativă (reclamantul are alegerea între mai multe

instanţe deopotrivă competente) şi competenţa teritorială exclusivă (cererea va fi

introdusă numai la o anumită instanţă).

→ Din punctul de vedere al caracterului normelor de competenţă (imperative sau

dispozitive), competenţa se mai clasifică în competenţă absolută (reglementată de norme

imperative – competenţa generală, competenţă materială, competenţă teritorială

exclusivă) şi competenţă relativă (reglementată de norme de competenţă dispozitive – art.

159 c.pr.civ. şi art. 19 c.pr.civ. – competenţa teritorială alternativă).

→ Prorogarea de competentă intervine in cazul in care o instanta competenta sa

solutioneze cererea cu care a fost sesizata de catre reclamant, devine competenta in

temeiul legii (prorogarea legală), a unei hotarari judecatoresti (prorogarea judecătorească)

sau a conventiei partilor (prorogarea conventională) sa rezolve si cereri care, in mod

obisnuit, nu intra in competenta sa.

→ Exceptia de necompetentă reprezintă mijlocul prin care, in cursul proces pendente,

se invocă faptul că, instanta sesizată nu este competentă să solutioneze litigiul.

→Conflictul de competenta se defineste ca fiind situatia in care doua sau mai multe

instante judecatoresti sau alte organe cu activitate jurisdictionala se considera competente

sau dimpotriva, necompetente, sa solutioneze o cauza civila concreta si isi declina astfel,

reciproc, competenta.

Bibliografie

Gabriela Răducan, Drept procesual civil român şi comunitar european, în

apariţie: ediţia a 3-a , 2011

Gabriela Răducan, Dreptul executarii silite. Titlul executoriu european, ediţia

a 2-a revizuită şi adăugită

Gabriel Boroi, Gabriela Răducan, Drept procesual civil. Teste grilă şi speţe

pentru examene

V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I şi II.

V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă.

G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat

V.M. Ciobanu, T. Briciu, Claudiu Dinu, Drept procesual civil. Îndreptar

pentru seminarii si examene.

IV. Întrebări si exercitii

IV. 1.Răspundeti succint următoarelor probleme

1.Enuntati trei cazuri de competenta teritorială alterinativă a instantelor.

2.Care sunt cazurile de competentă teritorială exclusivă?

3.Care sunt situatiile in care operează prorogarea judecătorească a competentei?

4.Pănă la ce moment procesual se poate invoca exceptia de necompetentă materială a

instantei?

IV. 2. Rezolvati urmatoarele teste grilă

1.Judecătoriile judecă în primă şi ultimă instanţă :

a.procesele si cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de până la

1000 lei inclusiv ;

b. plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate

jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;

c. procesele si cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de până la

2000 lei inclusiv 

2.Dacă excepţia de necompetenţă este admisă, instanţa pronunţă o hotărâre de

declinare a competenţei :

a. care poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare ;

b. care poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare ; 

c. care nu este supusă niciunei căi de atac

3.Competenţa materială presupune:

a.o delimitare între instanţele de acelaşi grad;

b.o delimitare între instanţe de grad diferit;

c.o delimitare între instanţele de judecată şi organele cu activitate jurisdicţională

4.Regula potrivit căreia, cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa

domiciliului pârâtului îşi găseşte aplicarea:

a.in orice situaţie, indiferent de obiectul cererii de chemare în judecată;

b.doar în materia cererilor având ca obiect bunurile mobile;

c.ori de câte ori nu există o dispoziţie legală care să stabilească o altă instanţă competentă

din punct de vedere teritorial

5.Cererea de partajare a bunurilor imobile dobândite de soţi în timpul căsătoriei,

formulată în cadrul procesului de divorţ, este de competenţa:

a.instanţei de la locul situării bunurilor imobile;

b.instanţei de la domiciliul pârâtului

c.instanţei sesizate cu cererea de divorţ

IV.3.Rezolvati următoarea spetă

Prin cererea de chemare în judecată introdusă la Tribunalul Bucureşti, reclamanta

a solicitat obligarea lui B.I. la plata sumei de 300.000 lei cu titlu de despăgubiri.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că paratul se face vinovat de producerea

accidentului de circulaţie care a provocat daune în valoare de 300.000 lei lui A.E.

Reclamanta a mai arătat că, in calitate de asigurător, a achitat suma menţionată lui A.E.,

dar este în drept să recupereze această sumă de la persoana care se face vinovată de

producerea accidentului.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia de necompetenţă materială a instanţei

solicitând declinarea competenţei în favoarea judecătoriei.

Ce soluţie va pronunţa instanţa asupra excepţiei de necompetenţă ?

TEMA V

Etapa scrisă a judecăţii in faţa primei instanţe

V.1.Judecata in primă instantă

V.1.2.Cererea de chemare in judecată

V.1.2.1.Cuprinsul cererii de chemare in judecată

V.1.2.2.Efectele cererii de chemare in judecată

V.1.3.Întâmpinarea

V.1.4.Cererea reconventională

V.1.5. Întrebări si exercitii

V.1.5.1.Răspundeti succint următoarelor probleme

V. 1.5.2. Rezolvati urmatoarele teste grilă

V.1.5.3.Rezolvati următoarea spetă

Obiective:

-intelegerea elementelor cererii de chemare in judecată, întâmpinare, cerere

reconventională;

-insusirea elementelor de diferentiere ale celor trei tipuri de cereri si ale elementelor

de asemănare

V.1.Judecata in primă instantă

V.1.2.Cererea de chemare in judecată

Potrivit art.109 alin.1 C.proc.civ. „oricine pretinde un drept impotriva unei alte

persoane trebuie sa faca o cerere inaintea instantei competente”.

Prin urmare, cererea de chemare in judecata reprezinta actul de procedura prin

care o parte formuleaza pretentiile sale impotriva altei parti si cu care sesizeaza instanta

de judecata in vederea solutionarii conflictului ivit .

Nu intotdeauna actul prin care este investita instanta civila se numeste cerere de

chemare in judecata, potrivit unor acte normative speciale cererea respectiva putand purta

denumirea de : contestatie (in materia litigiilor de munca ), plangere ( in materie

contraventionala) etc.

V.1.2.1.Cuprinsul cererii de chemare in judecată

Potrivit art.112 C.proc.civ., cererea de chemare in judecata trebuie sa cuprinda:

1.Numele si prenumele, domiciliul sau resedinta partilor, ori pentru persoanele

juridice, denumirea si sediul lor, precum si, dupa caz, numarul de inmatriculare in

registrul comertului sau de inscriere in registrul persoanelor juridice, codul fiscal si

contul bancar .

Daca reclamantul locuieste in strainatate va arata si domiciliul ales in Romania,

unde urmeaza sa i se faca toate comunicarile privind procesul.

Indicarea numelui partilor este deosebit de importanta pentru ca prin aceasta se

identifica partile intre care urmeaza sa se desfasoare procesul.

Indicarea in cerere a domiciliului partilor este de asemenea, un element necesar

pentru individualizarea partilor, pentru citarea lor in fata instantei de judecata si, nu in

ultimul rand, pentru determinarea competentei teritoriale a instantei.

In privinta notiunii de domiciliu, se observa ca, din punct de vedere procedural,

sensul notiunii are un caracter mai general decat in civil, semnificand, in fapt, locuinta.

Ceea ce intereseaza cu privire la aceasta notiune este locul unde partea poate fi gasita

pentru a i se comunica actele de procedura, iar nu locuinta inscrisă in actele de stare

civilă.

Distinct de domiciliul real, reclamantul poate mentiona in cerere domiciliul ales,

in ipoteza in cae doreste să-i fie comunicate actele de procedură la o altă adresă decât aceea la

care locuieste efectiv.

Exemplu:

In ipoteza in care partea este reprezentată de avocat, ea poate opta ca toate actele de

procedură să se comunice la sediul biroului de avocatură caz in care va indica sediul

profesional al avocatului ca domiciliu ales al său.

Tratarea notiunii impune cu necesitate referirea la art.93 C.proc.civ. in care se

prevede ca: „in caz de alegere de domiciliu, daca partea a aratat si persoana insarcinata cu

primirea actelor de procedura, comunicarea acestora se va face la acea persoana, iar in

lipsa unei asemenea aratari, la domiciliul partii”.

Identificarea persoanelor juridice, spre deosebire de persoanele fizice, se face prin

indicarea unor elemente suplimentare, pe langa denumire si sediu, fiind necesar a se arata

in cererea de chemare in judecata si numarul de inregistrare in registrul comertului sau de

inscriere in registrul persoanelor juridice, codul fiscal si contul bancar.

In cazul in care reclamantul nu cunoaste domiciliul paratului si aduce instantei

dovezi din care rezulta ca a facut tot ceea ce i-a stat in putinta pentru a-l afla (inclusiv

recurgerea la ajutorul organelor de politie – sectia evidenta populatiei), cererea va putea fi

primita si fara indicarea domiciliului paratului, citarea efectuandu-se prin publicitate

(art.95).

2.Numele si calitatea celui care reprezinta partea in proces, iar in cazul

reprezentarii prin avocat, numele acestuia si sediul profesional;

Textul are in vedere situatia in care cererea de chemare in judecată este făcută de

altcineva decât titularul dreptului dedus judecătii, adică de un reprezentant al titularului ,

caz in care este necesar a se indica atât persoana reprezentatului cât si cea a

reprezentantului. Asadar, in procesul civil, participarea directa a partilor in proces nu este

obligatorie decat cu caracter de exceptie (spre exemplu, in procesele divort). Prin urmare,

partile isi pot alege in mod conventional un reprezentant, fie fara studii de specialitate

(mandatar), fie un avocat sau, in cazul persoanelor juridice, consilier juridic. Pe de alta

parte, sunt situatii in care, partile, datorita lipsei capacitatii lor de exercitiu sau

restrangerii acestei capacitati prin lege trebuie reprezentate sau asistate in proces de

reprezentantii lor legali.

In oricare din aceste situatii, in cuprinsul cererii de chemare in judecata trebuie

mentionata calitatea in care cel care face cererea sta in proces (in nume propriu sau ca

reprezentant al unei parti.

3.Obiectul cererii si valoarea lui, dupa pretuirea reclamantului, atunci cand

pretuirea este cu putinta.

Prin obiect al cererii de chemare in judecata se intelege tocmai pretentia dedusa

judecatii. Aceasta poate fi: o suma de bani, restituirea sau predarea unui bun, anularea sau

constatarea nulitatii unui contract, schimbarea unei anumite stari (in actiunile privind

starea si capacitatea persoanelor) etc.

Determinarea obiectului cererii prezinta interes sub mai multe aspecte:

- paratul cunoaste inca de la inceput pretentiile adversarului si se poate apara

impotriva lor, respectandu-se principiile contradictorialitatii si dreptului la aparare;

-obiectul este un element necesar intrucât instanta este investită sa dispuna numai

in limitele cererii de chemare in judecata ( art.129alin.ultim);

-cunoasterea obiectului este necesara pentru corecta solutionare a unor exceptii

(spre exemplu: autoritatea de lucru judecat, litispendenta si conexitatea);

-precizarea obiectului este necesara pentru determinarea competentei instantei, iar

evaluarea obiectului după pretuirea reclamantului este necesară in vederea stabilirii pe de

o parte, a valorii taxei de timbru (in ipoteza in care cererea este evaluabilă in bani), pe de

altă parte a competentei materiale a instantei.

De retinut este faptul că reclamantul nu este tinut de obiectul cererii de chemare in

judecată, acesta având posibilitatea în conditiile art.132 C.proc.civ., de a-si modifica sau

după caz, completa cererea de chemare in judecată până la prima zi de înfătisare in fata

primei instante. Astfel, la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un

termen pentru întregirea sau modificarea cererii precum şi pentru a propune noi dovezi.

În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate

pârâtului, în vederea facerii întâmpinării.

Însă, cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în

încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă:

   1. când se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii;

   2. când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii;

   3. când cere valoarea obiectului pierdut sau pierit;

   4. când înlocuieşte cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau

dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi primită.

    Reclamantul va putea cere un termen pentru a depune întâmpinare la cererea

reconvenţională şi a propune dovezile în apărare.

4.Aratarea motivelor de fapt si de drept pe care se intemeiaza cererea

Motivele de fapt constau in expunerea in detaliu a faptelor si imprejurarilor pe

care se intemiaza pretentia reclamantului, descrierea raportului juridic litigios.

Motivele de drept constau in indicarea temeiului juridic pe care se sprijina

cererea, cu aratarea articolelor de lege care protejează dreptul subiectiv civil sau situatia

juridică. (contractul de vanzare- cumparare, faptul ilicit cauzator de prejudicii etc.).

5.Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere .

Cand dovada se face prin inscrisuri, se vor alatura la cerere atatea copii cati parati

sunt, mai mult cate o copie de pe fiecare inscris pentru instanta; copiile vor fi certificate

de catre reclamant ca sunt la fel cu originalul.

Se va putea depune si numai o parte dintr-un inscris privitor la pricina, ramanând

că instanta să dispună, la nevoie, infatisarea inscrisului in intregime.

Daca inscrisurile sunt scrise in limba străină sau cu litere vechi, se vor depune

traduceri sau copii cu litere latine, certificate de parte.

Cand reclamantul voieste sa-si dovedeasca cererea sau vreunul din capetele cererii

sale, prin interogatoriul paratului, va cere citarea acestuia cu mentiunea ”personal la

interogatoriu” .

Cand se va cere dovada cu martori, se va arata numele si locuinta acestora.

Indicarea dovezilor reclamantului prin cererea de chemare in judecata urmareste

un dublu scop: celeritatea procesului – instanta putand aprecia asupra admisibilitatii

probelor de indata (daca acestea sunt propuse in conditiile cerute de art.112) si punerea

partilor intr-o situatie de egalitate juridica, paratul nefiind in masura sa se apere eficient

daca nu cunoaste mijloacele de aparare ale adversarului.

Astfel, cu caracter general, legiuitorul arata ca solicitarea probei cu inscrisuri

impune cu necesitate depunerea acestora in copii certificate, conforme cu originalul.

Aceste inscrisuri trebuie depuse in atatea exemplare cati parati sunt, plus un exemplar

pentru instanta.

Solicitarea corespunzatoare a probei testimoniale, impune, de asemenea indicarea

numelui si locuintei acestora, numai pe baza acestor mentiuni putandu-se efectua in mod

legal procedura de citare.

6.Semnatura – reprezinta acordul reclamantului la cuprinsul cererii.

Cererea de chemare in judecata trebuie sa fie semnata personal de catre reclamant

sau trebuie semnata de reprezentantul acestuia in cazul in care reclamantul a dat mandat

de reprezentare unei alte persoane.

Semnatura trebuie situata la sfarsitul redactarii, in acest fel constituind o achiesare

la intregul sau continut.

Conditiile prevazute in art.112 C.proc.civ. se intregesc cu dispozitiile art.113

referitoare la indeplinirea formalitatii multiplului exemplar si cu privire la cererea de

chemare in judecata: „La cererea de chemare in judecata se vor alatura atatea copii de pe

cerere cati parati sunt.

Daca mai multi parati au un singur reprezentant sau daca paratul are mai multe

calitati juridice, se va comunica o singura copie de pe actiune si de pe inscrisuri si se va

inmana o singura citatie”.

O conditie esentiala pentru primirea cererii de chemare in judecata, nementionata

expres insa in Codul de procedura civila, este timbrarea cererii.

Infaptuirea justitiei, asa cum este si firesc necesita o serie de cheltuieli care sunt

suportate de catre bugetul de stat. O parte din aceste cheltuieli sunt insa recuperate de la

justitiabili prin intermediul taxelor de timbru. Acestea, la randul lor, se compun din taxa

judiciara de timbru si timbru judiciar.

Numele, prenumele, adresa părtilor, obiectul si semnătura sunt prevăzute sub

sanctiunea nulitătii.

V.1.2.2.Efectele cererii de chemare in judecată

Cererea de chemare in judecata, ca mijloc procedural prin care se declanseaza

procesul civil produce o serie de efecte specifice:

1. Investeste instanta cu judecarea cauzei: partile dobandesc drepturi si obligatii

procesuale; instanta dobandeste dreptul si in acelasi timp obligatia de a cerceta si

solutiona cauza; dreptul ce se tinde a se valorifica devine drept litigios; de la data

introducerii cererii de chemare in judecata, in principiu, se vor produce efectele

hotararilor judecatoresti, intrucat majoritatea hotararilor civile au un caracter constitutiv

(cu exceptia celor care au caracter declarativ).

2. Cererea de chemare in judecata determina cadrul procesual: sunt fixate partile

intre care se va purta procesul si obiectul acestuia. Dupa acest moment sfera persoanelor

care pot participa in calitate de parti la proces nu poate fi largita decat prin introducerea

unor terte persoane in proces, in conditiile art.49-66 C.proc.civ. sau, in mod exceptional,

prin substituirea unei parti cu o alta persoana (art.66 alin.1, art.243 pct.1C.proc.civ.).

Instanta, din oficiu, nu poate introduce terte persoane in proces.

In mod similar, instanta este indreptatita sa se pronunte numai asupra pretentiilor

deduse prin cererea de chemare in judecata, ea neputandu-se pronunta asupra a ceea ce nu

s-a cerut si nici nu poate acorda mai mult decat s-a cerut (art.304 pct.6; art.322 pct.2

C.proc.civ.).

Cadrul procesual cu privire la obiect poate fi insa extins de parat prin formularea

unei cereri reconventionale sau de catre tertii intervenienti prin formularea unei cereri de

interventie, ori de catre ambele parti printr-o cerere de chemare in garantie.

3. Se determina competenta teritoriala a instantei – competenta generala – art.5

alin.1C.proc.civ., iar in cazul competentei alternative – prin introducerea cererii inceteaza

dreptul de optiune al reclamantului.

Tot relativ la competenta se poate mentiona ca prin introducerea cererii de

chemare in judecata se creeaza starea de litispendenta; introducerea unei noi cereri in fata

unei instante diferite, chiar competente, avand acelasi obiect, intre aceleasi parti si o

cauza identica, determinand aparitia litispendentei care trebuie solutionata in sensul

dezanvestirii celei din urma instante sesizate (art. 163 C.proc.civ)

4. Cererea de chemare in judecata intrerupe prescriptia Conform art.16

lit.b)D.167/1958, prescriptia se intrerupe prin: „introducerea unei cereri de chemare in

judecata ori arbitrare, chiar daca cererea a fost introdusa la o instanta judecatoreasca sau

la un organ de arbitrare necompetent”.

Cererea de chemare in judecata se considera depusa in ziua primirii ei la instanta,

chiar daca este neregulata, sau in ziua expedierii ei prin posta, daca a fost trimisa

recomandat.

Intreruperea sterge prescriptia inceputa inainte de a fi intervenit imprejurarea care

a provocat-o; deci, dupa intrerupere curge un nou termen de prescriptie.

Pentru ca acest efect specific sa subziste trebuie ca cererea sa fie admisa, intrucât

prescriptia nu se considera intrerupta in acele cazuri in care cererea a fost respinsa,

anulata, daca s-a perimat ori daca cel care a formulat-o a renuntat la ea.

5. De la data introducerii cererii opereaza punerea in intarziere a paratului, cu

efecte diferite, dupa cum urmeaza:

- inceteaza buna-credinta avuta anterior de posesorul cu aceasta calitate, prin

urmare, de la momentul introducerii cererii de chemare in judecata el datoreaza fructele;

- in actiunile care au ca obiect predarea unui bun determinat, de la aceasta data

riscul pieirii bunului trece asupra paratului;

- cererea de chemare in judecata face sa curga dobanzile pentru creantele care

anterior nu erau purtatoare de dobanzi (art.1088 C.civ.);

- in cazul obligatiilor de a da sau a nu face ceva, din ziua introducerii cererii de

chemare in judecata se datoreaza daune-interese;

- anumite actiuni cu caracter strict personal trec asupra mostenitorilor daca au

fost introduse de autorul dreptului in timpul vietii sale: actiunea privind stabilirea filiatiei

fata de mama(art.52 alin.2 C. fam.); actiunea pentru tagada paternitatii ( art.59 alin.2 C.

fam.); actiunea privind stabilirea paternitatii din afara casatoriei (art.54 alin.2 C. fam.) si

actiunea privind revocarea unei donatii pentru ingratitudine(art.833 C. civ).

V.1.3.Întâmpinarea

Intâmpinarea este actul procedural prin care pârâtul răspunde la pretentiile

reclamantului, arătând totodată apararile sale.

Ea face parte, alaturi de cererea de chemare in judecata si cererea reconventionala,

din etapa scrisa a judecătii.

Potrivit art.115 C.proc.civ., intampinarea trebuie sa cuprinda urmatoarele

mentiuni:

1. Exceptiile de procedura pe care paratul le ridica la cererea reclamantului

2. Raspunsul la toate capetele de fapt si de drept ale cererii

3. Dovezile cu care se apara impotriva fiecarui capat de cerere formulat de către

reclamant. Modalitatea prin care se indica acestea este aceeasi cu cea de la cererea de

chemare in judecata.

4. Semnatura Semnatura constituie si in acest caz o formalitate esentiala, fapt

pentru care lipsa ei conduce la nulitatea intampinarii.

Potrivit art. 116 alin.1, ca si la cererea de chemare in judecata la intampinare se

adauga un numar de copii similar numarului de reclamanti; de asemenea se vor adauga

acelasi numar de copii certificate de pe inscrisurile pe care se sprijina paratul, mai mult

un rand de copii pentru instanta. În ipoteza în care mai multi reclamanti au un singur

reprezentant, sau un reclamant sta in judecata in mai multe calitati juridice, se va depune

la dosar pentru aceste parti cate o singura copie (art.116 alin.2 C.proc.civ). Potrivit

art.117 C.proc.civ., in caz de coparticipare procesuala pasiva, paratii pot raspunde printr-

o singura intampinare.

Faptul ca in actualul sistem depunerea intampinarii este obligatorie are ca

principal efect instituirea sanctiunii decaderii paratului din dreptul de a mai propune

probe si de a invoca exceptii relative, cunoscute anterior primului termen de judecata.

Sanctiunea nu este insa nici de aceasta data atat de drastica pe cat pare la prima

vedere. Potrivit alin.3 al art.118 C.proc.civ.: „in cazul in care paratul nu este reprezentat

sau asistat de un avocat, presedintele ii va pune in vedere, la prima zi de infatisare, sa

arate exceptiile, dovezile si toate mijloacele sale de aparare despre care se va face vorbire

in incheierea de sedinta; instanta ii va acorda, la cerere, un termen pentru pregatirea

apararii si depunerea intampinarii”.

De asemenea, chiar dacă pârâtul nu a formulat intâmpinare, el va putea propune

probe in conditiile art.138 C.proc.civ., adică atunci:

-când nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri şi partea nu o putea prevedea;

- când administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii;

- când dovada nu a fost cerută în condiţiile legii, din pricina neştiinţei sau lipsei de

pregătire a părţii, care nu a fost asistată sau reprezentată de avocat.

De asemenea, sanctiunea decaderii trebuie corelata cu dispozitiile art.114¹alin.2-3.

Depunerea intampinarii trebuie facuta cu 5 zile inainte de termenul stabilit pentru

judecata, dar paratul trebuie sa primeasca citatia si copie de pe cererea de chemare in

judecata cu cel putin 15 zile (5 zile in pricinile urgente), numai in acest mod avand

suficient timp pentru a-si pregati apararea. Asadar, daca nedepunerea intampinarii in

termen este subsecventa unei culpe a instantei de judecata, sanctiunea decaderii nu mai

poate opera.

Credem ca mai sunt necesare alte doua precizari:

a.) daca, in conditiile art.132 alin.1, la prima zi de infatisare instanta acorda

reclamantului un termen pentru intregirea sau modificarea cererii si pentru a propune noi

dovezi, cererea modificata se comunica paratului, in vederea depunerii intampinarii., care

consideram noi trebuie depusa tot in termenul prevazut de art. 114¹alin.2, cu 5 zile inainte

de urmatorul termen de judecata

b.) Intampinarea nu este un act specific numai judecatii in prima instanta. In sensul

art.289 alin.2 si 308 alin.2, intampinarea trebuie depusa in apel si in recurs cu cel putin 5

zile inainte de termenul stabilit pentru judecata.

V.1.4.Cererea reconventională

Cererea reconventionala reprezinta actul procedural prin intermediul caruia

paratul urmareste valorificarea unui drept propriu fata de reclamant. Cererea

reconventionala se infatiseaza ca o facultate procesuala pentru parat, acesta avand dreptul

de a alege intre valorificarea pretentiilor sale pe cale incidenta sau printr-o actiune civila

separata.

Asa cum dispune legea procesual civila, daca paratul are pretentii in legatura cu

cererea reclamantului, el poate sa faca cerere reconventionala (art. 119 C. proc. civ).

Valorificarea pretentiilor paratului prin intermediul cererii reconventionale ofera

insa o serie de avantaje dintre care pot fi amintite:

-asigura solutionarea a doua litigii intr-un singur cadru procesual, evitându-se

pronuntarea unor hotărâri contradictorii in ipoteza in care pârâtul ar opta pentru a-si

valorifica pretentiile pe cale separată;

- determina realizarea unei economii de timp si cheltuieli;

- ofera conditii pentru o mai buna judecata, judecatorii fiind pusi in situatia de a

cu noaste in toata complexitatea lor raporturile juridice dintre parti.

Cererea reconventionala nu este o simpla aparare, ci are natura juridică a unei

veritabile cereri de chemare in judecată, prin intermediul acesteia paratul valorificându-se

un drept propriu fata de reclamant.

Din punct de vedere al conditiilor de exercitiu cererea reconventionala trebuie sa

indeplineasca toate cerintele unei actiuni civile obisnuite. Din punct de vedere al formei

cererea reconventionala este asimilata cu o cerere de chemare in judecata, C. proc. civ.

statuand ca: “cererea trebuie sa indeplineasca conditiile prevazute pentru cererea de

chemare in judecata”.

Pe langa aceste conditii generale C. proc. civ. impune ca si conditie suplimentara,

aceea ca actiunea reconventionala sa aiba legatura cu “cererea reclamantului”.

Cererea reconventionala se judeca, de instanta sesizata cu cererea principala.

Potrivit C. proc. civ. cererea reconventionala se depune o data cu intampinarea

sau daca paratul nu este obligat la intampinare, cel mai tarziu la prima zi de infatisare.

Nerespectarea termenului mentionat mai sus atrage dupa sine solutionarea

separata a cererii paratului de actiunea principala. Cu toate acestea, cererea

reconventionala se poate solutiona in continuare impreuna cu actiunea principala daca

reclamantul consimte la aceasta. O situatie speciala intalnim in materia divortului.

Cererea reconventionala se judeca o data cu cererea principala. Daca, insa, numai

cererea principala este in stare de judecata, instanta o poate judeca separat.

In procesul civil cererea reconventionala poate fi formulata de catre parti si

impotriva unei interventii principale, caci si aceasta din urma se infatiseaza ca o veritabila

cerere de chemare in judecată.

Asupra actiunii principale si asupra cererii reconventionale formulate de parat

instanta trebuie sa se pronunte printr-o singura hotarare, care va cuprinde solutii cu

privire la ambele cereri.

Rezumat

Cererea de chemare in judecata reprezinta actul de procedura prin care o parte

formuleaza pretentiile sale impotriva altei parti si cu care sesizeaza instanta de judecata in

vederea solutionarii conflictului ivit .

Intâmpinarea este actul procedural prin care pârâtul răspunde la pretentiile

reclamantului, arătând totodată apararile sale

Cererea reconventionala reprezinta actul procedural prin intermediul caruia paratul

urmareste valorificarea unui drept propriu fata de reclamant.

Bibliografie

Gabriela Răducan, Drept procesual civil român şi comunitar european, în

apariţie: ediţia a 3-a , 2011

Gabriela Răducan, Dreptul executarii silite. Titlul executoriu european, ediţia

a 2-a revizuită şi adăugită

Gabriel Boroi, Gabriela Răducan, Drept procesual civil. Teste grilă şi speţe

pentru examene

V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I şi II.

V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă.

G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat

V.M. Ciobanu, T. Briciu, Claudiu Dinu, Drept procesual civil. Îndreptar

pentru seminarii si examene.

V.1.5. Întrebări si exercitii

V.1.5.1.Răspundeti succint următoarelor probleme

1.Care sunt elementele cererii de chemare in judecată?

2.Care este natura juridică a intâmpinării? Dar a cererii reconventionale?

3.Care este momentul procesual până la care pârâtul poate depune întâmpinare?

V. 1.5.2. Rezolvati urmatoarele teste grilă

1.Întâmpinarea:

a.este obligatorie în orice proces civil;

b.este obligatorie, dacă legea nu prevede în mod expres altfel;

c.se timbrează conform regulilor aplicabile cererii de chemare în judecată

2.Nedepunerea în termen a întâmpinării:

a.poate fi considerată un abuz de drept procesual;

b.atrage sancţiunea decăderii de a invoca orice excepţie procesuală;

c.atrage, de regulă, decăderea din dreptul de a propune probe

3.Cererea reconvenţională:

a.este actul de procedură prin care pârâtul poate invoca pretenţii proprii în legătură cu

cererea reclamantului;

b.trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute pentru întâmpinare;

c.de regulă, nu este supusă taxei judiciare de timbru

4.Nedepunerea în termenul legal a cererii reconvenţionale:

a.atrage respingerea acesteia ca tardivă;

b.nu atrage nicio sancţiune;

c.determină judecarea separată a cererii reconvenţionale

5.Cererea reconvenţională:

a.se judecă de instanţa competentă, în conformitate cu criteriul valoric;

b.este obligatorie în procesele comerciale;

c.poate fi disjunsă de cererea principală, dacă această cerere este în stare de judecată

V.1.5.3.Rezolvati următoarea spetă

A.B. a chemat în judecată pe C.D. solicitând obligarea acestuia la plata unei sume

de 15.000 lei, cu titlul de împrumut nerestituit.

A fost stabilit termen de judecată la data de 11.07.2010. Citaţia împreună cu

cererea de chemare în judecată şi înscrisurile ataşate au fost comunicate pârâtului la

20.06.2010.

La data de 05.07.2010, pârâtul, C.D. a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin

care a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

La primul termen de judecată, reclamantul a solicitat instanţei să i se comunice o

copie a întâmpinării formulate de pârât şi să se dispună amânarea judecăţii pentru a lua

cunoştinţă de conţinutul acesteia.

Pârâtul, C.D. s-a opus la cererea de amânare, arătând că nu există un text legal

care să prevadă obligativitatea comunicării întâmpinării şi că reclamantul putea să ia

cunoştinţă de conţinutul întâmpinării prin consultarea dosarului, deoarece întâmpinarea a

fost depusă cu respectarea termenului legal de 5 zile înaintea termenului fixat pentru

judecată.

Ce va decide instanţa cu privire la cererile formulate de reclamant?