Probleme actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii

ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE” A M.A.I. AL REPUBLICII MOLDOVA

INSTITUTUL DE FORMARE PROFESIONALĂ CONTINUĂŞI CERCETĂRI ŞTIINŢIFICE APLICATIVE

ISSN 1857-0984

Probleme actuale de prevenireşi combatere a criminalităţii

ANUARUL ŞTIINŢIFIC, Ediţia a VI-a

Chişinău 2006

CZU [343.9+378.635.5] (478)(082)=135.1=161.1

Aprobate şi recomandate spre editare de Senatul Academiei „Ştefan cel Mare” a MinisteruluiAfacerilor Interne al Republicii Moldova

Colegiul de redacţie:Redactor şef: Constantin Boeşteanu, rector (comandant) al Academiei „Ştefan celMare” a M.A.I. al R.M., dr. în dreptRedactor coordonator: Gheorghe Gladchi, prorector pentru ştiinţă, dr. hab., conf. univ.

Membri:Valeriu Cuşnir, dr. hab., prof. univ.Andrei Guştiuc, dr., conf. univ.Anatol Cotorcea, dr., conf. univ.Vasile Florea, dr., conf. univ.Eugen Guţan, dr., conf. univ.Simion Roşca, dr., conf. univ.Viorel Berliba, dr., conf. univ.Marian Gherman, dr., conf. univ.Ştefan Belecciu, dr., conf. univ.Iurie Larii, dr., conf. univ.Veaceslav Ursu, dr., conf. univ.Alexandru Pînzari, dr., conf. univ.Veaceslav Grati, dr.Nelly Samoil, dr.Sergiu Maftea, dr.Igor Trofimov,Mihai Ciubaciuc,Nicolae Plăcintă

Redactor: Lucia TrofimTehnoredactare: Valentina ZgardanCoperta: Rodica GriniucProcesare şi machetare computerizată: Daniel Plăcintă

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a CărţiiAcademia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. Anuarul ştiinţific al Academiei „Ştefan cel

Mare” a M.A.I. „Probleme actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii” / Acad. „Ştefancel Mare” a M.A.I. al Rep. Moldova. Inst. de formare profesională continuă şi cercet. şt.aplicative; red.şef.: Constentin Boeşteanu. – Ed. a VI-a – Ch.: Acad. „Ştefan cel Mare” aM.A.I. al Rep. Moldova, 2006 – 250.

Texte : lb.rom., rusă. – Bibliogr. la sfârşitul art.ISBN 978-9975-935-93-7100 ex.

[343.9+378.635.5](478)(082)=135.1=161.1

Articolele au fost recenzate

Ediţie pregătită de Institutul de formare profesionalăContinuă şi cercetări ştiinţifice aplicativeResponsabilitate pentru conţinutul ştiinţific al articolelor le revine autorilor

© Academia „Ştefan cel Mare”a M.A.I. al Republicii Moldova

ISBN 978-9975-935-93-7

Sumar

Dumitru BALTAGA, Alexei GUŢUCauzele apariţiei coliziunilor în instituţia răspunderii juridice ........................ 7Ştefan BELECCIU, Liliana CREANGĂControlul constituţionalităţii legilor posterior intrării lor în vigoare ...............18Corneliu BURBULEA, Ion PLĂMĂDEALĂUnele aspecte psihologice privind audierea martorului şi a părţii vătămate ...24Виталий БУТУЗОВНекоторые аспекты борьбы с отмыванием “грязных”денежныхсредств на фондовом и финансовом рынках Украины ..........................31Victor CEBOTARActualitatea, importanţa şi aspectul juridic al asigurării regimuluide arme şi muniţii în Republica Moldova de către Poliţia OrdinePublică – probleme şi căi de soluţionare .....................................................36Sergiu CERNOMOREŢ, Andrei PALADIIInfracţiunea de samovolnicie: studiu comparat între legea penală a Ucrainei şi a Republicii Moldova ...............................42Valentin CHIRIŢA, Veaceslav SPALATUConsideraţiuni cu privire la obiectul deliberării la adoptarea sentinţei .........46Uliana DODONImpactul violenţei prezentate de mass-mediaîn activitatea de prevenire şi combatere a criminalităţii ...............................54Ian DOGOTARIPrivire istorică asupra cooperării poliţieneşti internaţionale .........................60Victor FILIPTemeiurile pentru desfiinţarea hotărârii arbitrale .........................................66Георгий ГЛАДКИЙ, Евгений ФЛОРЯПонятие мошенничества и смежные психологические категории .......72Gheorghe GLADCHI, Ivan GRUŞCĂ, Alexandru SPOIALĂProblema adaptării profesionale în Organele Afacerilor Interne ................73Gheorghe GLADCHI, Vitalie SÎLIEvoluţia istorică a reglementărilor şi sancţionării recidivei ..........................95

Veaceslav GRATI, Ian DOGOTARICooperarea poliţienească actuală la nivelul Europei ................................. 109

Veaceslav GRATI, Ian DOGOTARIOriginea şi semnificaţia noţiunii de poliţie ................................................. 113

Veaceslav GRATISupremaţia principiului de ordine în stat .................................................... 118

Veaceslav GRATIDreptul de poliţie al statului ....................................................................... 123

Eugen GUŢANU, Sergiu GALANConstatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza în procesul judiciar şiextrajudiciar: noţiuni generale, clasificarea, constatări şi propuneri ........... 128

Ioan IOVAPiaţa de capital - reglementare versus dereglementare ............................ 137

Iurie LARIIRolul O.N.U. în prevenirea criminalităţii ................................................... 143

Gheorghe MUNTEANUEsenţa juridică şi semnificativă agradului special al funcţionarului de poliţie ................................................ 149

Gioni NASTAS, Alexandru PÎNZARIConflictele sociale: retrospectivă istorică .................................................. 153

Valeriu NOURIndividualizarea pedepsei. Forme şi modalităţi .......................................... 156

Iurie ODAGIUConceptul circumstanţelor agravante în doctrina penală română .............. 165

Тудор ОСОЯНУПраво на защиту и процессуальныйстатус защитника в уголовном процессе .............................................. 171

Тудор ОСОЯНУОсобенности допроса в судебном расследовании по УПКР. Молдова и европейские стандарты в сфере уголовногосудопроизводства .................................................................................... 185

Alexandru PARENIUCOmorul la comandă: delimitări conceptuale .............................................. 196

Cristina PATIURCAAplicarea corectă a măsurilor preventive – garanţie a respectăriidrepturilor fundamentale ale omului în Republica Moldova ....................... 200

Alexandru PÎNZARI, Victor CEBOTARAspecte social-psihologice în realizarea legii RepubliciiMoldova privind controlul asupra armelor individuale ............................... 209

Daniela RAILEANAlcoolismul – factor de risc victimal în cadrul victimologiei ..................... 212

Oleg RUSUAspecte ale răspunderii persoanelor juridiceîn dreptul penal al Republicii Moldova ....................................................... 221

Oleg RUSUStatutul juridic al condamnaţilor în contextulnoii legislaţii execuţional-penale a Republicii Moldova .............................. 227

Vitalie SÎLISemnificaţia măsurilor generale de prevenire a criminalităţii .................... 234

Alexandru SPOIALĂObligaţiile impuse în cadrul sancţiunii de probaţiune ................................. 241

Ştefan STAMATIN, Mihail DAVIDDefinirea conceptuală şi esenţa economiei subterane .............................. 255

Tatiana STRUNGARU-CIAICOVSCHIBirourile naţionale centrale Interpol .......................................................... 262

Tatiana TRIBOIRecursul individului la un organ internaţional ............................................ 268

Tatiana TRIBOIProtecţia drepturilor omului în Republica Moldova ................................... 281

Veaceslav URSUUnele referinţe privind conceptul de proxenetism ..................................... 290

Лилия ВЛАСЮКОтдельные мошеннические действия в страховой сфере Украины ипути борьбы с ними ................................................................................ 296

Сергей ВОЗНЮКНекоторые аспекты состава хищения в крупных размерах ............... 300

Problemele actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii 7

Dumitru BALTAGA,Alexei GUŢU

Cauzele apariţiei coliziunilorîn instituţia răspunderii juridice

Recenzent: Ion GUCEAC, doctor habilitat în drept, conferenţiar universitar

SummaryAn opinion of a majority representing the General Theory of Law is that

collision in law is one of the existing juridical deficiencies. We can only partiallyagree with this statement, as there are some forms of collision which ensure thehierarchical organization of the law system. In terms of General Theory of Law theseforms of collision are called legal.

Our task, though, is to deal with the ‘illegal‘ forms of collision which have anegative impact on the law system, thus making it unstable, and the factors whichencourage their formation. It is important to reveal these factors in order to avertthem.

The collision formation factors can be classified in three categories: objective,subjective and irrational.

În teoria dreptului s-a format o opinie majoritară conform căreia coliziunilenormelor juridice reprezintă o varietate a defectelor juridice ale sistemului de drept şisistemului legislativ [1, p. 57].

Putem fi de acord cu această afirmaţie doar parţial, deoarece importanţacoliziunilor pentru drept este dublă: o mare parte dintre ele într-adevăr destabilizeazăşi împiedică funcţionarea normală a sistemului de drept, influenţând negativ asuprarelaţiilor sociale pe care le reglementează şi a ordinii de drept în general. Cu regret, însistemul de drept al Republicii Moldova predomină aceste categorii de coliziuni.

Totodată, prin intermediul coliziunilor normelor juridice se asigură organizareaierarhică al sistemului de drept. Prezenţa normelor generale, speciale şi excepţionaleîn dreptul penal, administrativ, civil şi alte ramuri ale dreptului care se utilizează cainstrumente de diferenţiere în procesul de reglementare a relaţiilor sociale omogenene demonstrează influenţa pozitivă a coliziunilor asupra dreptului.

Există multe coliziuni între reglementările internaţionale şi cele naţionale, însăaceasta nu împiedică la dezvoltarea relaţiilor dintre subiectele din diferite state, deoarece

ANUAR ŞTIINŢIFIC, EDIŢIA A VI-A8

dreptul internaţional prin intermediul normelor sale, numite clizionare, soluţioneazăcontradicţiile ce se formează şi realizează unificarea elementelor care se ciocnesc însistemul de drept. Nu întâmplător dreptul internaţional privat se mai numeşte şi „dreptcolizionar”, fiindcă majoritatea normelor dreptului internaţional sunt colizionare.Normele colizionare nu acţionează independent, dar în cumul cu legislaţia statelorrespective.

În afară de aceasta, în condiţiile statului federativ se pot crea premise deapariţie a coliziunilor ca element necesar al sistemului de drept. Aceasta se întâmplă însituaţia cînd legislaţia federală permite statelor federate o anumită autonomie referitoarela competenţele legislative. Statelor unitare mai puţin le este caracteristică aceastălibertate, cu toate că în ultimul timp se observă o creştere a tendinţei de a mări gradulde libertate în ceea ce priveşte autonomia administraţiei publice locale.

Deci putem afirma că coliziunea dintre normele juridice nu este doar o anomaliea dreptului, ci chiar un fenomen normal, mai mult ca atât, necesar care reflectă gradulde dezvoltare a sistemului de drept. Aceste coliziuni în teoria dreptului se numesccoliziuni legitime. Coliziunile legitime au un caracter obiectiv şi nu necesită de a fiînlăturate. Ele se soluţionează prin intermediul normelor colizionare. Pe noi însă neinteresează coliziunile care influenţează negativ asupra dreptului. De aceea, încontinuare ne vom referi doar la coliziunile care destabilizează sistemul de drept şiatentează la legalitatea şi ordinea de drept din Republica Moldova. Asemenea categoriide coliziuni există şi în instituţia răspunderii juridice.

În vederea perfecţionării sistemului de drept trebuie să ne concentrăm atenţia,în primul rând, asupra cauzelor de apariţie a coliziunilor şi mai apoi asupra coliziunilorpropriu-zise. Doar înlăturarea unor norme juridice care reglementează relaţii socialeomogene şi intră în coliziune, de regulă, nu va asigura obţinerea efectului dorit, deoarececauzele reale care favorizează apariţia lor nu vor fi înlăturate şi în viitor ele vor favorizaapariţia altor coliziuni. Deseori, rădăcinile reale ale coliziunilor se pot afla chiar în afaracâmpului juridic, fapt care complică procesul de influenţă a lor.

De obicei, cauzele de apariţie a coliziunilor normelor juridice se împart înobiective şi subiective. Obiective – sunt acelea care nu depind de voinţa legiuitorului.Subiective – se referă la imperfecţiunea tehnicii şi procesului legislativ [2, p. 21-22].

În procesul de cercetare a cauzelor obiective de apariţie a coliziunilor juriştii seaxează pe două grupuri de factori: 1) factori ce se referă la specificul relaţiilor socialecare cad sub incidenţa reglementării juridice şi 2) factori ce se referă la particularităţileelaborării dreptului. Factorii referitori la specificul relaţiilor sociale se divizează înurmătoarele categorii:

1. Factorii care se află în corelaţie cu dinamica relaţiilor sociale în timpDinamica societăţii influenţează permanent asupra dezvoltării şi schimbării

relaţiilor sociale. Transformările sociale pot face ca, la un anumit moment, unelereglementări să nu-şi găsească raţiune, să devină chiar obstacole în calea dezvoltăriisociale, fapt care duce la modificarea şi înlocuirea normelor juridice respective. Evoluţia


dreptului rar coincide cu dezvoltarea şi dinamica relaţiilor sociale, de obicei, opera decreaţie a dreptului întîrzie în raport cu procesele din societate şi, respectiv, posibil săse formeze coliziuni între reglementările noi şi cele vechi.

De asemenea, se pot forma coliziuni atunci cînd în scopul eficientizării şimodernizării sistemului de drept se modifică unele norme juridice care reglementeazărelaţii sociale stabile şi cu caracter îndelungat în timp. În legătură cu aceasta, A.A.Tille menţionează corect că „cauzele de apariţie a coliziunilor în legătură cu acţiuneanormelor juridice în timp constau în aceea că nu pot fi încetate toate relaţiile socialeimediat din cauza unor împrejurări de ordin economic, politic, juridic sau din alteconsiderente” [3, p. 39].

2. Factori legaţi de întinderea relaţiilor sociale în spaţiuRelaţiile sociale omogene pot fi reglementate diferit în limitele diferitelor unităţi

teritoriale, fie administrative, fie politice autonome, care în caz de apariţie a intereselorcomune dintre subiectele la care se referă normele juridice obligatoriu vor atragedupă sine coliziuni.

3. Factori legaţi de necesitatea reglementării diferenţiate a relaţiilorsociale

Relaţiile sociale posedă nu numai dimensiune temporală şi spaţială, dar şicaracteristica de a se manifesta într-un mod deosebit în funcţie de diferite situaţii.Astfel, apare necesitatea ca normele juridice să diferenţieze reglementarea relaţiilorsociale omogene în funcţie de manifestările pe care le prezintă, creând premise, înfelul acesta, ca normele juridice să intre în coliziune.

Cauzele obiective de apariţie a coliziunilor sunt determinate nu numai despecificul relaţiilor sociale, dar şi de însuşi procesul de elaborare a dreptului, demultitudinea de organe împuternicite cu competenţe normative capabile să adoptenorme juridice ce reglementează relaţii sociale omogene.

După părerea noastră, în procesul de studiere a cauzelor obiective de apariţiea coliziunilor trebuie să luăm în consideraţie şi specificul materialului normativ, altfel,cercetarea nu ar fi deplină. Această afirmaţie se întemeiază pe ideea că există deosebiriesenţiale între familia juridică romano-germană, din care face parte şi sistemul dedrept al Republicii Moldova, şi celelalte familii juridice. Astfel, în familia juridică anglo-saxonă contradicţiile în legislaţie sunt înlăturate prin intermediul actului de aplicarecare satisface la maximum interesele părţilor aflate în conflict şi devine regulă pentrusoluţionarea cauzelor asemănătoare în viitor [4, p. 262-267].

Sistemul de drept al Republicii Moldova este mai puţin flexibil în cazul apariţieicoliziunilor, deoarece ele nu pot fi înlăturate prin intermediul emiterii unui simplu actde aplicare. Actul de aplicare doar depăşeşte coliziunea existentă prin soluţionareacauzei, primind o hotărîre care este obligatorie numai pentru cauza respectivă.Coliziunea însă nu va fi înlăturată, ea va exista în continuare în cadrul sistemului dedrept. Pentru înlăturarea definitivă a coliziunilor se recurge la acţiuni complicate de


abrogare, modificare sau înlocuire a reglementărilor normative care nu sunt înconcordanţă.

Din categoria cauzelor subiective de apariţie a coliziunilor dintre normelejuridice fac parte următoarele:

• delimitarea confuză a competenţelor legislative ale autorităţilor publice;• imprecizia împrejurărilor şi procedurii de delegare a dreptului de exercitare

a activităţii normative;• insuficienţa de informaţie referitoare la activitatea normativă;• particularităţile de intrare în vigoare a actelor normative;• lipsa de sistematizare şi planificare în activitatea normativă;• organizarea ineficientă a activităţii de elaborare a dreptului în procesul de

pregătire şi adoptare a actelor normativ-juridice;• incompetenţa profesională a funcţionarilor autorităţilor publice ce

desfăşoară activitate normativă.Z.A. Neznamova a propus o altă modalitate de cercetare a cauzelor care

condiţionează formarea coliziunilor normelor juridice. În lucrarea sa de doctorat,destinată cercetării coliziunilor normelor juridice din dreptul penal, ea a clasificatcauzele de apariţie a coliziunilor după particularităţile normelor juridice [5, p. 61-73].

După părerea noastră, această cale de studiere a cauzelor de formare acoliziunilor este discutabilă, deoarece ea ne permite de a analiza problema din punctulde vedere al criteriului de clasificare a normelor juridice, însă nu este demonstrat cădiferite categorii de norme juridice formează coliziuni din diferite cauze, sau invers,aceleaşi categorii de norme juridice colizionează din aceleaşi cauze.

O altă modalitate de studiere a cauzelor de formare a coliziunilor ar fi cercetarealor în funcţie de categoriile de coliziuni evidenţiate în teoria dreptului, deoarece fiecarecategorie are cauzele sale specifice de formare. De exemplu, coliziunile interramuraleau unele cauze, iar coliziunile normelor juridice cu diferite grade de interacţiune aualte cauze specifice lor. Respectiv, noi ar trebui să analizăm cauzele de formare afiecărei grupe de coliziuni menţionate, ceea ce va conduce la mărirea considerabilă aparametrilor cercetării şi va complica utilizarea rezultatelor obţinute.

În această ordine de idei, noi considerăm că este mai eficient şi propunem săne conducem, în procesul de cercetare a acestei probleme, de prima modalitate:evidenţierea cauzelor obiective, subiective şi a unui grup separat de factori iraţionalide formare a coliziunilor normelor juridice.

Termenul „iraţional” (lat. irrationalis – negarea raţionalului) se utilizează, deobicei, pentru a arăta la ceea ce nu poate ajunge raţiunea, gândirea; ceea ce nu sepoate exprima prin raţiuni logice. Se utilizează în orientările filozofice idealiste careresping posibilităţile raţiunii, gândirii logice, posibilitatea ştiinţei de a cunoaşteadevărul şi recunoaşte superioritatea instinctului, intuiţiei, inconştientului şi al altorfacultăţi iraţionale [6, p. 507].


Orice manifestare a activităţii umane se bazează, în primul rând, pe un elementraţional, dar, totodată, persistă şi elementul iraţional: mersul, vorbirea, gesturile şi altetrăsături ale comportamentului care se deosebesc de la un om la altul, cu toate căprocesele fiziologice sunt identice. O situaţie analogică este caracteristică şi activităţilorsociale: deosebiri în cultură, arhitectură, literatură, relaţii sociale la diferite popoare şinaţiuni etc.

Iraţionalului i s-a acordat o atenţie deosebită în teoriile sociologice şipsihologice referitoare la drept, unul din adepţii cărora a fost şi L.I. Petrajiţkii. Importanţapozitivă a acestor teorii constă în „ orientarea socială şi aspiraţia de a cunoaştedreptul în procesul funcţionării sale” [7, p. 127]. L.I. Petrajiţkii leagă iraţionalul dindrept cu emoţiile. Anume lor, dar nu motivelor raţionale, după părerea lui, le aparţinerolul principal în formarea dreptului. Considerăm că este prea exagerată această opinie,dar, totodată, nu trebuie de respins complet importanţa iraţionalului, de exemplu,interpretarea unei noţiuni în procesul de aplicare a dreptului se face în conformitatecu conştiinţa juridică, care cuprinde „cunoştinţe, idei, opinii, convingeri, sentimenteetc.” [8, p. 310].

Elementele de ordin raţional şi iraţional persistă, la fel, şi în sfera raporturilorjuridice, raporturile răspunderii juridice ca situaţie particulară a conflictului juridic.

„În viaţa socială există multiple conflicte care nu au la bază careva motivetemeinice. Deseori ele pot fi determinate de factori ce se află, în general, în afaracîmpului juridic. Pot fi aduse multe exemple care ne confirmă caracterul complex alcauzelor conflictului şi care nu ne permit de a-l soluţiona foarte simplu” [9, p. 47-48].

Coliziunea, ca o categorie a conflictului juridic, de asemenea, este determinatădeseori de o totalitate de componente iraţionale care nu depind nici de proceselesocial economice din ţară şi din lume, nici de voinţa legiuitorului. După părerea noastră,elementul iraţional care determină apariţia coliziunilor instituţiei răspunderii juridiceeste legat de imperfecţiunea tehnicii legislative şi particularităţile limbii în care seelaborează actul normativ.

Reieşind din aceste considerente, propunem de a face delimitare între cauzeleraţionale şi iraţionale de apariţie a coliziunilor instituţiei răspunderii juridice. Cauzeleraţionale pot fi împărţite în două grupe: obiective - care influenţează indirect asupraprocesului de elaborare a dreptului şi subiective - care influenţează nemijlocit asupraformării coliziunilor.

Aşadar, cauzele obiective de formare a coliziunilor instituţiei răspunderii juridicenu depind de voinţa legiuitorului şi sunt determinate de factori exteriori procesului deelaborare a dreptului.

Prima grupă de cauze se referă la specificul relaţiilor sociale reglementate. Aşacum am menţionat mai sus, atît întinderea în timp şi spaţiu, cât şi diferenţele dintrerelaţiile sociale influenţează asupra normelor juridice şi pot determina apariţiacoliziunilor temporale, spaţiale sau de conţinut între normele instituţiei răspunderiijuridice.


Evenimentele din Republica Moldova de la începutul anilor 90 ai secoluluitrecut au generat transformări radicale referitoare la regimul social-economic şi social-politic al societăţii, au apărut noi categorii de relaţii sociale şi noi reglementări referitoarela: economia de piaţă, liberalizarea preţurilor, mărirea numărului formelor de proprietateetc. Toate acestea au condus la decriminalizarea multor fapte care anterior erauconsiderate ilicite, şi invers, au fost interzise, fiind recunoscute ilicite, o parte dincomportamentele admise în vechiul sistem: încălcarea concurenţei libere, economiaplanificată etc. S-a creat situaţia când legislaţia nu mai corespundea noilor exigenţeale societăţii. Multe reglementări intrau în contradicţie cu acordurile internaţionale lacare aderase Republica Moldova. A devenit, astfel, foarte acută problema înlocuiriilegislaţiei vechi cu una nouă care să elimine toate neconcordanţele şi conflicteleformate.

În legătură cu cauzele obiective de formare a coliziunilor instituţiei răspunderiijuridice care nu cad sub incidenţa reglementării juridice, I. A. Tihomirov menţionează,foarte corect, că „multe izvoare ale coliziunilor dintre normele juridice nu se află însfera juridică. Condiţiile de manifestare a lor, deseori, noi le găsim în complexitatea şivarietatea vieţii sociale” [10, p.15].

Aceste cauze de formare a coliziunilor reprezintă nişte urmări ale contradicţiilordintre dreptul pozitiv şi dreptul natural. Viaţa socială este un ansamblu al uneimultitudini de contradicţii, care convenţional pot fi reduse la contradicţia dintreinteresele individuale şi colective. Fiecare individ urmăreşte nişte interese individuale,dar care pot fi realizate doar în societate. Interesele societăţii însă nu coincid, ba chiaruneori, parţial, contrazic interesele individuale ale unor membri ai săi. În drept trebuiepermanent să prevaleze interesul general şi, în consecinţă, uneori se limitează interesulindividual.

Dreptul pozitiv ca totalitate de norme ce reglementează relaţiile sociale reflectă,în deosebi, interesele colective. Dreptul pozitiv are caracter normativ şi, de regulă,este fixat, documentat în scris. Dreptul natural reflectă, în primul rând, intereseleindividului şi cuprinde în sine idei referitoare la justiţie, echitate, libertate, egalitateetc. El tinde să implementeze aceste valori în dreptul pozitiv şi să se contopească cuel. Acesta ar fi un model ideal pentru societate, însă în realitate nu este posibilă oasemenea situaţie sau chiar dacă există ele sunt doar nişte prescripţii declarative.

Astfel, posibilitatea de apariţie a coliziunilor între normele juridice estedeterminată de contradicţiile dintre dreptul natural şi dreptul pozitiv, deoarece, dupăpărerea noastră, norma juridică reprezintă rezultatul compromisului dintre acesteînceputuri ale reglementării juridice. Bineînţeles, în activitatea practică contradicţiilemenţionate trebuie soluţionate de organele de aplicare a dreptului şi s-ar părea căanume ele vor înlătura conflictul dintre interesele individuale şi cele colective. Însăactivând în limitele legalităţii şi utilizând normele generale destinate tuturor situaţiilordin viaţa socială, organele de aplicare a dreptului sunt limitate în posibilitateasoluţionării cauzelor, ceea ce înseamnă că rolul lor nu poate fi considerat conducător.


Formarea coliziunilor este determinată şi de faptul că sfera relaţiilor socialecare necesită reglementare juridică nu este stabilă. Ea evoluează în funcţie de diverşifactori. Astfel, este greu de a răspunde cu exactitate care sfere ale vieţii sociale trebuiesă suporte intervenţie juridică.

După părerea noastră, răspunsul la această întrebare nu poate cuprinde oenumerare exhaustivă a tuturor relaţiilor sociale, deoarece necesitatea de reglementarejuridică a lor depinde nu numai de tipul sistemului juridic, etapa de dezvoltare asocietăţii şi civilizaţiei în general, dar şi de mulţi alţi factori: anotimp, climă, evenimenteetc. Astfel, minimul de relaţii sociale care necesită reglementare juridică se schimbăpermanent şi intervenţia întârziată a autorităţilor publice în procesul de adaptare alegislaţiei la noile schimbări contribuie la crearea lacunelor şi a coliziunilor. La etapaactuală se observă un exces de reglementări juridice. Astăzi, dreptul a pătruns înunele sfere ale vieţii sociale care nu-i sînt proprii. În felul acesta, legea parlamentarăîşi pierde forţa sa obligatorie, principiul separării puterilor este pus în pericol, statulde drept este atrofiat de hipertrofia administrativă. În aceste condiţii nu este de mirarecă dreptul devine ceva „de recomandat”, estompîndu-se caracterul obligatoriu alnormei juridice [11, p. 187].

Formarea coliziuniolor în instituţia răspunderii juridice este determinată şi denumărul mare de subiecte implicate în procesul de elaborare a dreptului: începând dela subiectele cu drept de iniţiativă legislativă, dacă ne referim la elaborarea legilor,care la rândul lor pot forma comisii de elaborare a proiectelor de acte normative şifinalizând cu autorităţile competente să adopte acte normative. La elaborarea actelornormative care conţin prevederi referitoare şi la răspunderea juridică participă într-omăsură sau alta toate organele de stat cu excepţia instanţelor de judecată. Totodată,actele normative emise de organele administraţiei publice centrale şi locale depăşesccu mult numărul legilor, iar hotărîrile Guvernului încalcă, de multe ori, monopolullegislativ constituţional al Parlamentului. Lipsa de colaborare şi interacţiune întreautorităţile publice implicate în procesul de elaborare a dreptului creează premise deapariţie a lacunelor şi a coliziunilor în sistemul de drept al statului.

Altă grupă de factori care determină apariţia coliziunilor sunt intenţiile negativeale lobbysmului. Prin lobbysm (engl. Lobby) înţelegem activitatea de influenţare aputerii legislative sau a organizaţiilor administrative desfăşurată de către o persoană,grup sau organizaţie. În Marea Britanie „lobby” se numeşte culoarul din clădireaParlamentului unde deputaţii se întâlnesc cu jurnalişti şi alte persoane. Termenul afost utilizat pentru a denumi activitatea desfăşurată pe culoarele Parlamentului sau înafara lui, de grupurile de persoane care intenţionează să influenţeze parlamentarii înfavoarea sau defavorarea unor măsuri legislative. În esenţă, lobbysmul reprezintăsusţinerea opiniilor şi intereselor unei persoane sau grup de persoane, iar lobbyistuleste, în general, reprezentantul unui terţ care susţine interesele celui pe care îl reprezintă.Lobbyştii sunt adesea numiţi „ a treia Cameră” a legislaturii [12, p. 148].


Astăzi, îndeosebi în Marea Britanie şi S.U.A., lobbysmul este o adevăratăafacere complexă şi extinsă. Există lobbyşti profesionişti care sunt angajaţi de corporaţiipentru a realiza careva interese economice sau politice. În Europa, acest fenomeneste mai restrâns, dar este întâlnit în diferite forme în toate statele.

Deseori lobbysmul este asociat cu partea „întunecoasă” a politicii, în carecorupţia, abuzul de putere şi intimidarea sînt armele acţiunii politice. Mulţi presupuncă banii şi influenţa ascunsă sunt mijloacele cu care se lucrează.

Referindu-ne la mijloacele şi căile de realizare a scopurilor activităţii de lobbysm,trebuie să menţionăm că este necesar să existe o unitate dialectică între scop şimijloacele de realizare a lui. Scopul activităţii le lobbysm trebuie să se realizeze doarcu mijloace şi pe căi legale şi morale.

În Republica Moldova, în ultimul timp, instituţia lobbysmului se bucură de uninteres deosebit în mijloacele de informare în masă, dar încă nu putem vorbi desprelobby în adevăratul sens al cuvîntului, deoarece nu există încă o bază normativă caresă reglementeze această activitate, iar necesitatea unor asemenea reglementări seimpune. În primul rînd, asemenea reglementări sunt necesare pentru a stabili cadrullegal de desfăşurare a activităţilor de acest gen. Lipsa reglementărilor nu se identificăcu lipsa fenomenului care necesită reglementare. În S.U.A., încă în anul 1946 a fostadoptată Legea cu privire la reglementarea lobbysmului. Pentru încălcarea acesteilegi se prevede răspunderea penală care include interzicerea de a desfăşura activitateade lobby pe parcursul a trei ani [13, đ. 506].

Reglementările referitoare la activitatea de lobby în Republica Moldova suntfoarte vagi şi de cele mai dese ori în publicaţiile periodice este vorba nu de lobby însensul pozitiv al cuvîntului, dar de latura lui negativă – corupţia legislativă. Legiuitorulcedează, adeseori, revendicărilor tot mai numeroase şi mai insistente ale indivizilor şidiverselor grupuri de interese. În felul acesta, voinţa generală este înlăturată de voinţeleparticulare sau individuale şi legea se îndepărtează de fundamentul său naţional. Celmai grav este însuşi faptul că această problemă se referă la esenţa dreptului, deoarecelegile nu mai sunt rodul voinţei generale.

Deseori, depistînd comiterea unor fapte periculoase, se descoperă şi uneledefecte în legislaţie, care mai apoi se dovedesc a fi deloc întîmplătoare, cauzate debanale erori de tehnică juridică, ce erau rezultatul unor calcule exacte. Miza acestor„scăpări” este legiferarea unor reglementări care avantajează unele persoane saugrupuri de persoane, ori crearea unui cadru juridic defectuos de care ulterior se poateabuza. Grupurile de interes reuşesc în acest fel nu doar să încalce legea, ci chiar s-ofalsifice, denaturîndu-i spiritul şi raţiunea. Acest fenomen este caracteristic, îndeosebi,statelor din fostul lagăr socialist. Corupţia legislativă este foarte atractivă dinconsiderentele că nu poate fi tras la răspundere cel care a acţionat în conformitate cuprevederile legii, chiar dacă legea respectivă este nedreaptă.

Cele mai vulnerabile la corupţie sunt actele normative subordonate legii, cutoate că nici legii nu-i este străin acest viciu. Aceasta se explică prin faptul că legile


sînt adoptate de Parlament, sînt dezbătute public şi se bucură de o largă mediatizare.Însă aceasta deloc nu împiedică persoanele sau grupurile de interes să denaturezeprvederile legii, avînd în vedere că legea este pusă efectiv în aplicare prin intermediulactelor normative subordonate legii. Ele sunt mai multe la număr, au un conţinutjuridic mai greoi în comparaţie cu al legilor şi în felul acesta deseori scapă din cîmpulatenţiei societăţii civile. Astfel, însăşi legea, care are menirea să apere ordinea dedrept, are nevoie, la rîndul ei, de apărare [14, p. 56-57].

Cauzele subiective de apariţie a coliziunilor instituţiei răspunderii juridice,fiind determinate de particularităţile procesului de elaborare a dreptului, se întîlnescla fiecare etapă de desfăşurare.

Elaborarea actelor normative se realizează de către autorităţile publicecompetente, potrivit unei proceduri legale independente, de mai multe organe de stat,specifice fiecărei categorii de acte normative. Se consideră că actele normative parcurg,indiferent de categoria fiecăruia, cu unele excepţii, următoarele etape:

a) iniţierea proiectului de act normativ, în condiţiile art. 73 din Constituţiepentru legi şi în condiţiile legii pentru actele normative subordonate legii;

b) dezbaterea proiectului actului normativ;c) votarea şi adoptarea actului normativ;d) promulgarea este specifică legii şi se face de către Preşedintele Republicii

Moldova în condiţiile prevăzute de Constituţie;e) publicarea actului normativ. La data publicării sau la data indicată în

textul actului normativ, dacă este indicată o altă dată, actul normativ intrăîn vigoare [15, p. 86].

Drept cauză de apariţie a coliziunilor la etapa de iniţiativă legislativă poateservi înaintarea proiectului de act normativ de către un subiect care nu are acest dreptsau înaintarea proiectului unei autorităţi în competenţa căreia nu intră adoptareaactului respectiv.

Etapa de pregătire şi elaborare a proiectelor actelor normative, de regulă, estecea mai dificilă şi, respectiv, cea mai bogată în greşeli şi lacune. Aceasta se datoreazăfaptului că la această etapă se precizează sfera relaţiilor sociale care urmează a fireglementate, se determină noţiunile, categoriile şi construcţiile juridice care urmeazăsă fie folosite şi arhitectura actului normativ.

În afară de aceasta, lipsesc reglementări care să asigure cooperarea şirepartizarea competenţelor subiectelor antrenate în procesul de pregătire a proiectelorde acte normative. Implicarea unilaterală a ministerelor sau a altor autorităţi publicecointeresate în elaborarea actelor normative fără careva reprezentanţi ai societăţiicivile se răsfrânge negativ asupra calităţii lor. Această procedură face ca reglementărilesă fie în interesul autorităţilor care nu coincid întotdeauna cu interesele societăţii, iardeseori chiar sunt în detrimentul ei. Totodată, lipsa completă a ministerelor şi altordepartamente de la elaborarea proiectelor nu este de dorit. Ele trebuie să participe, darnu unilateral.


Următoarea etapă a procesului de elaborare a dreptului este dezbatereaproiectului actului normativ. La această etapă deputaţii, dacă ne referim la legi, îşiexpun părerile referitoare la proiect şi vin cu propuneri cu scopul de a îmbunătăţicalitatea proiectului. Cele mai importante proiecte de lege pot fi scoase la referendum.La această etapă se pot forma coliziuni din cauza că deseori propunerile făcute decătre deputaţi nu au un caracter unitar, pot exista divergenţe între ele şi în cazurile încare nu se respectă regulile tehnicii legislative sau persoanele antrenate în procesullegislativ nu sunt competente, pot admite reglementări cu caracter contradictoriu.

Alte cauze care influenţează şi favorizează apariţia coliziunilor la această etapăpoate fi graba cu care deputaţii discută şi adoptă actele normative, care poate fideterminată de volumul mare de lucru sau insistenţa unor subiecte interesate înadoptarea cît mai rapidă a actului normativ.

Teoretic, coliziunile instituţiei răspunderii juridice pot apărea şi la etapa depublicare a actului normativ juridic deja adoptat şi promulgat.

Astfel, Decretul Cabinetului de Miniştri al Ucrainei din 17 martie 1993 a stârnitun scandal de proporţie aproape după doi ani de la data publicării oficiale. „Comisiaspecială de control a stabilit că textul acestui Decret publicat în limba rusă nu coincidecu textul publicat în limba ucraineană ” [16, p. 41-42]. Mai mult ca atît, dificultateaconsta în faptul că nu se putea dovedi care este varianta autentică.

La categoria cauzelor subiective de apariţie a coliziunilor în instituţia răspunderiijuridice poate fi atribuită problema modernizării sistemului legislativ. Modernizarea şiarmonizarea legislaţiei Republicii Moldova cu legislaţia comunitară reprezintă unobiectiv esenţial care constituie prioritatea absolută a momentului. Modificarea şicompletarea actelor normativ-juridice anterior adoptate afectează stabilitatea sistemuluilegislativ din ţară, deoarece, în primul rând, aceste modificări se referă nu la întregulact normativ, ci doar la unele părţi ale sale, lăsând contradicţii între alte elementestructurale ale actului. În al doilea rând, face mai dificilă traducerea în viaţă a prevederilormodificate, deoarece marea parte a „modernizării” se reduce la înlăturareaneconcordanţelor textuale, ceea ce semnifică faptul că necesită intervenţie nu numaiultima redacţie a legii, dar şi legile anterioare de modificare şi completare a actuluinormativ respectiv. Există cazuri când una şi aceeaşi reglementare a fost modificată şicompletată de cîteva ori.

Referinţe:1. Бабаев В. К., Баранов В. М., Общая теория права. Краткая энциклопедия. Н.

Новгород, 1997.2. Власенко Н. А., Логико-структурные дефекты системы советского права //

Правоведение, 1991, № 3.3. Тилле А.А., Время, пространства, закон. Действие советского закона во

времени и пространстве, М., 1965.4. Лазарев В. В., Общая теория государства и права, Москва, 1996.


5. Незнамова З. А., Коллизии в уголовном праве. Дис… док. Юрид. Наук,Екатеринбург, 1995.

6. Dicţionar explicativ al limbii române, Bucureşti, 1998.7. Зорькин В. Д. Критика психологической теории права, Л. И. Петражицкого /

/ Советское государство и право, 1979, № 6.8. D. Baltaga, A. Guţu, Teoria generală a dreptului (Curs teoretic), Chişinău, 2002.9. Димитриев А., Кудрявцев В., Кудрявцев С., Введение в общую теорию

конфликтов (Юридическая психология), Москва, 1993.10. Тихомиров Ю. А., Коллизии между правовыми актами: способ преодоления,

Киев, 1996.11. Simone Goyard-Fabre, Le Droit et la societe d‘aujourd‘hui, Mafpen de Toulouse,

1998.12. S. Tămaş, Dicţionar politic, Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Bucureşti,

Ediţia a doua, Ed. “Şansa”, 1996.13. Страшун Б. Ф., Конституционное право зарубежных стран, Тома 1-2, Москва,

Издательство БЕК, 2000.14. D. Delianu, Necesitatea preventoriului legislativ, Revista naţională de drept, 2003,

nr.6.15. I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Bucureşti,

1993.16. Кирш А.В., Противоречья в законодательстве Украины, Киев, 1996.


Ştefan BELECCIU,Liliana CREANGĂ

Controlul constituţionalităţii legilorposterior intrării lor în vigoare

Recenzent: Maria ORLOV, doctor în drept, conferenţiar universitar

Controlul constituţionalităţii legilor, ca şi orice alt control, presupune o operaţiede comparare a unei activităţi îndeplinite cu un anumit model de comportare, potrivitcăruia este prevăzut ca ea să se desfăşoare. În cazul asigurării supremaţiei constituţiei,controlul constă într-o comparare a formelor de elaborare şi a conţinutului diferitelorlegi ordinare cu prevederile în materie ale constituţiei. Atunci cînd o lege este comparatăcu formele de adoptare a legilor prevăzute de constituţie se vorbeşte de o problemăde constituţionalitate extrinsecă. În schimb, atunci cînd această comparaţie se face înlumina conţinutului constituţiei ne găsim în prezenţa unei probleme deconstituţionalitate intrinsecă.

În principiu, problema stabilirii organului competent să controlezeconstituţionalitatea extrinsecă a legilor ar urma să fie rezolvată foarte simplu. Pornindde la ideea că, în soluţionarea litigiilor juridice, judecătorii trebuie să aplice legea,consecinţa este că prima lor sarcină, atunci cînd sunt sesizaţi cu un asemenea litigiu,este de a examina dacă norma juridică invocată în faţa lor este într-adevăr o normă delege, adoptată de organul legislativ în conformitate cu prevederile proceduraleprevăzute de constituţie. Cu alte cuvinte, controlul constituţionalităţii extrinseci alegilor ar reveni competenţei de drept comun a oricărei instanţe judecătoreşti, indiferentde treapta pe care ar fi aşezată în ierarhia judiciară [1, p. 148].

Doctrina franceză, în general, înclină spre acest punct de vedere. Practica însăs-a profilat mult timp în sensul că verificarea constituţionalităţii extrinseci a legii nuţine de competenţa instanţelor judecătoreşti, ea urmînd să se facă cu ocazia promulgăriide către şeful statului. S-a considerat anume că însăşi raţiunea de existenţă a instituţieipromulgării este de a confirma că textul unei legi este adoptat de ambele camere aleparlamentului cu respectarea procedurii prevăzute în acest scop de constituţie.

Constituţionalitatea intrinsecă a legilor creează probleme mult mai complicateşi complexe în dreptul comparat.

O primă problemă care se pune este aceea de a şti care urmează să fie organulcompetent să verifice constituţionalitatea legilor, poziţia lui faţă de celelalte organe


ale statului, compoziţia şi modul de desemnare a lui. Soluţia care se dă acestei întrebărieste de natură să influenţeze însăşi soarta controlului constituţionalităţii legilor, căcide ea depinde în ce măsură organul astfel creat va fi independent şi, prin urmare,controlul efectuat de el, eficient. În orice caz, atunci cînd controlul constituţionalităţiilegilor este încredinţat însuşi parlamentului, adică organului care le-a elaborat, ladrept vorbind nici nu este vorba de un control propriu-zis, ci de un autocontrol, acărui obiectivitate este de la început îndoielnică. De aceea, sistemele care consacrăun asemenea autocontrol nici nu vor fi examinate în cele ce urmează.

Procedînd astfel, vom examina numai următoarele sisteme de organizare acontrolului constituţionalităţii legilor [2, p. 198-199]:

a) Controlul înfăptuit de instanţele judecătoreşti de drept comun cu ocaziasoluţionării proceselor ce ţin de competenţa lor. Deşi Constituţia S.U.A. nu cuprindedispoziţii care să consacre în mod expres acest sistem, el s-a statornicit acolo pe calejurisprudenţială încă din 1803 (Procesul Marbury c. Madison). În cadrul acestui sistem,orice tribunal din S.U.A., fie federal, fie al unui stat-membru, este competent să sepronunţe dacă legea pe care urmează s-o aplice într-un litigiu este sau nu conformăConstituţiei. Astfel, tribunalele statale verifică conformitatea legilor ordinare cuConstituţia propriului stat şi cu Constituţia federală, tribunalele federale, conformitatealegilor federale cu Constituţia federală, iar Curtea Supremă a S.U.A. exercită controlulasupra modului în care tribunalele statale şi tribunalele federale inferioare ei au aplicatConstituţia federală. Întrucît Curtea Supremă soluţionează în ultimă instanţă proceselecele mai importante, hotărîrile ei se bucură de o mare autoritate şi precedentele stabiliteastfel sunt respectate de toate celelalte instanţe judecătoreşti în soluţiile pe care ledau.

Sistemul care încredinţează instanţelor judecătoreşti de drept comun controlulconstituţionalităţii legilor a fost aplicat şi la noi în ţară începînd din 1912 pînă lapunerea în aplicare a Constituţiei din 1923. În întreaga perioadă, instanţele de dreptcomun şi-au recunoscut această competenţă în absenţa unui text constituţional saua unei legi care să le autorizeze să procedeze astfel.

Întrucît acest sistem dă puterii judecătoreşti o competenţă care, exercitată cuprea mare uşurinţă, ar putea duce la un amestec excesiv în atribuţiile ce revinparlamentului, el este însoţit în aplicaţiile lui practice de două corective.

În primul rînd, instanţele judecătoreşti competente să se pronunţe asupraconstituţionalităţii legilor nu pot fi sesizate pe cale de acţiune, ci numai pe cale deexcepţie. Cu alte cuvinte, partea interesată nu poate să se adreseze instanţeijudecătoreşti cu o cerere avînd ca obiect principal şi direct constatareaneconstituţionalităţii unei legi şi luarea de măsuri pentru a o lipsi de efecte juridice.Tot ceea ce poate face cel interesat este ca, în cadrul unui litigiu pus deja în curgerepentru alte temeiuri decît neconstituţionalitatea legii (de exemplu, într-un proces avîndca obiect obligarea la despăgubiri), să opună celeilalte părţi un mijloc de apărare - oexcepţie, susţinînd că legea ordinară ce se invocă de aceasta din urmă, este


neconstituţională şi că, drept urmare, este neaplicabilă în speţă, astfel încît soluţiatrebuie dată pe baza principiilor constituţionale, ca şi cînd legea ordinară nu ar fiintervenit.

În al doilea rînd, în acest sistem, hotărîrea dată de judecător are efecte numaiîntre părţile din litigiu şi nu faţă de toţi justiţiabilii posibili. Într-adevăr, judecătorulsesizat pentru a rezolva un litigiu, avînd alt obiect decît constituţionalitatea legii, seva pronunţa asupra conformităţii ei cu constituţia în considerentele hotărîrii şi nu îndispozitivul acesteia. Astfel, tot ceea ce el va putea face va fi să constate, în motivareahotărîrii sale, că legea este neaplicabilă întrucît este neconstituţională, şi ca urmare aacestei constatări să respingă sau să admită acţiunea ca şi cînd respectiva lege nu arexista. Judecătorul nu va anula legea, care va continua să rămînă în vigoare, ci doar ova înlătura din soluţia procesului.

Fără îndoială, aceste două corective aduse sistemului controlului judecătorescal constituţionalităţii legilor din S.U.A. pot da rezultatele scontate atunci cîndneconstituţionalitatea legii este constatată de un tribunal statal, căci în acest cazhotărîrea dată nu va avea ecou decît în limitele statului respectiv. În schimb, ori de cîteori pronunţarea neconstituţionalităţii se face de Curtea Supremă a S.U.A., practic eaechivalează cu anularea legii, căci ea constituie un precedent pe care-l urmează toateinstanţele judecătoreşti inferioare în litigiile viitoare asemănătoare [3, p. 99-100].

b) Controlul înfăptuit de instanţa judecătorească supremă sesizată pentrua judeca excepţia de neconstituţionalitate propusă în faţa instanţelor inferioare.Acest sistem a fost aplicat în România o dată cu punerea în aplicare a Constituţiei din1923. Plecînd de la ideea că declararea neconstituţionalităţii unei legi are nu numaiimplicaţii juridice, ci şi politice, căci ea pune în cauză raporturile justiţiei cu parlamentul,Constituţia din 1923 a prevăzut că numai Curtea de Casaţie şi Justiţie, în secţiuniunite, are dreptul de a judeca neconstituţionalitatea legilor şi a le declara, în consecinţă,inaplicabile în speţă. Astfel, începînd cu anul 1923, în România, instanţele de dreptcomun au pierdut dreptul de a verifica legile din punctul de vedere al constituţionalităţiilor, această competenţă revenind în exclusivitate Curţii de Casaţie şi Justiţie. Maimult, atunci cînd era chemată să se pronunţe asupra neconstituţionalităţii lor, aceastăcurte nu urma să judece în secţiuni, ci avînd în vedere posibilele implicaţii politice aleprocesului, în cadrul unui complet special, format cu participarea tuturor secţiilor ei.

Constituţia din 1923 mai prevedea că judecata asupra neconstituţionalităţiilegilor se mărgineşte la cazul judecat. Cu alte cuvinte, pentru a reduce o eventualăobiecţie, potrivit căreia investirea Curţii de Casaţie şi Justiţie cu dreptul nelimitat de ajudeca neconstituţionalitatea legilor ar fi putut reprezenta un amestec în activitateaputerii legiuitoare, incompatibil cu principiul separaţiei puterilor statului, Constituţiadin 1923 a prevăzut că hotărîrile în această materie nu pot duce la anularea legii.

Precizînd prevederile constituţionale, legea Curţii de Casaţie a stabilit apoi căinstanţa judecătorească sesizată să se pronunţe pe cale de excepţie asupraneconstituţionalităţii unei legi va continua să judece procesul, urmînd ca secţiile


unite ale Curţii de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe în această privinţă abia dupăsoluţionarea definitivă a procesului de către instanţele de fond şi de recurs, inclusivsecţiunea competentă a Curţii de Casaţie şi Justiţie.

Introducerea acestui sistem s-a întemeiat pe ideea că instanţelor judecătoreştile revine în mod firesc sarcina de a aplica legile şi, prin urmare, şi constituţia, care estetot o lege, putînd să înlăture din soluţia procesului de competenţa lor dispoziţiilelegale contrare constituţiei. Nu este mai puţin adevărat – menţionăm în această ordinede idei - că declararea neconstituţionalităţii unei legi ordinare creează problemedeosebit de complexe nu numai de ordin juridic, ci şi politic, economic şi social. Estede presupus însă că instanţele situate pe treptele inferioare ale ierarhiei judecătoreştinu au pregătirea, maturitatea şi viziunea de ansamblu necesare pentru o asemeneaactivitate. De aceea, în scopul evitării riscurilor, Constituţia României din 1923 aîncredinţat controlul constituţionalităţii legilor pe cale de excepţie competenţeiexclusive a celei mai înalte instanţe judecătoreşti: Curtea de Casaţie şi Justiţie. Înplus, pentru ca să existe garanţii cît mai depline că verificarea se va face cu cea maimare atenţie şi în condiţii de independenţă cît mai bine conturate, Constituţia din 1923a stipulat că excepţiile de neconstituţionalitate a legilor să fie judecate de Curtea deCasaţie şi Justiţie în secţiuni unite, adică cu participarea celui mai mare număr posibilde judecători.

În România dintre cele două războaie mondiale, teama că instanţele judecătoreştiinferioare nu ar fi în măsură întotdeauna să abordeze cu destulă autoritate şi competenţăproblemele, cu multiple implicaţii, ale controlului constituţionalităţii legilor a fostconfirmată de faptul că numeroase litigii aduse în faţa secţiunilor unite ale Curţii deCasaţie şi Justiţie pe calea excepţiei de neconstituţionalitate nu au putut fi soluţionateprin simpla aplicare mecanică a dispoziţiilor constituţionale, ci ele au făcut necesară ointerpretare constructivă, de multe ori foarte laborioasă şi dificilă. Numai aşa a fostposibil să fie incluse în textele uneori prea rigide ale Constituţiei din 1923 realităţi delargă cuprindere economică şi socială apărute în momente de criză sau de transformăriradicale.

c) Procedura ,,amparo”. O variantă mai energică a controlului judecătoresc alconstituţionalităţii legilor decît cel realizat pe cale de excepţie o constituie aşa-numitaprocedură amparo , introdusă pentru prima dată în Mexic prin Constituţia federalădin 12 februarie 1857.

Cuvîntul ,,amparo” din limba spaniolă semnifică ocrotire, ajutor. Plecînd de laacest înţeles comun, el a fost utilizat pentru a desemna o cale de atac destinată săasigure apărarea libertăţilor garantate de constituţie. În statele federale, procedura,,amparo” poate avea ca obiect şi ocrotirea intereselor cetăţenilor în cazul în care elesunt vătămate fie prin încălcarea competenţei statului federal de către un stat membru,fie a competenţei unui stat membru de către statul federal [4, p. 118].

Analizată prin prisma trăsăturilor ei specifice conturate pînă în prezent,procedura denumită ,,amparo” se deosebeşte de sistemele de control judecătoresc al


constituţionalităţii legilor examinate pînă acum, în primul rînd, prin faptul că nu serealizează pe cale de excepţie, ci pe cale de acţiune înaintată tribunalului competent,cu recurs la instanţa judecătorească supremă. În al doilea rînd, spre deosebire decontrolul constituţionalităţii legilor realizat pe cale de excepţie, care nu duce ladesfiinţarea actului neconstituţional, ci doar la înlăturarea lui din soluţia procesului,exercitarea procedurii ,,amparo” se soldează, în cazul unei hotărîri judecătoreşti deadmitere a căii de atac, cu anularea actului, ale cărei efecte sunt însă limitate la părţiledin proces. În sfîrşit, în timp ce controlul constituţionalităţii legilor pe cale de excepţienu poate fi exercitat decît dacă partea interesată dovedeşte vătămarea unui dreptsubiectiv, procedura ,,amparo” oferă o protecţie mai largă, aplicabilă chiar şi atuncicînd se invocă o simplă ameninţare cu violarea unui drept individual.

În general vorbind, aşa-numitul ,,amparo” urmăreşte nu doar o simplificare aprocedurii de sesizare a tribunalelor cu judecarea litigiilor de neconstituţionalitate, cişi asigurarea unei rapide soluţionări a acestora.

O aplicare recentă, modernizată prin faptul că recursul se exercită împotrivahotărîrilor tribunalelor ordinare în faţa Tribunalului Constituţional, a avut loc pe bazaConstituţiei spaniole astăzi în vigoare (art.53,2 şi 161,1,b).

d) Controlul înfăptuit de o curte constituţională specială constituită înafara sau în cadrul puterii judecătoreşti.

Acest sistem se caracterizează prin faptul că încredinţează controlulconstituţionalităţii legilor posterior intrării lor în vigoare unui organ plasat la un înaltnivel al ierarhiei statale, distinct de organele care alcătuiesc puterea judecătorească,ca în Italia, sau încadrat în sistemul organelor judecătoreşti, dar ca o entitate distinctăşi independentă de organul suprem judecătoresc, ca în Germania. Această curteconstituţională specială este chemată să verifice legile exclusiv prin prisma conformităţiilor cu Constituţia, făcînd abstracţie de orice considerente de oportunitate, şi în acestscop îşi desfăşoară activitatea prin aplicarea unei proceduri judiciare, adică dîndhotărîri irevocabile în cadrul unor procese desfăşurate pe baza principiuluiindependenţei în rezolvare, al contradictorialităţii şi al obligativităţii motivării soluţieidate.

În general, în statele ce organizează controlul constituţionalităţii legilor peaceastă bază se caută să se asigure curţii constituţionale, prin modul ei de recrutare,un prestigiu cît mai înalt, astfel încît să fie în măsură să-şi exercite competenţa fără săpoată fi influenţată de puterea legiuitoare sau de cea executivă [5, p. 166-167].

Sistemele de control al constituţionalităţii legilor posterior intrării lor în vigoare,înfăţişate mai sus, au fiecare avantaje şi inconveniente.

Primele două sisteme, şi anume cel care încredinţează controlulconstituţionalităţii legilor instanţelor judecătoreşti de drept comun fără nici un fel dedistincţie şi cel care rezervă această competenţă tribunalului suprem din ierarhiainstanţelor judiciare au un avantaj evident faţă de sistemul curţilor constituţionalespeciale. Acest avantaj constă în faptul că, în cadrul celor două sisteme, importanta


atribuţie de verificare a conformităţii legilor cu constituţia este încredinţată unororgane a căror organizare şi funcţionare are loc în condiţii de o cît mai bine conturatăindependenţă faţă de celelalte puteri ale statului şi care, tocmai din acest motiv, suntridicate, în ansamblul lor, la rangul unei a treia puteri în stat: puterea judecătorească.

În ceea ce priveşte aşa-numitul ,,amparo”, prin faptul că el încredinţeazăcontrolul constituţionalităţii legilor unor organe ale puterii judecătoreşti, sistemulcreat are, cel puţin în principiu, avantaje similare cu sistemul nord-american sau cu celconsacrat de Constituţia României din 1923.

Totuşi prin faptul că poate fi exercitat independent de un proces în curgere,pornit pentru alte considerente decît neconstituţionalitatea legilor, singura condiţiefiind de a exista o ameninţare adusă unui drept individual, procedura ,,amparo” s-arputea dovedi în practică prea elastică, în măsura în care permite contestarea, uneorifără temeiuri serioase, a constituţionalităţii legilor.

În legătură cu sistemul potrivit căruia controlul constituţionalităţii legilor seexercită de o curte specială trebuie observat că el are fără îndoială avantajul de aîncredinţa această competenţă unui organism care, prin faptul că-şi concentreazăactivitatea principală în jurul unei singure problematici, este temeinic specializat şi,prin urmare, bine calificat pentru a acţiona.

Bibliografie:1. I.Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1993.2. Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Bucureşti, 1995.3. C. Vasiliu, Controlul constituţionalităţii legilor. Control preventiv. Control

sancţionator, Bucureşti.4. I.Drăganu, Drept constituţional, E.D.P., 1972.5. Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice contemporane, Iaşi,

1993.

Referinţe:1. Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Bucureşti, 1995.2. Mihai T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor

constituţionale, Bucureşti, 1992.3. Alexandru Văleanu, Controlul constituţionalităţii legilor în dreptul român şi

comparat, Bucureşti, 1936.4. Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept., Ed. Dacia.5. Ion Deleanu, Justiţia Constituţională.


Corneliu BURBULEA,Ion PLĂMĂDEALĂ

Unele aspecte psihologice privindaudierea martorului şi a părţii vătămate

Una din condiţiile ce asigură legalitatea este cercetarea sub toate aspectele,complet şi obiectiv a fiecărei infracţiuni, aprecierea tuturor probelor şi circumstanţeloraflate la dispoziţie ce au atribuţie la caz. Rapiditatea şi eficienţa cercetării infracţiuniidepinde, în mare măsură, de desfăşurarea la timp şi calitativ a acţiunilor de urmărirepenală necesare şi în prealabil a unei aşa acţiuni cum este audierea.

Audierea este una din cele mai răspîndite acţiuni de urmărire penală şi realizareaei la un nivel înalt profesional asigură succesul în cercetarea şi descoperireainfracţiunilor.

Complicitatea desfăşurării audierii se datoreşte apariţiei unor factori diverşi,printre care trebuie de evidenţiat calitatea procesuală a persoanei audiate, calităţilesale individual – psihologice, particularităţile infracţiunii săvîrşite.

În teren, în timpul audierii se admit multe greşeli, în rezultatul cărora organul deurmărire penală primeşte complet informaţia, nu demască infractorul: într-o mare măsurăaceasta se explică prin faptul că lucrătorii practici nu percep toată dificultateapsihologică a audierii şi nu posedă procedeele psihologice necesare de realizare aacestei acţiuni de urmărire penală.

Mărturia judiciară are un rol important în psihologia urmăririi penale şi a formăriideciziei judecătorului în cadrul procesului penal. În conformitate cu CPP al RepubliciiMoldova, declaraţiile martorului sînt considerate mijloace de probe [1]: date în bazacărora se stabileşte în modul prevăzut de lege dacă s-a comis sau nu infracţiunea,vinovăţia persoanei bănuite, învinuite, inculpate, alte împrejurări ce prezintă importanţăpentru soluţionarea justă a cauzei. Iată de ce în cadrul psihologiei judiciare acestuiaspect i se acordă importanţă.

În calitate de martor poate fi citată orice persoană care posedă cunoştinţedespre împrejurările cu pondere pentru urmărire penală şi judecată, moment reglementatprin legislaţie.

Printre aspectele de care se preocupă psihologia juridică în cadrul acesteiprobleme fac parte: cel al formării mărturiei, al veridicităţii ei, al caracterului erorilor,precum şi al posibilităţii delimitării mărturiei eronate de cea de rea-credinţă,


desemnîndu-se anumite metode de verificare. Totodată, în psihologia judiciară sîntexaminate aspectele reactivării informaţiei pe care o posedă martorul, metodelorpsihologice, utilizate în scopul căpătării unei mărturii cît mai complete şi mai veridice.

Aşadar, după cum a menţionat E.Altavilla, fenomenul psihologic al martoruluişi mărturiei este examinat sub două aspecte:

- subiectiv – capacitatea psihologică a individului de a depune mărturie,determinată de particularităţile intelectuale, volitive, afective,caracteristice, morale, sociale etc.;

- obiectiv – proprietăţile evenimentului infracţiunii de a forma obiectulmărturiei.

Din aceste considerente sînt cercetate atît fenomenele psihice care însoţescformarea unei mărturii, cît şi cauzele obiective care o determină, fapt ce condiţioneazăcomplexitatea cercetării martorului şi a caracterului mărturiei. Pe de o parte, este necesara stabili fidelitatea informaţiei şi erorile sau cazurile de „nesinceritate” rezultate dincalităţile personale ale individului uman. Sunt frecvente cazurile cînd şi o mărturie debună-credinţă poate fi falsă din unele considerente de natură fiziologică saupsihologică de ordin personal. În asemenea circumstanţe se stabileşte „unghiul dedeviere” prin cercetarea personalităţii martorului: a capacităţilor senzorial – perceptive,logice ale gîndirii, memoriei şi imaginaţiei, afective, volitive, particularităţilortemperamentului, caracterului, aptitudinilor, atenţiei, caracterului activităţii în careeste antrenat martorul, a sugestibilităţii, particularităţilor morale, sociale, relaţionaleetc. [2]. Pe de altă parte, are loc stabilirea influenţelor din ambianţă care au determinatreflectarea evenimentului: examinarea procesului de formarea mărturiei de la momentuliniţial – infracţiunea propriu-zisă – şi pînă la cel final – opera subiectivă, însuşiconţinutul mărturiei. Se cere deci o corelare a capacităţilor individuale cu forţacircumstanţelor.

În prezent există diferite opinii în ceea ce priveşte esenţa audierii, în bazacărora ea poate fi privită ca o acţiune în rezultatul căreia procurorul, ofiţerul de urmărirepenală primeşte informaţia în forma stabilită de lege, ca o formă de conversaţie. Astfel,schimbul de informaţie are loc ca o discuţie ale cărei forme sînt strict reglementate denormele procesual – penale, iar persoanele participante au statut procesual deferit.Însă, în toate cazurile, esenţa audierii se reduce la interacţiunea ofiţerului de urmărirepenală cu persoana audiată, interacţiune îndreptată spre primirea unei informaţieiample şi veridice despre evenimentele percepute anterior, fiind memorizate de celaudiat.

Interacţiunea dată nu reprezintă o primire pasivă a informaţiei, ce are importanţăpentru caz, dar o activitate majoră a persoanelor ce participă la audiere. Caracterulinteracţiunii şi limita comportării părţilor este reglementată de un şir de factori ca:

- statutul procesual diferit al părţilor (partea vătămată, martorul, învinuitul,bănuitul);


- diferite scopuri impuse de participanţii la audiere, de exemplu, scopulofiţerului de urmărire penală de a primi o informaţie amplă şi veridicădespre infracţiune; scopul bănuitului sau martorului de rea-voinţă de aascunde unele date sau de a schimonosi rolul său în caz;

- diferite situaţii ce apar în procesul audierii. În cazul în care scopurile şipoziţiile ofiţerului de urmărire penală este aceeaşi ca şi a persoanei audiate(de exemplu, martorul cu bună-voinţă sau învinuitul ce recunoaşte pedeplin vinovăţia şi se căieşte sincer), situaţia poartă un caracter fărăconflicte şi obligaţia ofiţerului de urmărire penală se reduce la susţinereaşi lărgirea contactului psihologic, acordarea unui ajutor în redarea corectăa informaţiei şi în procesul de redare a memoriei.

În cazurile cînd scopurile şi poziţiile nu coincid (persoana audiată refuză de ada depoziţii sau susţine depoziţii vădit false) se iveşte situaţia de conflict. În acestcaz, acţiunile ofiţerului de urmărire penală trebuie să fie îndreptate spre clarificareapricinilor de conflict, de a trezi în persoana audiată necesitatea de a intra într-uncontact psihologic şi de a rezolva conflictul pe calea convingerii persoanei audiate dea da depoziţii veridice.

În aşa mod, activitatea de bază a persoanei ce desfăşoară audierea şi a persoaneiaudiate este interacţiunea dintre ele. Forma şi caracterul interacţiunii redau mişcareaşi rezultatul audierii şi sînt esenţa acestuia.

Luînd în consideraţie cele expuse mai sus, poate fi formulată următoarea definiţiea audierii.

Audierea este o interacţiune reglementată de legea procesual-penală aprocurorului, ofiţerului de urmărire penală şi a persoanei audiate în vederea primiriiinformaţiei ce are importanţă pentru caz şi redată aşa, cum a fost percepută şimemorizată, fără schimonosiri.

Declaraţiile martorului – sînt date orale sau scrise, depuse de acesta încadrul audierii în condiţiile Codului de procedură penală asupra oricăror circumstanţecare urmează a fi constatate în cauză, inclusiv asupra persoanei bănuitului, învinuitului,inculpatului, părţii vătămate şi relaţiilor sale cu aceştia. De aceea, psihologia depoziţiilormartorului trebuie să vizeze căile parcurgerii informaţiei de la izvorul de primire a ei decătre martor pînă la transmiterea pentru necesităţile procesului penal şi fixarea acesteiaîn forma prevăzută de lege.

Vizualizarea procesului formării declaraţiilor martorului prezintă importanţă dinpunctul de vedere al schimbărilor survenite o dată cu această informaţie, ce se atribuiela următoarele etape de bază:

1. primirea, acumularea şi prelucrarea informaţiei;2. fixarea, păstrarea şi prelucrarea informaţiei;3. redarea informaţiei la audiere;4. primirea, prelucrarea şi fixarea procesuală a informaţiei;5. depoziţiile repetate.


1. Primirea, acumularea şi prelucrarea informaţiei. Din psihologia generalăcunoaştem că informaţia diferită despre mediul înconjurător omul o primeşte numaiprin senzaţii şi prin organele de simţ. La audierea martorului şi a părţii vătămate,apreciindu-se veridicitatea depoziţiilor, persoana responsabilă de audiere trebuie săea în consideraţie posibilităţile organelor de simţ ale persoanei audiate. Aceeaşi situaţiese referă şi la procesul de recepţionare a unui fapt infracţional din partea martorului(partea vătămată).

Factorii obiectivi sunt acei factori care nu depind de voinţa martorilor:a) Distanţa pînă la obiectul perceput. Cu cît e mai aproape obiectul, cu atît

perceperea e mai amplă şi mai obiectivă.b) Perceperea îndelungată. Urmărirea de scurtă durată deseori este pricina

unei perceperi parţiale şi necalitative.c) Gradul de iluminare a obiectului. Urmărirea pe timp de zi dă o informaţie

mai amplă decît pe înserate sau noaptea.d) Condiţiile climaterice. Perceperea obiectelor într-o zi senină cu soare este

mai rezultativă, decît într-o zi cu ceaţă, ploioasă şi sumbră.e) Calităţile obiectului. Obiectele ce au un colorit mai viu, ce se evidenţiază

din mediul ambiant, de regulă atrag o atenţie sporită şi se memorizează îndetaliu.

Un fapt ce duce la greşeli şi neclarităţi în declaraţiile martorilor şi a părţilorvătămate este starea de ebrietate în momentul perceperii acestuia. Persoana ce se aflăîn aşa stare, simte o ridicare ironizată a tonusului, din moment ce se frînează toatesimţurile: vederea, auzul, se micşorează coordonarea mişcărilor, rapiditatea de orientare.Astfel, este necesar a afla de la martor şi persoana vătămată dacă au fost sau nu înstare de ebrietate în momentul perceperii informaţiei şi, dacă se aflau în aşa stare,puteau să se orienteze în mediul înconjurător, înţelegeau în ce situaţie se aflau? Darnu numai perceperea prin simţ formează depoziţiile martorului şi a părţii vătămate.Iarăşi, reieşind din cursul general al psihologiei, se ştie că procesele psihologice sîntstrîns legate de logica gîndirii, ce dă posibilitatea de a percepe nu numai forma, dar şicalităţile lăuntrice ale obiectelor. Percepînd unele fapte aparte în situaţii diferite, omulgestionează şi redă tabloul faptelor, în aşa mod procesul de percepere finalizează cuprelucrarea informaţiei primite de către martor (partea vătămată), în timpul căruiainformaţia se asimilează, se analizează şi se explică.

2. Fixarea, păstrarea şi prelucrarea informaţiei. În această etapă un rolimportant revine memoriei martorului şi capacităţii lui de a memoriza şi de a păstrainformaţia percepută. Memorizarea evenimentelor poate fi intenţionată şineintenţionată. Persoana ce desfăşoară audierea deseori se confruntă cu o memorizareneintenţionată. Există numeroşi factori care esenţial acţionează asupra procesului dememorizare a martorului (părţii vătămate). La sporirea nivelului de memorizare contribuieparticiparea nemijlocită a martorului (partea vătămată) la eveniment, însă automatizareamişcărilor lui micşorează calitatea memorizării. Evenimentele ce lasă evenimente


profunde favorizează reîntoarcerea persoanei în repetate rînduri, la evenimentulinfracţional, fapt ce contribuie la o memorizare profundă a informaţiei. În unele cazuri,excesele emoţionale a martorilor, îndeosebi a părţii vătămate, pot acţiona negativ latotalitatea şi veridicitatea circumstanţelor de infracţiuni memorizate. La audierea unorasemenea categorii de persoane ne putem întîlni cu unele probleme esenţiale îndepoziţiile lor şi cu schimonosirea în povestire.

Un loc deosebit printre factorii ce au influenţă asupra calităţii memorizării îlocupă timpul. Reieşind din regula generală, cu cît e mai mare timpul între dataevenimentului şi redarea acestui fapt de către martor la audiere, cu atît este mai intensivprocesul de uitare. Însă şi acest fapt depinde de mulţi factori, aşa ca: vîrsta celuiaudiat, interesele lui, profesia, gradul de intelectualitate etc.

3. Redarea informaţiei la audiere. Pînă la momentul de dare a depoziţiilor laaudiere, martorul (partea vătămată) întotdeauna îşi aduce aminte despre circumstanţelecare sînt legate de faptul infracţional. Din momentul primirii citaţiei, martorul senzaţionalse reîntoarce la circumstanţele infracţiunii, le restabileşte în memorie, deseori discutînddespre acest fapt cu cei din jur.

Analizînd în memorie evenimentele, martorul (partea vătămată), de regulă,corect le alege pe acelea care pot cointeresa urmărirea penală. Dar, deseori, redareacircumstanţelor infracţiunilor duce la dificultatea memorizării de către martor, mai alesîn acele cazuri cînd nu a atras atenţia cuvenită acestui fapt. În aceste cazuri, martorul(partea vătămată) activ efectuează activitatea logică la restabilirea tabloului completşi veridic al faptei şi detaliile ei. Astfel, în faţa persoanei ce desfăşoară audierea stăsarcina de ajuta un aşa martor încît de a restabili tabloul infracţiunii, şi de a nu daposibilitatea schimonosirii depoziţiilor.

Martorul (partea vătămată) pe lîngă memorizare se foloseşte de o redare verbală,mimică, gesticulare. Precizia transmiterii informaţiei depinde da faptul cum martorulconsecutiv poate să redea faptul corect şi să redea prin cuvinte evenimentul memorizat.În aşa mod, martorul ca orişicare om foloseşte un lot de cuvinte (în medie 15 – 16 miide cuvinte).

Circumstanţele evidenţiate cer de la ofiţerul de urmărire penal de a fi atent lamaxim la fixarea informaţiei verbale a martorului (părţii vătămate) în procesul-verbal.

4. Primirea, prelucrarea şi fixarea procesuală a informaţiei. Pentru etapadată, o importanţă esenţială capătă înţelegerea corectă de către persoana ce audiazăexpunerea faptului din partea martorului (partea vătămată) şi fixarea echilaterală ainformaţiei în procesul-verbal.

Deseori se întîmplă cazuri de neînţelegere totală sau parţială, ori o înţelegeregreşită a martorului de către persoana ce efectuează audierea. La audierea suplimentarămartorii fac trimiteri la faptul că ei greşit au înţeles întrebarea şi de aceea au datdepoziţii incomplete. Faptul relatat încă odată ne demonstrează necesitatea studieriiamănunţite de către persoana ce desfăşoară audierea a tuturor circumstanţelor cauzei,


calităţile psihice a martorului (partea vătămată), o formulare corectă a întrebărilor,ţinindu-se cont de vîrsta, studiile, profesia, nivelul intelectual al celui audiat.

În afară de aceasta, o mulţime de lacune se admit la întocmirea procesului-verbal de audiere a martorului, deoarece nu este înţeleasă pe deplin informaţia primită.Aceasta se datoreşte faptului că ofiţerul de urmărire penală susţine o anumită versiuneşi aşteaptă să audă de la martor confirmarea acestui fapt, dar nu altă informaţie.

Ca o garanţie a obiectivităţii înscrisurilor în procesul-verbal de audiere serveşteprezentarea obligatorie a celui audiat, posibilitatea de a face cunoştinţă cu procesul-verbal, de a introduce schimbări, adăugări şi corectări. Toate acestea ajută la înlăturareaneînţelegerii dintre persoana ce audiază şi cel audiat.

5. Depoziţiile repetate. Etapa dată necesită o examinare specială reieşind dinfaptul că formarea depoziţiilor repetate au un statut psihologic aparte. Potrivit reguliigenerale, necesitatea unor audieri repetate se datoreşte faptului apariţiei unor petealbe (lacune) în depoziţiile martorului (părţii vătămate), anterior audiate pe acest fapt.

O însemnătate psihologică pentru acest fapt o au: timpul, metoda cităriimartorului (părţii vătămate); locul petrecerii acţiunii de urmărire penală.

Timpul audierii: martorii şi părţile vătămate trebuie să fie audiaţi într-un timpscurt, necesitatea dată se datoreşte faptului că cu cît termenul între perceperea şirelatarea informaţiei este mai mare, cu atît mai puţină informaţie se păstrează în memoriapersoanei. Însă dacă partea vătămată (martorul) a suportat o traumă psihologică,audierea e necesar a fi amînată.

Modalitatea citării martorului, părţii vătămate. De regulă, aceasta se efectueazăprin citaţie. Dacă este o aşa posibilitate e mai bine de folosit telefonul. Mai întîi detoate, un sunet telefonic va favoriza stabilirea unui contact psihologic, iar în al doilearînd, faptul citării va fi ascuns de alte persoane. Citaţia este de dorit de a fi expediatăîn plic, pe adresa domiciliului părţii vătămate, a martorului pentru evita luarea decunoştinţă de către alte persoane.

Locul audierii. În Codul de procedură penală al Republicii Moldova estestipulat direct locul petrecerii audierii, şi anume: „Martorul se audiază la loculdesfăşurării urmăririi penale sau cercetării judecătoreşti. În caz de necesitate, martorulpoate fi audiat la locul aflării lui.”

Alegerea locului desfăşurării audierii depinde, în mare măsură, de unii factoripsihologici:

- cînd martorul a uitat unele circumstanţe importante pentru caz, detalii,este rezonabil de a-l audia la locul săvârşirii infracţiunii;

- este rezonabil de a efectua audierea la locul aflării martorului, cînd, reieşinddin situaţia operativă, nu este de dorit de a afişa fapta audierii lui;

- martorul bolnav poate fi audiat numai cu permisiunea medicului şi în acelloc unde se află (la spital, la domiciliu).


Împrejurarea audierii. Rezultatul audierii depinde mult de calităţile psihologicenecesare ale ofiţerului de urmărire penală, în primul rînd, de calităţile comunitative,care pot fi interioare şi exterioare.

Cele interioare reprezintă ştiinţe psihice complicate. Unele favorizeazăconversaţia (atenţia, respectul, simplitatea, activitatea, comunicabilitatea etc.), altelestopează conversaţia (îngînfarea, înfumurarea etc.) .

La cele exterioare se atribuie: datele fizice, maniera de comportament etc.La realizarea unor audieri repetate de către lucrătorii practici sînt comise un şir

de încălcări de ordin tactic:- deseori, martorul (partea vătămată) este întrebat dacă ţine sau nu minte

despre depoziţii iniţiale. O astfel de abordare a întrebării este incorectă,deoarece impune persoana audiată de a reda cuvînt cu cuvînt depoziţiilesale iniţiale.

- aplicarea incorectă din punct de vedere tactic a obligaţiilor de a nu susţinedepoziţii false înainte de realizarea unei audieri repetate.

La primirea, fixarea şi aprecierea declaraţiilor martorilor şi părţii vătămate estenecesar de a cerceta nu numai corespunderea realităţii aprecierilor şi concluziilor lor,dar şi realitatea temeiurilor senzoriale şi de a verifica în cazurile necesare dacă martorulşi partea vătămată a sesizat anume acele circumstanţe în baza cărora sunt formateconcluziile şi aprecierile.

Bibliografie:1. Codul de procedură penală al Republicii Moldova din 14 martie 2003.2. Rusnac Svetlana, Psihologia dreptului, Chiєinгu, Ed. ARC, 2000.3. Дулов А.В., Судебная психология, Минск, 1995.4. Ратинов А.П., Судебная психология для следователя, Москва, 1987.5. Доронин Д.П., Егоров Ю.В., Сиродин В.Н., Психология и педагогика в

деятельности сотрудников ОВД, Москва, 2000.6. Андросюк В.Г., Педагогика и психология в деятельности ОВД Киев, 1990.

Referinţe:1. CPP al Republicii Moldova art.93 alin.2.2. Rusnac Svetlana, Psihologia dreptului, Chişinău, Ed. ARC, 2000.


Виталий БУТУЗОВ

Некоторые аспекты борьбы с отмыванием“грязных”денежных средств на фондовом

и финансовом рынках Украины

Между финансовым и фондовым рынками, как правило, не существуетнепреодолимых преград. В нормально функционирующей экономике ресурсыперемещаются с одного рынка на другой и возвращаются снова. Это зависит отинвестиционной привлекательности данного рынка, что, в свою очередь,определяется уровнем его рискованности, прибыльностью, а такжеликвидностью, то есть возможностью без потерь возвратить инвестиции вденежную форму.

Фондовый рынок Украины возник в довольно специфическихмакроэкономических условиях. Его основными чертами, к тому времени,являлись распад нерыночных связей в экономике страны и высокая инфляция,которая продолжалась на протяжении целого ряда лет.

Развитие эффективно действующего финансового рынка Украиныспособного мобилизовать и перераспределять инвестиционные ресурсы естьсамой важной задачей регулирования национальной экономики. Поэтомуразвитие фондового рынка как неотъемлемой части финансового рынкаприобретает первоочередное значение.

В Украине государственное регулирование рынков финансовых услугосуществляется:

- относительно рынка банковских услуг – Национальным банкомУкраины (далее - НБУ);

- относительно рынков ценных бумаг и производных ценных бумаг –Государственной комиссией по ценным бумагам и фондовомурынку (далее – ГКЦБФР);

- относительно других рынков финансовых услуг – Государственнойкомиссией по регулированию рынков финансовых услуг Украины(далее – Госфинуслуг) [1, с. 53].

На сегодня, в Украине довольно активных оборотов приобрела борьба слегализацией (отмыванием) денежных средств, добытых преступным путем. Этотпроцесс набрал мощную походку после принятия Верховным Советом Украины


несколько лет назад ряда законодательных актов, которые направлены на борьбус легализацией денежных средств, полученных противоправным путем и контролядеятельности участников данных рынков*.

Не является тайной то, что не обошла данная тенденция борьбы иукраинский рынок ценных бумаг.

Как утверждают эксперты – рынок ценных бумаг является одной из лучшихсфер отмывания денежных средств. Именно через рынок ценных бумаг активноотмываются “теневые” средства. Предприятия, которые контролируютсяорганизованными группами и преступными организациями, за бесценокскупают государственную собственность, стараются завладеть контрольнымипакетами акций стратегических предприятий, которые приватизируются. С цельюснижения продажной цены объектов, которые выставляются на аукционы,исключения возможной конкуренции преступные структуры используюткоррумпированные связи или устраняют конкурентов путем насильническогопринуждения к отказу от участия в торгах.

В результате создается широкая сеть уголовно-ориентированныхпредприятий, которые серьезно деформируют отечественный рынок ценныхбумаг в своих узкокорыстных целях, используя арсенал способов преступногобизнеса. Среди них: силовые методы конкурентной борьбы, поддержаниемаксимально-высоких цен, или наоборот обесценение имущества, уклонениеот налогообложения, подкуп должностных лиц органов власти и управления,грубое пренебрежение правами и законными интересами потребителей. Всеэто служит основой для широкомасштабного использования фондового рынкаУкраины на пути легализации “грязных” денежных средств.

Преступность, которая активно действует на рынке ценных бумаг Украины,существенно тормозит развитие производства, отвлекает инвестиционныересурсы, лишает государственный бюджет довольно значительной части доходов,обостряя все существующие экономические проблемы.

В современных условиях, перечень правонарушений, которые имеютместо на украинском фондовом рынке, сегодня начинает расширяться за счетразного рода мошенничеств с финансовыми ресурсами, связанных изприсвоением и невозвращением кредитов, которые наносят значительныхубытков государству, и, как следствие, подрывают имидж государства в глазахпотенциальных западных инвесторов, а также оказывают содействие оттокуденежных средств в “тень” [2, с. 52].

Не осталась в стороне от этих процессов, которые активнопропагандируются во всем мире и ГКЦБФР. Так, к полномочиям ГКЦБФР всистеме противодействия легализации (отмывания) доходов, полученныхпреступным путем, принадлежит осуществление контроля и надзора засубъектами первичного финансового мониторинга, которые осуществляютдеятельность на фондовом рынке (торговцы ценными бумагами, фондовые


биржи, институты совместного инвестирования и прочие профессиональныеучастники рынка ценных бумаг).

На ГКЦБФР возлагаются важные полномочия относительно организацииработы и координации мероприятий в сфере финансового мониторинга. Вчастности, ГКЦБФР выполняет следующие функции:

- готовит рекомендации и разъяснение участникам рынка ценныхбумаг по этому вопросу;

- организовывает и принимает участие в проведении проверокучастников рынка ценных бумаг, которые подозреваются вотмывании “грязных” денежных средств;

- информирует Государственный департамент финансовогомониторинга о выявленных нарушениях;

- осуществляет анализ тенденций в отмывании “грязных” денежныхсредств на рынке ценных бумаг.

В связи с необходимостью создания надлежащей нормативной базыГКЦБФР были разработаны:

- решение ГКЦБФР от 13.08.2003 года № 359 “Об утвержденииПоложения об осуществлении финансового мониторингапрофессиональными участниками рынка ценных бумаг, институтамисовместного инвестирования и фондовыми биржами”;

- решение ГКЦБФР от 13.08.2003 года № 361 “Об утверждении Правилрассмотрения дел о нарушении требований законодательстваотносительно предотвращения и противодействия легализации(отмывания) доходов, полученных преступным путем и применениясанкций”;

- решение ГКЦБФР от 10.12.2003 года № 562 “Об утверждении Порядкаорганизации профессиональной подготовки специалистов повопросам финансового мониторинга профессиональных участниковрынка ценных бумаг”.

Одним из действенных мероприятий по предотвращению отмывания“грязных” денежных средств является контроль и надзор за профессиональнымиучастниками рынка ценных бумаг и применение санкций, в случае выявлениянарушений. Для обеспечения контроля за выполнением требованийзаконодательства относительно предотвращения и противодействия легализации(отмывания) доходов, полученных преступным путем, ГКЦБФР имеетполномочия проводить проверки субъектов первичного финансовогомониторинга.

Вопросы, которые подлежат проверке, охватывают все важные сферыдеятельности субъектов и разрешают сделать вывод относительно соблюденияними требований законодательства о предотвращении и противодействииотмыванию “грязных” денежных средств и финансированию терроризма.


Так, по состоянию на 01.01.2004 года ГКЦБФР осуществлено:- 2133 анкетирования субъектов первичного финансового

мониторинга (учитывая филиалы);- 28 внеплановых проверок;- 75 плановых проверок.Структура проверенных субъектов:- 53 торговцев ценными бумагами (в том числе 2 хранителя);- 47 регистраторов;- 1 институт совместного инвестирования.Выявленные нарушения:- несвоевременное назначение ответственного работника и

утверждение правил финансового мониторинга (183);- не осуществление идентификации клиента (1);- не выявление подозрительной операции (2);- нарушение в оформлении реестра подозрительных операций (1) [1,

с. 27-28].Легализация “грязных” денежных средств составляет серьезную опасность

для развития фондового и финансового рынков, отечественной экономики, втом числе ее кредитно-финансовой системы, ставит под угрозу национальнуюбезопасность и подрывает международный авторитет Украины на мировой арене.

Учитывая вышеизложенное, а также с целью усиления борьбы сотмыванием денежных средств на фондовом и финансовом рынках Украины,можно предложить такие общие подходы:

1.подготовить проекты законодательных и нормативно-правовых актовпо вопросам внедрения контроля за финансовыми операциями, проведениепроверки сомнительных и значительных финансовых операций, а такжетщательного расследования всех фактов использования доходов, полученныхпротивозаконным путем и дальнейшей их легализации;

2.провести анализ сомнительных и значительных финансовых операцийотечественных участников рынка ценных бумаг через банковские структурыстран, которые отнесенные Группой по разработке финансовых мероприятийборьбы с отмыванием денег (FАТF) к списку стран и территорий, которые несотрудничают в сфере борьбы с отмыванием денежных средств;

3.на основании результатов анализа оперативной практики провеститщательное исследование условий распространения в Украине противоправногоиспользования данных рынков в части, что касается легализации отмывания“грязных” денежных средств, разработать методические рекомендацииотносительно повышения эффективности деятельности правоохранительныхорганов в сфере противодействия этой преступности;

4.провести мероприятия направленных на прекращение злоупотребленийво время приватизации предприятий, которые имеют стратегическое значение


для государства, с целью завладения контрольными пакетами акций этихпредприятий с использованием доходов, полученных преступным путем;

5.повысить эффективность оперативно-розыскной работы с цельювыявления организованных групп и преступных организаций, которые имеюткоррумпированные связи в органах власти и управления и ведут заранееспланированную преступную деятельность в финансово-кредитной и банковскойсферах, а также на рынке ценных бумаг;

6.осуществить в пределах полномочий, предусмотренных действующимзаконодательством мероприятия, которые направленные на выявлениемеханизмов легализации доходов, полученных противозаконным путем, сиспользованием банковских и других финансовых технологий;

7.усилить контроль за предоставлением отчетной информацииэмитентами и лицами, которые осуществляют профессиональную деятельностьна рынке ценных бумаг, организовать вместе с другими государственнымиорганами проведение проверок финансово-хозяйственной деятельности этихэмитентов и лиц, а также фондовых бирж и саморегулирующих организаций;

8.принять меры относительно усиления контроля за деятельностьюбанковских и других финансовых структур, которые осуществляют первичныйфинансовый контроль, в части полного и безусловного обеспеченияидентификации их клиентов, которые проводят сомнительные и значительныеоперации, своевременного предоставления Государственному департаментуфинансового мониторинга информации о таких операциях;

9.наладить на взаимной основе и в пределах, установленных действующимзаконодательством, регулярный обмен информацией с целью выявления фактовприменения новых механизмов легализации доходов, полученныхпротивоправным путем.

Библиографические ссылки:1. Отчет Государственной комиссии по ценным бумагам и фондовому рынку

за 2003 год // К. – 113 с.2. Доля Л.Н. Организационно-правовые основы противодействия легализации

доходов, добытых противоправным путем: Дис. на получение научнойстепени канд. юр. наук., К., 2003. – 186 с.

3. Постановление Кабинета Министров Украины и Национального банкаУкраины от 15.05.2002 года № 676 “Об утверждении Программыпротиводействия легализации (отмывания) доходов, полученных преступнымпутем”.

* О предотвращении и противодействии легализации (отмывания) доходов,полученных преступным путем: Закон Украины от 28 ноября 2002 года №249-ІV, ВВС, 2003г., № 1, ст. 2, последние изменения от 11.06.2003г., ВВС, 2003г.,№ 14, ст. 104; О финансовых услугах и государственном регулированиирынков финансовых услуг: Закон Украины от 12 июля 2001 года № 2664-ІІІ,ВВС, 2002г., № 1, ст. 1, последние изменения от 11.06.2003, ВВС, 2003г., № 14.


Victor CEBOTAR

Actualitatea, importanţa şi aspectul juridic al asigurăriiregimului de arme şi muniţii în Republica Moldova de către Poliţia

Ordine Publică – probleme şi căi de soluţionare

Recenzent: Şt. Belecciu, doctor în drept, conferenţiar universitar

Aderarea R. Moldova la principalele acte internaţionale, în urma căreia protecţiadrepturilor şi libertăţilor cetăţenilor devine o prioritate a statului, trecerea la economiade piaţă şi dezvoltarea activităţii de antreprenoriat, aderarea persoanelor fizice şijuridice la serviciile nestatale de depistare – protecţie, majorarea permanentă anumărului posesorilor de arme şi muniţii aferente, aplicarea şi folosirea lor în scopuricriminale determină importanţa activităţii poliţieneşti, îndeosebi a Poliţiei OrdinePublică, în ceea ce priveşte respectarea regulilor de comercializare, achiziţionare,deţinere, păstrare şi aplicare a armelor şi muniţiilor.

Una din principalele direcţii de activitate a Organelor Afacerilor Interne esteasigurarea controlului asupra respectării regimului de arme şi muniţii în R. Moldova.importanţa activităţii poliţiei în domeniul respectiv rezultă din faptul că atît arma, cît şiposesorul ei, nefiind sub un control strict şi bine organizat din partea statului, potavea influenţă negativă asupra securităţii statului.

Sistemul de autorizare efectuat de organele afacerilor interne ale RepubliciiMoldova este un mijloc important de asigurare a securităţii publice în republică.Esenţa acestui sistem constă în ordinea stabilită pentru organele de stat, organizaţiileobşteşti şi cetăţeni de primire în organele afacerilor interne a autorizaţiei pentruîndeplinirea anumitor acţiuni, lipsa de control asupra cărora poate avea consecinţepericuloase.

Sistemul de autorizare este o parte componentă a unui sistem mai amplu demăsuri organizaţionale de drept, întreprinse de stat pentru asigurarea intereselor saleeconomice şi social-politice şi determinate de necesitatea dezvoltării economieinaţionale şi a rezolvării anumitor probleme din momentul consolidării capacităţii deapărare a statului.

Sistemul de autorizare este asigurat de Serviciul supraveghere şi control asupracirculaţiei armelor şi constă în asigurarea regulilor stabilite în normele administrativede drept cu privire la producerea, confecţionarea, realizarea, procurarea, transportarea,


păstrarea şi folosirea anumitor obiecte şi substanţe, deschiderea şi funcţionarea unorîntreprinderi şi organizaţii în scopul securităţii statului, organizaţiilor şi a securităţiipersonale a cetăţenilor.

La momentul de faţă, în posesia populaţiei este foarte mult armament ce nueste înregistrat în O.A.I. În direcţia aceasta, Guvernul R.M. a întreprins o încercare dea pune aceste arme sub control. Astfel, conform Hotărîrii Guvernului R. Moldovanr.1635 din 18.12.2002, cetăţenii au avut dreptul de a înregistra arma aflată în posesialor neautorizat (timp de 10 luni). Considerăm că această practică ar putea fi reanimată.

Actualmente, activitatea Poliţiei Ordine Publică în exercitarea controlului asupraarmelor şi muniţiilor pe teritoriul Republicii Moldova este reglementată de următoareleacte normative:

1. Convenţia Europeană cu privire la controlul achiziţionării şi deţineriiarmelor de foc de către particulari din 28.06.79.

2. Legea Republicii Moldova pentru ratificarea Convenţiei Europene cuprivire la controlul achiziţionării şi deţinerii armelor de foc de cătreparticulari nr. 1578 din 20.12.2002.

3. Legea Republicii Moldova privind aderarea Republicii Moldova laamendamentul art.1 al Convenţiei asupra intensificării sau limitării utilizăriianumitor arme clasice care pot fi considerate ca producînd efectetraumatizante excesive sau ca lovind fără discriminare nr.359-XV din05.11.2004.

4. Legea Republicii Moldova privind controlul asupra armelor individualenr.110-XIII din 18.05.1994.

5. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la măsurile de realizarea Legii Republicii Moldova nr. 110-XIII din 18.05.1994, nr.44 din 18.01.1995.

6. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la raportarea unormodele de arme la armele individuale nr. 1173 din 19.12.1997.

7. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Listeicu tipurile de arme şi muniţiile aferente posibile de vînzare persoanelorfizice şi juridice nr. 126 din 15.02.2000.

8. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobareaRegulamentului Comisiei Republicane pentru evaluarea, bonificarea şirebutarea armelor individuale nr.465 din 16.05.2000.

9. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la unele măsurisuplimentare de evidenţă şi control asupra circulaţiei armelor de focdeţinute de cetăţeni nr. 855 din 21.08.2000.

10. Hotărîrea Departamentului Standarde, Metrologie şi SupraveghereTehnică cu privire la organizarea şi efectuarea examinării tehnice a armelorindividuale nr. 647 din 04.11.1999.

11. Decretul Preşedintelui Republicii Moldova cu privire la măsurile deintensificare a controlului legalităţii purtării, deţinerii şi achiziţionăriiarmelor de foc şi a muniţiilor aferente nr.98 din 28.06.2000.


12. Ordinul M.A.I. nr.200, din 10.06.04 “Cu privire la organizarea activităţiiserviciilor de ordine publică, a sectoarelor şi posturilor de poliţie acomisariatelor de poliţie”.

13. Ordinul M.A.I. nr.160 din 13.06.1996 “Cu privire la modul de eliberare alicenţelor pentru desfăşurarea genurilor de activitate ce necesită autorizarede către M.A.I.”.

14. Ordinul M.A.I. nr.121 din 05.11.1996 “Privind modificarea şi completareaInstrucţiunilor referitoare la activitatea organelor afacerilor interne privindcontrolul asupra circulaţiei armelor individuale şi muniţiilor aferente,aprobate prin ordinul M.A.I. nr.75 din 11.04.1995”.

15. Ordinul M.A.I. nr.226 din 20.11.1996 “Cu privire la măsurile de asigurarea integrităţii în O.A.I. a armelor şi muniţiilor sechestrate, predate benevolşi găsite”.

16. Ordinul MAI nr.75 din 11.04.95 „Cu privire la aprobarea Instrucţiunilorreferitoare la activitatea organelor afacerilor interne privind controlulasupra circulaţiei armelor individuale şi muniţiilor aferente”.

Conform art.17 al Legii nr.110-XIII, de competenţa Ministerului AfacerilorInterne în domeniul controlului asupra armelor ţine:

a) elaborarea regulilor unice de control asupra armelor, prezentarea de propuneriGuvernului în vederea perfecţionării legislaţiei în vigoare şi a actelor normative carereglementează fabricarea, achiziţionarea, deţinerea, portul, transportul şi folosireaarmelor de către persoanele fizice şi juridice;

b) asigurarea controlului asupra fabricării, achiziţionării, deţinerii, portului,transportului şi folosirii armelor din proprietatea persoanelor fizice şi juridice, precumşi asupra celor date persoanelor juridice în posesiune şi folosinţă;

c) asigurarea controlului asupra introducerii şi scoaterii de pe teritoriulRepublicii Moldova a armelor;

d) eliberarea autorizaţiilor pentru achiziţionarea armelor în străinătate în scopulvinderii lor persoanelor fizice şi juridice şi pentru introducerea lor pe teritoriul republicii;

e) eliberarea de autorizaţii pentru înfiinţarea magazinelor de stat specializate învinderea de arme individuale, întreprinderilor specializate în fabricarea unor tipuri dearme şi atelierelor de reparaţie a armelor şi de fabricare a unor piese şi detalii la ele;pentru dreptul de achiziţionare a armelor de vînătoare şi a altor arme cu ţeava ghintuită,de tir, de colecţie (de panoplie) şi de instrucţie;

f) înregistrarea armelor cu ţeava ghintuită din proprietatea privată a persoanelorfizice;

g) exercitarea altor funcţii în limitele competenţei sau transmiterea unei părţidin atribuţiile sale organelor teritoriale de poliţie.

În urma analizei legislaţiei în vigoare şi actelor departamentale, reieşind dindispoziţia art.17 menţionat anterior, putem face concluzia că, în scopul exercitării unuicontrol mai eficient asupra regimului de arme şi muniţii în R. Moldova, ce ar contribui


esenţial la asigurarea securităţii publice şi siguranţei naţionale, ar fi binevenităefectuarea unor modificări în legislaţia naţională din domeniul vizat.

De exemplu, al.2 art.26 al Legii Republicii Moldova cu privire la arme nr.110-XIII din 18.05.1994, care reglementează eliberarea persoanelor fizice a autorizaţiei deachiziţionare a armelor, şi anume „nu se eliberează autorizaţii (iar cele eliberate seretrag) persoanelor:

- care nu au atins vîrsta stabilită;- care suferă de boli şi sunt luaţi în evidenţa organelor ocrotirii sănătăţii;- care sistematic încalcă ordinea publică, fac abuz de alcool sau consumă

în scopuri nemedicale substanţe narcotice (toxice);- cărora li s-a formulat acuzaţia de comitere a crimelor grave;- faţă de care nu au fost declarate nule antecedentele penale legate de

comiterea infracţiunilor premeditate, precum şi oricăror infracţiuni cuaplicarea armei de foc, substanţelor explozive sau otrăvitoare;

- condamnate la privaţiune de libertate, inclusiv condiţionat cu antrenareaobligatorie în muncă, pentru comiterea infracţiunilor premeditate;

- eliberate condiţionat din locurile de privaţiune de libertate, cu antrenareaobligatorie în muncă;

- trase la răspundere administrativă pentru braconaj sau alte cazuri deaplicare nelegitimă a armei;

- care anterior au achiziţionat arma şi au pierdut-o din vina proprie;- care, fiind cetăţeni ai Republicii Moldova, sunt domiciliaţi permanent în

afara teritoriului, dacă acordurile interstatale nu prevăd altceva”, decompletat cu următorul alineat:„nu prezintă pericol pentru ordinea publică, siguranţa naţională, viaţa şiintegritatea corporală a persoanelor, conform datelor şi informaţiilorexistente la organele competente”.

Argument: de exemplu, persoana solicită primirea autorizaţiei de achiziţionarea armei, care îndeplineşte toate cerinţele prevăzute de art.26, însă conform datelor şiinformaţiilor existente la poliţie, persoana face parte dintr-o formaţiune criminală,reieşind din condiţiile articolului vizat, poliţia este obligată să-i elibereze autorizaţiarespectivă.

Astfel, este necesară o reglementare mai riguroasă a regimului de port, transportşi folosire a armelor de autoapărare şi armelor de vînătoare.

De exemplu, art.32 „Portarma”, prevede că proprietarul, posesorul saubeneficiarul de armă la portarmă sunt obligaţi să aibă asupra lor autorizaţie-tip, eliberatăde organul teritorial de poliţie. Transmiterea armelor către alte persoane este interzisă.

Consider că acest articol ar fi necesar să conţină şi unele condiţii ce ar asigurasecuritatea publică şi personală a deţinătorului de armă, de aceea, venim cu propunereade completat acest articol cu următorul aliniat:


„Deţinătorul armei să nu se afle sub influenţa băuturilor alcoolice, produselorsubstanţelor stupefiante, a medicamentelor cu efecte similare acestora ori în stare deavansată oboseală, sau să nu sufere afecţiuni de natură să genereze o stare de pericolîn condiţiile cînd poartă o armă asupra sa”.

Din conţinutul articolului vizat reiese că transmiterea armelor către altepersoane este interzisă, dar cum procedăm în situaţia cînd arma necesită o reparaţie,în cazul transmiterii armei organului de poliţie pentru păstrare temporară (în cazulplecării posesorului de armă în concediu, deplasare, sanatoriu şi alte situaţii), la intrareaîn instituţiile publice în mijloacele de transport aerian, precum şi în locurile undeportul armei este interzis prin lege? De aceea, după expresia: „Transmiterea armelorcătre alte persoane este interzisă”, propunem de introdus: „Cu excepţia unui armurierautorizat, organului de poliţie teritorial, precum şi personalului abilitat prin legesă păstreze şi să asigure securitatea temporară a armelor, la intrarea în mijlocul detransport aerian, precum şi în locuri unde portul armei este interzisă”.

Art.33 „Transportul armelor” prevede că persoanele fizice şi juridice pottransporta arme şi muniţii numai în baza autorizaţiei eliberate de organele teritoriale depoliţie. În acest articol, de asemenea, nu sunt prevăzute regulile şi condiţiile detransport a armelor de către persoanele fizice (în cazul deplasării unei sau a mai multorpersoane la vînătoare, în transport public sau personal). În cadrul Legii vizate nu esteprevăzut şi reglementat regimul juridic şi condiţiile de asigurare a securităţii vînătoriei.

Art.34 „Folosirea armelor” stipulează că proprietarii, posesorii şi bineficiarii dearme organice, de vînătoare, de tir, de instruire, de decoraţie, de colecţie, de autoapăraresunt obligaţi să se folosească în conformitate cu destinaţia lor specială, din conţinutulcăruia practic lipseşte regimul şi condiţiile uzului armelor de vînătoare. De exemplu,proprietarul armei de vînătoare poate sau nu folosească arma de vînătoare în scop deautoapărare.

Art.35 „Atragerea proprietarilor de arme la menţinerea ordinii publice” prevedecă, la solicitarea organelor afacerilor interne, persoanele fizice care deţin arme cu titlude proprietate privată pot participa benevol la menţinerea ordinii publice şi la asigurareaintegrităţii bunurilor cetăţenilor. În astfel de cazuri, armele se aplică în conformitate cuLegea cu privire la poliţie. Însă apare o problemă, de exemplu, persoana, proprietar alarmei individuale, implicată în menţinerea ordinii publice nimereşte în situaţia unorschimburi de foc dintre infractori-poliţişti şi este rănită sau decedează, care va fimecanismul de asigurare socială?

Nici Legea nr.110-XIII din 18 05.94, nici Hotărîrea Guvernului nr. 44 din 1801.1995 nu conţin o difiniţie concretă a categoriilor de persoane care au acces la arme,cum ar fi: vînătorii, colecţionerii de arme, sportivii şi antrenorii de tir, armurierii ş.a.Care este statutul lor juridic? De exemplu, potrivit legislaţiei, colecţionarul poate săaibă în colecţia sa un număr nelimitat de arme care sunt permise pentru achiziţionarede către persoanele fizice, totodată, nu este limitat nici numărul de arme care poate fiîn posesia unei persoane. Atunci care este diferenţa dintre colecţioner şi deţinător de


arme? Nu este reglementat numărul şi felul armei sau numărul muniţiilor aferente cepot fi deţinute de un colecţioner. Consider că problema ce vizează cantitatea şi evidenţamuniţiilor nu se află sub controlul poliţiei, deoarece legislaţia în vigoare nu limiteazăcantitatea de muniţii în funcţie de tipul armei. De exemplu, în permisul de portarmă nueste prevăzută cantitatea de muniţii achiziţionată, fapt ce face posibilă pierdereacontrolului din partea poliţiei asupra muniţiilor, ajungînd, astfel, la utilizarea lor înscopuri criminale de către deţinătorii neautorizaţi de arme, care n-au condiţii legale deprocurare a muniţiilor aferente, îndeosebi pentru armele letale.

Aşadar, este necesară stabilirea prin lege a cantităţii de muniţii aferente pecare le poate achiziţiona o persoană pentru fiecare armă în funcţie de tip şi calibru, numai puţin importantă este reglementarea cantităţii de muniţii pentru persoanele caredeţin arme letale de apărare ce le pot purta asupra lor în afara domiciliului sau reşedinţiiunde este depozitată muniţia.

Consider că Legea vizată necesită a fi completată cu un compartiment separatce ar prevedea regimul procurării, păstrării şi utilizării muniţiilor aferente armelor letalede către persoanele fizice.

De asemenea, nu este reglementat nici regimul juridic al călătoriilor în străinătatecu armele letale şi muniţiile deţinute de cetăţenii Republicii Moldova.

O dată ce Republica Moldova este orientată spre integrarea în ComunitateaEuropeană, considerăm că şi legislaţia în vigoare ce vizează controlul asupra armelorindividuale trebuie să corespundă standardelor europene.


Sergiu CERNOMOREŢ,Andrei PALADII

Infracţiunea de samovolnicie: studiu comparat între legeapenală a Ucrainei şi a Republicii Moldova

“…liberatea trebuie să fieca o necesitate internă, însăraţională, fără a depăşilimitele impuse de normelegeneral acceptate. În cazcontrar, libertatea setransformă însamavolnicie…”

(Ruhnama, Turkmenbaşi)

Orice încălcare a ordinii de realizare a drepturilor persoanei cauzează prejudiciudrepturilor sau impune limitarea intereselor altei persoanei, fapt care este inadmisibil,fiind nevoie pe de o parte, de utilizarea unor mijloace eficace de luptă cu astfel decazuri, iar pe de altă parte, fiind nevoie, de formarea şi utilizarea unui cadru adecvat deprotecţie juridică. Astfel de protecţie este asigurată în legislaţiile penale ale multorstate prin incriminarea faptelor de samavolnicie.

Prezintă interes problematica incriminării şi sancţionării samavolniciei la nivelinternaţional. În cele ce urmează vom încerca să relatăm locul şi modalităţile deincriminare şi de sancţionare a infracţiunii de samavolnicie în cadrul legilor penale aleUcrainei şi RM.

În Codul penal al Republicii Moldova samavolnicia şi-a găsit locul deincriminare în cap. XXVII, intitulat „Infracţiuni contra autorităţilor publice şi asecurităţii de stat”. Potrivit art.352 alin.(1), ”Samavolnicia, adică exercitarea unui dreptlegitim sau presupus în mod arbitrar şi prin încălcarea ordinii stabilite, dacă s-aucauzat daune în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotitede lege ale persoanelor fizice sau juridice, se pedepseşte cu amendă în mărime de pînă


la 500 unităţi convenţionale sau cu munca neremunerată în folosul comunităţii de la100 la 240 de ore, sau cu închisoare de pînă la 3 ani.”

Codul penal al Ucrainei incriminează samavolnicia în art. 356 cap. XV, intitulat„Infracţiunile contra autorităţii organelor puterii de stat, organelor administraţiei publicelocale şi asociaţiilor cetăţenilor”, avînd următorul conţinut: „Samavolnicia, adicăsăvîrşirea unor acţiuni, în mod arbitrar, contrar ordinii stabilite de lege, legitimitateacărora este contestată de către un cetăţean sau de către o întreprindere, organizaţie,instituţie, dacă prin acţiunile nominalizate s-au cauzat daune esenţiale intereselorcetăţenilor, statului, interesului public sau intereselor proprietarului, se pedepseştecu amendă în mărime de pînă la 50 de venituri neimpozitabile ale cetăţenilor sau cumunca de corecţie pe un termen de pînă la 2 ani, ori cu arest pe un termen de pînă la3 luni ” [1].

Legea penală a Ucrainei, ca semn a laturii obiective, prevede „săvârşirea unoracţiuni, în mod arbitrar”, spre deosebire de legea penală autohtonă, în care are loc„exercitarea unui drept legitim sau presupus în mod arbitrar”. Astfel de incriminare asamavolniciei în legea penală a Ucrainei exclude posibilitatea săvârşirii acesteia prininacţiune, fapt care, deşi nu este întîlnit în practica judiciară, este admis la nivelteoretic [2, p. 568].

În legea penală a Federaţiei Ruse, similar celei ucrainene, formularea laturiiobiective, „săvîrşirea cărorva acţiuni”, a fost criticată în literatura de specialitate.Astfel, A.P. Sahrunian la analiza samavolniciei a depistat unele discordanţe, menţionîndcă utilizarea acestei formulări într-o oarecare măsură îngustează sensul samavolniciei.Efectuînd o cercetare a cauzelor penale, el a ajuns la concluzia că în realitate secontestează nu săvîrşirea unor acţiuni, dar dreptul asupra anumitor bunuri, propunând,astfel, modificarea formulării actuale cu următoarea: „realizarea unui drept real saupresupus” [3, p. 13].

Evident că, la incriminarea unor fapte în cadrul normelor juridico-penale noi,legiuitorul nu poate ţine cont de toate modalităţile faptice de săvârşire a infracţiuniicare pot apărea în viitor. Din aceste considerente, modalitatea de incriminare în legeapenală autohtonă este una mai avantajoasă, utilizând raţional o formulare mai amplăca sens pentru a evita în perspectivă o lacună de drept. Însă în scopul precizăriimodalităţilor faptice de săvârşire a infracţiunii de samavolnicie prin inacţiune,propunem modificarea laturei obiective a infracţiunii în felul următor: „fapta deexercitare a dreptului legal sau presupus...”.

Cu toate acestea, art. 352 CP al RM nu precizează că dreptul legal sau presupusse exercită în favoarea subiectului sau a unei persoane terţe. Însă dacă e să ne referimla textul legii penale a RM oferit în limba rusă, observăm că în traducere din limba destat este expres prevăzută „realizarea dreptului său (n.a.) legal sau presupus” [4]. Dincare considerente apare necesitatea unei interpretări explicative a CSJ a RM ce arstabili posibilitatea exercitării unui drept (legal sau presupus) în favoarea unei persoaneterţe.


Dispoziţia normei juridice care incriminează samavolnicia este de blanchetă,facînd trimitere la alte legi şi acte normative. Legea penală ucraineană prevede căacţiunile săvîrşite contravin ordinii stabilite de lege [5, p. 355], pe cînd legea autohtonănu specifică izvorul juridic care stabileşte ordinea de realizare a drepturilor. Bineînţeles,că aceasta se stabileşte de legile organice şi ordinare (Constituţia R.M., Codulexecuţional penal al R.M. etc.), cu completări ale actelor normative subordonate legii(Decretele Preşedintelui R.M., Hotărîrile Guvernului R.M., Ordinile M.A.I. al R.M.etc.). Legea penală autohtonă, prin evitarea indicării sursei juridice care stabileşteordinea de realizare a drepturilor, a exclus astfel şi apariţia unor dubii cu privire lasursa de provinienţă a ordinii de realizare a drepturilor.

Legea penală a Ucrainei, ca semn a laturii obiective, prevede „contestarea”legitimităţii acţiunilor persoanei care săvîrşeşte samavolnicia. Contestarea constă înaceea că o altă persoană, organizaţie sau întreprindere consideră astfel de acţiunineligitime, săvîrşite contrar legii [5] sau, potrivit altei păreri, nu este de ajuns cacineva să nu fie de acord cu acţiunile samavolnice, fiind nevoie de anunţarea într-oformă sau alta de către o persoană interesată (organizaţie) despre încălcarea printr-ofaptă samavolnică a dreptului legitim sau presupus, al său sau al unei persoane terţe(cererea sau plîngerea în organele de urmărire penală, procuratura, instanţa de judecatăsau în alt organ care are drept misiune asigurarea drepturilor petiţionarului) [6, p. 810].

Cu toate că „contestarea” nu este prevăzută în art. 352 CP RM, prezenţa ei esteobligatorie, fiind recunoscută astfel şi în literatura autohtonă de specialitate [7, p.526]. În lipsa „contestării” ca semn al laturii obiective a samavolniciei, nici nu poate fivorba despre componenţa de infracţiune a samavolniciei, din considerente că însuşiobiectul juridic nemijlocit al samavolniciei îl constituie ordinea de soluţionare a litigiilorde drept. Respectiv, în lipsa contestării faptelor de realizare a dreptului (legal saupresupus) nu apare nici un litigiu. Contestarea ca semn obligatoriu al laturii obiectivetrebuie să fie prevăzută expres în dispoziţia art. 352 CP al RM.

Componenţa de infracţiune a samavolniciei atât în CP al RM, cît şi în CP alUcrainei este materială, fiind nevoie de survenirea urmărilor prejudiciabile (daune)pentru consumarea infracţiunii.

Legea penală autohtonă stabileşte că daune în proporţii mari, ca particularitate(condiţie) obligatorie a samavolniciei, se consideră cele cauzate doar intereselor legaleale cetăţenilor sau organizaţiilor. Problema privind importanţa daunei este soluţionatăîn fiecare caz concret, ţinându-se cont de dimensiunile prejudiciului cauzat şi deînsemnătatea drepturilor şi intereselor încălcate [8, p. 745].

De asemenea, merită atenţie formularea urmărilor prejudiciabile, utilizată înlegea penală a Ucrainei, potrivit căreia daunele esenţiale se cauzează intereselorproprietarului, adică s-a făcut o delimitare a daunelor, purtând un caracter patrimonial,însă fără a stabili mărimea acestora, indicându-se, totodată că daunele se pot cauza şiintereselor cetăţenilor, adică şi drepturilor nepatrimoniale. Astfel de formulare cauzeazăapariţia unor probleme în ceea ce priveşte aplicarea acestei norme penale cu privire la


cetăţenii străini sau apatrizi. Prin interpretarea dispoziţiei art. 356 CP al Ucrainei,cauzarea prejudiciului esenţial intereselor unui cetăţean străin sau apatrid în urmasăvârşirii samavolniciei nu va întruni semnele componenţei de infracţiune asamavolniciei. Evitarea acestora în legea penală autohtonă a dus la formularea urmărilorprejudiciabile ca „daune intereselor ocrotite de legea penală ale persoanelor fizice saujuridice”, făcînd abstracţie de la apartenenţa persoanei oricărui stat sau caracteruldaunelor cauzate (patrimoniale, nepatrimoniale etc.).

Sancţiunea normelor juridico-penale ale samavolniciei sunt alternative şi relativ-determinante atît în legea penală a RM, cît şi în cea a Ucrainei. Astfel de sancţiune laindividualizarea pedepsei penale oferă posibilitate aplicării unor pedepse neprivativesau privative de liberate, în funcţie de cauza concretă, având ca sarcină asigurareaatingerii scopului pedepsei penale.

În acelaşi timp, legea penală autohtonă este cu mult mai severă în ceea cepriveşte pedeapsa privativă de libertate, termenul privaţiunii în închisoare constituind3 ani, pe cînd legea penală ucraineană prevede arest pe un termen de până la 3 luni.Astfel, depistăm o mare diferenţă între modalităţile de sancţionare în cadrul legilorpenale nominalizate. Avînd în vedere că alin.(2) art. 69 CP al RM prevede că închisoarease stabileşte pe un termen de la 6 luni pînă la 25 de ani, reiese că minimul termenuluiînchisorii stabilit de legea penală autohtonă constituie dublul maximului stabilit delegea penală ucraineană pentru fapta de samavolnicie. Astfel de stare a lucrurilor nucorespunde scopului pedepsei penale, şi anume scopului de restabilire a echităţiisociale, mai cu seamă în ceea ce priveşte condiţiile de trai şi asigurarea materială şimedicală a condamnaţilor. Nu este raţională izolarea pe un termen atît de mare apersoanei care nu prezintă pericol real pentru societate. Prin urmare, se propune de aînlocui în cadrul sancţiunii art.352 CP al RM pedeapsa închisorii pe un termen de pînăla 3 ani cu arest.

Referinţe:1. КРИМІНАЛЬНИЙ КОДЕКС УКРАЇНИ, 5 квШтня 2001 року.2. „Уголовное право Р.Ф., Oособенная часть”, под ред. А.И. Рарога, Москва,

2001г.3. Саруханян А. Р., Преступления против порядка управления: общая

характеристика, вопросы квалификации, Автореферат диссертации насоискание ученой степени кандидата юридических наук, Ставрополь, 2002г.

4. Мониторул Офичиал ал Р. Молдова N 104-110/447 от 07.06.2003“...осуществление своего действительного или предполагаемого права...”.

5. Уголовный Кодекс Украины, научно-практический коментарий, Kиев, изд.ACK, 2003г., отв. ред. С.С. Яценко.

6. Kommentarii c UK RF, pod obshei red. Iu. I. Scuratova i V.M. Lebedeva, izd.NORMA, M.

7. Brînză S., Ulianovschi X., Stati V., Ţurcanu I., Grosu V., Drept penal, vol II, Chişinău,2005, pag. 716, И. Макарь, Уголововное право Р.M., особенная часть, Кишинев,2004г.

8. „Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu”, sub red. A. Barbăneagră,Chişinău, 2002.


Valentin CHIRIŢA,Veaceslav SPALATU

Consideraţiuni cu privire la obiectuldeliberării la adoptarea sentinţei

Sfîrşitul celui de-al doilea mileniu poartă cununa multor realizări în istoriacivilizaţiei contemporane. Una dintre acestea este apărarea efectivă a drepturilor şilibertăţilor omului, care a devenit un principiu irevocabil al secolului XX.

Transpunerea în fapt a acestui imperativ al timpului constituie în activitateainstanţelor judecătoreşti una din sarcinile de bază la înfăptuirea justiţiei. Astfel, înurma examinării în şedinţa de judecată a cauzelor penale, ca garant al respectăriiacestor valori supreme poate servi deliberarea corectă a instanţei de judecată încamera de consiliu asupra chestiunilor prevăzute de legea procesual-penală.

Din cele menţionate conchidem că, în timpul deliberării sentinţei, instanţa dejudecată formulează o listă de chestiuni posibile soluţionării, care constituie obiectuldeliberării (art.382 C.P.P. al R.M.).

Ţinînd cont de fiecare chestiune în parte, discutată în procesul deliberăriisentinţei, precum şi de modul fixării lor, legea procesual-penală determină temeiuladoptării unei sentinţe.

Fiind prevăzute de lege, chestiunile pe care trebuie să le soluţioneze instanţade judecată contribuie la îndeplinirea tuturor cerinţelor propuse la adoptarea sentinţei,asigurînd o formulare clară şi deplină a acesteia.

În cadrul deliberării, completului de judecată îi revine sarcina examinării tuturoraspectelor reieşite din cauza penală. Atît alin.1 art.382 C.P.P. al R. Moldova, cît şiart.343 C.P.P. al României stipulează că, în abordarea chestiunilor supuse examinării,completul deliberează mai întîi asupra chestiunilor de fapt şi numai ulterior asuprachestiunilor de drept. Doctrinele din R. Moldova şi România divizează aceste aspecteîn trei grupuri, şi anume: chestiuni în latură penală; chestiuni în latură civilă şi chestiuniauxiliare. Iar doctrina rusă formulează patru grupuri de chestiuni, şi anume : chestiunice ţin de săvîrşirea faptei şi dovedirea vinovăţiei inculpatului; chestiuni ce ţin depedeapsă; chestiuni ce ţin de acţiunea civilă privind repararea prejudiciului cauzat şichestiuni auxiliare.

Comparînd aceste doctrine, observăm practic aceeaşi clasificare, însădeosebirea constă în faptul că, în primul caz toate chestiunile ce ţin de latura penalăse conţin într-o grupă, iar în al doilea caz - în două, şi anume : chestiuni ce ţin de


săvîrşirea faptei şi dovedirea vinovăţiei inculpatului; precum şi chestiuni ce ţin depedeapsă.

Toate chestiunile prevăzute de lege se află într-o succesiune logică, uşurînd,astfel, lucrul instanţei de judecată la soluţionarea lor în procesul adoptării sentinţei.În conformitate cu prevederile art.385 C.P.P. al R.M., instanţa de judecată trebuie săanalizeze şi să soluţioneze următoarele chestiuni :

1. Dacă a avut loc fapta de săvîrşirea căreia este învinuit inculpatul (pct.1alin.1 art.385 C.P.P. al R.M.). Instanţa de judecată urmează să stabilească, în primulrînd, dacă într-adevăr a avut loc fapta care a constituit obiectul cercetărilor şidezbaterilor judiciare, în acest caz, instanţa va discuta a doua chestiune. În caz contrar,instanţa va adopta o sentinţă de achitare.

2. Dacă această faptă a fost săvîrşită de inculpat (pct.2 alin.1 art.385 C.P.P.R.M.). La examinarea acesteia, instanţa stabileşte dacă fapta comisă este rezultatulunei infracţiuni, astfel, se va trece la următoarea chestiune. Deci este important caprobele acumulate să demonstreze fără nici o îndoială legătura de cauzalitate dintreacţiunile (inacţiunile) inculpatului cu fapta săvîrşită. Iar dacă instanţa nu va stabili căfapta a fost săvîrşită de inculpat, persoana în cauză va fi achitată.

3. Dacă fapta întruneşte elementele infracţiunii şi de care lege penală esteprevăzută ea (pct.3 alin.1 art.385 C.P.P. al R.M.).

La soluţionarea acestei chestiuni, instanţa de judecată se bazează pe noţiuneade infracţiune prevăzută de art.14 C.P. al R.M., adică trebuie să determine dacă existăsau lipseşte componenţa de infracţiune în fapta săvîrşită, de asemenea, să stabileascădacă după săvîrşirea acesteia persoana nu poate fi supusă răspunderii penale caurmare a atragerii persoanei la răspundere administrativă sau disciplinară, sau dacăfapta nu prezintă un grad prejudiciabil (alin.2 art.14 C.P. al R.M.). Aşadar, dacă faptanu întruneşte elementele constitutive ale componenţei de infracţiune, instanţa adoptăo sentinţă de achitare.

4. Dacă inculpatul este vinovat de săvîrşirea acestei infracţiuni (pct.4 alin.1art.385 C.P.P. al R.M.).

Răspunderii şi pedepsei penale este supusă numai persoana vinovată desăvîrşirea infracţiunii, adică persoana care a săvîrşit intenţionat sau din imprudenţă ofaptă prejudiciabilă prevăzută de legea penală. Iată de ce instanţa de judecată trebuiesă determine forma vinovăţiei inculpatului, cauza şi motivul săvîrşirii faptei, precum şidacă sunt sau nu împrejurări care ar înlătura caracterul penal al faptei, cum ar fi stareade legitimă apărare (art.36 C.P. al R.M.) sau starea de extremă necesitate (art.38 C.P. alR.M.). Ajungînd la concluzia că fapta săvîrşită nu poate fi atribuită inculpatului,instanţa de judecată, în conformitate cu prevederile alin.1 art.390 C.P.P. al R.M., adoptăo sentinţă de achitare. Instanţa trebuie să se pronunţe şi asupra responsabilităţiiinculpatului, dacă în timpul urmăririi penale sau a examinării judiciare au apărut uneleîndoieli asupra faptului dat. Recunoaşterea inculpatului iresponsabil, adică dacă nupoate să-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau nu poate să le dirijeze dincauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări


patologice, va înlătura vinovăţia acestuia, însă va contribui la aplicarea măsurilor deconstrîngere cu caracter medical.

La existenţa condiţiilor prevăzute în primele patru chestiuni, instanţa începesă discute problema pedepsei.

5. Dacă inculpatul trebuie să fie pedepsit pentru infracţiunea săvîrşită(pct.5 alin.1 art.385 C.P.P. al R.M.).

În cazul în care se va constata că fapta săvîrşită de inculpat constituieinfracţiunea, atunci faţă de această persoană se pot aplica pedepsele prevăzute deart.62 C.P. al R.M. Iar dacă se va constata că inculpatul a săvîrşit o faptă prevăzută delegea penală, care este lipsită de importanţă şi nu prezintă gradul prejudiciabil al uneiinfracţiuni, atunci această faptă nu va constitui o infracţiune şi prin urmare inculpatulva fi achitat.

Legislaţa penală în vigoare prevede şi posibilitatea liberării condiţionate depedeapsa penală numită. Aceasta înseamă că dacă, la momentul examinării cauzei înjudecată, persoana care a săvîrşit o infracţiune a recunoscut vinovăţia, a reparatprejudiciul cauzat şi nu mai prezintă pericol pentru societate, ea poate fi liberată deexecutarea reală, parţială sau totală a pedepsei pronunţate prin hotărîrea instanţei dejudecată. Liberarea de pedeapsă penală se aplică numai de către instanţa de judecatăşi numai faţă de acele persoane care dau dovadă de corectare şi reeducare.

Pentru examinarea corectă a cauzelor privind infracţiunile săvîrşite de cătreminori şi atragerea lor în activităţi criminale sau alte activităţi antisociale, Plenul CurţiiSupreme de Justiţie, prin Hotărîrea nr.37 din 12.11.97 ,,Cu privire la practica aplicării decătre instanţele judecătoreşti a legislaţiei în cadrul examinării cauzelor privindinfracţiunile săvîrşite de minori”, vine cu următoarea explicaţie: instanţele judecătoreştiîn principiu asigură aplicarea corectă a legislaţiei în cazurile din categoria menţionată,de exemplu, instanţele judecătoreşti nu trebuie să admită cazuri de aplicare a pedepseipenale faţă de minorii care au săvîrşit o infracţiune care nu prezintă un mare gradprejudiciabil, dacă corectarea şi reeducarea lor poate fi obţinută pe calea aplicăriimăsurilor de constrîngere cu caracter educativ, prevăzute de art.104 C.P. al R.M.

Ajungînd la concluzia stabilirii pedepsei penale inculpatului, instanţa dejudecată soluţionează celelalte chestiuni.

6. Dacă există circumstanţe care atenuează sau agravează răspundereainculpatului şi care anume (pct.6 alin.1 art.385 C.P.P. al R.M.). La această chestiuneinstanţa se conduce de art.76 şi 77 C.P. al R.M.

7. Ce măsură de pedeapsă urmează a fi stabilită inculpatului, luînd înconsiderare şi recomandările serviciului de resocializare, dacă o asemenea anchetăa fost efectuată (pct.7 alin.1 art.385 C.P.P. al R.M.).

Instanţa de judecată la stabilirea măsurii de pedeapsă (art.62 C.P. R.M.) şiduratei de ispăşire a pedepsei se va conduce de poziţia legală privind scopurilepedepsei şi modul de aplicare a acesteia. Astfel, alin.1 art.62 C.P. al R.M. prevedetipurile de pedepse ce pot fi aplicate persoanelor care au săvîrşit infracţiuni. Acest


sistem de pedepse fixat de legiuitor începe cu cea mai blîndă – amenda - şi se terminăcu cea mai aspră – detenţiunea pe viaţă.

La stabilirea pedepsei penale, instanţa de judecată trebuie să ţină cont decircumstanţele care atenuează sau agravează răspunderea vinovatului, de caracterulşi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvîrşite, precum şi de datele ce-l caracterizeazăpe inculpat.

Dacă au expirat termenele de prescripţie privind executarea sentinţei decondamnare, atunci persoana nu va fi supusă pedepsei penale conform prevederilorart.97 C.P. al R.M.

8. Dacă măsura de pedeapsă stabilită inculpatului trebuie să fie executatăde inculpat sau nu (pct.8 alin.1 art.385 C.P.P. al R.M.). Dacă măsura de pedeapsă afost stabilită inculpatului, atunci hotărîrea instanţei de judecată cu privire la cauzaexaminată devine executorie la data cînd a rămas definitivă (a se vedea art.466 C.P.P.al R.M.) şi se trimite spre executare în baza art.468 C.P.P. al R.M.

La executarea pedepsei, instanţa de judecată soluţionează chestiunile cu privirela schimbările în executarea unor hotărîri (art.469 C.P.P. al R.M.). Dacă instanţa dejudecată, luînd în consideraţie circumstanţele şi persoana celui vinovat, va ajunge laconcluzia că nu este raţional ca condamnatul să execute pedeapsa sub formă deprivaţiune de libertate pe un termen anumit, ea poate dispune suspendareacondiţionată a executării pedepsei aplicate condamnatului, indicînd în sentinţă motiveleacestei hotărîri.

9. Tipul penitenciarului în care urmează să execute pedeapsa închisorii(pct.9 alin.1 art.385 C.P.P. al R.M.). La stabilirea tipului penitenciarului în care inculpatulurmează să execute pedeapsa, instanţa de judecată se conduce de prevederile art.72C.P. al R.M. Conform alin.1 al acestui articol, pedeapsa cu închisoare se execută înurmătoarele penitenciare: de tip deschis, semiînchis şi închis.

Persoanele care nu au atins vîrsta de 18 ani execută pedeapsa cu închisoare înpenitenciare pentru minori. În corespundere cu legislaţia penală în vigoare, instanţade judecată poate să efectueze schimbarea categoriei penitenciarului.

10. Dacă trebuie admisă acţiunea civilă, în folosul cui şi în ce sumă ( pct.10alin.1 art.385 C.P.P. al R.M.). Procedura penală concretizează dreptul de proprietate altitularului căruia i-a fost pricinuit un prejudiciu material prin infracţiune. Păgubaşulare dreptul la recompensă, iar persoana care poartă răspundere materială pentruprejudiciul cauzat este obligată să-l repare. Un mijloc prevăzut de lege pentru protejareadrepturilor patrimoniale şi despăgubirea persoanei, în procesul penal, este acţiuneacivilă.

Pentru admiterea şi soluţionarea acţiunii civile în procesul penal trebuie realizateurmătoarele condiţii:

• infracţiunea trebuie să producă un prejudiciu material;• între infracţiunea săvîrşită şi paguba reclamată trebuie să existe un raport

de cauzalitate;


• acest prejudiciu trebuie să fie cert. Atare condiţie include posibilitateaevaluării în bani a pagubei cauzate.

• să existe manifestare de voinţă din partea celui vătămat în legătură cudespăgubirea sa.

Acţiunea civilă în procesul penal poate fi intentată la cererea persoanelorcărora le-au fost cauzate prejudicii materiale, morale sau, după caz, le-a fost adusădaună reputaţiei profesionale nemijlocit prin fapta interzisă de legea penală sau înlegătură cu săvîrşirea acesteia.

Analizînd doctrina juridică din R. Moldova, precum şi cea din Federaţia Rusă,evidenţiem că soluţionarea problemei privind admiterea acţiunii civile depinde detipul pedepsei aplicate. Reieşind din motivele prezentate şi mărimea acţiunii înaintate,la momentul deliberării sentinţei de condamnare, instanţa de judecată, apreciind dacăsunt dovedite temeiurile şi mărimea pagubei cerute de partea civilă, admite acţiuneacivilă, în tot sau în parte, ori o respinge.

În cazul cînd se adoptă o sentinţă de achitare, instanţa respinge acţiuneacivilă dacă nu s-a constatat existenţa faptei incriminate sau fapta nu a fost săvîrşităde inculpat; ori nu se pronunţă asupra acţiunii civile dacă inculpatul a fost achitatdatorită faptului că nu s-au întrunit elementele constitutive ale infracţiunii sau existăuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prevăzute în art.35 C.P. al R.M.

Conform alin.2 art.51 C.P.P. al R.M., procurorul este în drept să pornească oacţiune civilă împotriva învinuitului, inculpatului sau a persoanei care poartărăspundere materială pentru fapta învinuitului, inculpatului în interesul persoaneivătămate care se află în stare de imposibilitate sau de dependenţă faţă de învinuit,inculpat ori din alte motive nu-şi poate realiza singură dreptul de a porni acţiuneacivilă; ori în interesul statului.

Cuantumul prejudiciului pricinuit prin sustragere, neajuns, nimicire saudeteriorare a bunurilor proprietarului este determinat conform preţurilor libere depiaţă. În lipsa preţurilor de piaţă, valoarea bunurilor sustrase poate fi stabilită în bazaconcluziei de expertiză merceologică.

11. Dacă trebuie reparată paguba materială atunci cînd nu a fost intentatăacţiunea civilă (pct.11 alin.1 art.385). Dacă acţiunea civilă n-a fost înaintată în timpulurmăririi sau examinării dosarului penal, instanţa se poate pronunţa asupra rezolvăriipricinii civile.

12. Dacă urmează să fie ridicat sechestrul asupra bunurilor (pct.12 alin.1art.385 C.P.P. al R.M). Bunurile se scot de sub sechestru potrivit art.210 C.P.P. al R.M.prin hotărîrea instanţei dacă, în urma retragerii acţiunii civile, modificării încadrăriijuridice a infracţiunii incriminate inculpatului ori din alte motive, a decăzut necesitateade a menţine bunurile sub sechestru.

Instanţa de judecată, în limitele competenţei sale, ridică sechestrul asuprabunurilor şi în cazurile în care constată ilegalitatea punerii acestora sub sechestru decătre organele de urmărire penală fără autorizaţia respectivă.


13. Ce trebuie să se facă cu corpurile delicte (pct.13 alin.1 art.385). În cadrulsoluţionării cauzei în fond se hotărăşte chestiunea cu privire la corpurile delicte. Înacest caz:

• uneltele care au servit la săvîrşirea infracţiunii vor fi confiscate şi predateinstituţiilor respective sau nimicite;

• obiectele a căror circulaţie este interzisă vor fi predate instituţiilorrespective sau nimicite;

• lucrurile care nu prezintă nici o valoare şi care nu pot fi utilizate vor fidistruse, iar în cazurile în care sunt cerute de persoane ori instituţiiinteresate, ele pot fi remise acestora;

• banii şi alte valori dobîndite pe cale criminală sau asupra cărora au fostîndreptate acţiunile criminale, în baza sentinţei, se trec în venitul statului.Celelalte obiecte se predau proprietarilor legali, iar dacă aceştia nu suntidentificaţi, se trec în proprietatea statului. În caz de conflict referitor laapartenenţa acestor obiecte, litigiul se soluţionează în ordinea proceduriicivile;

• documentele care constituie corpuri delicte rămîn în dosar pe tot termenulde păstrare sau, la solicitare, se restituie persoanelor interesate;

• obiectele ridicate de organul de urmărire penală, dar care nu au fostrecunoscute a fi corpuri delicte, se remit persoanelor de la care au fostridicate.

14. Cine şi în ce proporţii trebuie obligat să plătească cheltuielile judiciare(p.14. alin.1 art.385 C.P.P. al R.M.). Cheltuielile judiciare sunt suportate potrivit legiipentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal (alin.1 art.227 C.P.P. al R.M.).În conformitate cu art.228 C.P.P. al R.M., statul va compensa următoarele cheltuielijudiciare suportate de către martori, partea vătămată, partea civilă, apărătorul dinoficiu, asistenţii procedurali, interpreţi, traducători, experţi, specialişti, reprezentanţiilegali ai părţii vătămate, ai părţii civile:

• cheltuielile făcute în legătură cu prezentarea la citare în organul de urmărirepenală şi în instanţă;

• cheltuielile de cazare;• salariul mediu pentru toată perioada de participare în procesul penal;• cheltuielile de reparare, restabilire a obiectelor care au fost deteriorate în

urma utilizării lor în cadrul acţiunilor procesuale la cererea organului deurmărire penală sau a instanţei;

Organele, întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile de stat, de asemenea, suntobligate să păstreze salariul mediu al acestor persoane pentru toată perioadă departicipare în procesul penal.

15. Dacă urmează să fie revocată, înlocuită sau aplicată o măsură preventivăîn privinţa inculpatului (pct.15 alin.1 art.385 C.P.P. al R.M.). La soluţionarea acesteichestiuni instanţa se conduce de art.175 – 185 C.P.P. al R.M.


16. Dacă în privinţa inculpatului recunoscut vinovat de comitereainfracţiunii urmează să fie aplicat tratamentul medical forţat de alcoolism saunarcomanie (pct.16 alin.1 art.385). Pentru a soluţiona această chestiune instanţa dejudecată va ţine cont de prevederile art.103 C.P. al R.M.

Dacă inculpatul este învinuit de săvîrşirea mai multor infracţiuni, instanţasoluţionează chestiunile arătate în pct.1-13 alin.1 art.385 C.P.P. al R.M. pentru fiecareinfracţiune în parte. Dacă de săvîrşirea infracţiunii sunt învinuiţi mai mulţi inculpaţi,instanţa soluţionează chestiunile prevăzute în alin.1 al aceluiaşi articol referitor lafiecare inculpat în parte.

Dacă în cursul urmăririi penale sau judecării cauzei au fost constatate încălcăriale drepturilor inculpatului, precum şi s-a stabilit din vina cui au fost comise acesteîncălcări, instanţa examinează posibilitatea reducerii pedepsei inculpatului dreptrecompensă pentru aceste încălcări.

Dacă în timpul urmăririi penale sau cercetării judiciare s-a pus chestiunea stăriide responsabilitate a inculpatului, instanţa de judecată este obligată să soluţionezeaceastă chestiune încă o dată la adoptarea sentinţei. În cazul în care se constată căinculpatul se afla în stare de iresponsabilitate în timpul săvîrşirii faptei sau dupăsăvîrşirea înfracţiunii suferă de o boală mintală care a devenit temei pentru a-lrecunoaşte iresponsabil, instanţa adoptă o sentinţă în conformitate cu prevederilecapitolului II din titlul III din Partea specială a C.P.P. al R.M.

La adoptarea sentinţei în procesul unui minor, în afară de chestiunile indicateîn art.385 C.P.P. al R.M., instanţa de judecată urmează să examineze posibilitatea liberăriide pedeapsa penală a minorului în conformitate cu dispoziţiile art.93 C.P. al R.M. saususpendării condiţionate a executării pedepsei de către minor conform dispoziţiilorart.90 C.P.P. al R.M. Iar în cazul liberării minorului de pedeapsa penală cu internarea luiîntr-o instituţie specială de învăţămînt şi reeducare sau într-o instituţie curativă şi dereeducare, precum şi cu aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter educativ,prevăzute în art.104 C.P. al R.M., instanţa informează despre aceasta organul respectivspecializat de stat şi pune în sarcina lui efectuarea controlului asupra comportăriiminorului condamnat.

Dacă facem o analiză comparativă a noului Cod procesual penal al RepubliciiMoldova cu cel anterior, observăm că la capitolul obiectului deliberării legiuitorul aadăugat unele chestiuni, cum ar fi cele prevăzute de pct.12 şi 16 alin.1 art.385 C.P.P. alR.M., dar şi a exclus chestiunea cu privire la faptul dacă există temeiuri pentru cainculpatul să fie declarat recidivist deosebit de periculos (pct.7 alin.1 art.272 C.P.P.al R.M. din 1961). Ca argument al acestei modificări este faptul că, o dată ce RepublicaMoldova a devenit membru cu drepturi depline a Consiliului Europei, prin Hotărîreanr.1198 din 24.07.1997, Parlamentul Republicii Moldova a ratificat ConvenţiaEuropeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, adoptatăla Roma la 04.11.50, precum şi un şir de protocoale, printre care şi Protocolul nr.7 alC.E.D.O., adoptat la Strasbourg la 22.11.84, intrat în vigoare pentru R. Moldova la01.12.97, art.4 al căruia prevede că: „Persoanei îi este garantat dreptul de a nu fi


judecată de două ori pentru săvîrşirea unei infracţiuni pentru care ea a fost dejaachitată sau condamnată printr-o hotărîre definitivă”.

Prevederi similare se conţin şi în hotărîrea Plenului Curţii Supreme de JustiţieNr.17 din 19.06.2000 „Privind aplicarea în practica juridică de către instanţelejudecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru apărarea Drepturilor Omului şiLibertăţilor Fundamentale”, care prin pct.5 prevede că: „Asemenea calificativ prevăzutde C.P. al R.M., cum este săvîrşirea infracţiunii de către o persoană condamnatăanterior pentru aceeaşi infracţiune, contravine prevederilor art.4 din Protocolul nr.7 alC.E.D.O. şi că această circumstanţă urmează a fi luată în consideraţie doar laindividualizarea pedepsei şi la stabilirea categoriei penitenciarului în care urmează săse execute pedeapsa cu închisoarea”.

Aşadar, numai examinarea multilaterală şi profundă a chestiunilor supusedeliberării constituie pilonul de bază pentru adoptarea unei sentinţe legale, temeiniceşi motivate.

Bibliografie:1. Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor

Fundamentale, adoptată la Roma la 04.11.1950, ratificată prin HotărîreaParlamentului Republicii Moldova nr. 1298 – XIII din 24 iulie 1997.

2. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, cu modificările şicompletările din 12.07.2001.

3. Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr. 122 – XV din 14.03.2003.4. Codul de procedură penală al Republicii Moldova din 24.04.1961.5. Codul de procedură penală al României, adoptat la 30.04.1997.6. Codul penal al Republicii Moldova nr. 985 – XV din 18 aprilie 2002.7. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme Justiţie a Republicii Moldova nr.17 din 19 iunie

2000 privind aplicarea în practica juridică de către instanţele judecătoreşti a unorprevederi ale Convenţiei pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilorfundamentale.

8. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme Justiţie a Republicii Moldova nr.10 din 24 aprilie2000 cu privire la respectarea normelor de procedură penală la adoptarea sentinţei.

9. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme Justiţie a Republicii Moldova nr.37 din 12noiembrie 1997 despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti alegislaţiei în cadrul examinării cauzelor privind infracţiunile săvîrşite de minori.

10. Osoianu Tudor, Orîndaş Victor, Procedură penală. Partea generală, curs universitar,Chişinău, 2004.

11. Boroi A., Drept procesual penal, Bucureşti, edit. All Back, 2001.12. Глушков А.И., Уголовный процесс, Москва, 2000г.13. Рыжаков А.П., Краткий курс Уголовного процесса, учебное пособие, Москва,

«Филинь», 1998г.14. Буробин В.Н., Уголовнй процесс, Москва, изд. Норма, 2000г.15. Лупинская П.А., Уголовный процесс, Москва, Юристь, 1995г.16. Гуненко К.Ф., Уголовный процесс, издание четвертое, Москва, Зерцало,2000г.


Uliana DODON

Impactul violenţei prezentate de mass-media în activitatea deprevenire şi combatere a criminalităţii

Recenzent: Iurie LARII, doctor în drept, conferenţiar universitar

Problema mediilor şi violenţei este într-o permanentă dezbatere şi cercetare,făcînd obiectul mai multor studii. Ea reapare cu o nouă intensitate în atenţia opinieipublice şi a cercetătorilor în special ca urmare a unor acte spectaculoase de imitaţie lasăvîrşirea unor crime.

Lombrosso însuşi scria că „ziarele excită apetenţa oamenilor”, iar lecturaromanului „Suferinţele tînărului Verter” a generat o epidemie de sinucideri, princopierea unor modele de suicid oferite de acesta. Mai recent, specialiştii în domeniuconstată că din cauza relatării cazurilor de suicid în mass-media acestea au crescut înSUA, în 1990, de 7 ori. Totodată, o grevă a ziariştilor de 265 de zile a dus la scădereacrimelor şi a sinuciderilor cu 40%, fapt care a determinat Senatul SUA să iniţieze unstudiu pe un termen de 23 de ani referitor la relaţia mass-media şi devianţacomportamentală. Studiul a scos în evidenţă faptul că 8 din 10 programe televizateconţin scene de violenţă, că în zilele de odihnă în fiecare 2 minute se produce unepisod de violenţă şi că există o relaţie între violenţa TV şi delincvenţă [1, p. 127].

Violenţa prezentată de mass-media a ajuns să fie ţinta opiniei publice, laînceputul anilor 90 şi în Franţa, deoarece violenţa în şcoală atinsese un nivel alarmant.În pofida acestui fapt, s-a menţionat că nu există un studiu empiric mai amplu înFranţa, iar subiectul n-a fost eludat definitiv nici în SUA. Nu s-a reuşit să se demonstrezecă mass-media ar fi cauza principală a comportamentelor agresive [2, p. 180].

Conform unui bilanţ realizat în 1969 de Comisia naţională pentru prevenireaviolenţei s-a subliniat faptul că violenţa nu este decît unul dintre numeroşii factoricare contribuie la un comportament agresiv şi antisocial din partea tinerilor. În 1982,un alt raport elaborat de National Institut of Mental Health va confirma rezultatele.

E de menţionat că relaţia cauzală dintre comportamentul agresiv şi consumulde scene violente rămîne un subiect controversat.

Cercetătorii în domeniu nu dau o explicaţie univocă, axînd atenţia mai multasupra faptului dacă mass-media contribuie la suscitarea sau agravareacomportamentului antisocial.


De asemenea, e de remarcat faptul că violenţa reprezintă un sistem complex,desemnînd un fenomen deopotrivă psihologic, sociologic, criminologic şi istoric.

Cercetarea influenţei exercitate de violenţa relatată în mass-media prezintădificultăţi, deoarece izolarea fenomenului ca variabilă independentă este dificil defăcut. În formarea unui comportament intervin şi se combină o serie de factori, prinurmare, pe cale empirică este problematică izolarea efectului mass-media de restulfenomenelor care influenţează conduita [3, p. 74].

Totodată, mass-media intervine semnificativ în procesul de socializare aindivizilor, influenţa exercitată de medii este mai decisivă decît în cazul altor factori,mai ales că acestea acţionează pe termen lung în viaţa indivizilor. Astfel, de la începutulvieţii, mass-media joacă un rol fundamental în geneza concepţiilor, dezvoltarea ideilor,structurarea percepţiei şi a gîndirii. Tocmai din acest motiv, „măsurarea” influenţei loreste extrem de dificilă. Ori, măsurarea se limitează la efectele pe termen scurt (oemisiune), în condiţiile în care mijloacele mass-media sunt asemenea unui fluviu care„ ia cu sine” spectatorii [4, p. 185].

În literatura de specialitate se delimitează efectele prezentării în medii a violenţeide ficţiune de cele ale violenţei reale. Majoritatea cercetărilor au încercat să stabileascăo relaţie între prezenţa violenţei pe micul ecran şi un eventual comportament agresivsuscitat la telespectator. Studiile s-au referit în special la emisiunile de ficţiune,emisiunile informative sau documentare fiind mai puţin investigate.

Analizele de conţinut, făcute pe plan internaţional, constată că prezentareaviolenţei imaginare este destul de uniformă. Aceasta se caracterizează prin:

- violenţa de la televiziune este legată de rolul masculinului şi se declanşeazăîntre străini;

- violenţa poate avea un final mortal pentru unii, dar moartea nu esteprezentată ca fiind legată şi de durere sau chinuri;

- violenţa este folosită de protagoniştii caracterizaţi ca buni sau răi cainstrument pentru atingerea unor obiective şi pentru rezolvarea unorconflicte;

- comportamentul violent este prezentat în emisiunile de divertisment aleteleviziunii ca strategie comportamentală normală, cotidiană, la careapelează fără scrupule şi indivizii moralmente integri ;

- deseori, violenţa este prezentată ca legitimă apărare;- televiziunea oferă modele comportamentale care demonstrează cum se

pot atinge obiective considerate legale – bunăstare, putere, prestigiu,dreptate - cu ajutorul unor mijloace ilegale – violenţa [5, p. 180].

Analizele de conţinut sunt interpretate însă diferit: în timp ce unii consideră căteleviziunea prezintă imaginea unei lumi violente şi periculoase, alţii sunt de părere căaceasta transmite un mesaj de siguranţă socială sporită, mesajul principal al serialelorpoliţiste fiind arestarea şi deferirea justiţiei a criminalilor.


Argumentele prezentate sunt axate pe faptul că între cantitatea actelor deviolenţă şi violenţa percepută de spectatori nu există o relaţie consistentă sau dupădimensiunea violenţei arătate la televiziune nu se poate trage o concluzie asupraefectelor provocate.

Totodată, calificarea unor comportamente ca fiind violente depinde de genulde filme vizionat, măsura în care sunt incluşi receptorii, de experienţa de viaţă aacestora şi de caracteristicile lor specifice de personalitate. Drept exemplu, filmulrelativ inofensiv din punct de vedere al numărului de cadavre, „Our Mother, s House”(care, din perspectiva tinerilor a oferit o serie de factori de identificare), a fostcaracterizat de Patricia Edgar (1977) ca fiind mai violent decît filmul brutal de război„The Dirty Dozen”, cu o mulţime de scene incitante şi sîngeroase. Violenţa nu s-adovedit a fi dezorientatoare pentru tineri şi era evaluată în raport cu genul de filmvăzut. Totuşi nu se exclude un anumit efect de învăţare declanşat de conţinuturilefilmelor [6, p. 181].

Ross D.Parke ş.a. au constatat că filmele care din punct de vedere al agresiuniifizice interpersonale nu se deosebesc substanţial fac parte din categoria filmelordistractive sau brutale. Astfel, violenţa în western este o secvenţă stereotipizată şiritualizată de acţiune, care nu are nimic cu „realitatea”, iar actele de violenţă pe carereceptorul se aşteaptă să le vadă (filme poliţiste) nu sunt percepute automat ca violente.

Ca certă şi dovedită poate fi considerată următoarea ipoteză: cu cît un film sauo emisiune pot fi evaluate mai realist, cu atît mai puternic va fi resimţită şi perceputăviolenţa. Bunăoară, filmele comice sau desenele animate conţin scene de violenţă, darnu au efecte negative asupra spectatorilor, nici măcar asupra copiilor. Copiii şi tineriisunt în stare să facă deosebirea dintre violenţa reală şi violenţa fictivă. Astel, Tomvan der Voort (1982) a demonstrat, referitor la perceperea şi prelucrarea psihică aviolenţei din mass-media de către copii, că acele filme de desene animate care, potrivitconţinutului, sunt considerate obiectiv violente, sunt percepute de copii drept ireale,nefiind luate în serios.

Referitor la violenţa reală s-a remarcat faptul că mass-media construiesc înlegătură cu criminalitatea o realitate cu coordonate proprii, fenomenul aşa-numitelor„valuri de criminalitate” (Mark Fishman, 1978) [7, p. 72]. Astfel, un pretins val decriminalitate împotriva bătrînilor în New York a fost doar un produs al relatării mediilor.Mediile pot contura şi anumite probleme sociale în domeniul violenţei (violenţa înfamilie, în special împotriva femeilor, a fost definită în SUA ca o problemă socialăiniţial în presă) şi invers, le pot ignora sau privi ca fiind inexistente .

Totodată, se menţionează că în mass-media crimele grave sunt supraprezentate.Bettina Schwacke (1983) a dovedit că în Germania nu numai ziarele de bulevard, dar şicele serioase publică puţine secvenţe din complexul larg al „realităţii criminalităţii”.Schwacke realizează că ambele ediţii nu se prea deosebesc după conţinutul realităţiiprezentate. Contrar realităţii, presa creează impresia că o bună parte din actele criminale


se finalizează cu „succes” pentru criminal. Deci despre procentajul relativ mare deacte criminale violente rezolvate de poliţie nu se relatează suficient.

Rezultatele cercetărilor lui Wolfgang Donsbach (1991) au demonstrat că publiculmanifestă un interes înalt faţă de tematica criminalităţii, relatările despre criminalitatefiind cele mai des citite ştiri şi reţinute mai bine [8, p. 189]. O comparaţie între cititoriiunui ziar de bulevard „Telegraf” (cu multe relatări despre criminalitate) şi cititorii unuiziar de calitate din Olanda reflecta faptul că cititorii ziarului de bulevard exagerau ratacriminalităţii, au avut mai des şi mai intens sentimentul de a fi ameninţaţi şi consideraumai necesare măsurile de prevedere individuale şi sociale împotriva criminalităţii.

În practica cotidiană editorii şi funcţionarii serviciului de presă ai organelor dedrept se află în permanenţă în faţa deciziei de a alege între criteriile importanţeievenimentului, a presupusului interes al receptorului şi a posibilelor consecinţenegative sau pozitive ale relatării . Un exemplu elocvent servesc rezultatele unuistudiu comparat efectuat de William L.Rivers (1973) asupra efectelor diferite ale treceriisub tăcere a informaţiilor şi a publicării lor în SUA despre un val de mînjiri cu svastici.Cercetarea a demonstrat că publicarea a condus la imitarea faptelor, avînd şi un efectsecundar, extrem de important: a fost constatată mobilizarea opiniei publice, fapteleerau apreciate ca fiind negative doar în comunele unde au fost aceste relatări.

În ceea ce priveşte cercetarea efectelor ştirilor despre criminalitate s-a pornitde la următoarele ipoteze:

1. Informaţia. Cu cît se oferă mai puţină informaţie despre motiveledelincventului, despre relaţia dintre acesta şi victimă, cu atît mai mare vafi teama declanşată în rîndul receptorilor, deoarece nu există posibilitateaunor măsuri de prevenire a unor crime derulate după scenarii aleatorii.

2. Încălcarea normelor. Cu cît se relatează mai mult despre crime senzaţionalecare încalcă concomitent mai multe norme (femeie ucisă, pruncucidereetc.), cu atît va fi mai mare teama receptorilor.

3. Referinţa locală. Factorii care trezesc teama, cînd local s-au petrecut înapropierea receptorului (crime absurde, nemotivabile şi inexplicabile), auefect contrar de reducere a fricii, cînd se petrec undeva departe [9, p.202].

Tezele sus-menţionate au fost verificate atît într-un experiment de laborator(Linda Heath,1984), cît şi pe cale empirică, fiind chestionaţi 335 de cititori ai 36 decotidiene. În consecinţă , iată cîteva concluzii importante pentru modul de relataredespre crime: în spaţiul local relatările despre crime senzaţionale sau cele desprecrime ca fiind aleatorii provoacă teamă. Declanşarea fricii nemotivate poate fi evitatădacă se transmit şi informaţii explicative (relaţii între criminal şi victimă, crimă îndomeniul prostituţiei etc.). Relatările despre crimele petrecute foarte departe au efecteliniştitoare, deoarece este resimţită siguranţa în apropierea cititorului.

Un alt aspect al problemei este prezentarea relatărilor care legitimează violenţa.Avem în vedere prezentarea unor comportamente neviolente în sine, dar care ar putea


declanşa violenţă: stereotipuri negative despre minorităţi, despre modul decaracterizare a unor conflicte în aşa fel, încît doar soluţiile violente mai par posibile,prezentări degradante ale unor grupuri sociale etc.

Cea mai mare îngrijorare se răsfrînge asupra televiziunii, deoarece se considerăcă a asista vizual la comiterea unei acţiuni negative este, de obicei, mai susceptibil săinfluenţeze decît a auzi sau a citi despre aceasta [10, p. 151]. Dar dacă există un efectde imitaţie, nici radioul şi nici ziarele nu pot fi trecute cu vederea.

Ar mai fi necesar să remarcăm că emisiunile de ştiri nu reproduc momentul deviolenţă sau alte acte care ar putea fi imitate - atacuri şi furturi din magazine, deoarecereporterii nu sunt prezenţi în momentul comiterii acestora, pe cînd programele deficţiune recreează cu iventivitate asemenea incidente. Reporterii de ştiri sunt însăprezenţi la actele premeditate de violenţă ale mulţimilor sau ale grupurilor. De aceea,ficţiunile îi pot împinge pe indivizii izolaţi la imitaţii periculoase, în timp ce ştirile potinfluenţa anumite grupuri [11, p. 152].

În complexitatea analizei motivelor ce duc la violenţele prin imitaţie nu seevidenţiază prea clar răspunderea ce le revine programelor de actualităţi şi ziarelor. Iarscenele de comportament antisocial care pot fi imitate nu exercită o influenţăunidirecţională. Ele pot constitui şi o avertizare anticriminală, îi pot încuraja pe unii şidescuraja pe alţii, pe părinţi, de exemplu, să contribuie la reducerea acestorcomportamente prin constrîngerea tinerilor delincvenţi, pe indivizi, să colaboreze cupoliţia la asigurarea ordinii de drept etc.

Ar mai fi de remarcat şi faptul că mass-media este adesea acaparată de lucrurileimportante care trebuie prezentate şi neglijează lucrurile de bază ale situaţiilor complexe.Radioul şi televiziunea diminuează faptul că ele nu numai prezintă ştirile mai promptdecît presa, dar sunt şi mai supărătoare: este mai şocant să afli ştiri supărătoare de laradio sau televiziune, decît să le citeşti.

În opinia cercetătorului Judith Lazar, violenţa televizată ţine mai puţin de actelede violenţă propriu-zise, dar de caracterul anumitor emisiuni şi de dezinvolunturaafişată în abordarea problemelor vieţii cotidiene, de decalajul dintre lumea simbolicăşi realitatea cotidiană a telespectatorului care este la originea unui fel de disconfortdin care va rezulta ulterior reacţia violentă a indivizilor „dezorientaţi” - tineri cuprecădere - chiar agresaţi de astfel de emisiuni [11, p. 183].

Nu trebuie să trecem cu vederea nici violenţa difuzată prin Internet şi jocurilecomputerizate, care provoacă emoţii negative în special la copii prin lichidareaobstacolelor şi atingerea obiectivelor prin mijloace agresive. Astfel, deprinderileobţinute se pot transforma într-un comportament violent în viaţa cotidiană. E demenţionat că chiar şi pentru învăţarea agresiunii rămîne valabil mediul familial nemijlocitşi subcultura, societatea în care trăieşte individul, la care apoi se adaugă modelelesimbolice violente oferite pe cale medială.

Prin urmare, mass-media constituie unul dintre factorii comportamentuluiviolent. În ultimă instanţă, comportamentul deviant se prezintă ca un proces complex


în care nu pot fi neglijate mediile macro şi microsocial, personalitatea şi situaţia,mass-media acţionînd mai evident cînd apare o ruptură a individului cu mediul său deexistenţă.

În etapa actuală, ameliorarea programelor televizate şi cinematografice este înatenţia tuturor statelor, ca şi a Consiliului Europei, optîndu-se chiar în favoareaconstituirii unui „drept internaţional al imaginii”, prin care să fie eliminate filmele şiscenele de violenţă fără mesaj etic etc.

Noua lege a mediilor în SUA prevede după 1996 un aşa - numit „Violence-Chip”, care citeşte semnalele transmise de posturile de televiziune şi clasifică emisiuniledupă gradul de periculozitate pentru copii sau tineri (ele conţin un cod al vîrstei, algradului de violenţă, sex etc.), iar televizoarele pot fi programate ca la un anumitsemnal să nu mai recepţioneze anumite transmisiuni. Şi alte ţări, de exemplu, Canada,preconiza v-cipul, iar televiziunea europeană, de asemenea, planifică introducerea V-cipului, codificarea şi clasificarea programelor.

Aşadar, este necesar ca mass-media să se autoevalueze, să promovezecomportamente prosociale, să înlăture încurajarea directă la violenţă, la criminalitatesau la comportamente negative prin stimularea generozităţii, cooperării, prieteniei şiaderenţei la norme.

Referinţe:1. Scripcaru Gh., Astărăstoaie V., Criminologie clinică, Iaşi, Polirom, 2003.2. Judith Lazar, Televiziunea- la originea violenţei tinerilor?//Ferreol G.,Neculau

A.,Violenţa. Aspecte psihosociale, Iaşi, Polirom, 2003.3. Марк Варр, Средства массовой информации и преступность //Криминология

под ред. Джозефа Шели 3-е межд.изд., Санкт-Петурбург, Питер, 2003.4. Judith Lazar,op.cit.5. Kunczik Michael, Zipfel Astrid, Efectul prezentării violenţei// Introducere în ştiinţa

publicisticii şi a comunicării, Presa universitară clujană,19986. Idem.7. Idem.8. Марк Варр, цит.раб.9. Kunczik Michael, Zipfel Astrid, op.cit.10. 10.Wilson John, Evenimente violente// Să înţelegem jurnalismul, Iaşi, Institutul

European, 200311. 11.Judith Lazar, op.cit.


Ian DOGOTARI

Privire istorică asupra cooperării poliţieneşti internaţionale

Istoria activităţii internaţionale a cunoscut mai multe încercări de a demara oanumită cooperare internaţională pentru urmărirea şi arestarea infractorilor.

O primă încercare de o astfel de cooperare a fost generată de valul de acţiunianarhiste de la sfârşitul sec XIX din Europa, care a determinat guvernul italian săorganizeze în anul 1898, la Roma, o conferinţă pentru a analiza situaţia acelor manifestărideosebit de violente şi luarea de măsuri operative legale. Reuniunea a avut un impactanumit asupra activităţii poliţiei. A fost încheiat un tratat prin care se consfinţeaînfiinţarea unei unităţi centrale în ţările afectate de flagel şi folosirea sistemului Bertillon[1, p. 1124] în scopuri de identificare.

Primul pas în direcţia constituirii unei structuri a poliţiei criminale internaţionalea fost întreprins de către Edward Henry, inspector general al poliţiei din Bengalia, carela 5 iulie 1900, la Londra, în cadrul adunării celor mai cunoscuţi criminologi ai ImperiuluiBritanic, a făcut o expunere asupra sistemului său de organizare a evidenţeidactiloscopice [2, p. 21]. Ulterior, în anul 1901, a organizat în cadrul Scotland Yard-ului[3] secţia centrală a dactiloscopiei şi a propus tuturor specialiştilor cointeresaţi înacest domeniu de a lua parte la studierea acestei probleme.

Un pas practic, care ulterior a servit la constituirea Uniunii Internaţionale aPoliţiei, a fost întreprins o dată cu desfăşurarea expoziţiei internaţionale a fotografiei,din lunile mai - octombrie 1909, în oraşul Dresda, participanţii expoziţiei fiindreprezentanţi ai poliţiei din Moscova, Sankt Petersburg, Dresda, Hamburg, Polonia şiViena, ai prefecturii poliţiei din Paris şi şcolii de jandarmi din Prusia.

De iure, istoria INTERPOL-ului începe din anul 1914, când 188 de participanţi,reprezentanţi din 14 state, membri ai unor servicii departamentale naţionale, s-aureunit la Monaco [4, p. 176], între 14-18 aprilie, cu ocazia convocării primei ConferinţeInternaţionale a Politiei Criminale.

În cadrul şedinţelor acestei conferinţe s-a convenit ca următoarea sesiune acongresului să aibă loc în oraşul Bucureşti, în anul 1916, fapt nerealizat datoritădeclanşării primului război mondial. Totuşi a fost un progres considerabil, consolidândideea de cooperare judiciară internaţională lansată de predecesori.

Prima conflagraţie mondială a fost urmată de o uriaşă recrudescenţă acriminalităţii. Colapsul economic şi social în majoritatea zonelor europene a devenitun câmp ideal pentru falsificatori, escroci, contrabandişti şi alte categorii de criminali.


Războiul a creat o bază prielnică degenerării moravurilor, răspândirii alcoolismului,narcomaniei, toxicomaniei, prostituţiei etc. Cauzele şi condiţiile care generaserădelicvenţa au început să acţioneze din plin într-o societate bolnavă, nevindecată încăde rănile războiului. Creşterea valului de criminalitate şi, în special, manifestărileinternaţionale ale acestuia au pus din nou problema reluării cooperării în spiritul celordiscutate la Monaco în anul 1914.

În anul 1920, la New York, a avut loc o reuniune a unor funcţionari de poliţie încadrul căreia au fost puse în discuţie problemele cooperării internaţionale, schimbuluide informaţii şi, în general, principiile acţiunilor comune ale organelor de poliţie.Reluându-se ideea, s-au făcut multiple demersuri pe cale diplomatică pentru a firestabilite legăturile şi raporturile întrerupte din cauza marii conflagraţii mondiale [5,p. 178].

Ca urmare, pentru a se rediscuta problema şi a se pune din nou bazele uneicooperări organizate, din iniţiativa fostului şef al poliţiei din Viena şi ex-cancelaruluiJohann Schober, între 3-7 septembrie 1923, în oraşul Viena, a fost convocat al II-leaCongres Internaţional al Poliţiei Criminale, la care au participat 138 de delegaţi [6, p.464], reprezentanţi din Danemarca, Austria, Anglia, Belgia, Cehoslovacia, Egipt, Franţa,Germania, Grecia, Olanda, Ungaria, Serbia, Spania, Italia, Japonia, China, Letonia,Polonia, Portugalia, Norvegia, România, Finlanda, Suedia, Elveţia, Turcia, Uruguay,Trieste, Fiume, Argentina şi SUA [7, p. 16].

Triumful întrunirii a fost oglindit prin adoptarea deciziei de constituire a„Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminală” (C.I.P.C.) [8, p. 3], cu sediul la Viena.

Organul suprem de conducere al C.I.P.C. a devenit Adunarea Generală care seîntrunea anual şi dezbătea problemele de ordin intern-organizatoric şi chestiunile debază ale cooperării internaţionale, iar activitatea C.I.P.C. s-a decis să fie coordonatăde către un preşedinte, ales pe un mandat de 5 ani şi de către 4 vicepreşedinţi. MembriiC.I.P.C. erau divizaţi în două categorii: membrii oficiali – fondatorii şi membrii neoficiali– savanţii-jurişti cu renume [9, p. 197].

Începând din anul 1923, C.I.P.C. a început să se dezvolte, să-şi aducă ocontribuţie din ce în ce mai eficientă la cooperarea internaţională în materie decriminalitate. În anul 1930 erau deja afiliate la C.I.P.C. un număr de 30 de organizaţii depoliţie din 30 de ţări, iar preocuparea pe linia cooperării îşi făcea loc din ce în ce maimult în activitatea multor guverne [10, p. 179].

Iniţial, se prevedea în general ca C.I.P.C. să nu fie un organ poliţienesc delucru, fapt prevăzut şi în primele regulamente de activitate, prin care se stipula căforţelor poliţieneşti ale unui stat li se interzice să-şi continue orice activitate de cercetarepe teritoriul altui stat străin. Faptul dat demonstrează că C.I.P.C. şi-a stabilit principiilede organizare şi funcţionare în baza respectării stricte a suveranităţii naţionale. C.I.P.C.era chemat să servească şi, efectiv, servea drept un centru informativ specific (însănu de coordonare) şi în esenţă doar se adresa statelor-membre cu rugămintea referitoarela posibilitatea de reţinere şi extrădare a infractorilor daţi în căutare internaţională.


Actualmente, unul din principiile de activitate ale INTERPOL-ului este asprurespectat ca şi în primii ani de activitate ai C.I.P.C., şi anume că toţi membrii INTERPOL-ului activează exclusiv împotriva criminalităţii internaţionale şi în nici un caz nu audreptul de a se implica în domeniile ce ţin de probleme politice, rasiale sau religioase[11].

Făcând o generalizare privind activitatea practică a C.I.P.C. în primii ani deactivitate, se poate spune că ea s-a limitat doar la crearea sistemului de evidenţă a„persoanelor deosebit de periculoase” şi a cartotecii ce conţinea date cu privire lacriminalii internaţionali. Cooperarea între ţări se limita doar la schimbul de informaţii.Acest fapt, şi anume limitarea activităţii Comisiei doar la servicii de înregistrare şiînştiinţare, a demonstrat insuficienţa soluţionării problemei de existenţă a C.I.P.C. Carezultat şi datorită faptului că Comisia şi-a extins domeniile de activitate, iar însăşiorganizaţia îşi extindea continuu rândurile, biroul central din Viena a început să seocupe cu elaborarea mandatelor internaţionale de percheziţie, să participe în lupta cufalsificarea actelor, banilor şi contrabanda cu stupefiante.

În perioada celui de-al doilea război mondial nu a fost desfăşurat nici uncongres oficial a C.I.P.C., care în 1945 dispăruse practic de pe arena internaţională.

După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, problema care a început săreapară în discuţii ca o necesitate stringentă era cea a reluării legăturilor şi a repuneriibazelor cooperării organizate.

Astfel, comisia renaşte în 1946 [12]. Ca răspuns la apelurile guvernului belgian,de la 3 până la 5 iunie 1946, 43 de delegaţi, reprezentanţi din 17 state, s-au reunit laBruxelles în scopul reconstituirii C.I.P.C., la această reuniune fiind ales: PreşedinteleC.I.P.C. - în persoana lui Florent Louwage, inspectorul general al siguranţei belgieneşi Secretarul General - în persoana lui Louis Ducloux, şeful poliţiei criminale franceze[13, p. 182]. Tot în cadrul acestei reuniuni s-a decis de a fi transferat sediul C.I.P.C.-ului de la Viena la Paris [14]. Pentru a menţine spiritul de continuitate, întrunirea din1946 a fost ulterior introdusă în lista oficială a întrunirilor anuale ale Adunării Generaleca a 15-a sesiune.

În anul 1949 este stabilită şi emblema Organizaţiei, şi anume: un glob pământescînconjurat de o coroană de lauri, pe un fundal albastru deschis, culoarea preferată demajoritatea organizaţiilor internaţionale, având în faţă o spadă şi o balanţă. Spadasimbolizează acţiunea poliţiei, iar balanţa justiţia. Laurii reprezintă pacea, căci scopultuturor acţiunilor autorităţilor judiciare este apărarea păcii şi liniştii în interiorulsocietăţii. Între frunze şi ramurile de măslin sunt nişte cercuri mici albe, care semnificăochii poliţiştilor lumii aţintiţi asupra infractorilor. Tabloul este completat prin patrufulgere de pe drapel, care semnifică rapiditatea de acţiune a poliţiei şi radiocomunicaţiilesale.

Schimbările social-economice survenite pe plan internaţional după cel de-aldoilea război mondial au influenţat considerabil şi principiile de activitate a C.I.P.C-ului. Astfel, în anul 1949, la a 18-a sesiune a Organizaţiei care a avut loc la Berna s-a


decis, ca pe lângă lupta cu criminalitatea internaţională, C.I.P.C -ul să-şi orientezeactivitatea şi în direcţia organizării şi stabilirii contactelor permanente între sistemelepoliţieneşti naţionale, în scopul cooperării şi coordonării acţiunilor comune, schimbuluide informaţie şi experienţă, înfăptuire de comun acord a unor cercetări ştiinţifice,schimbul reciproc cu specialiştii.

La a 25-a sesiune jubiliară a Adunării Generale a C.I.P.C., ce a avut loc în anul1956 la Viena, o dată cu aprobarea noului Statut al Organizaţiei, denumirea oficială aacesteia este schimbată în „Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală –INTERPOL” [15, p. 18], abreviat O.I.P.C.-INTERPOL. Ulterior, Statutul O.I.P.C.-INTERPOL a suferit unele modificări, după cum urmează: 1962, Madrid; 1964, Caracas;1967, Kyoto; 1968, Teheran; 1974, Cannes (Franţa); 1975, Buenos Aires; 1977,Stockholm.

Numărul membrilor O.I.P.C. a crescut mereu, ajungând în anul 1956 la 57, 1967la 100, anul 1980 la 127.

La a 49-a sesiune a Adunării Generale a O.I.P.C.-INTERPOL, desfăşurată laManila în anul 1980, s-a menţionat că în perioada anilor 1979-1980, Organizaţia aprecăutat 44 mii de materiale, dintre care aproximativ 50% din numărul total se refereaula contrabandă şi abuzul de stupefiante.

Dezvoltarea continuă a relaţiilor de piaţă într-un şir de ţări şi reversul economicîn alte ţări au contribuit la creşterea nivelului săvârşirii infracţiunilor economice.Problema dată a fost pusă în discuţie în cadrul conferinţei speciale regionale aINTERPOL-ului, care în anul 1981 s-a desfăşurat la Paris, în prezenţa doar a ţăriloreuropene. În cadrul sesiunii au fost abordate şi alte probleme ca: deturnareaaeronavelor, atacul asupra aeroporturilor, precum şi alte probleme legate de cooperareapoliţienească.

Activitatea INTERPOL-ului, reîncepută în componenţa a 19 state, şi anume:Belgia, Chile, Danemarca, Egipt, Franţa, Grecia, Olanda, Iran, Luxemburg, Norvegia,Polonia, Portugalia, Suedia, Elveţia, Cehoslovacia, Turcia, Anglia, S.U.A. şi Iugoslavia,a ajuns actualmente la un număr de 181 de state-membre.

Perioada de activitate a Comisiei Internaţionale a Poliţiei Criminale este marcatăde trei evenimente esenţiale:

1. În rezultatul aderării noilor membri, activitatea C.I.P.C. capătă amploare înîntreaga lume.

2. În anul 1956 denumirea „Comisia Internaţională a Poliţiei Criminale” esteschimbată în „Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminae – INTERPOL”. În felulacesta, orice echivoc a dispărut. „Comisie” presupune oricum un provizoriu, în timpce „Organizaţie” este o noţiune, indicând o activitate constantă.

3. Este adoptat noul statut al Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei Criminale –INTERPOL. Astfel, s-a oglindit faptul că el se ocupă în mod exclusiv de reprimarea şiprevenirea delictelor de drept comun.


La 7 aprilie 1990, de către Sovietul Miniştrilor al U.R.S.S. este aprobată dispoziţianr. 338 „Cu privire la aderarea U.R.S.S. la O.I.P.C. – INTERPOL”, iar la a 59-a sesiunea Adunării Generale a O.I.P.C., ce a avut loc la Ottawa, Canada, URSS este primită încadrul INTERPOL-ului ca membru cu drepturi depline. La 1 ianuarie 1991, în structuraaparatului Ministerului Afacerilor Interne al U.R.S.S. începe să funcţioneze BiroulNaţional Central INTERPOL.

Actualmente, sfera de activitate a O.I.P.C.-INTERPOL pe plan internaţionaleste foarte vastă, antrenând serios comunitatea internaţională, statele, guvernelecare participă la ample acţiuni organizate sub auspiciile O.I.P.C.-INTERPOL.

Referinţe:1. Este elocventă menţiunea precum că sistemul Bertillon este un sistem de

identificare a criminalilor prin măsurări antropometrice, întocmit de cătreantropologul francez Bertillon Alphonse (1853-1914). Teoria lui Bertillon se bazape presupunerea că nu există doi oameni cu proporţii identice ale corpului şi căscheletul uman reprezintă o variabilitate infinită în dimensiunile sale. Metoda delucru a antropometriei lui Bertillon consta în măsurarea corpului, capului, lungimiipiciorului stâng, lungimii degetului mijlociu al mâinii stângi, lungimii antebraţuluistâng etc. (anume partea stângă, deoarece este mai puţin expusă modificărilor şideformărilor datorate muncii fizice). A se vedea: Dicţionar enciclopedic,Bucureşti, Ediţia „Cartier”, 1998.

2. Aszody Ion, Interpolul intră în acţiune, Bucureşti, Editura politică, 1968.3. Sediul poliţiei londoneze, pe malul Tamisei, aproape de Westminster Bridge, al

cărui nume a fost preluat de un organ de poliţie, înfiinţat în 1829, cu competenţădoar pe teritoriul Capitalei.

4. Este elocventă menţiunea conform căreia condiţiile geografice ale statului Monacoofereau infractorilor posibilităţi optime ca, după săvârşirea infracţiunii, săpărăsească teritoriul şi să intre în raza de jurisdicţie a statelor vecine. Suprafaţade 162 ha a statului Monaco, concentraţia aceasta de elemente criminale,posibilitatea de dispariţie, au fost factorii pe baza cărora a apărut pentru primadată ideea cooperării internaţionale. Suveranul statului Monaco Albert I, preocupatde problema pe care o ridica criminalitatea, decide să organizeze o conferinţă areprezentanţilor diferitelor ţări din care proveneau majoritatea turiştilor. A se vedea:Ion Suceava, Florian Coman, Criminalitatea şi organizaţiile internaţionale,Bucureşti, Editura “ROMCARTEXIM”, 1997.

5. Suceava Ion, Coman Florian, Criminalitatea şi organizaţiile internaţionale,Bucureşti, Editura “ROMCARTEXIM”, 1997.

6. Международное право, Изд. Международные отношения, Москва, 2001г.7. Овчинский В.С., Интерпол в вопросах и ответах, Москва, Изд. Инфра-М,

2000г.


8. Este elocventă menţiunea precum că, iniţial, din cadrul Comisiei Internaţionale aPoliţiei Criminale făceau parte 17 state-membre. A se vedea: Интерпол, нр. 1 (27)/ 1999. Указ. соч.

9. Губанов А.В., Полиция зарубежных стран. Организационно – правовыеосновы, стратегия и тактика деятельности, Москва, 1999г.

10. Tullet Tom, Inside INTERPOL. Frederik Müller, London, 1963, operă citată deIon Suceava, Florian Coman, Criminalitatea şi organizaţiile internaţionale,Bucureşti, Editura “ROMCARTEXIM”, 1997.

11. Art. 3 al Statutului O.I.P.C.-INTERPOL.12. Soderman H. în lucrarea “Amintiri”, caracterizând perioada de renaştere a

organizaţiei după al doilea război mondial menţiona că “în anul 1946, când a fostîntreprinsă refacerea arhivelor vechii Comisii, nu eram atât de siguri că nu ne vomprăbuşi. Era greu de crezut că flagelul abătut asupra Europei ne va tulbura atât”.

13. De fapt, F. Lauwage împreună cu Hary Soderman (Suedia), Ronald Martin Howe(Anglia), Werner Muller (Elveţia) şi Louis Ducloux (Franţa) au fost cei care aupus bazele reorganizării C.I.P.C. A se vedea: H. Soderman, Mémoires. 40 ans depolice internationale. Paris, 1949, operă citată de Ion Suceava, Florian Coman,Criminalitatea şi organizaţiile internaţionale, Bucureşti, Editura“ROMCARTEXIM”, 1997.

14. Iniţialá sediul a fost în strada Alfred de Vigny nr. 8, după care s-a mutat în CaleaMonceau nr. 61, apoi pe Bd Gouvion Saint-Cyr, iar în anul 1966, în actualul sediude la Saint Cloud-

15. Prezintă importanţă menţiunea precum că pentru prima dată termenul de„INTERPOL”, care provine de la prescurtarea denumirii engleze a expresiei“international police” şi simbolul organizaţiei au apărut pe paginile „Journal deMonaco” în aprilie 1914, iar din 22 iulie 1946, termenul „INTERPOL” este înregistratoficial în serviciul poştal al oraşului Paris, începând să fie folosit ca semn distinctivtelegrafic al Biroului C.I.P.C. din Paris, Franţa. A se vedea: В.С. Овчинский,Интерпол в вопросах и ответах, Москва, Изд. Инфра-М, 2000г.


Victor FILIP

Temeiurile pentru desfiinţarea hotărârii arbitrale

Potrivit legislaţiei în vigoare, domeniul contestării hotărârilor arbitrale esteprevăzut în titlul 5, capitolul XLIII „Procedura în pricinile de contestare a hotărârilorarbitrale” al Codului de procedură civilă nr.225-XV din 30.05.2003. Alte dispoziţii cuprivire la desfiinţarea hotărârilor arbitrale sunt menţionate în Legea cu privire la judecataarbitrală (arbitraj) nr.129-XIII din 31.05.1994.

Dacă vom examina aceste reglementări vom putea evidenţia uneleneconcordanţe legislative în domeniul respectiv.

Astfel, articolul 12 al Legii cu privire la judecata arbitrală prevede modalitateade revizuire a hotărârilor arbitrale, iar capitolul XLIII al Codului de procedură civilăprevede procedura de contestare a hotărârilor arbitrale.

Analizând aceste două acte normative, apare întrebarea, vorbeşte oarelegiuitorul despre aceeaşi procedură sau despre două proceduri diferite? Evident că,în mod abstract, este vorba de aceeaşi procedură, însă pur şi simplu prevederile Legiicu privire la judecata arbitrală sunt căzute în desuetudine şi nu mai pot fi aplicate(decât în cazurile în care nu există alte reglementări), urmându-se ca în practică să seaplice noul Cod de procedură civilă.

Un alt motiv în baza căruia nu poate fi aplicată în practică Legea cu privire lajudecata arbitrală este însuşi sensul juridic al termenului „revizuire”. Dacă analizămacest termen, ne dăm bine seama că presupune reexaminarea cauzei de către aceeaşiinstanţă de judecată (instanţa care a pronunţat hotărârea de fond şi în faţa căreiaaceasta a devenit definitivă), ceea ce este imposibil în cazul nostru, fiindcă art.12 alLegii cu privire la judecata arbitrală prevede revizuirea hotărârilor arbitrale de către oaltă instanţă de judecată.

În baza celor expuse anterior, menţionăm că desfiinţarea hotărârii arbitralepoate fi efectuată numai prin intermediul contestării acestei hotărâri.

Astfel, prin contestarea hotărârii arbitrale înţelegem acea cale de atac prinintermediul căreia părţile pot obţine desfiinţarea hotărârii arbitrale în cazurileprevăzute de art.480 al Codului de procedură civilă.

Potrivit art.480 al Codului de procedură civilă, o hotărâre arbitrală poate fidesfiinţată doar în cazul când există unul din următoarele temeiuri:


a) litigiul examinat de arbitraj nu poate fi, potrivit legii, obiectuldezbaterilor arbitrale.

Criteriul arbitrabilităţii litigiului are un conţinut diferit de la un sistem de dreptla altul, statele limitând domeniul de acţiune al arbitrajului în raport cu propriile politicieconomice şi sociale. Din acest punct de vedere, normele cu privire la arbitrabilitatealitigiilor se integrează în noţiunea de „ordine publică”, în sensul dreptului internaţionalprivat.

Astfel, atunci când o instanţă arbitrală soluţionează un litigiu nearbitrabil seîncalcă şi „ordinea publică”.

De regulă, sunt nearbitrabile litigiile cu privire la drepturile personale, la nivelulde pregătire a persoanelor, cele care rezultă din încălcări ale regulilor concurenţei,falimente şi unele drepturi de proprietate intelectuală, precum şi litigiile asupra unordrepturi şi bunuri inalienabile.

Nonarbitrabilitatea constituie motiv de anulare a sentinţei arbitrale şi în sistemulLegii-tip UNCITRAL (CNUDCI), dar în sistemul Convenţiei de la New York din 1958acesta constituie motiv de refuz de recunoaştere şi executare a sentinţei arbitrale.

b) Hotărârea arbitrală a fost emisă după expirarea termenului arbitrajului.Emiterea hotărârii arbitrale după expirarea termenului arbitrajului nu poate să

constituie motiv de desfiinţare a hotărârii arbitrale afară de cazul în care una din părţia notificat (a adus la cunoştinţă) celeilalte părţi şi judecăţii arbitrale, până la prima zide înfăţişare, că înţelege să invoce caducitatea (atât în cazul în care termenul a foststabilit convenţional, cât şi în cazul termenului legal) [1, p. 468].

c) Hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi temeiurile, locul şi datapronunţării ori nu este semnată de arbitri.

Potrivit art.10 al Legii cu privire la judecata arbitrală hotărârile arbitrale trebuiesă fie semnate de toţi membrii completului de judecată sau de majoritatea lor, indicându-se din ce motive lipsesc celelalte semnături.

Potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, în hotărâre se indică: data adoptării ei, loculşedinţei, circumstanţele cauzei, probele în al căror temei este adoptată hotărârea,dreptul aplicabil, alte date care reflectă examinarea cauzei şi adoptarea hotărârii.

Astfel, în cazul în care hotărârea arbitrală nu conţine dispozitivul, temeiurile,locul şi data pronunţării sau nu este semnată de arbitri, aceasta poate fi desfiinţatăprin contestare în instanţa competentă.

d) Dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu pot fi executate.Temeiul respectiv este formulat în termeni generali, fiind de natură a încuraja

abuzurile debitorului de rea-credinţă. Astfel, debitorul, obligat prin hotărârea arbitralăla o prestaţie în natură, va putea obţine desfiinţarea hotărârii arbitrale în cazul înstrăinăriibunului. Mai mult decât atât, din însuşi modul în care este formulat, reiese căimposibilitatea îndeplinirii dispozitivului hotărârii vizează executarea acesteia, aceastăimposibilitate urmând a fi constatată cu ocazia executării forţate a hotărârii arbitrale.Dar acest moment este foarte puţin probabil ca partea care a constatat că hotărârea


arbitrală nu poate fi adusă la îndeplinire să se mai afle în termen pentru introducereacererii de contestare a hotărârii arbitrale.

Utilitatea acestui temei de desfiinţare a hotărârii arbitrale este incontestabilă,pentru că împrejurările în care dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii care nu pot fiaduse la îndeplinire pot fi foarte variate. Doctrina şi practica judiciară a RepubliciiMoldova nu se opreşte asupra determinării temeiurilor în acest sens.

În dreptul comun românesc sunt reglementate două ipoteze în care hotărârileinstanţelor pot fi desfiinţate pe calea de atac a revizuirii pentru imposibilitatea executării,respectiv în cazul în care dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice care nuse pot duce la îndeplinire (art.322 pct.3 al Codului de procedură civilă al României).Hotărârea cuprinde dispoziţii potrivnice care nu pot fi puse în executare când seadmite atât cererea principală prin care se solicitase executarea unor obligaţiicontractuale, cât şi cererea reconvenţională a pârâtului de compensare judiciară adatoriilor [2, p. 557]. În cazul în care obiectul cererii nu mai este în fiinţă, desfiinţareahotărârii arbitrale poate fi cerută în ipoteza în care în sarcina debitorului nu s-a stabilito obligaţie alternativă. Dar în cazul în care acţiunea în anulare (în legislaţia R.Moldova– contestare) nu mai poate fi exercitată, creditorul are deschisă şi calea unei acţiuniprincipale în care hotărârea arbitrală poate fi opusă debitorului, cu autoritate de lucrujudecat, urmând ca instanţa arbitrală să înlocuiască obligaţia imposibil de executat cuuna nouă [1, p. 462].

e) Arbitrajul nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală.Acest temei sancţionează ignorarea voinţei părţilor, voinţă exprimată explicit

în convenţia arbitrală în legătură cu constituirea arbitrajului sau ignorarea regulilor deconstituire la care părţile s-au referit prin convenţie.

În acest caz este sancţionată simpla lipsă de respect faţă de voinţa părţilor,considerentele de oportunitate neavând nici o consecinţă.

Astfel, jurisprudenţa franceză a anulat sentinţa arbitrilor şi atunci când numireaa fost făcută de Tribunalul comercial, iar nu de preşedintele Tribunalului comercialcare fusese desemnat prin convenţie, cu autoritate de nominare [3, p. 463].

Astfel, respectul voinţei părţilor în constituirea arbitrajului nu are alte limitedecât cele date de respectul ordinii publice, al egalităţii părţilor, imparţialităţii judecăţiide arbitraj şi asigurarea dreptului la apărare. În caz de îndoială, instanţa statală estecea care va interpreta şi va aprecia dacă voinţa reală a părţilor a fost sau nu respectată,ea nefiind ţinută de aprecierea arbitrilor înşişi asupra acestei chestiuni [1, p. 463].

În acest sens, pot exista neregularităţi ce ţin de greşita constituire a instanţeide arbitraj, capacitatea arbitrilor ori acuzele care pun la îndoială independenţa oriimparţialitatea lor, oprindu-i să judece litigiul.

f) Partea interesată nu a fost înştiinţată legal despre alegerea, numireaarbitrilor sau despre dezbaterile arbitrale, inclusiv despre locul, dataşi ora şedinţei arbitrale sau din alte motive întemeiate, nu s-a pututprezenta în faţa arbitrajului pentru a da explicaţii.


Referitor la alegerea şi numirea arbitrilor potrivit art.5 al Legii cu privire lajudecata arbitrală, „şedinţa are loc, conform înţelegerii părţilor, de regulă cu un completdin trei arbitri. Fiecare parte îşi numeşte un arbitru. Preşedintele completului de judecatăeste ales de arbitri, iar în lipsa unui consens, este numit de preşedintele judecăţiiarbitrale, dacă părţile nu au prevăzut altfel. Dacă una din părţi nu şi-a numit arbitrul întermen de 10 zile de la data la care a primit înştiinţarea că litigiul este transmis sprearbitrare, acesta este numit de preşedintele judecăţii respective.”

În acest sens, instanţa arbitrală are obligaţia de a înştiinţa legal părţile interesatedespre alegerea şi numirea arbitrilor.

Ceea ce ţine de înştiinţarea părţii interesate despre dezbaterile arbitrale, locul,data şi ora şedinţei arbitrale rezultă din intepretarea dispoziţiilor art.102 al Codului deprocedură civilă, astfel:

- instanţa înştiinţează prin citaţie participanţii la proces, martorii, experţii,specialiştii şi interpreţii în ceea ce priveşte locul, data şi ora şedinţei dejudecată sau locul, data şi ora efectuării unor acte de procedură;

- citaţiile şi înştiinţările se înmânează participanţilor la proces, martorilor,experţilor, specialiştilor, interpreţilor astfel încât aceştia să se poată pregătide proces şi să se prezinte la timp în faţa instanţei;

- citaţia se înmânează părţii cu cel mult 3 zile înainte de data judecării. Înpricinile urgente, acest termen poate fi mai scurt, la discreţia instanţei;

- prezentarea părţii în instanţă, în persoană sau prin reprezentant, acoperăorice viciu de înmânare a citaţiei. Partea este însă în drept să ceară amânareaprocesului dacă citaţia nu i s-a prezentat în termen.

Mai mult decât atât, interpretând art.193 al Codului de procedură civilă,judecarea pricinilor (inclusiv cele arbitrale) are loc în şedinţa de judecată cu înştiinţareaobligatorie a participanţilor la proces despre locul, data şi ora şedinţei.

Potrivit art.6 al Legii cu privire la judecata arbitrală, „judecata arbitrală ţineşedinţa cu participarea reprezentanţilor părţilor, anunţaţi în modul stabilit despre dataşi ora examinării litigiului. Dacă reprezentantul uneia din părţi nu a venit la şedinţă,aceasta se fixează pentru o altă dată. Dacă el nu se prezintă a doua oară, şedinţa areloc. Dacă lipsesc reprezentanţii ambelor părţi, şedinţa se amână.”

Analizând dispoziţiile art.115 al Codului de procedură civilă, observăm căpersoanele care, din motive întemeiate, au omis termenul de îndeplinire a unor acte deprocedură, pot fi repuse în termen de către instanţa de arbitraj.

Din cele menţionate anterior rezultă că nerespectarea procedurilor sus-menţionate constituie temei pentru contestarea hotărârilor arbitrale.

g) Arbitrajul s-a pronunţat asupra unui litigiu care nu este prevăzut deconvenţia arbitrală sau care nu se înscrie în condiţiile convenţiei, sauhotărârea arbitrală conţine dispoziţii în probleme ce depăşesc limiteleconvenţiei arbitrale. Dacă dispoziţiile în problemele cuprinse înconvenţia arbitrală pot fi separate de dispoziţiile ce decurg din convenţie,


instanţa de judecată poate desfiinţa numai acea parte a hotărârii în carese conţin dispoziţii ce nu se înscriu în convenţia arbitrală.

Raţiunea pentru a fi a acestui motiv este aceeaşi cu cea din dreptul comun:judecătorii trebuie să hotărască numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supusejudecăţii. Şi dacă instanţa statală, în aplicarea principiului disponibilităţii, nu poate,sub sancţiunea desfiinţării hotărârii, să depăşească obiectul cererii, cu atât mai multregula trebuie respectată într-o procedură în care voinţa părţilor se manifestă cu maimultă vigoare, astfel cum se întâmplă în arbitraj. În acelaşi timp arbitrii, ca şi judecătorii,sunt obligaţi să se pronunţe asupra tuturor cererilor formulate în proces, fie că au uncaracter principal, accesoriu sau incidental, fie fără a depăşi limitele convenţieiarbitrale.

h) Hotărârea arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislaţieiRepublicii Moldova sau bunele moravuri.

Atunci când convenţia arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislaţieiRepublicii Moldova, iar în temeiul acestei convenţii s-a pronunţat o hotărâre, atuncişi hotărârea la rândul ei este contrară acestora. Hotărârea arbitrală poate contraveniînsă principiilor fundamentale şi bunelor moravuri şi pentru cauze intrinseci acesteia,dar formularea legiuitorului fiind foarte generală este susceptibilă de interpretareextensivă, care lasă loc abuzurilor.

Principiile fundamentale rezultă din Constituţia Republicii Moldova, Codul deprocedură civilă şi celelalte acte normative în materie.

Noţiunea de „bune moravuri” se integrează în „normele morale”, iar acestea,fiind lipsite de o definiţie legală, pun în discuţie principii care exced sferei dreptului.

În consecinţă, încălcarea principiilor fundamentale ale legislaţiei RepubliciiMoldova şi a „bunelor moravuri” ar putea constitui temei de desfiinţare a hotărârilorpronunţate de arbitrii abilitaţi a soluţiona litigiul în echitate, pentru că numai atunciarbitrii sunt dispensaţi (parţial) de aplicarea normelor de drept.

În literatura de specialitate, în doctrina şi practica judiciară a Republicii Moldova,temeiurile pentru desfiinţarea hotărârilor arbitrale nu sunt tratate în mod detaliat, înpractică întâlnidu-se mari dificultăţi de interpretare şi invocare a acestora, instanţelejudecătoreşti urmând a judeca cauzele în materia respectivă, conducându-se de uneleasemănătoare. În acest sens, în vederea realizării acestui deziderat, avem nevoie denoi reglementări cu privire judecata arbitrală care vor exclude pe viitor dificultăţile şilacunele cu care se confruntă organele jurisdicţionale şi societatea în general.

Bibliografiea) legislaţie:1. Codul de procedură civilă Nr. 225-XV din 30.05.2003, publicat în M.O. al Republicii

Moldova Nr.111-115 din 12.06.2003.2. Legea cu privire la judecata arbitrală (arbitraj) nr.129-XIII din 31.05.1994, publicată

în M.O. al Republicii Moldova nr.25.08.1994.


b) literatură:1. Chisari O., Recunoaşterea, executarea şi contestarea hotărârilor arbitrale, „

Materialele Conferinţei ştiinţifico-practice, „Metode alternative de soluţionare adisputelor în sectorul agrar: realizări şi perspective”, Chişinău, 13 februarie 2004.

2. Beleiu Gh., Osipenco E., Cozmanciuc M., Acţiunea în anularea hotărârii arbitrale,Revista „Dreptul”, nr.9, 1995.

3. Арбитражные споры, справочник практикующего юриста, Москва, 2000г.4. Roş V., Arbitrajul comercial internaţional, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000.5. Băcanu I., Atribuţiile instanţelor judecătoreşti în domeniul arbitrajului privat,

Revista „Dreptul”, nr.9, 1997.6. Ghidul arbitrului, Programul de asistenţă pentru fermierii privaţi, Chişinău, 2002.7. Zilberstein S., Băcanu I., Desfiinţarea hotărârii arbitrale, Revista „Dreptul”, nr.10,

1996.8. Boroi G., Rădescu D., Codul de procedură civilă comentat şi adnotat.9. Fouchard Ph., Gaillard E., Goldman B., Traite˘ de L’arbitrage commercial

international, Editions Litec, 1996.

Referinţe:1. Roş V., Arbitrajul comercial internaţional, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000.2. Boroi G., Rădescu D., Codul de procedură civilă al României comentat şi adnotat.3. Fouchard Ph., Gaillard E., Goldman B., Traite˘ de L’arbitrage commercial

international, Editions Litec, 1996.


Георгий ГЛАДКИЙ,Евгений ФЛОРЯ

Понятие мошенничества и смежныепсихологические категории

1. Мошенничество (англ. – fraud, нем. – Betrug, фр. – fraude), выражаясьтерминами Rafaele Garofalo, является так называемым «естественным»преступлением, известным и наказуемым уголовными законами любой странымира. В России слово «мошенничество» продолжительное времяассоциировалось с карманной кражей. (Мошна (кошелёк) ® мошенник, как икарман ® карманник [1]. Такая особенность понимания мошенничествасохранялась достаточно долго. Даже в словаре Даля издания 1881 года мошенникв первую очередь определялся как карманник, тяглец, карманный вор, воришкаи лишь в последнюю очередь как обманщик [2, с. 355]. В словаре Ожегова речио карманной краже уже нет (обман, неблаговидные жульнические действия скорыстными целями) [3, с. 321].

В современном уголовном праве кража и мошенничество имеют немалообщих черт, что позволяет объединить эти и некоторые другие преступления подродовым понятием хищения. Однако не вызывает никаких сомнений, что данныепонятия являются самостоятельными уголовно-правовыми (по квалификации,наказанию) и криминологическими (по причинному комплексу, механизму,личности преступника и предупреждению) категориями.

Легальное определение мошенничества содержится в ст. 190 УК РМ,согласно которой это преступление представляет собой незаконное получениеимущества другого лица путём обмана или злоупотребления доверием. Вместес тем в правоприменительной деятельности и в повседневном обиходеиспользуется ряд понятий сходных с мошенничеством по смыслу – афера,жульничество, махинация, обман, плутовство, хитрость, шулерство, вероломствои др. Поясним значение некоторых понятий. Слово афера (от фр. аffaire – дело),являясь одним из синонимов мошенничества, имеет свою «специализацию»,так как увязывается в основном с предпринимательством (недобросовестноемошенническое предприятие, дело, действие) [3, с. 32]. Жульничество (разг. жулик,означающее «ученик преступника», «маленький острый нож») от болг. жуля –царапаю, тру, обдираю – означает мелкое мошенничество [4, с. 65]. Плутовство(то же, что и укр. «плутяга») – несколько устаревшее литературное слово, также


использующееся в качестве синонима мошенничества. Шулерство от польскогоszuler – карточное мошенничество [5, с. 801] и т.д. Обман и хитрость – болееширокие понятия, которые, в отличие от вышеупомянутых слов, совсемнеобязательно имеют негативный смысл.

2. Определения мошенничества даются не только в уголовном праве, но ив психологии. Американский исследователь Курт Бартол (Curt R. Bartol)определяет мошенничество как использование обмана с целью получениянезаконной материальной выгоды [6, с. 349]. Как видим, акцент здесь ставится наосновном психологическом элементе, характеризующем способ действия, т.е.на лжи. В литературе по психологии также используется ряд категорий, имеющихпрямое отношение к рассматриваемой нами проблеме. Речь, в частности, идёто таких понятиях как (психологическая) манипуляция, социотехника, стратагема.

Манипуляция в психологическом смысле – это скрытое управлениеадресатом против его воли, при котором инициатор (манипулятор) получаетодностороннее преимущество или выгоду за счёт адресата (жертвы) [7, с. 3].Понятие психологической манипуляции имеет важное значение при изучениимошеннических действий. Современные мошенники – это, как правило, весьманеплохие психологи, использующие в своих неблаговидных целях все передовыенаучные достижения в области скрытого управления человеком. В этом смыслес позиций социальной психологии мошенничество может быть определено какманипулирование жертвой уголовно-наказуемыми способами с цельюполучения материальной выгоды.

Под социотехникой или социальной инженерией (от англ. – socialengineering) понимается использование злоумышленником естественнойчеловеческой черты – доверия. Целью этих действий является получениеинформации, которая позволит получить несанкционированный доступ к ценнойсистеме данных. Социотехнические атаки могут быть двух видов – физические ипсихологические. К физическим относят действия по добыче информации нарабочем месте субъекта воздействия, использование телефона, компьютернойсети или даже изучение содержимого мусорной корзины. Психологическая атакавсегда строится на убеждении, которое может осуществляться в форме выдачисебя за другого, покорения, соответствия, разделения ответственности и простогодружелюбия [8]. Конечно, эти действия не всегда однозначно свидетельствуют оприготовлении к мошенничеству. Они могут осуществляться и в других целях(например, для разведчиков, журналистов или частных детективов эти приёмытоже представляют несомненный интерес). Однако для нас важно то, что сегоднясоциотехника всё чаще используется преступниками как подготовительный этапсовершения тщательно продуманных преступлений, в первую очередь –мошенничеств, а также других противоправных действий (сетевое вторжение,промышленный шпионаж, а также разрушение компьютерной системы илисети).


Благодаря высокому интересу к культуре и цивилизации Востока многиеучёные-психологи на Западе и у нас в стране открыли для себя такое явление какстратагемика, т.е. своего рода набор способов и рекомендаций как лучше обвестивокруг пальца противника или оппонента.

Стратагемы были разработаны и систематизированы несколько тысяч летназад в Древнем Китае. Их возникновение связано с тем, что в классическомкитайском обществе, не очень заботившемся о защите отдельной личности,использование хитростей подчас было единственным способом выжить. Такимобразом, стратагемика представляла собой выработанное веками практическоезнание уловок необходимых человеку для выживания в жизненной борьбе [9, с.31]. Сущность этого явления очень чётко определил А.И. Воеводин: «Китайскиестратагемы признают единственный критерий истинности – эффективность твоихдействий... Для них не существует понятий нравственности, духовности, мораликак необходимых элементов твоей личности или деятельности. Существуетединственный критерий – эффективность… Нравственность и прочие духовныеатрибуты рассматриваются как инструменты, которыми ты должен пользоватьсяв своих целях, но отнюдь не как нормы, которым ты обязан следовать» [10].Осознанно или нет, но современные мошенники взяли на вооружение многиепостулаты выработанной в Древнем Китае науки обмана и весьма успешноприменяют её положения «на практике». Общий принцип китайских стратагем– “Цель оправдывает средства” – вполне может служить девизом сегодняшнихаферистов всех рангов и мастей. Вместе с тем, между хитростями-стратагемамии мошенническим обманом не следует ставить знака равенства.

Во-первых, стратагемика затрагивает проблемы частной жизни, выходящиеза рамки уголовно-правового регулирования.

Во-вторых, современное понимание стратагем расширилось, включив всебя уловки «работающие» не только на личностном, но и на групповом и дажена государственном уровне. В частности, подверглись систематизации стратегии,применяемые в политике, экономике и военном искусстве. Говорить же ополитическом, экономическом или военном мошенничестве если и можно, тотолько с изрядной долей условности. Так сложилось, что мошенником поуголовному кодексу может быть назван либо отдельный индивид, либо их группа.Понятий «государство- или «правительство-мошенник» в уголовном праве несуществует, хотя история знает немало примеров, когда те или иные политическиерешения или действия сложно назвать по-другому. Например, в германскихгосударствах начала XVII века владетельные князья без зазрения совестифальсифицировали свои же монеты и пускали их в обращение. Затем, когда дляподданных приходило время платить налоги, казначейство отказывалосьпринимать эти деньги, требуя взамен монеты прежних выпусков [11, с. 357]. Вновейшей истории рядовые граждане также не раз становились жертвамиправительственных решений, целью которых фактически являлось введение взаблуждение с целью изъятия их собственности. Достаточно вспомнить акцию с


обменом пятидесяти- и сторублёвых купюр, разработанную Павловым или«народную» приватизацию Чубайса.

В заключение подчеркнём, что прогресс психологической науки в изучениии управлении психической деятельностью помимо позитивных аспектов содержитв себе и потенциальные угрозы, связанные с неправомерным использованиемэтих знаний, в том числе и для совершения мошеннических действий. В связи сэтим представляется необходимой разработка системных профилактических мер,которые могли бы в значительной мере снизить возможные негативные стороныновых достижений психологии. Наиболее эффективной в этом смысле с точкизрения соотношения вложенных средств и полученного результатапредставляется виктимологическая профилактика в форме информированияграждан о механизмах психологического воздействия и способах предотвращенияего эффектов.

Библиографические ссылки:1. Следует заметить, что указанная особенность характерна не только для

русского языка. Так, немецкое слово Beutelschneider (жулик) происходит отBeutel (кошелёк), чешское taskar (негодяй) от taska (сумка). См. Фасмер М.Этимологический словарь русского языка. Т. 2 М.: Прогресс, 1964. – С. 667.Это обстоятельство свидетельствует о том, что мошенничество сходнымобразом «выросло» из кражи и во многих других странах Европы. Видимо ито , и другое преступление в представлении большинства людейассоциировалось с ловкостью злоумышленника. Только в одном случае речьшла о «ловкости рук», а в другом имелась ввиду «ловкость ума».

2. Даль В. Толковый словарь живого великорусского языка, Т. 2, М.,Государственное издательство иностранных и национальных словарей, 1955г.

3. Ожегов С.И., Словарь русского языка, М., Русский язык, 1983г.4. Фасмер М., Указ. Соч.5. Ожегов С.И., Указ. Соч.6. Бартол К., Психология криминального поведения, СПб., ПРАЙМ-ЕВРОЗНАК,

2004г.7. Шейнов В.П., Психология обмана им мошенничества. Минск, Харвест, 2004г.

– С. 5; Его же Психология влияния: Скрытое управление, манипулированиеи защита от них, М., Ось-89, 2002г.

8. См.: подробнее Михаил Разумов, Основы социотехники (искусства обмана).Статья размещена на сайте http://www.securitylab.ru.

9. Зенгер Х., Стратагемы, М., 1995г.10. Воеводин А.И., Стратагемы – стратегии войны, манипуляции, обмана.

Красноярск, Кларетианум, 2000г., с. 3. Электронная версия книги на сайтеhttp://lib.ru/POLITOLOG/voevodin.txt.

11. См.: Дроздов Ю., Записки начальника нелегальной разведки, М., 2000г.

http://www.securitylab.ru

http://lib.ru/POLITOLOG/voevodin.txt


Gheorghe GLADCHI,Ivan GRUŞCĂ,Alexandru SPOIALĂ

Problema adaptării profesionale înOrganele Afacerilor Interne

Procesul de formare a specialiştilor pentru Organele Afacerilor Interne trebuieconceput ca un învăţământ continuu, în care rezultatele instruirii sunt introduse înpractică, iar experienţa acumulată este sistematizată şi generalizată în timpul studiilorla diferite trepte de instruire (nivelul teoretic, nivelul practic). Problema legăturii teorieicu practica trebuie să devină centrală şi pentru procesul instructiv-educativ desfăşuratîn cadrul instituţiilor de învăţământ poliţienesc. Pe lângă cunoştinţe teoretice,funcţionarul Organelor Afacerilor Interne trebuie să posede abilităţi practice pentrua-şi executa atribuţiile de serviciu.

Astfel, a fost efectuat un studiu în scopul stabilirii corelaţiei dintre practică şiteorie şi în scopul relevării situaţiei referitoare la adaptarea profesională a tinerilorspecialişti din Organele Afacerilor Interne.

Programul studiului realizat a stabilit drept scop colectarea şi analiza informaţieireferitoare la adaptarea profesională a tinerilor angajaţi în subdiviziunile organelorafacerilor interne care lipsesc în dările de seamă oficiale ale organelor de drept sau îndocumentele de evidenţă primară. Pentru realizarea acestui scop a fost utilizată metodasondajului sociologic. Spre deosebire de metodele statistice care presupun evidenţatotală a informaţiei necesare, gruparea, prelucrarea şi analiza întregii totalităţi statistice,prin metodele sociologice este investigat numai un lot reprezentativ al totalităţii, carese numeşte eşantion. Pin eşantion se înţelege o submulţime sau o parte a populaţieistatistice, prelevată după unele procedee tehnice de sondaj. În cazul nostru, populaţiastatistică este reprezentată de totalitatea angajaţilor subdiviziunilor afacerilor internecare activează în raza municipiului Chişinău. Pentru ca eşantionul să fie reprezentativ,prezentul sondaj a fost realizat în cadrul tuturor subdiviziunilor, şi anume: ComisariatulCentral de Poliţie; Comisariatele de Poliţie din sectoarele Centru, Buiucani, Botanica,Rîşcani, Ciocana; Regimentul de patrulă şi santinelă „Scut”; Departamentul Trupelorde Carabineri; Batalionul de Poliţie cu Destinaţie Specială „Fulger”. De asemenea,dorim să menţionăm că în cadrul comisariatelor de poliţie au fost intervievaţi funcţionariimai multor secţii (anchetă penală, poliţie criminală, inspectorii pentru minori, inspectoriide sector, serviciul de patrulă şi santinelă, poliţia rutieră etc.).


Efectuînd o analiză a datelor acestui sondaj, putem menţiona că majoritateaabsolută, adică 96 la sută din cei intervievaţi, se consideră că posedă în totalitate(79%) sau parţial (17%) calităţile morale şi profesionale pentru a satisface cerinţeleactivităţii practice în organele afacerilor interne. Referitor la aceste rezultate ţinem sămenţionăm că aprecierile respective au fost date chiar de intervievaţi.

Puţin diferită este situaţia referitoare la adaptarea la necesităţile activităţiipractice în organele afacerilor interne. Astfel, 61 la sută din corpul de comandă seconsideră că corespund acestor necesităţi, iar 34 la sută din corpul de comandă –parţial corespund acestor cerinţe. Ţinem să menţionăm că acestea sînt date de estimarea propriei personalităţi şi considerăm că aceste date sînt camuflate de către

Vă consideraţi un lucrător avînd calităţi morale şi profesionale pentru a satisface cerinţele activităţii practice în O.A.I.?

50979%

10817%

20%

223%

41%

daparţialnuîmi vine greu să apreciezalte răspunsuri

Consideraţi că v-aţit adaptat la necesităţile activităţii practice în O.A.I.?

35161%

19934%

193%

142%

da

parţial

nu

îmi vine greu săapreciez


corespondenţi. Considerăm totuşi că acest „34 la sută” a celor parţial adaptaţi este, înrealitate, o cifră mult mai mare.

Situaţia referitoare la adaptarea profesională la necesităţile practice a organelorafacerilor interne a efectivului de trupă este mai îmbucurătoare. Astfel, 72 la sută dincei intervievaţi se consideră că s-au adaptat la necesităţile practice, iar 24 la sută s-audeclarat ca parţial adaptaţi.

Un factor important în acest proces este perioada în care are loc adaptareaprofesională, adică perioada după care corespund cerinţelor de desfăşurare eficientăa activităţii practice în organele afacerilor interne. Aşadar, 45 la sută din cei intervievaţi

Consideraţi că v-aţit adaptat la necesităţile activităţii practice în O.A.I.?(Efect. de trupă)

16572%

5424%

31%

63%

da

parţial

nu

îmi vine greusă apreciez

Dacă da, atunci cît a durat, în cazul dvs., adaptarea profesională, perioadă după care corespundeţi cerinţelor de desfăşurare eficientă a activităţii practice în O.A.I.

(Bărbaţi)

478%

26045%153

26%

5910%

407%

264%

Nu au specificat durata6 luni1 an2 ani3 anipînă la 5 ani


au declarat că această perioadă durează 6 luni, iar la 47 la sută din respondenţi aceastăperioadă este mai mare de un an de zile. Considerăm că perioada respectivă este,relativ, mare faţă de perioada medie de activitate a tinerilor specialişti în organele depoliţie. Astfel, suntem de părerea că este necesară elaborarea unor măsuri pentru

Dacă da, atunci cît a durat, în cazul dvs., adaptarea profesională, perioadă după care corespundeţi cerinţelor de desfăşurare eficientă a activităţii practice în O.A.I.

(Femei)

611%

3057%

1121%

611%

Nu au specificat durata6 luni1 an2 ani

micşorarea acestei perioade de adaptare profesională (de exemplu, acordarea uneiatenţii sporite practicii în cadrul instituţiilor de învăţămînt superior etc.).

Aceeaşi situaţie este diferită, însă cu privire la femeile angajate în organeleafacerilor interne. Astfel, 57 la sută din doamnele interogate au declarat că perioadade adaptare profesională a durat şase luni, 21 la sută – un an, 11 la sută – doi ani.

Este firesc ca în cazul realizării unui asemenea studiu să ne intereseze factoriicare au contribuit pozitiv la adaptarea profesională. Respondenţilor le-au fost propuşiun şir de factori, în opinia noastră, în măsură să contribuie pozitiv la procesul deadaptare (acestea sînt următoarele: trăsăturile individuale de caracter; nivelul înalt depregătire profesională; oferirea unui post potrivit vocaţiei; conducerea comisariatului(regimentului, brigăzii etc.); desemnarea unui îndrumător; climatul moral-psihologicîn colectiv; atitudinea binevoitoare a şefului nemijlocit; pregătirea specială în cadrulsubdiviziunii; autoinstruirea; sprijinul acordat de familie şi rubrica „alte răspunsuri„).Deci rezultatele obţinute sînt următoarele: 41 la sută au declarat că factorul decisiv laadaptarea profesională este aprofundarea şi actualizarea cunoştinţelor; 23 la sutăsusţin că asemenea factor este realizarea pregătirii de serviciu speciale; 11 la sută auacordat atenţie faptului conştientizării necesităţii autoinstruirii. Dorim să remarcămfaptul că circa fiecare al patrulea intervievat consideră că factorii pozitivi de adaptareprofesională sau au efecte neesenţiale, sau, în general, acţiunea acestor efecte nu seresimte.


De asemenea, în cadrul prezentului studiu ne-am propus drept scop relevareaşi analiza factorilor ce contribuie negativ la adaptarea profesională a persoanelorangajate în organele afacerilor interne. Cunoaşterea acestor factori este necesarăpentru elaborarea măsurilor de neutralizare a lor. În acest caz, respondenţilor le-aufost propuşi un şir de factori care, în opinia noastră, influenţează negativ asupraprocesului de adaptare profesională a persoanelor angajate pentru prima dată înorganele afacerilor interne, de exemplu: pregătirea profesională insuficientă pentruactivitatea în organele afacerilor interne; nu posedă trăsăturile de caracter necesareserviciului în organele afacerilor interne; nu posedă nivelul necesar de cunoştinţeteoretice; nu are deprinderile practice necesare; pregătirea specială în cadrulsubdiviziunii nu se desfăşoară la nivelul cuvenit; climatul moral-psihologic negativîn colectiv; atitudinea tendenţioasă a şefului nemijlocit; numirea nereuşită aîndrumătorului; oferirea unui loc de muncă neatractiv; considerarea drept un angajatocazional (întîmplător) în organele afacerilor interne; dezamăgirea de specialitateaaleasă; lipsa de sprijin din partea familiei. Astfel, cu toate că un număr mare (203persoane) au declarat că nu au fost asemenea factori, totuşi majoritatea din ceiintervievaţi au mărturisit despre existenţa unor factor de acest gen. Printre cei mairăspîndiţi factori de ordin negativ putem menţiona: desfăşurarea la un nivel insuficienta pregătirii speciale în cadrul subdiviziunii şi climatul moral-psihologic negativ încolectiv (cîte 88 de intervievaţi pentru fiecare factor); atitudinea tendenţioasă a şefului(74 de persoane); dezamăgirea în specialitatea aleasă (52 de persoane); pregătireaprofesională insuficientă pentru activitatea în organele afacerilor interne (47 depersoane).

Numiţi factorii care au contribuit pozitiv la adaptarea profesională a dvs.: (puteţi alege mai multe variante de răspuns)

26941%

15223%

7411%

6911%

6210%

102%

112%

aprofundarea şiactualizarea cunoştinţelorrealizarea pregătirii deserviciu specialeconştientizarea necesităţiiautoinstruiriiefectele sunt neesenţiale

practic, efectele nu s-auresimţitalte răspunsuri

Nu au dat răspuns


Activitatea în organele afacerilor interne este una socială. Fiind angajată înserviciu, persoana în primul rînd face cunoştinţă cu colectivul, deoarece activitatea înorganele afacerilor interne presupune, mai întîi de toate o muncă în colectiv. Iată de ceurmătorul aspect al procesului de adaptare profesională examinat în cadrul studiuluia fost climatul moral-psihologic în colectiv. Persoanelor intervievate le-au fost propuşiun şir de factori care caracterizează climatul moral-psihologic ca unul negativ şi ovariantă de răspuns precum că acest climat nu este negativ. Un număr mare din ceiintervievaţi (207 persoane) au declarat că climatul moral-psihologic în colectiv erapozitiv, la prima vedere, s-ar părea că situaţia este una bună, dar acest număr (207persoane) constituie 33,5 la sută din numărul persoanelor intervievate. Ceilalţirespondenţi (66,5 la sută),în mod indirect, au declarat prin răspunsurile lor despreexistenţa unui climat moral-psihologic negativ în colectiv. Astfel, conform sondajuluirealizat: 150 de persoane (24,3 la sută) consideră că existenţa climatului negativ sedatorează lipsei sprijinului din partea conducerii subdiviziunii; cîte 70 de persoane(cîte 11,3 la sută) – lipsei sprijinului din partea colectivului şi lipsei unui model deexemplu; 67 de persoane (10,8 la sută) – lipsei înţelegerii reciproce în colectiv; 40 depersoane (6,5 la sută) – lipsei unei ţinute morale şi profesionale în colectiv. Deciputem concluziona că factorul cel mai des invocat care afectează negativ climatulmoral-psihologic este lipsa sprijinului din partea conducerii subdiviziunii. Una dinconcluzii ar fi necesitatea elaborării unor măsuri (în limitele posibile) întru eficientizarearelaţiilor dintre angajaţi şi conducerea subdiviziunii.

47

86 8674

34

9

52

35

65

203

0

50

100

150

200

250


pregătirea profesională insuficientăpentru activitatea în O.A.I.

pregătirea specială în cadrulsubdiviziunii nu se desfăşoară lanivelul cuvenitclimatul moral-psihologic negativ încolectiv

atitudinea tendenţioasă a şefuluinemijlocit

numirea nereuşită a îndrumatorului

mă consider un angajat ocazional(întâmplător) în O.A.I.

m-am dezamăgit de (nu-mi place)specialitatea aleasă

nu beneficiez de (nu simt) sprijinulfamiliei

influenţa factorilor negativi a fostneesenţială


Adaptarea profesională nu este o problemă nouă pentru Ministerul AfacerilorInterne. Astfel, în scopul stimulării unei adaptări eficiente şi rapide, prin ordinulMinistrului Afacerilor Interne nr. 27 din 02.02.1994 a fost stabilită instituţiaîndrumătorului. Instituţia îndrumătorului presupune faptul că tînărului angajat i senumeşte un „curator” al activităţii sale. Îndrumătorul poartă răspundere de lucrul cutinerii colaboratori. Respectiv, îndrumătorul trebuie să cunoască profund cerinţeleactelor normative ce definesc activitatea de serviciu a discipolului, problemelefundamentale de serviciu, pregătirea profesională a efectivului organelor afacerilorinterne. De asemenea, îndrumătorul este obligat să acorde ajutor tînărului colaboratorîn însuşirea profesiei alese, să-i explice obligaţiunile funcţionale, să-i demonstrezeprocedeele şi metodele de realizare calitativă a acestora, să stabilească şi să înlătureîmpreună greşelile comise. Un rol important revine îndrumătorului la studierea subtoate aspectele a calităţilor morale, voliţionale şi profesionale ale tînărului colaborator,la atitudinea acestuia faţă de serviciu, totodată, trebuie să contribuie la dezvoltareatrăsăturilor pozitive, să-l ajute să învingă greutăţile întîlnite; să prevină la timpîncălcarea disciplinei şi a legalităţii, să participe activ la soluţionarea problemelorlegate de activitatea de serviciu a acestuia şi cea obştească, să propună şefuluinemijlocit al tînărului colaborator de a-l menţiona sau sancţiona, în caz de necesitate.

Influenţa îndrumătorului asupra adaptării profesionale, de asemenea, a fostobiectul unei analize. Întrebarea din ancheta sociologică a fost formulată într-un aşamod încît să ne permită relevarea doar a efectelor negative ale numirii unui îndrumător,însă ca variantă de răspuns era şi un punct pentru a arăta că numirea unui îndrumătoreste benefică. Astfel, au fost obţinute următoarele rezultate: 83 de persoane (12,8 la

70

159

4867 70

13

287

0

50

100

150

200

250

300


lipsa sprijinului din parteacolectivului

lipsa sprijinului din parteaconducerii subdiviziunii

lipsa unei înalte ţinute moraleşi profesionale în colectiv

lipsa înţelegerii reciproce încolectiv

nu prea am avut de la cine luaexemplu

nu am putut însuşi (învăţa)deprinderi de a activa

climatul moral-psihologic încolectiv a fost favorabil


sută) au evidenţiat drept consecinţă negativă a numirii nereuşite a îndrumătoruluiinexistenţa contactului psihologic necesar; 99 de persoane (15,3 la sută) – teama cănu va fi înţeles corect; 52 de persoane (8 la sută) – ignorarea propunerilor personale;14 persoane (2 la sută) – indiferenţa faţă de indicaţiile superiorului; 86 de persoane(13,3 la sută) – dezamăgirea de activitatea în organele afacerilor interne; 33 de persoane(5,1 la sută) – adaptarea profesională a fost de lungă durată; 36 de persoane (5,6 lasută) – transferarea într-o altă subdiviziune; 39 persoane (adică 6 la sută) – dorinţa dea se concedia din organele afacerilor interne. Însă 141 de persoane (21,8 la sută) aupropus alte variante de răspuns. Din cele 141 de răspunsuri doar o parte menţioneazăfaptul că numirea îndrumătorului a fost una reuşită, iar cealaltă parte declară un şir deconsecinţe negative (altele decît cele sus-enumerate). Deci putem atenţiona asuprafaptului că consecinţele numirii nereuşite a îndrumătorului sînt mai vaste decît searată în tabel. Concluzia care se impune în acest caz ar fi necesitatea revizuirii modalităţiide numire a îndrumătorului (de exemplu, ar fi binevenită luarea în consideraţie atît adorinţei îndrumătorului, cît şi a tînărului specialist).

83

99

52

14

86

33 36 39

141

0

20

40

60

80

100

120

140

160

Care au fost efectele numirii nereuşite a îndrumatorului dvs.?

inexistenţa contactuluipsihologic necesar

teama că nu voi fi înţeles

ignorarea propunerilorpersonale

indiferenţa faţă de indicaţiilesuperiorului

dezamăgirea de activitatea înO.A.I.

adaptarea profesională a fostde lungă durată

transferarea într-o altăsubdiviziune

dorinţa de a mă concedia dinO.A.I.

alte răspunsuri

În opinia noastră, un factor decisiv în adaptarea profesională este nivelul depregătire teoretică a persoanelor respective. Respondenţilor li s-au propus un şir deconsecinţe negative ale nivelului insuficient de pregătire, cum ar fi: inadaptarea lacondiţiile activităţii practice în organele afacerilor interne; neîndeplinirea în termen aobligaţiilor de serviciu; neîndeplinirea calitativă a obligaţiilor de serviciu; lipsa unuisentiment de satisfacţie; neîncrederea în forţele proprii; dorinţa de concediere dinorganele afacerilor interne şi o poziţie pentru alte răspunsuri. Cei intervievaţi (149 de


persoane sau 35,8 la sută) sunt de părerea că pregătirea insuficientă a persoanelorimplică în mod necesar inadaptarea profesională a tinerilor angajaţi la cerinţele activităţiiîn organele afacerilor interne; 182 de persoane (43,6 la sută) consideră că pregătireainsuficientă implică îndeplinirea necalitativă sau cu expirarea termenului a sarcinilortrasate; 110 persoane (26,4 la sută) – lipsa unui sentiment de satisfacţie; 70 de persoane– dorinţa de concediere din organele afacerilor interne; 58 de persoane – alterăspunsuri. Conform opiniei majorităţii colaboratorilor intervievaţi, pregătirea teoreticăinsuficientă implică neîndeplinirea în termen sau neîndeplinirea calitativă a obligaţiilorde serviciu.

149

71

111 110

27

73

56

0

20

40

60

80

100

120

140

160

Care sunt consecinţele nivelului profesional insuficient pentru activitatea în O.A.I.

inadaptarea la condiţiileactivităţii practice în O.A.I.

neîndeplinirea în termen aobligaţiunilor de serviciu

neîndeplinirea calitativă aobligaţiunilor de serviciu

lipsa unui sentiment desatisfacţie

neîncrederea în forţele proprii

dorinţa de a mă concedia dinO.A.I.

alte răspunsuri

Fiind abordată situaţia referitoare la nivelul pregătirii profesionale a tinerilorangajaţi, am constatat importantă examinarea faptului dacă tinerii colaboratori simtnecesitatea de a-şi perfecţiona nivelul de pregătire profesională. Astfel, în chestionara fost inclusă întrebarea: În perioada de adaptare profesională a apărut necesitateade a vă ridica nivelul de pregătire profesională? Rezultatele obţinute au fosturmătoarele: 64 la sută au relatat că o astfel de necesitate a apărut; 23 la sută - o astfelde necesitate a apărut parţial; 7 la sută – nu a apărut asemenea necesitate. Este firescfaptul ca necesitatea ridicării nivelului pregătirii profesionale să apară de-a lungulactivităţii în orice domeniu, inclusiv în cadrul organelor afacerilor interne. Totuşiaccentuăm că prezentul studiu analizează situaţia tinerilor angajaţi. Deci rezultatelemenţionate demonstrează faptul că persoana, fiind recent angajată, conştientizeazăcă profesionalismul său nu este la nivelul cerut şi, drept rezultat, apare necesitatea de


a-şi ridica nivelul profesional. Apariţia acestei necesităţi într-o perioadă atît de scurtăne determină să concluzionăm că o mare pate din cei 64 la sută la momentul angajăriiîn organele de poliţie nu corespundeau cerinţelor referitoare la pregătirea profesională.Datele respective denotă, încă o dată, deficienţele existente în sistemul de selectare acadrelor. Trebuie să se ţină cont de cifrele respective şi în cazul planificării cursurilorde pregătire iniţială, perfecţionare şi recalificare, este necesar a acorda asemeneaposibilitate unui număr cît mai mare de doritori de a-şi ridica nivelul profesional.

Pentru că am relevat problema ridicării nivelului de pregătire profesională, erafiresc şi absolut necesar să vedem cu ce nivel de pregătire profesională au fostangajate persoanele în organele afacerilor interne.

În perioada de adaptare profesională a apărut necesitatea de a vă ridica nivelul de pregătire profesională?

41164%

14923%

477%

294%

10%

102%

daparţialnuîmi vine greu să apreciezalte răspunsuriNu au dat răspuns

În contextul problematicii referitoare la nivelul pregătirii profesionale a fostinserată în chestionar întrebarea cu privire la modalitatea de ridicare a nivelului depregătire profesională. Astfel, au fost obţinute următoarele rezultate: 197 de persoane(30,45 la sută) intenţionează să-şi ridice nivelul de pregătire în cadrul lecţiilor depregătire profesională în subdiviziunea în care activează; 42 de persoane (6,5 la sută)– prin autoinstruire; 220 de persoane (34 la sută) – prin autoinstruire; 76 de persoane(11,8 la sută) intenţionează să-şi facă studiile la Academia „Ştefan cel Mare” a MAI alRM (atît la Colegiul de Poliţie, cît şi la Facultatea de Drept); 131 de persoane (20,25 lasută) intenţionează să-şi facă studiile în alte instituţii de învăţămînt superior; 45 depersoane (7 la sută) vor frecventa cursur i de perfecţionare a cadrelor; 155 de persoane(24,1 la sută) doresc să-şi ridice nivelul pregătirii profesionale la cursurilepostuniversitare (masterat şi doctorat). Analizînd cifrele sus-enumerate, putemconcluziona următoarele: a) circa o treime au relatat despre pregătirea profesională.Deci programul pregătirii profesionale trebuie să fie întocmit ţinîndu-se cont de acestaspect, adică temele predate să cuprindă, în special, aspectele practice ale activităţiiîn organele afacerilor interne (schimbările în legislaţie, relatarea şi analiza unor dosaredificile etc.); b) cea mai mare parte a celor intervievaţi consideră autoinstruirea camijloc de ridicare a nivelului de pregătire profesională. Sîntem sceptici cu privire la


această modalitate (iniţial ea fost inclusă ca un răspuns „capcană”), credem că o bunăparte din cei 34 la sută au indicat acest răspuns pentru că este cea mai potrivitămetodă de a se eschiva, în general, de la orice ridicare a nivelului de pregătireprofesională; c) este îmbucurător faptul că fiecare al patrulea colaborator intenţioneazăsă-şi facă studiile în instituţii de învăţămînt superior, însă, spre regret, nu la Academia„Ştefan cel Mare” a MAI al RM. Bineînţeles că este un lucru normal ca în cadrulorganelor afacerilor interne să activeze persoane care au absolvit alte instituţii deînvăţămînt superior, dar nu este binevenit faptul ca în organele de poliţie să fie maipuţini absolvenţi ai instituţiei de învăţămînt a Ministerului Afacerilor Interne decît aialtor instituţii de învăţămînt superior. Astfel, considerăm necesară elaborarea unormodalităţi de cointeresare a colaboratorilor de a-şi ridica nivelul de pregătireprofesională în cadrul Academiei „Ştefan cel Mare”; circa fiecare al cincilea intervievat(credem că în localităţile unde nu sînt instituţii abilitate cu dreptul de a desfăşuraînvăţămîntul prin masterat numărul lor este mult mai mic) intenţionează să facă studiilela masterat. Aceste persoane ar trebui stimulate, adică să beneficieze unele facilităţi,altele decît cele prevăzute în actele de serviciu (de exemplu, permisiunea de a frecventaorele; eliberarea de la serviciu, în limita posibilităţilor, în timpul orelor la masterat etc.).

197

42

220

7

69

131

45

122

33

11

0

50

100

150

200

250

Cum intenţionaţi să vă ridicaţi, în continuare, nivelul de pregătire profesională?

în cadrul pregătirii profesionale însubdiviziunea în care activez

cursuri de pregătire iniţială

prin autoinstruire

voi face studiile la Colegiul dePoliţie

voi face studiile la Facultatea dedrept a Academiei "Ştefan celMare"alte instituţii de învăţămîntsuperior

cursuri de perfecţionare acadrelor

voi face studiile la masterat

voi face studiile la doctorat

alte răspunsuri

Pentru o integrare cu succes în activitatea practică tînărul angajat trebuie săfie motivat să depună toate eforturile necesare. În scopul relevării motivaţiei pentruactivitatea persoanelor recent angajate a fost stabilită întrebarea: Ce serveşte dreptimbold (motv) pentru activitatea dvs. în O.A.I.? Astfel, au fost obţinute următoarele


rezultate: 66 de persoane (10,20 la sută) consideră nivelul de salarizare ca unul suficient,ceea ce serveşte drept imbold pentru activitatea în organele de poliţie; 31 de persoane(4,8 la sută) sînt motivaţi de năzuinţa de a avea un cîştig suplimentar; 43 de persoane(6,65 la sută) – tind spre anumite beneficii materiale legate de statutul de poliţist; 170de persoane (26,28 la sută) au tendinţa de a fi avansaţi; 182 de persoane (28,13 la sută)primesc satisfacţie pentru munca îndeplinită; 34 de persoane (5,26 la sută) au năzuinţade a munci în mod creator; 51 de persoane (7,88 la sută) sunt apreciaţi de colegii deserviciu; 93 de persoane (14,37 la sută) au tendinţa de a se manifesta; 84 de persoane(12,98 la sută) iau în consideraţie importanţa socială a muncii îndeplinite; 16 persoane(2,47 la sută) au tendinţa de a evita sancţiunea disciplinară. Trebuie să menţionăm căîn variantele de răspuns în mod intenţionat au fost incluse unele fraze care ar indicaindirect la probabilitatea comiterii abuzului de serviciu şi al actelor de corupţie (acesteasînt următoarele: tendinţa de a evita sancţiunea disciplinară; năzuinţa de a avea uncîştig suplimentar; tendinţa de a avea anumite beneficii materiale legate de statutul depoliţist; parţial, tendinţa de a se manifesta). Asemenea motivaţie a activităţii în organelede poliţie o posedă 28,26 la sută din respondenţi, practic fiecare al treilea intervievat.Credem că este o cifră destul de mare pentru un organ de ocrotire a normelor de drept.Majoritatea funcţionarilor au indicat asupra tendinţei de a fi avansat şi asuprasatisfacţiei pentru munca îndeplinită ca motivaţie de a activa în organele afacerilorinterne. Este necesar a remarca că acestea sînt nişte categorii instabile, adică foarteuşor pot să dispară (de exemplu: prin numirea unei persoane într-o funcţie esteprejudiciată motivaţia, prin pedepsirea unei persoane este prejudiciată motivaţia de aavea satisfacţia pentru munca îndeplinită etc.). Concluzia constă în faptul că majoritateapersoanelor activează în baza unor motivaţii fragede şi instabile. Respectiv, este necesara elabora unele măsuri pentru „întărirea poziţiilor” celorlalte motivări (salarizareasuficientă etc.). Toate aceste motivaţii sînt necesare pentru a ridica durata medie aactivităţii în organele afacerilor interne.

66

3143

170182

34

51

9384

16

35

0

20

40

60

80

100

120

140

160

180

200

Ce serveşte drept imbold (motiv) pentru activitatea dvs. În O.A.I.?

salarizarea suficientă

năzuinţa de a avea un cîştigsuplimentartendinţa de a avea anumite beneficiimateriale legate de statutul de poliţisttendinţa de a fi avansat

satisfacţia pentru munca îndeplinită

năzuinţa de a munci n mod creator

aprecierea colegilor de serviciu

tendinţa de a mă manifesta

semnificaţia (importanţa) socială amuncii îndeplinitetendinţa de a evita sancţiuneadisciplinarăalte răspunsuri


Fiind atinsă problema duratei medii de activitate în organele de poliţie, a apărutîntrebarea despre motivele concedierii. Atît întrebarea, cît şi răspunsurile au fostlegate indirect de aspectul adaptării profesionale a tinerilor angajaţi, adică au fostformulate un şir de răspunsuri care ar indica, în mod indirect, drept motiv inadaptareaprofesională (acestea sînt răspunsurile nr. 1,2,3,5 de la întrebarea nr. 20, şi anume: 1)m-am dezamăgit de specialitatea aleasă; 2) sînt departe de a corespunde cerinţeloractivităţii în O.A.I.; 3) nu mă pot obişnui cu activitatea poliţienească; 5) nu mă potrealiza ca personalitate.). Dorind să relevăm un aspect, ne-am ciocnit de unele rezultateneaşteptate, şi anume: 463 de persoane (71,56 la sută) au declarat că motivul principalde concediere din organele afacerilor interne este salarizarea insuficientă. Pondereamotivelor de concediere din cauza inadaptării profesionale este nu prea mare şiconstituie 17,01 la sută (cifra respectivă poate fi şi mai mică, deoarece răspunsurileindică la aceste motive indirect şi în asemenea caz se admite o eroare în direcţiamicşorării acestei cifre).

59

14 1439 37

463

44

0

50

100

150

200

250

300

350

400

450

500


m-am dezamăgit înspecialitatea aleasă

sunt departe de acorespunde cerinţeloractivităţii în O.A.I.nu mă pot obişnui cuactivitatea poliţienească

nu mă aranjează funcţiadeţinută

nu mă pot realiza capersonalitate

nu mă satisface salariul

din motive de ordinpersonal

În prezentul chestionar a fost inclusă întrebarea despre durata de activitate înorganele de poliţie. Rezultatele au fost următoarele: 294 de persoane (48 la sută) audeclarat că intenţionează să activeze pînă li se oferă ceva mai potrivit; 185 de persoane(30 la sută) – mai mult de 10 ani; 44 de persoane (7 la sută) – de la 5 pînă la 10 ani; 38de persoane (6 la sută) – de la 3 pînă la 5 ani; 26 de persoane (4 la sută) – de la un anpînă la trei ani; 34 de persoane (5 la sută) – pînă la un an. Analizînd datele, putemconcluziona că numărul persoanelor care vor activa mai puţin de trei ani este îndescreştere. Expresia „pînă nu voi găsi ceva mai reuşit” ne indică indirect asupra


faptului că persoanele respective nu sînt mulţumite de salarizare (încă o dovadă acorectitudinii datelor analizate mai sus), deoarece, vorbind despre un serviciu maipotrivit, mai bun, de fiecare dată înţelegem, în primul rînd, un nivel de salarizare maiînalt. Situaţia aceasta de aşteptare „a ceva mai potrivit” nicidecum nu motiveazăpersoana de a depune eforturi pentru o adaptare mai reuşită şi mai grabnică, dar,dimpotrivă, determină persoană să îndeplinească necalitativ obligaţiile, să rămînăindiferent faţă de sarcinile trasate etc. Practica ne demonstrează că majoritatea acestorpersoane se concediază în aproximativ 2 ani. Conform tabelului de mai jos, cuantumulpersoanelor care vor activa pînă la un an de zile şi a celor care vor activa pînă li sepropune ceva mai potrivit este de 53 la sută. Perioada medie de adaptare la necesităţilepractice a tinerilor angajaţi este de aproximativ un an de zile. Deci o bună parte dintinerii angajaţi primul an „activează în condiţiile adaptării profesionale„ la cerinţeleactivităţii practice cu consecinţele sus-enumerate, apoi mai activează aproximativ unan, după care se concediază din serviciu. Urmările unei asemenea situaţii sîntdezastruoase pentru Ministerul Afacerilor Interne în vederea îndeplinirii sarcinii debază – prevenirea şi combaterea criminalităţii.

Ce perioadă veţi mai activa în O.A.I.?

345%

264% 38

6%447%

18530%

29448%

doar un an

pînă la 3 ani

3-5 ani

5-10 ani

mai mult de 10 ani

pînă mi se oferă cevamai potrivit

În cadrul realizării prezentului studiu nu puteam să trecem cu vederea opiniarespondenţilor cu privire la acţiunile ce trebuie întreprinse în vederea optimizăriiactivităţii de adaptare profesională a tinerilor angajaţi. Părerea persoanelor respectiveeste importantă, deoarece anume aceste persoane se ciocnesc nemijlocit de problemacercetată. Persoanelor intervievate li s-au propus să aleagă între următoarele acţiunicapabile să îmbunătăţească activitatea de adaptare profesională: a) a elabora concepţiade adaptare profesională a funcţionarilor nou-angajaţi; b) a angaja, preponderent,absolvenţi ai instituţiilor de învăţămînt de tip poliţienesc; c) a optimiza instituţiaîndrumătorului; d) a angaja, preponderent, persoane cu studii juridice; e) a angaja,preponderent, persoane cu o pregătire militară; f) a îmbunătăţi munca individuală cutinerii angajaţi; g) a adapta sistemul de instruire a cadrelor juridice la necesităţileactivităţii practice în organele afacerilor interne; h) a selecta minuţios cadrele numite


în funcţie; i) a revedea sistemul de salarizare a tinerilor angajaţi. Rezultatele obţinuteau fost puţin diferite faţă de cele scontate, şi anume: 297 de persoane au declarat căcea mai eficientă metodă este revizuirea sistemului de salarizare; selectarea minuţioasăa persoanelor ce urmează a fi numite în funcţie; angajarea, cu preponderenţ, a tinerilorcare au absolvit instituţii de învăţămînt de tip poliţienesc; angajarea cu preponderenţă,a persoanelor cu studii juridice; elaborarea concepţiei de adaptare profesională afuncţionarilor nou-angajaţi; repartizarea absolvenţilor instituţiilor poliţieneşti însubdiviziunea în care şi-au desfăşurat practica; mbunătăţirea muncii individuale cutinerii angajaţi etc. Şi de data aceasta am obţinut unele rezultate neaşteptate. Astfel,majoritatea respondenţilor au atenţionat asupra sistemului de salarizare, trecînd cuvederea alte acţiuni care ar spori procesul de adaptare profesională. În acest cazconcluzia este că salarizarea tinerilor angajaţi (precum şi a tuturor funcţionarilor) înorganele afacerilor interne este nesatisfăcătoare şi incapabilă să motiveze persoaneleangajate să depună eforturi pentru adaptarea profesională la activitatea practică înorganele de poliţie.

92105

57

88101

57

86

28

160

297

32

0

50

100

150

200

250

300

În opinia dvs., ce acţiuni ar trebui întreprinse de M.A.I. în vederea îmbunătăţirii activităţii de adaptare profesională a tinerilor nou-angajaţi?

a elabora concepţia de adaptare profesională afuncţionarilor nou-angajaţia angaja, preponderent, tineri care au absolvitinstituţii de învăţămînt de tip poliţienesca optimiza instituţia îndrumătorului

a repartiza absolvenţii în subdiviziunea undeau desfăşurat stagiul (practica) de absolvirea angaja, preponderent, persoane cu studiijuridicea angaja, preponderent, persoane cu opregătire militarăa îmbunătăţi munca individuală cu tineriangajaţia adapta sistemul de instruire a cadrelor jur. lanecesetăţile activităţii practice în O.A.I.a selecta minuţios cadrele numite în funcţie

a revedea sistemul de salarizare a tinerilor nou-angajaţi în O.A.I.alte răspunsuri

În rezultatul sondajului şi cercetărilor efectuate au fost relevate unele fapte(analizate mai sus) şi pot fi formulate un şir de propuneri şi obiecţii:

- majoritatea colaboratorilor care activează în poliţie nu întîmplător au venit înacest serviciu, dar s-au angajat conform dorinţei şi specializării. Cu toate acestea,dorim să menţionăm că cea mai mare parte din cei intervievaţi intenţionează săpărăsească locul de muncă timp de un an, un an şi jumătate. Se remarcă faptul că


relaţiile interpersonale (unul dintre factorii decisivi în procesul de adaptare) în colectivulîn care activează atît cu şeful nemijlocit, cît şi cu şeful subdiviziunii sînt, în principiu,binevoitoare. Dar, în general, relaţiile pozitive create în colectiv sînt cu colegii cu careactivează;

- majoritatea absolută a colaboratorilor s-au adaptat, în general, la condiţiileserviciului din subdiviziunea în care activează, numărul celor care au afirmat contrariuleste neesenţial, iar ceea ce i-a ajutat să se adapteze mai uşor a fost sprijinul colegilorde serviciu. Luînd în consideraţie că marea majoritate au menţionat că relaţiileinterpersonale cu colegii de serviciu sînt binevoitoare şi că anume sprijinul colegilori-a ajutat să se adapteze mai uşor în serviciu se poate afirma că în subdiviziunileincluse în eşantion persistă un climat moral-psihologic favorabil. Totodată,colaboratorii care nu s-au adaptat în serviciu au menţionat că: ziua nereglamentată delucru, condiţiile nesatisfăcătoare de muncă şi salarizarea insuficientă sînt principaliifactori care au condiţionat neadaptarea lor la cerinţele activităţii în organele afacerilorinterne;

- conform opiniei celor intervievaţi, în primul rînd, salarizarea insuficientă şi, înal doilea rînd, selectarea mai riguroasă a candidaţilor în serviciu sînt acele măsurimajore ce trebuie întreprinse întru diminuarea fluctuaţiei de cadre în subdiviziunileorganelor afacerilor interne;

- în procesul studiului au fost relevate şi unele cauze care implică chiar nedorinţasau imposibilitatea adaptării profesionale (asemenea fapte se sfîrşesc, în cea mai mareparte a lor, cu concedierea persoanei), şi anume:

a) salariile insuficiente şi neadecvate muncii depuse care implică situaţiamaterială grea a tinerilor familii;

b) pasivitatea conducătorilor de a-i ajuta pe tinerii specialişti în soluţionareaunor probleme personale (îndeosebi a problemei spaţiului locativ);

c) neasigurarea cu rechizite şi utilaj necesar pentru îndeplinirea atribuţiilorde serviciu;

d) ignorarea specializării absolvenţilor la numirea în funcţie şi transferulneeficient dintr-o funcţie în alta.

Pe lîngă cele sus-menţionate, un rol negativ în adaptarea şi consolidarea tinerilorlucrători de poliţie la activitatea practică îl joacă atitudinea preconcepută a şefilor faţăde subalterni, lucrul neeficient a consiliilor îndrumătorilor, precum şi lipsa controluluieficient asupra îndeplinirii întregului complex de măsuri instructiv-educative.

În baza concluziilor, propunem un şir de măsuri necesare pentru a facilitaprocesul de adaptare a tinerilor angajaţi în organele afacerilor interne:

1. a acorda atenţie prioritară asigurării materiale adecvate a tinerilorspecialişti;

2. a atenţiona conducătorii subdiviziunilor organelor afacerilor interneasupra necesităţii unui control riguros a corectitudinii aplicării sancţiunilordisciplinare tinerilor specialişti;

3. a atenţiona asupra inoportunităţii transferului neargumentat dintr-unserviciu în altul în primul an de activitate;


4. a completa programele de studii în cadrul subdiviziunilor de învăţămîntale Ministerului Afacerilor Interne şi în cadrul orelor de pregătireprofesională a unor teme specifice de educare a sentimentului de mîndrie,dragoste şi devotament faţă de Patrie şi profesia aleasă;

5. a revedea sistemul de salarizare atît pentru tinerii angajaţi, cît şi pentrutoţi angajaţii;

6. a perfecţiona formele şi metodele de selectare a candidaţilor în seviciu;7. a ridica nivelul profesional al lucrătorilor de poliţie prin desfăşurarea

seminariilor, lecţiilor şi trainingurilor cu caracter instructiv;8. a revedea regimul de lucru al funcţionarilor.Toate recomandările sus-menţionate sînt ţintite nemijlocit asupra problematicii

adaptării profesionale, însă dorim să menţionăm că există un şir de alte măsuri care arputea facilita lichidarea lacunelor ce se referă la problematica discutată, şi anume: a)monitorizarea asigurării unei politici unice în toate subdiviziunile Ministerului AfacerilorInterne referitoare la managementul resurselor umane; b) dezvoltarea unor politici şiproceduri de personal coerente, unitare, transparente şi nediscriminatorii; c) corelareatraseului carierei profesionale cu programele de pregătire iniţială şi perfecţionarecontinuă; d) asigurarea unei legături logice şi a coerenţei dinte cerinţele activităţiipractice şi pregătirea profesională teoretică şi practică din instituţiile de învăţămîntale Ministerului Afacerilor Interne şi din cadrul orelor de pregătire profesională însubdiviziunile respective; e) îmbunătăţirea climatului moral-psihologic de muncă,asigurarea siguranţei şi securităţii muncii, a coeziunii, motivaţiei, stării şi practiciidisciplinare a muncii; f) gestionarea mai bună a culturii organizatorice şi impunereaunui comportament adecvat, modern şi eficient al funcţionarilor angajaţi, îndeosebi atinerilor funcţionari; g) elaborarea unor standarde profesionale minime pentru un şirde specializări (de exemplu, ofiţerii de urmărire penală, inspectorii de sector, inspectoriipoliţiei criminale etc.) şi verificarea corespunderii sau necorespunderii pentru funcţiadată conform acestor standarde; h) elaborarea unor politici şi proceduri unitare,transparente, publice şi nediscriminatorii de recrutare a unor categorii de funcţionari;i) elaborarea unor indicatori unitari de performanţă a tinerilor angajaţi în toatesubdiviziunile organelor afacerilor interne în vederea utilizării acestora la evaluareaanuală a performanţelor individuale ale tinerilor colaboratori; j) elaborarea unor politicişi proceduri unitare şi transparente de promovare a funcţionarilor poliţiei şi, în special,a tinerilor angajaţi. În acest scop, poate fi elaborat un ghid al carierei personaluluiMAI, astfel încît acesta să asigure, în concordanţă cu normele legale, managementulperformant al carierei salariatului de către instituţie şi planificarea flexibilă a acesteiade către angajator; k) proiectarea şi aplicarea unui sistem integrat de diagnosticare anevoilor de pregătire profesională a personalului, precum şi a unor indicatori deperformanţă ai sistemului de pregătire profesională a cadrelor.

În procesul analizei datelor colectate au fost relevate un şir de deficienţe atît înactivitatea de adaptare profesională, cît şi, în general, în activitatea organelor afacerilorinterne, şi anume:


- dificultăţi de comunicare internă care generează o anumită rezistenţă laschimbare;

- insuficientă coerenţă în adoptarea politicilor şi strategiilor la nivel desubdiviziune;

- deficienţe în delimitarea atribuţiilor între structuri şi între persoaneleangajate;

- insuficienţa spaţiilor adecvate de lucru, echipamentelor şi biroticii;- posibilităţi reduse de motivare financiară a personalului şi de atragere în

corpul funcţionarilor publici a tinerilor cu pregătire profesionalăcorespunzătoare;

- inconsecvenţă în realizarea obiectivelor strategice stabilite prin diferitedocumente programatice şi a unor programe multianuale cu susţinerefinanciară corespunzătoare pentru atingerea acestora;

- lipsa unui sistem cuprinzător şi actualizat de standarde ocupaţionale şide formare pe plan naţional împiedică recunoaşterea adecvată acompetenţei indivizilor.

- insuficienţa resurselor financiare destinate perfecţionării profesionale afuncţionarilor publici, lipsa unei politici coerente de formare a acestora,precum şi a asigurării nivelului de investiţii necesare în vederea alinieriiorganelor afacerilor interne la cerinţele la cerinţele contemporane;

- fluctuaţia angajaţilor organelor de poliţie, fapt ce determină cheltuireasuplimentară a unor resurse financiare pentru profesionalizarea acestorasau diminuarea efectului pozitiv al unor astfel de programe;

- resursele umane insuficiente şi/sau repartizate în mod nefundamentat;- lipsa unui sistem de comunicare electronică, securizat, care să fluidizeze

circulaţia documentelor/informaţiilor, să scurteze perioada defundamentare şi luare a deciziei şi să diminueze cheltuielile bugetare;

- numărul insuficient de personal în cadrul structurilor operative, fapt cediminuează capacitatea de acţiune a structurilor de ordine publică şi aangajaţilor acestora, care implică, în mod inevitabil, imposibilitateaadaptării profesionale la cerinţele practice;

- întârzierea aplicării unora dintre măsurile de reformă stabilite;- întârzierea adoptării şi introducerii în dotare a unor metode şi mijloace

moderne pentru managementul crizelor în timp real.În final, dorim să atenţionăm asupra unor condiţii care, în opinia noastră, sînt

destul de eficiente în redresarea situaţiei cu privire la problema adaptării profesionalea tinerilor angajaţi în organele afacerilor interne, şi anume:

1. Modelul contemporan de pregătire a poliţiştilor trebuie să se întemeieze peprincipiile elaborate de ştiinţele dreptului poliţienesc care, fiind ajustate la realitateacontemporană, vor asigura un randament sporit al activităţii forţelor poliţieneşti şivor realiza obiectivele acesteia.


2. Activitatea în grup astăzi poate determina mai mult ca oricând esenţa activităţiipoliţieneşti, de aceea, pregătirea poliţiştilor trebuie să se bazeze pe un astfel deprincipiu. Doar în grup se însuşesc mai repede abilităţile şi cunoştinţele necesare.

Instruirea în grup asigură evitarea sindromului eroului, încrederii abuzive însine, care se dezvoltă la reprezentanţii unităţilor specializate (cu destinaţie specială,patrulare rutieră, patrulă şi santinelă). Conţinutul disciplinelor trebuie să fie ajustat lacondiţiile reale, la fel ca şi caracterul relaţiilor dintre membrii grupului, fapt ce-i vaajuta să-şi dezvolte deprinderi de ajutor reciproc, atât de necesare în condiţiile activităţiipoliţieneşti.

3. Eficienţa instruirii poliţiştilor se determină prin nivelul eficienţei activităţiipoliţieneşti şi nivelul supravieţuirii poliţiştilor în condiţii reale. Procesul de pregătirepoliţienească trebuie să le dezvolte aptitudinea de a acţiona efectiv în orice condiţii,inclusiv şi în cele critice. Cu cât mai multe cunoştinţe utile se vor acumula însubconştientul poliţistului în timpul instruirii, cu atât mai rapid şi mai decisiv vaacţiona el în condiţii reale analogice, reducând la minimum incertitudinea şi posibilitateaimprovizării, care se pot solda cu leziuni corporale şi mortale.

4. Utilizarea flexibilă a tacticii şi procedurii poliţieneşti. Avînd în vederecaracterul social al activităţii poliţieneşti, pregătirea tinerilor specialişti pentru organeleafacerilor interne trebuie să poarte un caracter universal şi să atingă atît sferele posibileale activităţii acestora, cît şi serviciile care pot fi solicitate de cetăţeni în cazul cîndaceştia nu se descurcă cu forţele şi mijloacele proprii. În caz contrar, la schimbareacerinţelor mediului, serviciul poliţienesc mai puţin flexibil riscă să piardă legătura curealităţile vieţii. Elaborarea unei tactici poliţieneşti efective trebuie să se bazeze perealităţile activităţii poliţieneşti în aceeaşi măsură în care ea înseşi se bazează perealizările recente ale ştiinţei şi tehnicii.

5. Caracterul aplicativ al instruirii poliţieneşti contemporane reprezintă oprovocare a metodelor clasice de instruire. Astăzi, în programele de studii aleinstituţiilor de învăţămînt poliţienesc tot mai larg se utilizează metodele modelării,care permit însuşirea materiei în condiţii maximal adaptate la realitate. Jocurile situative,modelarea, analiza cazurilor reale şi cantonamentele asigură un mediu activ de instruire,stimulează interesul şi atractivitatea vieţii poliţieneşti cotidiene.

6. Caracterul competitiv al instruirii este dictat de necesitatea motivaţiei şistimulării instruirii realiste şi dure a poliţiştilor. Programele de studii trebuie să treacăpeste contradicţiile evidente dintre teorie şi practică, devenind mai puţin conceptualeşi rigide.

7. Calitatea superioară şi profesionalismul în procesul instruirii asigurăpoliţiştilor capacitatea de a corespunde provocărilor şi atentatelor criminalităţii,respectînd valorile juridice şi etice de a utiliza tehnologiile contemporane şi de acorespunde tuturor exigenţilor posibile.

8. Instruirea, ca şi selectarea, repartizarea cadrelor poliţieneşti, asigurareacompletării calitative a funcţiilor corpului, constituie una dintre obligaţiileconducătorilor de toate nivelurile.


Gheorghe GLADCHI,Vitalie SÎLI

Evoluţia istorică a reglementărilor şi sancţionării recidivei

Recidiva, datorită specificului său, reprezintă unul dintre cele mai grave şicomplicate fenomene infracţionale din prezent, constînd în repetarea faptelor criminalede către persoana care anterior a fost deja condamnată pentru săvîrşirea unei infracţiuni.

Pentru sesizarea perfectă şi profundă a oricărui fenomen social, inclusiv aunui asemenea segment al criminalităţii cum este recidiva, considerăm importantăstudierea evoluţiei istorice a reglementărilor juridice ale acesteia. Importanţa studiuluirespectiv pare a fi evidentă, deoarece în final poate fi obţinut un bogat materialştiinţific, informativ şi analitic de o valoare deosebită. În baza materialului respectivva deveni posibilă elaborarea unor concluzii şi generalizări ce vor permite studiereamultilaterală a recidivei, relevarea cauzelor acesteia şi elaborarea unor măsuri eficientede prevenire, profilaxie şi combatere.

După cum menţionează autorul român Gheorghiţă Mateuţ, din punct de vedereistoric, recidiva este rezultatul unei îndelungate evoluţii, iniţial neexestînd distincţieîntre antecedenţa penală şi recidivă în sensul de azi [1, p. 13]. Necesitatea sancţionăriimai severe a recidiviştilor, comparativ cu infractorii primari, a fost conştientizată dincele mai vechi timpuri, fiind condiţionată de faptul că aceştia perseverează, prinacţiunile lor ignorînd şi nesocotind prevederile legii chiar şi după executarea pedepsei[2, p. 69]. Astfel, un alt autor român – Ştefan Daneş – menţionează: „Întrucît şi întrecut recidiva a constituit una din cele mai grave forme de manifestare a fenomenuluiinfracţional, comunităţile cunoscute din vremuri îndepărtate au căutat să se apere cuarmele legii împotriva celor mai periculoşi infractori” [2].

Începînd cu cele mai timpurii comunităţi umane, poate fi observată atenţiadeosebită ce era acordată oricăror încălcări ale ordinii stabilite sau obişnuite într-oanumită colectivitate.

În perioadele străvechi, asemenea încălcări erau sancţionate foarte aspru,deseori neluîndu-se în considerare nici o circumstanţă ce ar putea să înlăture pedeapsa.De fapt, pedeapsa se aplica în scopul exterminării totale a răului produs şi respectiv alcomitentului acestuia. Astfel, într-o asemenea situaţie pare imposibilă probabilitateasupravieţuirii făptuitorului, nemaivorbind despre săvîrşirea repetată a infracţiunilor.În etapa istorică iniţială, trăsătura distinctivă principală între hominizi era forţa fizică


a fiecăruia în parte, iar căpetenie putea deveni doar cel mai puternic, sub autoritateadeplină a căruia se aflau toţi membrii cetei primitive.

Conform opiniei autorului român Marcu Liviu P., „în perioada cetelor primitive,pedepsele aveau caracter expiatoriu, fiind destinate să purifice comunitatea desacrilegiul comis şi să evite atragerea unor nenorociri, executarea pedepsei reveneaîntregii comunităţii, dat fiind relaţiile de rudenie ce existau între membrii ei, lezaţi înaceeaşi măsură ca şi partea vătămată, chiar cînd era vorba de atingerea intereselorunui individ” [3, p. 17].

Din cele menţionate desprindem că superstiţiile, misticismul, credinţa în forţelesupranaturale determinau oamenii din acea epocă să întreprindă acţiuni de purificarepentru a nu admite atragerea ulterioară a altor nenorociri asupra lor şi asupracomunităţii. În scopul purificării şi evitării presupuselor nenorociri, oamenii pedepseauorice încălcare foarte dur, deşi nu ultimul loc îl ocupa răzbunarea pe făptuitor. Cutimpul însă superstiţiile vor ceda treptat locul răzbunării şi astfel va apărea şi se vainstaura legea talionului, continuînd totuşi să se menţină şi obiceiurile instituite anterior.

Astfel, „sistemul penal aplicat în comunitatea matriarhală continuă şi în ceapatriarhală, urmînd apărarea ordinii gentilice şi avînd la bază aceeaşi idee dereciprocitate (talion). Cel vinovat era supus oprobiului public şi silit să părăseascăcomunitatea sau să se sinucidă” [3, p. 21].

Devine evident că „gîndirea juridică în perioada străveche purta amprentamentalităţii participative, în cadrul căreia orice fenomen din natură sau societate avealoc cu concursul forţelor supranaturale; ca atare şi realizarea binelui şi înlăturarearăului nu se putea face decît cu ajutorul lor” [3, p. 23].

Continuitatea principiilor formate anterior şi modificarea parţială a lor cuînclinaţie spre perfecţionare reprezintă un proces firesc în cadrul societăţii umaneaflate în curs de evoluţie.

O dată cu sporirea nivelului de organizare a comunităţii umane şi formareaprimelor state sînt dezvoltate şi perfecţionate şi reglementările existente: cutuma treptateste înlocuită prin legile scrise. Astfel, apar primele monumente legislative antice,care de fapt consolidează inegalitatea membrilor societăţii, devenită deja evidentă, şiinstaurează legislaţia caracterizată prin severitate excepţională. Trăsătura respectivăera caracteristică şi legislaţiei din Mesopotamia, care prevedea aplicarea pedepsei cumoartea pentru un cerc foarte larg de infracţiuni. Pedeapsa respectivă era aplicată înbaza principiului talionului, atît în cazul cînd infractorul acţiona cu intenţie, cît şi încazul imprudenţei acestuia [4, p. 67].

Din cele menţionate constatăm că în asemenea situaţii era practic imposibil, laetapa dată, ca cineva să comită infracţiuni în stare de recidivă, deoarece foarte despentru prima infracţiune erau prevăzute pedepse de mutilare, care frecvent se sfîrşeaucu moartea făptuitorului, nemaivorbind de numeroasele infracţiuni pentru care eraprevăzută direct pedeapsa capitală. În cazul celei de-a doua infracţiuni, pedepseleerau mult mai aspre.


În general, după cum afirmă profesorul Andrei Smochină, sistemul babilonianera orientat prioritar spre susţinerea orînduirii sclavagiste, reieşind din faptul că furtulatrăgea după sine amenda pentru cel ce o putea plăti şi pedeapsa cu moartea pentrucel sărac, ce nu putea plăti amenda pentru lucrul furat, stabilită la un cuantum foarteridicat [5, p. 36].

Legile Manu pot fi recunoscute printre primele acte legislative scrise careconţin unele prevederi ce într-o anumită măsură pot fi considerate că se referă larecidivă. Potrivit legilor respective, „asupra vinovatului învinuit de două ori timp deun an se aplică amendă dublă” [6, p. 52]. Legile Manu păstrează severitatea extremă apedepselor aplicate, consolidînd, în acelaşi timp, inechitatea socială între membriisocietăţii în funcţie de casta la care aparţineau, fiind expres prevăzută poziţia deosebităa brahmanilor, care nu puteau fi supuşi pedepsei capitale pentru săvîrşirea infracţiunilor.Astfel, „niciodată nu trebuie omorît brahmanul, chiar şi împotmolit în vicii, urmînd a fialungat din ţară cu toată proprietatea sa, fără vătămarea corporală.

Pe pămînt nu există faptă care mai mult nu ar corespunde dharmei decît omorîreabrahmanului, din această cauză, regele nu trebuie nici să se gîndească la omorîreaacestuia” [6].

Într-o altă sursă din acea perioadă, „Cartea înţeleptului Iandjnavalchi”, serelatează că „celui ce fură îmbrăcăminte şi taie punga trebuie să i se taie mînacorespunzătoare şi degetele mare şi arătător, în cazul infracţiunii repetate – mîna şipiciorul” [6, p. 63].

După cum remarcă, în acest context, alţi autori [7, p. 48], al treilea furt atrăgeainevitabil pedeapsa cu moartea.

Astfel, în baza celor expuse anterior, considerăm întemeiate afirmaţiile autoruluirus Cernilovschii Z.M., potrivit cărora, „în dreptul penal, după cum este indicat înLegea Manu, se distinge... prima infracţiune şi recidva...” [8, p. 54], şi „pedeapsacreştea în cazul recidivei” [8].

În Israelul Antic, conform legislaţiei lui Moise, pentru săvîrşirea infracţiunilorerau prevăzute pedepsele corporale: lovirea cu nuiaua sau biciul, dar nu mai mult de39 de lovituri. Pentru săvîrşirea repetată a infracţiunii similare puteau fi stabilite 79 delovituri, însă nu mai mult [9, p. 85].

Treptat, centrul dezvoltării umanităţii devine Grecia Antică şi apoi Roma Antică.Contribuţia acestor civilizaţii în diverse domenii ale ştiinţei şi culturii a fost enormă,anume în această perioadă fiind pusă temelia unui şir de ştiinţe şi realizate o mulţimede descoperiri. Prin intermediul operelor marilor gînditori din epoca respectivă a fostcreat un curent de opinie ce avea drept scop influenţarea conducătorilor în direcţiaînăspririi pedepselor aplicate infractorilor recidivişti, în acest sens, fiind înaintate unşir de exemple şi propuneri privind diminuarea nivelului criminalităţii. Astfel, Herodot,părintele istoriei, în mai multe din operele sale menţiona că vechii perşi acordau atenţiedeosebită comportamentului precedent al infractorului. Aristotel – cel mai mare gînditoral antichităţii – susţinea, la rîndul său, că recidiviştii trebuie pedepsiţi mai aspru,


indiferent de gravitatea recidivei, iar marele filosof grec Platon, fondatorul renumituluiLiceu, propunea ca recidiviştilor să le fie dublate pedepsele.

Poziţie şi mai riguroasă în privinţa recidiviştilor au avut-o romanii, careconsiderau repetarea infracţiunii atît de gravă încît chiar şi pentru săvîrşirea uneiinfracţiuni cu pericol social minim era posibilă aplicarea pedepsei cu moartea, în cazulcînd infractorul nu regreta fapta. După cum afirma Cicero, celebrul orator, scriitor şiom politic roman, „orice om poate comite o greşală, însă numai cel fără minte insistă îngreşeală” [10, p. 69].

În acest context, unii autori menţionează că în Grecia Antică existau prevedericonform cărora hoţul recidivist era transformat în sclav [11, p. 151]. Stipulăriasemănătoare existau şi în Legea celor XII table [12, p. 99].

Referindu-ne la Dacia Antică, constatăm că documentaţia cu privire la instituţiilejuridice ale geto-dacilor este destul de săracă, totuşi, după cum menţionează autorulromân F. Negoiţă [13, p. 12], datorită scriitorilor antici, latini şi greci şi a datelor oferitede arheologie, pot fi obţinute idei generale în această privinţă. De asemenea,presupunem că existau unele trăsături comune cu legislaţiile marilor state vecine –Grecia Antică (prin intermediul polisurilor de pe litoralul Mării Negre) şi Roma Antică(care foarte rapid îşi extindea hotarele), fiind imposibil a evita orice contact cu acestea.Evident că persista şi specificul autohton, condiţionat de mai mulţi factori, nu înultimul rînd de religia geto-dacilor. Izvoarele dreptului la geto-daci au fost, ca şipretutindeni, iniţial cutuma, iar apoi, începînd cu organizarea statală – legea. O datăcu formarea statului geto-dac apar normele juridice care înlocuiesc obiceiurile (cutuma)practicate în perioada democraţiei militare. Totuşi unele obiceiuri mai vechi, considerateutile şi convenabile clasei dominante (tarabostes), au fost preluate şi sancţionate decătre stat. Majoritatea normelor juridice aveau un caracter religios, fapt care denotălegătura strînsă dintre puterea politică şi cea ecleziastică.

Atît Strabon, cît şi Iordanes afirmau că legile geto-dacilor au fost adoptate pevremea lui Burebista, care pretindea că i-au fost inspirate de către zei. Prin aceste leginu s-a făcut o simplă codificare a obiceiurilor, ci au fost introduse norme de drept noi,căci ele cuprindeau porunci ale regelui. Acesta a recurs la autoritatea religiei, deoareceastfel se putea face mai uşor ascultat de popor [14, p. 27].

De asemenea, sursele antice comunică despre existenţa în materia penală aunor pedepse aspre aplicate soţiei infidele, despre duelul judiciar, despre răzbunareasîngelui, rămăşiţe ale justiţiei gentilice etc. [15, p. 31-33]. Aşadar, putem trage concluziacă severitatea excesivă prin care se distingeau legislaţiile de la acea etapă eracaracteristică şi legislaţiei geto-dace. Legiunile romane, venind în Dacia, au adusnormele şi obiceiurile proprii, însă pentru populaţia geto-dacă, în rîndul izvoarelordreptului, loc primordial continua să-l ocupe obiceiul (consuetudo), ce consta înprincipal din vechile norme juridice autohtone cu caracter cutumiar, care erau toleratede administraţia romană [15, p. 45].


Treptat însă dreptul local putea fi aplicat doar în măsura în care nu venea încontradicţie cu principiile generale ale dreptului roman [16, p. 38].

Destrămarea Imperiului Roman, deşi a avut impact social negativ extrem demare pe întreg arealul acestuia, totuşi nu a condus la dispariţia totală a obiceiurilordeja formate, datorită aplicării relativ îndelungate a legislaţiei romane. Triburile barbarece au invadat spaţiul dat au adus şi propriile cutume, mult mai imperfecte comparativcu dreptul roman. Interferenţa dreptului roman cu cel barbar conduce la imixtiunea lorşi, în consecinţă, la elaborarea unor noi sisteme de drept.

Începînd cu sec. IV se elaborează şi începe a fi aplicată “Legea ţării” care esteo creaţie românească izvorîtă din modul de viaţă al strămoşilor, dezvoltată în condiţiileorganizării lor în obşti şi în formaţiuni politice cu caracter feudal [17, p. 59].

În cadrul obştii româneşti, infracţiunea era tratată ca pricinuirea unei daunemateriale, morale sau fizice, iar scopul pedepsei era repararea daunei. Infracţiunileerau pedepsite cu amendă, care se plătea în capete de vite, fiind considerată a fi ceamai grea pedeapsă. Importanţă deosebită prezenta faptul că pedeapsa capitală saupedepse de mutilare nu erau prevăzute de „Legea ţării” [18, p. 61-62].

Succesor al Imperiului Roman devine Imperiul Bizantin, care a reuşit să păstrezestabilitatea internă şi legile deja formate. Treptat, datorită schimbărilor survenite,legislaţia veche nu mai corespunde realităţii existente. Astfel, în anul 726 d. Hr., înBizanţ a fost editată Ecloga („legi alese”), care pe drept poate fi considerată cel maiimportant cod de legi de la acea etapă şi care demonstra dezvoltarea inechivocă adreptului bizantin [19, p. 362].

Sistemul pedepselor (chiar şi comparativ cu legislaţia lui Justinian) era multmai larg şi mai aspru. În Eclogă, pedeapsa cu moartea era prevăzută foarte des, deosebitde subtil era sistemul pedepselor corporale şi de mutilare, care în dreptul clasic romanse aplica, în principal, sclavilor, acum răspîndindu-se şi asupra oamenilor liberi. Printreacestea pot fi menţionate: tăierea nasului, smulgerea limbii, tăierea mîinii, orbirea etc[19, p. 364].

După cum menţionează unii autori, conform Eclogii, persoana care răpeşteprin orice metodă turma străină, dacă el face aceasta pentru prima dată, va fi biciuit;dacă însă repetă această faptă – îi va fi tăiată o mînă, desigur, fiind obligat să restituiecele furate proprietarului [20, p. 245].

În Asia, în perioada respectivă se dezvoltă rapid o altă mare putere a timpului– Califatul Arab, care treptat pune stăpînire pe un imens areal, impunîndu-şi cultura,religia şi întreaga autoritate. În ceea ce priveşte dreptul, din „Cartea privind Haradja”,ce se referă la Califatul Arab din secolul VIII, aflăm următoarele: „dacă cineva va fiadus la imam fiind învinuit de furt şi contra lui vor fi prezentate dovezi în săvîrşirea decătre el a acestui furt, iar costul celor furate sub forma lucrurilor este egală cu 10drahme sau au fost furate 10 dirhame în monedă, atunci lui trebuie să i se taie mîna dela încheietură, iar dacă el din nou va fura 10 dirhame sau echivalentul după preţ,atunci lui să i se taie piciorul stîng” [21, p. 497].


În baza celor expuse mai sus, considerăm întemeiată opinia autorilor care susţincă dreptul penal în perioada Califatului Arab (sec. VII-VIII) conţinea stipulări privindrecidiva [22, p. 223].

Devine tot mai evidentă şi insistentă tendinţa includerii în legislaţiile aceluitimp a prevederilor consacrate recidivei şi sporirii pedepsei pentru aceasta.

Aşadar, în Evul mediu, o dată cu apariţia statelor feudale, are loc elaborareaprimelor coduri de legi scrise în care sînt reflectate noile necesităţi ale timpului, inclusivprevederile ce vizează recidiva.

Astfel, potrivit prevederilor legislaţiei penale engleze din secolul XI, „dacăpersoana va fi recunoscută vinovată a doua oară, nu se admite alt fel de pedeapsădecît tăierea mîinii sau piciorului, sau şi una şi alta în funcţie de gradul de vinovăţie.Dacă şi după aceasta el săvîrşeşte o infracţiune, atunci să i se scoată ochii, să i se taienasul, urechile şi buza superioară, sau să i se taie scalpul, în dependenţă de ceea ce ise va prescrie de către cei care trebuie să decidă cum poate fi pedepsit infractorul şi,în acelaşi timp, cum i se poate salva sufletul” [23, p. 319].

În calitate de alt exemplu în acest sens poate servi Codul Carolina din anul1532 din Germania, potrivit căruia, „dacă cineva săvîrşeşte un furt a doua oară, darfără pătrundere sau spargere, ambele furturi fiind depistate pe calea cercetării temeinicea adevărului corespunzător cu ceea ce a fost anterior clar stabilit privind aceastăcercetare şi dacă costul ambelor furturi e mai mic de 5 guldene, atunci, deoarece unfurt îl agravează pe celălalt, un asemenea hoţ trebuie scos la stîlpul de ruşine şialungat din ţară, sau, la discreţia judecătorului, este obligat pentru totdeauna sărămînă în acea regiune sau loc unde a săvîrşit infracţiunea, precum şi să depunăjurămînt veşnic (să nu încalce pacea generală). Totodată, pentru un hoţ nu poateservi drept circumstanţă atenuantă faptul că el nu a fost surprins sau strigat (chemat)ca în cazul primului furt. Dacă însă al doilea furt este de 5 guldene sau mai mult, atunci,cercetîndu-se toate circumstanţele şi urmînd sfatul juriştilor, trebuie de procedat înmodul stabilit în articolul precedent.

Dacă cineva va fi reţinut pentru săvîrşirea furtului a treia oară şi dacă acest altreilea furt va fi stabilit, atunci el va fi recunoscut hoţ demascat multiplu şi va ficonsiderat egal cu cel care activează violent, fiind supus pedepsei cu moartea –bărbatul prin spînzurare, iar femeia prin înnecare, conform legilor fiecărui pămînt” [24,p. 427-428].

În ceea ce priveşte Rusia din acea perioadă, menţionăm că sursa de dreptîncepînd cu sec. XI şi pînă în sec. XIV era „Russcaia pravda”, în cadrul căreia fiindprevăzută răspunderea pentru repetarea infracţiunilor. Caracterul provenienţei acestuicod de legi este foarte dubios, existînd cîteva versiuni privind originea lui. Dupăconţinutul material şi tehnica juridică, această culegere nu a depăşit cu mult „pravililebarbare” ale epocii de migraţie a popoarelor, fiind influenţată atît de dreptul bizantin,cît şi de cel suedez, din momentul invaziei vikingilor suedezi în partea de est a Europei.


În anul 1497 este promulgat Sudebnikul lui Ivan al III-lea, care cuprindea 68articole. În 1550, Ivan cel Groaznic promulgă un alt Sudebnik, care cuprinde deja 100de articole. Dintre articolele referitoare la dreptul penal trebuie amintit cel care stabileşteregula potrivit căreia la pedepsirea infractorului se vor lua în considerare precedentelelui [25, p. 201-202].

Codul celor 10 articole din Japonia medievală, la rîndul său, prevedea pentrufurtul de o valoare neînsemnată, pînă la 10 yeni, aplicarea pedepsei corporale şistigmatizarea vinovatului. Furtul de o valoare mai mare era pedepsit cu moartea prindecapitare, cu mutilarea obligatorie a cadavrului şi demonstrarea publică a capuluicelui executat. Pedeapsa cu moartea era prevăzută şi pentru furtul neînsemnat încazul recidivei [26, p. 449].

În principatele române, în sec. XIV-XVI, din cauza dezvoltării sociale lente,dreptul îşi păstrează forma unui drept cutumiar, continuînd să se aplice „Legea ţării”.Totuşi de rînd cu dreptul cutumiar se formează şi funcţionează şi alte izvoare de drept.De asemenea, este caracteristic faptul că are loc recepţia romano-bizantină care constaîn împrumutul elementelor de drept romano-bizantin, fiind preluate: Hexabibbul luiArmenopol (din 1345), Syntagma lui Matei Vlastares (din 1335, tradusă integral înanul 1472 la cererea lui Ştefan cel Mare), Nomocanonul lui Maniul Malaxos (din 1561-1562) etc. [27, p. 80-81]. Deşi în perioada respectivă pedeapsa cu moartea putea fiînlocuită cu amenda, totuşi ea începe să fie aplicată mai des. Oamenilor simpli li seaplicau deja pedepsele corporale şi mutilarea [27, p. 88].

În secolele XVI-XVII, ca izvor de drept se păstrează dreptul cutumiar, primindtotuşi o răspundere mai mare legislaţia domnească, care însă nu se codifica. Deasemenea, se intensifică recepţia romano-bizantină, fapt ce are drept consecinţăcreşterea tendinţei de codificare a dreptului. Sunt copiate un şir de nomocanoane(canonarul lui Ioan Pustnicul, Pravilile sfinţilor apostoli), majoritatea din acestea fiindtraduse în limba română [27, p. 99-100].

În perioada dată, drept infracţiune era considerată nu numai cauzarea anumitordaune, dar şi încălcarea legilor. Apar circumstanţele agravante, printre care şi recidiva[27, p. 104].

Referindu-se la schimbările intervenite în domeniul dreptului, Dimitrie Cantemir,în opera sa „Descrierea Moldovei”, precizează că în cazul unor criminali notorii,compoziţiunea (împăcarea, care putea fi condiţionată de plata unei sume de banivictimei sau rudelor acesteia, sau oferirea unor bunuri în calitate de despăgubire)părţilor nu obliga să exonereze de răspundere pe aceşti inculpaţi. Aşadar, chiar dacăintervenea împăcarea părţilor, criminalii notorii răspundeau penal, fiindu-le aplicatăpedeapsa cuvenită [28, p. 55].

În baza celor expuse anterior, poate fi trasă concluzia precum că treptatprevederile referitoare la recidivă ocupă un loc deosebit în cadrul dreptului penal,fiind recunoscută importanţa acesteia şi necesitatea pedepsirii mai aspre a ei. Deşi sepăstrează bestialitatea pedepselor aplicate, reglementarea recidivei este efectuată


deja la nivel legislativ, unde-şi va ocupa locul binemeritat pentru o perioadă lungă detimp, fiind stabilite cerinţele legale în baza cărora sînt determinate condiţiile recidiveişi modul stabilirii pedepsei pentru ea.

Absolutismul european, contribuind la dezvoltarea relaţiilor burgheze, dupăcum menţionează autorul rus Z. Cernilovschii, foloseşte legislaţia penală pentru aconstrînge lucrătorii (îndeosebi ţăranii falimentaţi) să accepte condiţiile de muncă cele erau impuse. Astfel, se formează „legislaţia sîngeroasă”, cel mai elocvent exemplual căreia este oferit de către Anglia secolului XVI. Legile anilor 1536, 1547, 1572 prescriautăierea urechilor vagabonzilor şi pedeapsa cu moartea în cazul recidivei... [29, p. 198].

Referindu-ne la continuitatea dreptului, susţinem opinia potrivit căreiadevenirea dreptului contemporan este un proces istoric îndelungat, care a cuprinscîteva secole şi care a început încă în epoca medievală timpurie. El a decurs evolutivşi mai lent decît procesele corespunzătoare din domeniile dezvoltării politice şi statale,în cadrul cărora deseori luau forma unor cataclisme sociale.

Sistemele juridice din epoca medievală erau destul de imperfecte, multeprevederi împiedicau dezvoltarea democraţiei politice şi a relaţiilor economicecapitaliste. Trăsăturile sistemelor de drept, prin lipsa unicităţii interne, împiedicauschimbările progresive în drept.

Un rol important în reformarea vechiului drept feudal pe baze noi au avutRevoluţia Engleză din secolul XVII şi Revoluţia Franceză din secolul XVIII, care,îndeosebi cea franceză, au pus la încercare întregul sistem de drept medieval [30, p.516].

Totuşi concepţiile progresiste privind necesitatea modificării sistemului existentau fost formulate cu mult timp înainte. Marii savanţi din acea perioadă, prin intermediuloperelor lor, au influenţat opinia publică într-atît, încît au reuşit să o preschimbe.

Influenţă extraordinară a avut-o filosofia iluministă. Montesquieu (1689-1755)printre primii şi-a expus opinia, potrivit căreia, legea trebuie să pedepsească doaracţiunile externe, recunoscute criminale şi nicidecum gîndurile, opiniile sau intenţiile.

De asemenea, Montesquieu se pronunţă contra celor care susţineau căasprimea pedepsei este necesară: în acest caz, legile cele mai bune urmînd a firecunoscute legile cele mai aspre. După Montesquieu, Cesare Beccaria va susţinenecesitatea umanizării pedepselor, limitarea abuzurilor din partea judecătorilor prinstabilirea unor sancţiuni strict determinate etc. Voltaire critica guvernele care utilizauasprimea legii în interesul politicii şi pentru a disciplina administraţia. „În ţara noastră– ironiza el - trebuie periodic de omorît cîte un amiral, pentru a-i îmbărbăta pe ceilalţi”.Jean Paul Marat, în proiectul Codului penal elaborat de el, cerea proporţionalizareapedepselor [31, p. 399].

Aşadar, după cum am menţionat mai sus, istoria dreptului contemporan începeo dată cu revoluţiile burgheze din sec. XVII-XVIII. Punînd temelia schimbărilor îndomeniul relaţiilor economice sociale şi politice, aceste revoluţii au condus la schimbăriesenţiale şi în cadrul dreptului.


Burghezia, după victoria sa, a manifestat dinamism sporit în domeniuljurisprudenţei, întreprinzînd lucrări de codificare, adoptînd documente juridiceimportante, care au devenit exprimarea clasică a esenţei societăţii capitaliste, păstrîndu-şi semnificaţia pînă în prezent. Astfel, s-a instaurat epoca dominaţiei noului drept, aprincipiilor progresiste în drept. Naşterea dreptului contemporan reprezenta un progresesenţial comparativ cu epoca dominării dreptului feudal. Noul drept a dezrobitpersonalitatea umană, a lichidat diferenţierea în pături sociale, declarînd egalitatea îndrepturi.

Principiile de bază declarate de burghezie au fost: egalitate, libertate, legalitate[32, p. 440].

Totuşi dreptul contemporan se forma şi evolua ca o continuare logică asistemelor de drept medievale, formate anterior, şi chiar a dreptului antic (roman),fiind înregistrată, în acelaşi timp, interacţiunea şi influenţa reciprocă puternică întremodelele juridice progresiste elaborate în statele dezvoltate din punct de vedereeconomic.

Constituirea dreptului contemporan reprezenta un mare progres în istoriasocietăţii umane. Evoluţia avea loc nu doar pe calea negării şi desfiinţării instituţiilormedievale, deseori acestea fiind preluate, perfecţionate şi conformate situaţiei noi.Dreptul a manifestat un potenţial creator enorm, oferind posibilităţi benefice pentrusporirea productivităţii muncii, intensificarea comerţului, manifestarea proprieiiniţiative, satisfacerea multilaterală a necesităţilor societăţii ce se dezvoltă rapid. Lanoua treaptă de dezvoltare istorică a dreptului s-au reflectat un şir de calităţi şi însuşiriimportante. Spre deosebire de dreptul feudal care se caracteriza prin dispersare şiparticularism juridic, dreptul contemporan apărea pretutindeni sub forma sistemelorde drept naţionale integrate. Anume capitalismul, care distrugea diferenţele dintreregiuni, pături sociale etc., a condus la apariţia statelor naţionale şi a sistemelor dedrept naţionale [33, p. 517-518].

Elaborarea primelor Coduri penale în Franţa (1810) şi apoi în Germania (1851) aavut o importanţă deosebită pentru evoluţia legislaţiei penale într-un şir de stateeuropene, influenţînd apariţia codurilor penale în Italia, Spania, Olanda, Grecia,România, servind, de asemenea, drept surse pentru Turcia şi Japonia [34, p. 400-401].

Scopul pedepsei penale, conform Codului penal francez din 1810, consta, îngeneral, în răzbunarea infractorului în funcţie de intenţiile lui şi gravitatea celor săvîrşite.Repetarea (recidiva) infracţiunilor demonstra pericolul social sporit al infractorului,din care motiv pedeapsa se dubla [35, p. 194].

Primul Cod penal român a fost adoptat în anul 1864, fiind promulgat de AlexandruIoan Cuza. Acest cod reglementa un şir de instituţii ale dreptului penal, printre care şirecidiva [36, p. 143].

În ceea ce priveşte Basarabia, e necesar a menţiona că după anexarea la Rusia,legile locale continuau să fie aplicate dacă ambele părţi erau basarabene, în celelalte


cazuri, ca şi în cazul cînd erau lezate interesele statului, se aplica legislaţia rusă [37, p.130].

În momentul începerii aplicării în Basarabia a dreptului penal rus, răspundereapenală pentru infracţiunile contra proprietăţii (furtul, tîlhăria, jaful, escrocheria,incendierea averii, mutarea semnelor de hotar) era reglementată de mai multe actenormative: Pravila de Sobor, Statutul militar, Ukazurile imperiale din 31 iunie 1739, din14 mai 1802, din 3 mai 1816.

În legislaţia penală se distingea furtul simplu şi furtul calificat. Printrecircumstanţele care imprimau furtul, un caracter agravant era şi comiterea acestuia atreia oară [38, p. 88-89].

Evenimentele din a doua jumătate a secolului XIX, începutul secolului XX,printre care – revoluţiile din anul 1848, Comuna din Paris, Prima Internaţională şiformarea partidelor socialiste, primele greve în masă şi, în sfîrşit, revoluţia din anul1905 din Rusia, au condus la înăsprirea pedepselor şi la aplicarea represiunilor.

Devine regulă generală condamnarea nu pentru acţiuni, ci pentru „intenţiicriminale”, pentru „idei periculoase”.

Semnificaţie deosebită pentru promovarea politicii de înăsprire a represiunilora avut-o sporirea nivelului criminalităţii, inclusiv a recidivei infracţiunilor.

Dacă, spre exemplu, în anul 1850, din numărul total al persoanelor condamnatede instanţele de judecată franceze 28% erau infractori din obişnuinţă (profesionali),atunci în anul 1893 ei constituiau deja 58%. În Germania, cota-parte a recidiviştilor eraşi mai mare: 85% în rîndul bărbaţilor şi 76% în rîndul femeilor (anul 1895). În Anglia,Austria şi alte state situaţia nu era cu mult mai bună, cota-parte a recidiviştilor oscilîndde la 60% la 75% [39, p. 401-402].

Deşi sistemul pedepselor aplicate a fost esenţial înăsprit, fiind utilizate pe largpedeapsa cu închisoarea pe termen lung şi exilul în masă a infractorilor în colonii,numărul infracţiunilor grave se afla în permanentă creştere. De asemenea, în aceastăperioadă s-a evidenţiat creşterea continuă a infracţiunilor repetate, a recidivelor.

În Franţa, în anul 1885 a fost introdusă, prin lege, eliberarea sub cauţiune, carese aplica persoanelor ce au ispăşit cel puţin jumătate din termenul stabilit de instanţelede judecată. În cazul recidiviştilor – nu mai puţin de 2/3 din termen [40, p. 78].

Ştiinţa dreptului penal din acea perioadă a propus guvernelor, în calitate desoluţii, două tipuri noi de pedeapsă: condamnarea condiţionată şi detenţiuneapreventivă.

Argumentul forte în favoarea întemeierii necesităţii aplicării condamnăriicondiţionate a fost următorul: închisoarea nu atît corectează, cît depravează. Persoanavine în închisoare ca infractor întîmplător, iar spre sfîrşitul termenului pedepsei, subinfluenţa ambianţei, devine deja infractor profesionist.

În acest context, considerăm necesar a menţiona că în sistemul judiciar anglo-saxon o perioadă îndelungată de timp a existat practica aşa-numitei preveniri prealabile,care se aplica persoanelor cunoscute prin comportamentul lor negativ şi care prezentau


un potenţial pericol (alcoolici, persoane care evită activitatea social-utilă etc.), precumşi celor care ameninţau pe cineva cu răfuială. Judecătorul putea cere de la eipromisiunea unui comportament onest; în cazul încălcării promisiunii, persoanarespectivă era arestată. De la persoanele care ameninţau, judecătorul cerea garantareacomportamentului onest. Încălcarea garanţiei conducea la întemniţarea persoaneivinovate. Interdicţia de a proceda într-un anumit mod, dacă venea de la judecător, erafoarte eficientă.

Detenţiunea preventivă este opusă condamnării condiţionate, fiind aplicatănu pînă la executarea pedepsei de bază şi nici în locul ei, ci în calitate de măsurădeosebită, suplimentară. În aşa mod ea este prevăzută de legea engleză din 1908, careprescria aflarea adăugătoare în închisoare (pe un termen de la 5 la 10 ani) pentruinfractorii din obişnuinţă, care erau condamnaţi pentru a treia oară.

În această situaţie devenise posibilă trecerea de la detenţiunea preventivă, cesurvenea după executarea pedepsei de bază, la „izolarea preventivă” a „infractoruluipresupus”, asupra cărui fapt insistau criminologii din şcolile antropologică(lombrosiană) şi „sociologică” [40, p. 406-407]. Din fericire, datorită lucidităţii majorităţiisavanţilor şi a valorii incontestabile a investigaţiilor întreprinse, pînă la asemeneaabsurdităţi nu s-a ajuns.

În perioada interbelică şi postbelică, drept problemă primordială rămîne a ficreşterea continuă a nivelului criminalităţii, inclusiv în mediul tinerilor şi minorilor.

Pentru combaterea criminalităţii se recurge la diverse mijloace, printre care şisporirea pedepselor pentru recidivă.

Astfel, conform legilor adoptate în S.U.A. (anii 1928-1930), săvîrşirea repetatăa infracţiunii atrăgea dublarea maximului pedepsei prevăzute de articolul corespunzător(însă nu mai puţin decît maximul prevăzut); după a patra infracţiune urma închisoareape viaţă (sau – conform legilor din diferite state – de la 15 ani pînă la închisoare peviaţă).

Principii asemănătoare au fost adoptate şi de legislaţiile altor state. Prinseveritate deosebită se distingeau legile Germaniei hitleriste privind infractorii dinobişnuinţă. În afara pedepselor sporite, ele prevedeau internarea infractorilor în lagăre,care putea fi prelungită „pînă cînd va fi considerată necesară” (după cum indică legeadin 14 noiembrie 1933), adică pe un termen nedeterminat după executarea pedepsei.

O perioadă îndelungată de timp practica şi legislaţia penală recurgeau ladetenţiunea preventivă. În acest context pot fi menţionate: Anglia (începînd cu anul1908), Danemarca, Elveţia. Legea engleză din anul 1948, care a înlocuit legea din anul1908, prevedea că infractorii din obişnuinţă, în anumite condiţii, puteau fi condamnaţila închisoare preventivă pe un termen de la 5 la 14 ani suplimentar termenului pedepseiaplicate conform legii. În prezent, atitudinea faţă de pedeapsa preventivă în Anglia s-a schimbat, prin legea din 27 iulie 1967 fiind exclusă din rîndul măsurilor de pedeapsăpenală [40, p. 551-552].


În ceea ce priveşte legislaţia penală a Republicii Moldova în perioada sovietică,menţionăm că în cadrul art. 241 Cod penal din 1961 era prevăzută noţiunea de recidivistdeosebit de periculos, precum şi infracţiunile şi numărul acestora pentru ca persoanasă poată fi recunoscută în această calitate. De asemenea, în Partea specială, într-un şirde articole, drept trăsătură calificativă era prevăzută săvîrşirea infracţiunii de cătrerecidivistul deosebit de periculos, această stare servind ca circumstanţă ce agravapedeapsa. Deci se considera că calitatea persoanei agravează fapta. Menţionăm căaceste prevederi contraveneau art. 4 din protocolul adiţional nr. 7 la ConvenţiaEuropeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, încheiatăla Roma la 4 noiembrie 1950, care garantează persoanei dreptul de a nu fi judecată saupedepsită pentru săvîrşirea unei infracţiuni pentru care deja a fost condamnată sauachitată printr-o hotărîre definitivă. Din acest motiv, conform Hotărîrii Plenului CurţiiSupreme de Justiţie al Republicii Moldova nr. 17 din 19 iunie 2000, astfel de trăsăturicalificative ca: săvîrşirea infracţiunii de către o persoană condamnată anterior pentruaceeaşi faptă, săvîrşirea infracţiunii de către o persoană care a fost supusă uneisancţiuni administrative pentru aceeaşi încălcare, săvîrşirea infracţiunii de către unrecidivist deosebit de periculos urmează a fi luate în considerare de către instanţelede judecată doar la individualizarea pedepse şi la stabilirea regimului coloniei deexecutare a pedepsei privative de libertate.

Aşadar, schimbările esenţiale în formele şi conţinutul dreptului contemporanau fost strîns legate şi chiar determinate de schimbările globale care au avut loc însecolul XX, îndeosebi în a doua jumătate a acestuia [41, p. 446].

Statele dezvoltate din lumea contemporană s-au ciocnit de creşterea bruscă anivelului criminalităţii, de răspîndirea tot mai largă a criminalităţii organizate şi violente,de creşterea numărului recidiviştilor. Toate aceste circumstanţe necesită atragereaunor resurse materiale şi financiare esenţiale, implicarea întregului potenţial tehnico-ştiinţific, a unor subdiviziuni numeroase ale organelor de ocrotire a normelor de drept.

Atenţie tot mai mare se acordă elaborării unei politici penale de stat noi, unormetode mai eficiente de luptă cu criminalitatea. Necesitatea perfecţionării mecanismuluide ocrotire a dreptului necesită schimbări esenţiale în însuşi dreptul penal şi legislaţiaprocesual-penală, în politica penală în general [41, p. 458].

În scopul combaterii criminalităţii, în general şi a celei recidiviste, în special,este necesară întreprinderea unor măsuri complexe multilaterale şi multinivelarestringente, orientate nemijlocit spre diminuarea nivelului criminalităţii şi profilaxiaacesteia. Succesul luptei cu criminalitatea depinde de întregul set de măsuri aplicateşi de calitatea activităţii fiecărui subiect implicat în acest proces.


Referinţe:1. Mateuţ Gheorghiţă, Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, Bucureşti, Lumina

Lex, 1997.2. Daneş Ştefan, Reflecţii şi contribuţii privind perfecţionarea reglementării recidivei

// Dreptul, Nr. 10, 2002.3. Marcu Liviu P., Istoria dreptului românesc, Bucureşti, Lumina Lux, 1997.4. Vezi: История государства и права зарубежных стран. Часть 1 // Под. ред.

Жидкова О. А., Крашенинниковой Н.А., Москва, Инфра М-Норма, 1997.5. Smochină A., Istoria universală a statului şi dreptului. Epoca Antică şi Medievală,

Chişinău, F.E.P. „Tipografia Centrală”, 2002.6. Vezi: Хрестоматия по истории государствa и права зарубежных государств

(Древность и средние века), 2-е издание, дополненное. Составитель: ТомсиновВ.А., Москва, Зерцало – М, 2001.

7. Vezi: Всеобщая история государства и права, Учебник для вузов // Под. Ред.Батыр К.И., Москва, Былина, 2000.

8. Черниловский З.М., Всеобщая история государства и права, Москва, Юристъ,2000.

9. Омельченко О.А., Всеобщая история государства и права. Учебник, изданиевторое, исправленное и дополненное, Том 1, Москва, ТОН-Приор, 1999.

10. Vezi: Daneş Ştefan, Reflecţii şi contribuţii privind perfecţionarea reglementăriirecidivei // Dreptul Nr. 10, 2002.

11. Vezi: История государства и права зарубежных стран, часть 1 // Под. ред.Жидкова О. А., Крашенинниковой Н.А., Москва, Инфра М-Норма, 1997.

12. Vezi: Черниловский З.М., Всеобщая история государства и права, Москва,Юристъ, 2000.

13. Vezi: Negoiţă F., Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura fundaţieiRomânia de mîine, 2000.

14. Bantuş I., Bantuş M., Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova, Curs delecţii, Chişinău, 2001.

15. Marcu Liviu P., Istoria dreptului românesc, Bucureşti, Lumina Lux, 1997.16. Bantuş I., Bantuş M., Istoria statului şi dreptului. Curs de lecţii, Chişinău, 2001.17. Cernea E., Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Edit. press

Mihaela S.R.L., 1999.18. Bantuş I., Bantuş M., op. cit.19. История государтсва и права зарубежных стран, часть 1 // Под. ред. Жидкова

О. А., Крашенинниковой Н.А., Москва, Инфра М-Норма, 1997.20. Vezi: История государства и права, Москва, Юрист, 2000.21. Vezi: Хрестоматия по истории государства и права зарубежных государств

(Древность и средние века), 2-ое издание, дополненное. Составитель:Томсинов В.А., Москва, Зерало – М, 2001.


22. История государства и права зарубежных стран. Учебник для вузов // Под.ред. Чибиряева С.А., Москва, Былина, 2002.

23. История государства и права. Москва, Юрист, 2000.24. Vezi: Хрестоматия по истории государства и права зарубежных государств

(Древность и средние века), 2-ое издание, дополненное. Составитель:Томсинов В.А., Москва, Зерало – М, 2001.

25. Smochină A., Istoria universală a statului şi dreptului. Epoca Antică şi Medievală,Chişinău, F.E.P. „Tipografia Centrală”, 2002.

26. История государства и права зарубежных стран, часть 1 // Под. ред. ЖидковаО.А., Крашининниковой Н.А., Москва, Инфра М-Норма, 1997.

27. Bantuş I., Bantuş M., op. cit.28. Negoiţă F., Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura fundaţiei

Române de mîine, 2000.29. Черниловский З.М., Всеобщая история государства и права, Москва, Юристъ,

2000.30. История государства и права зарубежных стран, часть 2, Учебник для вузов,

Издание второе, стереотипное // Под. ред. Жидкова О.А., КрашининниковойН.А., Москва, Норма, 2000.

31. Черниловский З.М., Всеобщая история государства и права, Москва, Юристъ,2000.

32. Vezi: История государства и права зарубежных стран, Учебник для вузов //Под. ред. Под. ред. Чибиряева С.А., Москва, Былина, 2002.

33. История государства и права зарубежных стран, часть 2, Учебник для вузов,Издание второе, стереотипное // Под. ред. Жидкова О.А., КрашининниковойН.А., Москва, Норма, 2000.

34. Vezi: Черниловский З.М., Всеобщая история государства и права, Москва,Юристъ, 2000.

35. Омельченко О.А. Всеобщая история Государства и права, Учебник. Изданиевторое, исправленное и дополненное, том 2, Москва, ТОН-Приор, 1999.

36. Vezi: Marcu Liviu P. Istoria dreptului românesc, Bucureşti, Lumina Lex,1997, p.201; Bantuş I, Bantuş M., Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova, cursde lecţii, Chişinău, 2001.

37. Bantuş I., Bantuş M., op. cit.38. Aramă E., Coptileţ V., Evoluţia dreptului public pe teritoriul dintre Prut şi Nistru în

prima jumătate a secolului XIX, Chişinău, Ştiinţa, 2003.39. Черниловский З.М., Всеобщая история государства и права, Москва, Юристъ,

2000.40. Smochină A., Istoria universală a statului şi dreptului. Epoca Modernă şi

Contemporană, Chişinău, F.E.P. „Tipografia Centrală”, 2002.41. История государства и права зарубежных стран, Учебник для вузов Под.

ред. Чибиряева С.А., Москва, Былина, 2002.


Veaceslav GRATI,Ian DOGOTARI

Cooperarea poliţienească actuală la nivelul Europei

La ora actuală, criminalitatea în spaţiul european este într-o creştere continuă,în special în ţările recent ieşite din lagărul socialist, unde fenomenul de dezvoltare acriminalităţii cunoaşte cote din ce în ce mai alarmante. Printre cele mai frecventeinfracţiuni comise în acest spaţiu întâlnim omorurile, tâlhăriile, infracţiunile sexuale,furturile, traficul de stupefiante, traficul de fiinţe umane, traficul cu arme, falsificareade monede, spălarea banilor etc.

Analizând starea criminogenă din spaţiul european şi tendinţele de majorareale acesteia, putem evidenţia câteva împrejurări care favorizează acest fapt:

- În primul rând, nivelul şi starea criminalităţii europene este foarte multinfluenţată de amplasarea geografică, teritoriul dintre Asia, Africa şi America. Astfel,Europa reprezintă, din punct de vedere geografic, un punct, loc de intersecţie atraficului (de stupefiante, de fiinţe umane, de maşini furate). Acest lucru poate fiobservat în special la traficul de stupefiante (opiaceele, spre exemplu, provenite dinOrientul Apropiat sau din Extremul Orient, tranzitează prin majoritatea ţărilor europene;haşişul provenit din Asia sau Africa tranzitează în cantităţi enorme prin Europa, înspecial pe ruta balcanică, adică prin Bulgaria şi România).

Mai mult decît atît, acest punct de intersecţie a traficului se referă şi la alteinfracţiuni alarmante, cum ar fi traficul de maşini furate în Europa şi destinate fie ţărilordin Est sau ţărilor din Orientul Apropiat şi Mijlociu, sau traficul cu obiecte de artăfurate.

- În al doilea rând, majoritatea ţărilor din Europa sunt ţări cu un nivel de viaţăridicat în comparaţie cu ţările de pe alte continente. Aceasta explică faptul consumăriiunor cantităţi tot mai mari de droguri în aceste ţări, acţiuni care atrag după sine şisăvârşirea altor infracţiuni.

- O altă împrejurare care favorizează criminalitatea europeană este liberalismulacestor ţări [1], care a atras după sine permisivitatea [2] de a săvârşi diferite fapte, caredupă părerea noastră nu se includ în câmpul normelor morale şi de drept.

Tot aici trebuie de adăugat şi unele premise de ordin social-economic, cum arfi creşterea şomajului şi scăderea nivelului de trai în ţările est-europene aflate înperioada de tranziţie, care se confruntă cu un nivel crescut de criminalitate.


- În sfârşit, infracţionalitatea europeană are tendinţa de a-şi lărgi câmpul deactivitate pe plan internaţional, datorită dezvoltării transportului, îmblânzirii regimuluide trecere a frontierelor, dezvoltării turismului etc.

În pofida acestor împrejurări favorabile pentru infractori, poliţia ţărilor europenebeneficiază totuşi de o situaţie privilegiată, care îi permite, în comparaţie cu serviciileanalogice ale altor continente, o cooperare zilnică, directă şi constantă. Aceastadatorită faptului că serviciile poliţieneşti din aceste ţări, în marea lor majoritate, suntservicii bine organizate şi dotate, ceea ce le permite să efectueze acţiuni rapide decooperare şi schimb de informaţie [3, p. 236]. În plus, spaţiul relativ restrâns alcontinentului permite serviciilor poliţieneşti o colaborare mai fructuoasă.

Totuşi prezenţa pe acest spaţiu teritorial a unor sisteme de drept foarte diferite(sistemul anglo-saxon şi sistemul francez) a creat anumite obstacole pentru urmărireainfractorilor şi cooperarea poliţienească. Astfel, a apărut necesitatea analizei,modernizării şi intensificării cooperării poliţieneşti, anume la nivel european, în scopulstârpirii criminalităţii europene, dar şi internaţionale.

Primele încercări de cooperare pe plan european au pornit de la încheiereaunor acorduri, înţelegeri, cele mai importante fiind următoarele:

a. Clubul de la Berna, a fost creat în 1971 şi reuneşte şefii poliţiilor deinformaţii din 8 ţări ale comunităţii economice europene, scopul principalal acestuia fiind găsirea căilor şi mijloacelor pentru combatereaterorismului.

b. Grupul POMPIDOU, creat în 1971 de către ţările Europei Occidentale,urmăreşte cooperarea în domeniul combaterii toxicomaniei.

c. Grupul TREVI, înfiinţat în 1976 în spaţiul ţărilor comunităţii economiceeuropene, care avea drept scop: combaterea terorismului (TREVI I);schimbul de informaţii în domeniul menţinerii ordinii publice (TREVI II);lupta cu criminalitatea organizată (TREVI III); asigurarea siguranţei socialea cetăţenilor din ţările semnate (TREVI IV sau TREVI 92).

d. Acordul SCHENGEN, semnat în iunie 1990 şi constituie un documenteconomic care vizează libera circulaţie a bunurilor, produselor, capitalurilorşi serviciilor.

Toate aceste acorduri şi înţelegeri au un rol aparte în combaterea criminalităţiieuropene, însă cel mai eficace organism în stârpirea acestui flagel îl deţine EUROPOL-ul, care este organizaţia europeană de impunere a legii şi are drept scop îmbunătăţireacooperării efective a autorităţilor poliţieneşti competente din statele-membre [4] îndomeniul prevenirii şi combaterii terorismului, traficului ilegal de droguri şi a altorforme grave ale crimei organizate internaţionale [5, p. 238].

Baza Europol-ului a fost pusă prin Tratatul de la Maastricht al Uniunii Europenedin 7 februarie 1992, în scopul îmbunătăţirii cooperării dintre statele-membre îndomeniul traficului de droguri, terorismului şi altor forme serioase ale criminalităţiiinternaţionale. De facto, Europol-ul a început activitatea la 3 ianuarie 1994 sub forma


Unităţii Europol Antidrog (EDU), având sediul la Haga (Olanda), îndreptându-şiacţiunile asupra combaterii drogurilor, treptat adăugându-se şi alte domenii importantede combatere a criminalităţii.

La 18 iulie 1995, Consiliul Uniunii Europene, întrunit la Bruxelles, a adoptatConvenţia de înfiinţare a Biroului poliţiei europene, care a fost semnată dereprezentanţii guvernelor statelor-membre ale Uniunii Europene, decizând ca Europol-ul să aibă sediul la Haga (Olanda) [6].

Conform acestei Convenţii, obiectivele de bază ale Europol-ului sunt:- îmbunătăţirea eficacităţii şi cooperării autorităţilor poliţieneşti competente

din statele-membre în domeniul prevenirii şi combaterii terorismului;- prevenirea şi combaterea traficului ilegal de droguri;- prevenirea şi reprimarea traficului ilegal de imigranţi;- prevenirea şi reprimarea traficului ilegal cu arme nucleare şi substanţe

radioactive;- prevenirea şi combaterea traficului cu maşini furate;- traficul cu fiinţe umane, incluzând şi pornografii cu copii;- falsuri de bancnote şi alte mijloace de plată (carduri, cecuri, bilete de

călătorie etc.);- activităţi de spălare a banilor proveniţi pe cale infracţională;- prevenirea şi combaterea altor forme grave ale criminalităţii internaţionale.Întreaga activitate a Europol-ului este coordonată şi controlată de către Consiliul

de conducere (administrare), care numeşte directorul şi directorii-adjuncţi ai Europol-ului şi aprobă bugetul acestuia. Consiliul este alcătuit din miniştrii din toate statele-membre şi are drept sarcină principală supravegherea activităţilor de organizare, iardeciziile acestuia garantează un control democratic asupra activităţii Europol.

Fiecare stat-membru dispune de o Unitate Naţională, care exercită sarcinileacestui organism de cooperare. Această unitate reprezintă corpul de legătură dintreEuropol şi organele poliţieneşti naţionale ale statelor-membre.

Unităţile Naţionale au menirea de a furniza datele şi informaţiile necesare pentruîndeplinirea atribuţiilor Europol; de a stoca datele şi informaţiile cu caracter poliţienesc;de a furniza către Europol datele necesare pentru a fi stocate în sistemul computerizat;de a asigura schimbul permanent de informaţii cu Europol-ul fără a leza siguranţanaţională şi personală ş.a.

Personalul nemijlocit al Europol-ului este compus din circa 250 de funcţionaridin toate statele-membre, dintre care 44 sunt ofiţeri de legătură ce reprezintă agenţiide protecţie a legii (poliţie, vamă, jandarmerie etc.) din toate statele-membre. Ofiţeriide legătură sunt instruiţi de unitatea naţională a statului din care fac parte, reprezentândinteresele acestuia. Aceşti ofiţeri asigură schimbul de informaţii dintre unitateanaţională de care aparţine şi Europol, furnizând acestui organism informaţiile transmisede unitatea naţională şi retransmite către aceasta informaţiile date de Europol. Ei suntîn drept să consulte diferite dosare în vederea exercitării sarcinilor ce le revin,


bucurându-se, totodată, de privilegiile şi imunităţile necesare pentru îndeplinireaatribuţiilor ce le revin.

Principalul instrument al Europol-ului, care joacă un rol decisiv în realizareasarcinilor acestui organism, este sistemul computerizat de informaţii, în care fiecarestat-membru, prin intermediul Unităţii Naţionale şi ofiţerii de legătură, are posibilitateade a introduce datele şi informaţiile necesare pentru îndeplinirea sarcinilor Europol-ului, în concordanţă cu procedurile naţionale [7, p. 241]. Tot în acest sistem de informaţiiEuropol-ul introduce date furnizate de alte state sau organizaţii (care nu fac parte dinEuropol), dar care prezintă interes pentru acest organism.

Dreptul de a introduce direct şi a extrage în mod direct date din sistemulinformaţional îl au doar Unităţile Naţionale, ofiţerii de legătură, directorul Europol-ului, directorii adjuncţi sau oficialii împuterniciţi în acest sens. Atribuţii în domeniulmodificării, corectării sau ştergerii datelor din cadrul acestui sistem au doar UnităţileNaţionale care le-au introdus.

Referinţe:1. Majoritatea ţărilor din spaţiul european sânt ţări democratice şi independente.2. În Olanda, spre exemplu, este legalizată prostituţia şi consumul de stupefiante în

scopuri nemedicale.3. Şerb S., Ignat D.A., Drăghinici C., Iacob A., Drept poliţienesc şi contravenţional,

Bucureşti, Ed. Tritonic, 2003.4. Din cadrul Europol-ului fac parte ţările-membre ale Uniunii Europene.5. Şerb S., Ignat D.A., Drăghinici C., Iacob A., Drept poliţienesc şi contravenţional,

Bucureşti, Ed. Tritonic, 2003.6. Convenţia privind înfiinţarea Europol-ului, adoptată în 1995 la Bruxelles.7. Şerb S., Ignat D.A., Drăghinici C., Iacob A., Drept poliţienesc şi contravenţional,

Bucureşti, Ed. Tritonic, 2003.


Veaceslav GRATI,Ian DOGOTARI

Originea şi semnificaţia noţiunii de poliţie

Cuvântul „poliţie” este o expresie aprobată, tradiţională şi universală din punctde vedere istoric, filozofic şi juridic. Definirea acestei noţiuni a servit în trecut şiserveşte în prezent temei pentru cele mai vii, înflăcărate discuţii între specialişti. Cutoate acestea, expresia dată are un şir de semnificaţii indiscutabile, cum ar fi: în primulrând, aparat în obligaţiile căruia se află povara principală de menţinere a ordinii şiasigurare a securităţii publice în toate ţările lumii, care serveşte drept instrument(mijloc) universal de constrângere şi în majoritatea ţărilor se numeşte „poliţie”. Anumeacest aparat protejează ordinea publică, securitatea publică, viaţa, sănătatea, bunurilemateriale ale cetăţenilor şi alte valori. În al doilea rând, cuvântul „poliţie” este onoţiune largă şi complexă care îmbrăţişează într-un sistem unic toate organele desupraveghere şi control, atât militarizate, cât şi civile, care aplică constrângereaadministrativă în scopul menţinerii ordinii publice, adică exercită activitateapoliţienească. Şi în al treilea rând, noţiunea „poliţie” delimitează expres activitateapolitică de cea poliţienească.

Potrivit surselor autorului român Vasile Barbu [1, p. 11], „poliţia” derivă dincuvântul grecesc „polis” care are semnificaţia de oraş. După Eugen Bianu, aceastănoţiune derivă din cuvântul grecesc „politeia”, ceea ce înseamnă „activitatea de ordineîn stat” [2, p. 49].

Potrivit autorilor lucrării „Vocabularul juridic”, editat în 1987 în Franţa, cuvântul„poliţie” provine din latinescul „poliţia” care reprezintă organizarea politică şiadministrativă, precum şi din grecescul „politeia”, care înseamnă cetate. Într-adevăr,în antichitate oraşele se confundau cu cetăţile, erau adevărate state, iar serviciilepublice se realizau de o anumită clasă de funcţionari, slujbaşi ai cetăţii (polis), de aicişi denumirea de poliţişti, care însă în timpurile modeme s-a păstrat numai pentru oanumită categorie de slujbaşi publici. Trecând peste organizarea poliţienească ceamai primitivă, a paznicilor de noapte, care a existat din timpurile cele mai străvechi,existând şi astăzi în localităţile rurale, în oraşele antice greceşti, unde găsim superioareorganizaţii poliţieneşti, denumiri precum: „ephor”, „archon”, „strateg” indicăfuncţionari cu atribuţii poliţieneşti din aceste puternice organizaţii.


În Roma antică erau stabilite anumite funcţii de slujbaşi ai cetăţii care îndeplineauatribuţii cu caracter poliţienesc, astfel [3, p. 32]: Magistraţii superiori erau numiţi dinrândul decurionilor pe termen de un an şi exercitau atribuţii de ordin executiv şijudiciar; Edilii (aediles) erau magistraţi municipali având rolul de a asigura poliţiaoraşelor, aprovizionarea pieţelor şi întreţinerea clădirilor; Qaestorii, conduceauadministrarea finanţelor şi bunurilor oraşelor; Prefectus Urbi etc.

În timpul împăratului Augustus paza liniştii publice era asigurată de 7000 devigili [1].

În România, termenul de poliţie s-a împământenit probabil din Epoca fanarioţilor,sub puternica influenţă grecească. În sec. XVII şi XVIII găsim referiri în documentelevremii la cuvântul „poliţie” cu înţelesul de „activitate de stat”, noţiune care s-a referit,în primul rând, la activitatea domnitorului şi a „oblăduitorilor ţării”. Astfel, în monarhiafeudală, toate puterile erau concentrate în mâinile suveranului. Domnul era şi şefulputerii executive, în exercitarea prerogativelor sale el avea dreptul şi misiunea de aasigura ordinea internă, de a lua orice măsuri pentru menţinerea ordinii şi securităţiisociale. Prin dregătorii domneşti el impunea plata dărilor, constrângerea ţăranilor săexecute muncile datorate domniei şi stăpânilor de moşii, executarea hotărârilorjudecătoreşti, în special a „condamnărilor capitale”, reprimarea răzvrătiţilor, urmărirearăufăcătorilor etc. [4, 255].

Prima definiţie clară şi completă a noţiunii de poliţie o întâlnim în „Code desdelites et des piens” (Codul delictelor şi pedepselor) din 1795 din Franţa, potrivitcăruia, „poliţia este instituită pentru a menţine ordinea publică, libertatea, proprietateaşi siguranţa individuală [1, p.14].

În statele europene dezvoltarea poliţiei a avut o evoluţie diferită. De exemplu,în perioada interbelică în statele europene poliţiile s-au dezvoltat pe cale deductivă,pe când în Regatul Unit al Marii Britanii poliţia s-a dezvoltat pe cale inductivă.

Pentru prima dată Franţa a fost cea care şi-a organizat poliţia sa la nivelulîntregii ţări. Astfel, în anul 1667 Ludovic al XlV-lea a creat la Paris funcţia denumită„Le lieutenant General de Police” (locotenent-general de poliţie), iar cu începere din1669 şi în departamente au fost create subunităţi teritoriale de poliţie. Aceastăorganizare a fost considerată o experienţă reuşită, deoarece stabileau responsabilităţiierarhice, forţe de intervenţie şi auxiliari civili [5, p. 23].

În Anglia, instituţia poliţiei a avut o dezvoltare nu tocmai similară cu cea dinFranţa. La început comunele au fost obligate să se îngrijească de ordinea şi linişteapublică pe teritoriul lor. În acest scop, comunele s-au folosit de o organizaţie autonomăcunoscută sub numele de „constable of the parish” [6, p. 13].

După cel de-al II-lea război mondial, în statele din occidentul continentuluieuropean a continuat perfecţionarea organizării şi modernizării poliţiei, îndeosebiprin depolitizarea acesteia.


Iar în ţările din estul Europei, organele de ordine au fost înregimentate, sub oformă sau alta, în slujba partidelor comuniste, partidelor de guvernământ, devenindbraţul înarmat al acestora.

În ceea ce priveşte semnificaţia noţiunii de poliţie, încă de la începutul secoluluiXIX Behr în lucrarea „Polizeiwissensehaft” aminteşte 24 de definiţii ale cuvântuluipoliţie. Gustav Zimmermann în lucrarea „Die polizei in neunrzehnten Jahrhundert”pomeneşte circa 80 de definiţii, iar Run menţionează că numai în literatura germanăexistă cam 100 de definiţii [1, p. 22].

Dicţionarul limbii române moderne [7, p. 821] reţine următoarele accepţiuni alenoţiunii de poliţie:

v organ de stat însărcinat cu menţinerea ordinii publice şi cu reprimareainfracţiunilor;

v a menţine ordinea într-un mod sever şi autoritar;v pază, supraveghere, control (al ordinii, al disciplinei);v local în care se află instalată o poliţie;v totalitatea poliţiştilor dintr-o poliţie;v reprezentanţii poliţiei.Vocabularul juridic editat în Franţa în 1987 deosebeşte următoarele sensuri ale

noţiunii de poliţie:a) accepţiunea generală de ordine, asigurare, control pentru apărarea

interesului comun;b) ansamblul regulilor impuse de autoritatea publică cetăţenilor în vederea

întronării domniei ordinii, liniştii şi securităţii în stat;c) forţa publică însărcinată cu respectarea regulilor de poliţie. Se mai face

distincţia dintre poliţia administrativă şi poliţia judiciară. La rândul său,prima se divide în poliţie administrativă generală şi poliţie administrativăspecială.

Poliţia administrativă generală este însărcinată cu menţinerea securităţii, aliniştii şi salubrităţii publice, iar poliţia administrativă specială se aplică uneia saualteia din activităţi, de exemplu, în sectorul căilor ferate. Poliţia judiciară se referă laactivitatea acelor funcţionari ce au ca atribuţii de serviciu constatarea faptelorantisociale, identificarea autorilor acestora, precum şi administrarea de probe în vedereatragerii lor la răspundere juridică [6, p. 13].

După Vasile Barbu, poliţia se prezintă sub 2 aspecte:Ø poliţia ca organizaţie prin care se înţelege poliţia urbană, rurală, jandarmeria.

Deci organismul care execută toate măsurile necesare în vederea realizăriiscopului pentru care a fost creată;

Ø poliţia sub aspectul de funcţiune, care desfăşoară activitatea necesară învederea apărării şi menţinerii ordinii publice.

Din punct de vedere al timpului în care îşi execută activitatea, poliţia se împarteîn poliţie preventivă şi represivă [1, p. 22].


Pe de altă parte, Eugen Bianu deosebeşte poliţia administrativă, judiciară şipoliţia de siguranţă sau informativă, după cum poliţia concură prin funcţiile sale lamenţinerea liniştii şi ordinii publice, a siguranţei publice şi de stat [2, p. 20].

În literatura de specialitate sovietică expresia „activitatea poliţienească” n-afost studiată şi analizată detailat, ba chiar deloc, cu excepţia autorilor care interpretauaceastă noţiune prin prisma constrângerii [8, p. 34].

În acest context vom menţiona că în literatura administrativ-juridică sovieticăactivitatea poliţienească nu era numită pe nume, din motive ideologice din aceletimpuri. Fiind disociată, această expresie avea semnificaţii diferite, aşa cum: activitateaadministrativă a miliţiei, activitatea operativă de investigaţii a miliţiei etc.

În Republica Moldova, noţiunea de poliţie îşi face apariţia o dată cu adoptareaLegii Republicii Moldova cu privire la poliţie nr. 416-XII din 18 decembrie 1990, care aprodus schimbări fundamentale în organizarea şi funcţionarea poliţiei moldoveneşti.

Rolul poliţiei în societatea noastră este azi altul. Poliţia Republicii Moldova încalitate de instituţie specializată a puterii publice este chemată să apere, pe bazarespectării stricte a legilor, viaţa, sănătatea şi libertăţile cetăţenilor, interesele societăţiişi ale statului de atentatele criminale şi alte atacuri nelegitime [9].

Poliţia ca instituţie de apărare a ordinii în stat are menirea de a fi în slujbapermanentă a poporului şi a legii, fapt ce a contribuit ca una din primele măsuri dupădeclaraţia independenţei Republicii Moldova din august 1991 să fie adaptarea acesteiala instrumentele internaţionale la care ţara noastră este parte, măsură menită săimpulsioneze procesul de integrare a poliţiei în noile structuri democratice ale statului.Organizarea unui aparat de poliţie de mare eficienţă, bine pregătit şi dotat după ultimelerealizări în domeniul luptei împotriva criminalităţii, care trebuie să se afirme ca unveritabil factor de stabilitate şi echilibru, de protecţie socială, un garant al drepturilorşi libertăţilor cetăţenilor, constituie neîndoielnic un imperativ al instaurării statului dedrept.

În concluzie, trebuie să precizăm că, în prezent, potrivit uzanţelor internaţionale,termenul de poliţist sau poliţişti include toţi oamenii legii numiţi sau aleşi care exercităputeri poliţieneşti, îndeosebi puterea de a aresta şi reţine. Aceasta este accepţiuneape care o întâlnim în art. l din Codul de conduită pentru poliţişti adoptat în decembrie1979 de Adunarea Generală a ONU, potrivit căruia, în ţările în care puterile poliţieneştisunt exercitate de autorităţi militare, în uniformă sau nu, ori de către forţe ale securităţiistatului, definiţia „Poliţişti” va fi considerată ca incluzând membrii acestor servicii[10, p. 63].

Deci termenul „poliţie” include nu doar organele de poliţie propriu-zise dinsubordinea M.A.I., ci pe toţi funcţionarii publici care au atribuţii poliţieneşti în domeniulapărării statului, a organismelor politice, economice şi sociale, a cetăţenilor şi care potfolosi, la nevoie, forţa de constrângere potrivit legii.


Referinţe:1. Vasile Barbu, Introducere în dreptul poliţienesc român unificat, Oradea, 1927.2. Eugen Bianu, Ordinea obştească. Îndreptar profesional în ştiinţa poliţienească,

Bucureşti, 1938.3. Emil Carnea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura

Şansa SRL, 1993.4. Vladimir Hanga şi alţii, Istoria dreptului românesc, Vol. I, Bucureşti, Editura

Academie, 1985.5. Anlete Lebigre, Histoire de la police, Imprimerie de l‘Ecole Nationale de Police de

Sens, 1989.6. Ivan Stelian, Ioniţă Tudor, Drept poliţienesc, Bucureşti, 1993.7. Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1998.8. Бельский К.С., Полицейское право, Москва, 2004г.9. Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie nr. 416-XII din 18.12.1990, M.O.

nr.17-19 din 31.01.2002, art. 1 şi 18.10. Stamatin Şt., Grati V., Dogotari I., Teoria şi practica aplicării şi folosirii armei de foc

în contextul drepturilor omuluiá Chişinău, 2004.


Veaceslav GRATI

Supremaţia principiului de ordine în stat

Potrivit art. 1 alin (3) al Constituţiei Republicii Moldova, „Republica Moldovaeste un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţilelui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintăvalori supreme şi sunt garantate”.

În acest sens, asigurarea legalităţii şi ordinii în stat constituie funcţii prioritareale unui stat de drept conform cărora trebuie să se ordoneze activitatea tuturororganelor de stat, obşteşti şi a cetăţenilor Republicii Moldova în particular.

De fapt, stabilitatea socială, siguranţa, liniştea şi respectul reciproc dintremembrii unei colectivităţi a constituit în trecut şi constituie în prezent un imperativnatural şi deosebit de important al vieţii sociale. Un vechi dicton latin spune că „ordoest anima rerum”, adică „ordinea este sufletul lucrurilor”, ceea ce este mai actualdecât oricând. Fără nici o îndoială, orice colectivitate umană implică în mod necesar oviaţă de relaţii reciproce, de legături diverse. În acest sens, profesorul rus I. Danişinmenţionează că viaţa socială constituie schimbul realizat între diferite fiinţe umane,deoarece acestea zi de zi intră în raporturi şi legături diferite unii cu alţii [1, p. 12].

Potrivit naturii sale, omul este o fiinţă predispusă acţiunii, iar nevoile materialeşi spirituale, fizice şi morale îl silesc să activeze, să acţioneze. Astfel, este firesc cafiecare persoană, prin acţiunile sale, să intre în raporturi de interacţiune, armonizându-se sau ciocnindu-se cu acţiunile altor membri ai grupului social [2, p. 7].

În cadrul acestor relaţii şi legături, acţiunea sau conduita fiecăruia este apreciată,evaluată de ceilalţi membri ai colectivităţii şi considerată acceptabilă ori inacceptabilăpentru ei, sau pentru grupul social, după cum conduita sa se adaptează sau vine înconflict cu interesele acestora. În cazul acţiunilor inacceptabile, acestea fiindprejudiciabile, provoacă, în mod firesc, o reacţie din partea celor nemulţumiţi. Aceastăreacţie presupune un conflict între membrii comunităţii, care devine sursă permanentăde nelinişte şi nesiguranţă pentru grupul social respectiv. Necesitatea convieţuiriioamenilor în societate a făcut ca omul să înţeleagă că înăuntrul grupului social acţiunileşi interesele fiecăruia trebuie să se armonizeze cu cele ale celorlalţi, adică să se dezvolteîntr-o anumită ordine. Existenţa unei orânduiri sociale este posibilă numai în rezultatulconformării reciproce a fiecăruia în parte şi a tuturor împreună. De aici reiese ideea căasigurarea unei bune convieţuiri sociale depinde în cea mai mare măsură de conformarea


fiecăruia unei orânduiri (ordini) sociale, a cărei menire este promovarea prosperităţiituturor oamenilor.

Dezvoltarea continuă a societăţii presupune apariţia noilor relaţii sociale, faptcare determină în mod indubitabil înţelegerea esenţei şi definirea noţiunii de ordinepublică.

În acest sens, vom remarca că în literatura juridică de specialitate nu există oopinie unică referitoare la esenţa şi definirea noţiunii de ordine publică. Aici găsimreflectate o serie de viziuni pornite de la spectrul de relaţii sociale cuprinse în conţinutulnoţiunii examinate, cu toate acestea, toată diversitatea de definiţii, interpretări şidescrieri ale ordinii publice, formal ar putea fi divizate în două direcţii, şi anume:

v ordinea publică în sens larg;v ordinea publică în sens restrâns (îngust).Sensul gramatical al cuvântului „ordine”, venit din limba latină, de la „ordo,

inis”, evocă ideea de dispoziţie sau de succesiune regulată cu caracter spaţial, temporar,logic, moral, estetic; organizare, însuşire, rând, rânduire, orânduială ori organizare,orânduire socială, politică, economică; regim; stabilitate socială, respectul instituţiilorsociale stabilite. Prin ordine publică se subînţelege ordine politică, economică şisocială într-un stat, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri deosebitede la o orânduire socială la alta şi se traduce prin funcţionarea normală a aparatului destat, menţinerea liniştii cetăţenilor şi a respectării drepturilor acestora [3, p. 726], iar înasociere cu alte expresii (de exemplu, juridic, public, drept, stat, constituţie etc.) adobândit o semnificaţie juridică, vorbindu-se ulterior despre astfel de noţiuni ca:ordine constituţională, ordine de drept, ordine publică, ordine de producere etc.

În limba franceză prin ordine se înţelege, în primul rând, ideea de organizare(de exemplu, ordinea alfabetică, ordinea cronologică, ordinea de zi etc.) [4, p. 8].

Potrivit prof. D. Alexandresco, dacă „ordine” în sensul său gramatical înseamnăaşezarea lucrurilor, în relaţiile lor respective, unele în raport cu altele, iar „public”înseamnă ceea ce aparţine societăţii, atunci ordinea publică înseamnă organizareasocietăţii.

Vasile Barbu menţiona în lucrarea sa „Introducere în dreptul poliţienesc românunificat” publicată în 1927 că: „ordinea este acolo unde atât persoanele, cât şi lucrurilesau evenimentele sunt grupate, nu însă la voia întâmplării, ci în mod conştient, într-oconexiune strânsă, pentru atingerea unui anumit scop”.

După definiţia dată de dicţionarul Larousse, „ordine publică” este un ansamblude dispoziţii legale ale căror particularităţi nu pot, în stipulaţiile lor, să-şi suprime întreele efectele. În literatura juridică de specialitate, noţiunii de „ordine publică” se atribuieun conţinut restrâns sau mai larg. Astfel, potrivit Dicţionarului enciclopedic romândin 1965, „ordinea publică sau obştească” este denumirea folosită pentru a desemnanormala funcţionare a aparatului de stat, menţinerea liniştii cetăţenilor, respectareadrepturilor acestora şi a avutului obştesc.


După Micul dicţionar enciclopedic român din 1972, „ordinea publică” înseamnăordinea politică, economică şi socială dintr-un stat care se asigură printr-un ansamblude norme şi măsuri, deosebite de la o orânduire la alta şi care se traduce de fapt prinnormala funcţionare a aparatului de stat, menţinerea liniştii cetăţenilor, respectare adrepturilor acestora şi a avutului obştesc.

Unii autori atribuie un caracter complex acestei noţiuni de ordine publică,incluzând în cuprinsul ei atât apărarea regimului politic, apărarea cetăţenilor împotrivacalamităţilor naturale, menţinerea liniştii publice, măsurile care asigură executarealegilor şi a hotărârilor judecătoreşti, buna convieţuire în societate, precum şi bunafuncţionare a serviciilor organizate de stat.

În doctrina română, prof. Paul Negulescu se opreşte la următoarea definiţie:„ordinea publică este starea de fapt materială şi exterioară pe care legiuitorul ogarantează şi autoritatea administrativă o protejează împiedicând orice tulburare ce is-ar putea aduce”, demonstrînd în continuare că în sfera acesteia intră: liniştea publică,regimul politic, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice, siguranţa persoanelorşi a bunurilor, salubritatea publică (în sensul de sănătate publică) [5, p. 378].

Autorul rus P. I. Grişaev consideră că ordinea publică cuprinde toate raporturilesociale existente [6, p. 57].

Profesorul N. Zagorodnikov, evidenţiind cele mai specifice aspectele aleinstituţiei examinate, susţine că ordinea publică inserează cumulul de relaţii socialereglementate atât de normele de drept, cât şi de normele (regulile) de convieţuiresocială, norme etice, morale, obiceiuri [7, 499].

Ordinea publică în sens larg , subliniază I. Danişin, presupune absorbireasistemului de relaţii sociale, determinate de respectarea şi realizarea normelor existenteîn toate sferele vieţii sociale (norme de drept, norme morale, etice etc.), a principiilor,ideilor, care asigură comportamentul oamenilor, a organizaţiilor de stat şi obşteşti,necesare pentru sistemul politic şi economic existent în societatea respectivă [1, p.16].

În viziunea profesorului N. Vetrov, prin ordinea publică în sensul larg alcuvântului trebuie de subînţeles întreg ansamblul de relaţii sociale existente însocietatea respectivă, care derulează în conformitate cu normele sociale, inclusivnormele de drept şi normele de convieţuire în comun [8, p. 394].

Potrivit autorului rus A. Rarog, prin ordinea publică se înţelege sistemul relaţiilorsociale existente între oameni, reguli de conduită, de convieţuire, proclamate prinnormele sociale: acte normative, obiceiuri, tradiţii, norme etice, care asigură linişteasocială, protecţia individului în sfera vieţii cotidiene, muncii, odihnei [9, p. 317].

În această ordine de idei, savanţii care susţin ideea sensului larg al ordiniipublice presupun că ea se desfăşoară nu numai prin respectarea normelor de drept,dar şi a altor reguli de comportament (norme morale, etice, obiceiuri etc.). Ei au învedere respectarea şi realizarea tuturor normelor sociale existente într-o anumităsocietate, în toate sferele vieţii sociale atât de către cetăţeni, cât şi de către organizaţiile


de stat şi obşteşti. De aceea, noţiunea de ordine publică include în conţinutul săutotalitatea tuturor relaţiilor sociale reglementate de normele de drept, morale, etice,obiceiuri etc. În concluzie, reţinem că ordinea publică în sens larg cuprinde totalitatearelaţiilor sociale din diversele sfere ale vieţii sociale şi, prin urmare, este compusă dinanumite părţi componente, cum ar fi: ordinea de producţie, ordinea civilă, ordineapolitică, ordinea socială, securitatea publică, ordinea de drept, ordinea publică însens îngust etc.

În viziunea noastră, dar şi ţinând cont de opiniile savanţilor din domeniu,ordinea publică în sens larg poate fi definită ca fiind ansamblul, totalitatea, cumulul,sistemul tuturor relaţiilor sociale, economice şi politice, care se formează într-oanumită comunitate şi sunt determinate de epoca istorică de dezvoltare a comunităţii,forma de guvernare, interesele generale şi individuale ale societăţii şi care suntreglementate de întreg sistemul de norme sociale (norme morale, etice, de drept, deproducere, tehnice etc.) în scopul asigurării liniştii publice, regimului politic,organizării şi funcţionării serviciilor publice, siguranţei persoanelor şi a bunurilor,salubrităţii publice etc.

Ţinând cont de faptul că sensul larg al noţiunii ordinea publică poartă uncaracter generalizat, care nu reflectă expres toate trăsăturile specifice acestui fenomen,se impune iniţierea definirii unei noţiuni cu caracter restrâns (îngust), care să reflectecele mai esenţiale aspecte ale acestei instituţii.

Privită în sens îngust, accentuează N. Zagorodnikov, ordinea publică reprezintătotalitatea de relaţii sociale, care-şi fac apariţia în locurile publice şi, în baza conţinutuluilor, asigură libertatea şi inviolabilitatea persoanei, moralitatea socială, liniştea publică,creează condiţii normale pentru munca şi odihna cetăţenilor, pentru activitateainstituţiilor de stat şi obşteşti [7].

Alţi autori discută despre ordinea publică ca despre un sistem de relaţii dintreoameni determinate de necesităţile societăţii, care sunt reglementate nu numai denormele de drept, dar şi de cele morale şi care asigură realizarea de către toateorganizaţiile de stat şi obşteşti, cetăţeni ai drepturilor lor, intereselor lor legale şiexecutarea obligaţiilor acestora [10, p. 5].

Specialiştii criminalişti, de regulă, interpretează ordinea publică ca fiind sistemulde relaţii sociale, reglementate de normele de drept şi cele morale, care asigură linişteasocială, securitatea persoanei şi apărarea proprietăţii ei, precum şi condiţiile normalede muncă, odihnă etc. ale cetăţenilor şi activitatea normală a întreprinderilor, instituţiilorşi organizaţiilor [11, p. 465].

Definind ordinea publică, susţin savanţii ruşi D.N. Bahrah şi A.V. Sereghin,trebuie de avut în vedere specificul relaţiilor apărute între oameni, comportamentulacestora în cadrul societăţii şi faptele săvârşite [12, p. 3]. În acest sens, ordineapublică inserează doar acele relaţii sociale care iau naştere prioritar în locurile publiceşi sunt caracterizate de respectarea cerinţelor moralităţii sociale. Este vorba desprerespectarea unor reguli de convieţuire socială unanim recunoscute, precum menţinerea


liniştii publice, regulilor de conduită în străzi, parcuri, scuaruri, în alte locuri publice,respectarea cinstei şi onoarei altor persoane etc.

Din punct de vedere poliţienesc, menţionează autorul român Ştefan Pop, prinordine publică se înţelege starea de fapt materială şi exterioară pe care legiuitorul ogarantează şi pe care autoritatea de stat o protejează, împiedicând orice tulburări carei s-ar putea aduce [13, p. 81].

Generalizând cele menţionate, prin ordinea publică în sens îngust urmează aînţelege totalitatea relaţiilor sociale apărute între membrii societăţii, prioritar înlocurile publice, care sunt reglementate de normele de drept şi normele morale,având ca scop asigurarea inviolabilităţii persoanei, protecţia drepturilor, libertăţilorşi intereselor lor legale, ocrotirea bunurilor materiale, crearea şi asigurareaatmosferei de linişte şi siguranţă necesare pentru comunicarea cetăţenilor înprocesul convieţuirii în comun, pentru activitatea efectivă a organizaţiilor obşteştişi de stat.

Referinţe:1. Даньшин И. Н., Уголовно-правовая охрана общественного порядка, Москва,

1973г.2. Ivan Stelian, Ioniţă Tudor, Drept poliţienesc, Bucureşti, 1993.3. Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Bucureşti: Univers

Enciclopedic, 1998.4. Stancu Şerb, Constantin Drăghici, Dragoş-Andrei Ignat, Adrian Iacob, Drept

poliţienesc şi contravenţional, Bucureşti, Editura Tritonic, 2003.5. Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, Vol. I, ediţia a IV-a, Bucureşti,

1934.6. Преступления против порядка управления, общественной безопасности и

общественного порядка, Москва, 1957г.7. Загородников Н.И., Советское уголовное право. Общая и особенная часть,

Москва, 1976г.8. Уголовное право, Особенная часть, Учебник под ред. Н.И. Ветрова, Москва,

«Новый юрист», 1998г.9. Уголовное право, Российской Федерации, Особенная часть, Учебник под

ред. А.И. Рарога, Москва, Юристъ, 2001г.10. Ефимов М. А., Борьба с преступленьями против общественного порядка,

общественной безопасности и здоровья населения, Минск, 1971г.11. Уголовное право. Часть особенная, Москва, 1968г.12. Вахрах Д.Н., Серёгин А.В., Ответственность за нарушения общественного

порядка, Москва, 1976г.13. Ştefan Pop, Poliţia şi prevenirea criminalităţii, Sibiu, Editura Herman, 1999.


Veaceslav GRATI

Dreptul de poliţie al statului

Statul este principala instituţie politică şi forma cea mai înaltă de organizare asocietăţii. Apărut aproximativ cu şase milenii de ani în urmă în Orientul Antic, statulcontinuă să fie şi astăzi instrumentul principal al conducerii sociale [1, p. 66].

Multiple curente şi teorii filozofice au definit statul în mod diferit, interpretândsub diverse unghiuri importanţa, locul şi rolul statului în vederea apărării intereselorsociale colective şi individuale. Câţi filosofi şi savanţi în domeniu au cunoscut istoria,probabil atâtea noţiuni ale statului au fost formulate. Cu toate acestea, este un motivde bază, unul dintre primele şi cele mai importante motive care explică temeinic apariţiaşi esenţa statului. Este vorba, în special, despre necesitatea statului de a-şi îndeplinimenirea de armonizare a nevoilor individuale şi colective, de asigurare a convieţuiriisociale, care trebuie să fie călăuzită de politica ordinii şi autorităţii. Altfel vorbind,apariţia şi funcţionarea statului se explică prin menirea poliţienească, de protecţie avalorilor sociale, determinată de necesitatea societăţii, de toţi împreună şi de fiecareîn parte, să trăiască în siguranţă. Satisfacerea tuturor celorlalte necesităţi nu poate fiîndestulată în nici un fel dacă nu va fi asigurată securitatea şi dacă omul nu va aveaconvingerea că viaţa lui, sănătatea, integritatea personală, libertatea, cinstea,proprietatea şi alte valori nu vor fi supuse unor atacuri violente din partea persoanelorturbulente.

Filosoful englez T. Gobbs considera că această necesitate poate fi asigurată înexclusivitate de către stat, dat fiind faptul că numai statului îi aparţin mijloacelecoercitive. Gobbs a continuat, în mare măsură, raţionamentele savantului francez dinsec. XVI, Boden, care vedea în stat mecanismul de dirijare a societăţii şi de consolidarea puterii, capabil să orienteze populaţia în direcţia cuvenită. Pentru Gobbs însă sensuliniţial al activităţii statale (administrare, dirijare) consta în asigurarea ordinii sociale şisiguranţei publice. Oamenii primitivi, care trăiau în afara unei orânduiri de stat, seaflau în situaţia care se caracteriza prin „starea de luptă împotriva tuturor”, în cadrulcăreia „fiecare vedea garanţia siguranţei personale în propriii pumni”. „În asemeneasituaţie, scria Gobbs, nu este loc pentru hărnicie, silinţă, sârguinţă, deoarece nimănuinu-i sunt garantate roadele muncii sale. De aceea, la acea etapă de dezvoltare aomenirii nu întâlnim agricultură, navigaţie, comerţ, construcţii, literatură, nu întâlnimo societate organizată şi, ce este cel mai groaznic, frica şi pericolul unei morţi violentedevine simţitoare permanent, iar viaţa omului este singuratică, săracă, fără viitor,


aberativă şi scurtă” [2, p. 18]. Prin urmare, dacă Gobbs, evidenţiind aspectul poliţienesc(de protecţie) al activităţii statale, atribuie acestei activităţi un caracter aposteriori şi,având în vedere lupta cu criminalitatea, se bazează pe justiţie şi eşafod, atunci marelefilosof german G.F.Gheghel considera că numai existenţa judecătorului şi călăului nusunt suficiente pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor persoanei, ocrotirea altorvalori sociale. După el, buna protecţie a valorilor sociale determină necesitatea creăriianumitor structuri şi înfăptuirea măsurilor poliţieneşti preventive de către stat. Luptacu atentatele ilicite este pusă de către Gheghel în sarcina activităţii preventive apoliţiei, supravegherii poliţieneşti, tutelei şi constrângerii. Gheghel susţine că„supravegherea poliţienească şi tutela au drept scop punerea la dispoziţia individuluiposibilităţii existente la moment pentru realizarea scopurilor individuale” [3, p. 249,251], cu alte cuvinte, stabileşte temelia realizării de către orice cetăţean a drepturilor şilibertăţilor sale subiective.

Evidenţierea aspectului poliţienesc al activităţii statale se păstrează şi în ştiinţadreptului european, pe parcursul secolelor XIX – XX, indiferent de curentele liberalepresante din acel timp. Această tendinţă se face observată în lucrările renumiţilorsavanţi în ştiinţa dreptului poliţienesc, germanul R. Moli, rusul N.M. Corcunov,francezul M. Oriu, savanţilor contemporani francezi F. Liuşer şi J-M. Berjeli şi rusulV.E. Circhin [2, p. 19]. Aspectele examinate îşi găsesc reflectare şi în lucrările savanţilorromâni Vasile Barbu, Eugen Bianu, Iuliu Pascu, Stelian Ivan, Ioniţă Tudor, Ştefan Pop,Antonie Iorgovan şi alţii [4, p. 10-11].

Autorul rus V.E. Circhin susţine că statul modern, fiind o instituţie social-politică complexă şi dificilă, apare în trei calităţi: stat – organizator, stat – arbitru, stat– organizaţie, care aplică „constrângerea legalizată”. În esenţă este vorba despreaplicarea constrângerii poliţieneşti. Cu toate că în monografia sa, „Statul contemporan”(M., 2001), autorul propune o interpretare liberală a statului, evită uzitarea noţiunii de„poliţie”, el consideră că fără „constrângere legalizată”, fără violenţă pentru asigurareaordinii în societate, lupta socială sau criminalitatea în masă va conduce spre anarhieşi destrămarea societăţii [5, p. 20].

După Iuliu Pascu, unul din atributele esenţiale ale suveranităţii statului, îngeneral, îl constituie consacrarea dreptului de constrângere pe care statul îl are înraport cu cetăţenii săi, cu ceilalţi indivizi (cetăţeni străini, apatrizi) şi faţă de diverselegrupuri sociale, inclusiv faţă de persoanele juridice. Acest drept al statului a fostconsacrat şi este cunoscut în literatura juridică sub denumirea de drept de poliţie [6,p. 15].

Dreptul de poliţie este o parte a dreptului ce îl are statul de a interveni pentrurespectarea de către cetăţeni a îndatoririlor ce le revin, iar pe de altă parte, este undrept al fiecărui individ de a cere sprijinul organelor poliţieneşti pentru apărareadrepturilor ce le sunt garantate de stat şi înlăturarea piedicilor ce li s-ar pune înexercitarea acestor drepturi recunoscute de lege.

De dreptul de poliţie statul se poate folosi atât în scop preventiv, cât şi eventualrepresiv. Sub primul aspect, dreptul de poliţie al statului se manifestă ca un drept de


pază, de ocrotire, iar sub al doilea aspect, ca un drept represiv, de aplicare aconstrângerii, inclusiv a celei fizice.

Deci dreptul de poliţie este dreptul suveran al fiecărui stat de a-şi apăra existenţalegală şi materială, ordinea publică şi privată, proprietatea si drepturile cetăţenilorprin acţiuni poliţieneşti, preventive sau punitive [7, p. 7].

Dreptul de poliţie al statului este exercitat de către organele executive alestatului (centrale sau locale) abilitate să pună în aplicare legile şi celelalte acte deputere, în diverse domenii de activitate. Astfel, există o poliţie militară, de siguranţă,de ordine, administrativă, sanitar-veterinară, de frontieră, de paşapoarte, silvică etc.

Dreptul de poliţie constituie o funcţie a statului de supraveghere, de prevenireşi combatere a încălcării legilor de către persoanele fizice şi juridice şi în acelaşi timpun drept al statului în virtutea suveranităţii sale de a folosi forţa de constrângerepentru apărarea fiinţei şi intereselor sale. Statul, în virtutea acestui drept, poateîndeplini, pe lângă activitatea preventivă, şi o acţiune de poliţie represivă, pe care şi-a rezervat-o exclusiv. De aici rezultă că dreptul de poliţie al statului exclude justiţiaprivată (legea talionului) ori alte acţiuni necontrolate ale indivizilor care doresc să-şifacă singuri dreptate când le sunt lezate drepturile şi interesele legitime. Persoanelefizice sau juridice lezate îşi pot revendica drepturile lor şi cere stabilirea situaţieijuridice anterioare, ori repararea prejudiciului cauzat numai apelând la organelecompetente ale statului. Voinţa statului se manifestă prin intermediul organelor salesub forma legilor, decretelor, hotărârilor, a ordonanţelor, regulamentelor, statutelor,ordinelor etc. [8, p. 11].

Forţa de constrângere, ca element al puterii publice, este organizată de cătrelegiuitor şi se pune în aplicare de puterea executivă. În aceste cazuri, organele statuluideţin, prin delegare, o parte din suveranitatea statului din acel „imperium ad postestas”,care constituie elementul dinamic coercitiv şi vizibil al puterii sale, sintetizată prinforţă de constrângere[9, p. 12].

Pentru a fi mai convingători în atribuirea unui aspect poliţienesc statului, vomanaliza dreptul de poliţie al statului prin prisma funcţiilor prioritare ale acestuia.

Funcţiile statului reprezintă prin sine anumite genuri de activităţi, care exprimăcele mai esenţiale trăsături, natura şi esenţa puterii de stat, şi alcătuiesc direcţiileprioritare ale activităţii de stat.

La funcţiile de bază ale statului pot fi raportate tipologia funcţiilor, bazată peprincipiul separării şi colaborării puterilor în stat [10, p. 6]. Prin urmare, funcţiile pot fidivizate în legislative, executive şi judecătoreşti. Specificul acestei clasificări constăîn faptul că ea reflectă mecanismul realizării puterii de stat. Pe baza separării acestorfuncţii apare al doilea nivel de funcţii prioritare, care reflectă direcţiile de ramură aleactivităţii de stat. Aceste funcţii pot fi atât interne, cât şi externe. La cele interne sereferă: economice, sociale, cultural-educative, ecologice, poliţieneşti (de poliţie) etc.[5, p. 20-21].

În prezent, statul exercită un volum mai mic, însă reînnoit, de funcţii prioritarede ramură. Funcţiile economice, sociale, ecologice, culturale etc. au un caracter pozitiv,


sunt orientate spre soluţionarea obiectivelor şi atingerea scopurilor pozitive. La astfelde direcţii se referă activitatea statală legată de trecerea economiei ţării noastre larelaţiile economiei de piaţă, integrarea în economia mondială, crearea condiţiilor pentruantreprenoriat etc. Statul participă activ la repartizarea venitului naţional pentruasigurarea protecţiei sociale a păturilor vulnerabile ale societăţii, acordă asistenţă(financiară, materială) instituţiilor de învăţământ, educaţie, ştiinţifice, precum şi celorculturale.

Cu referire la funcţia poliţienească (dreptul de poliţie) a statului, vom menţionacă ea ocupă un loc deosebit în sistemul funcţiilor de bază. Aceasta este una din celemai stabile şi permanente funcţii ale statului.

Dreptul de poliţie al statului, privit ca gen specific de activitate, este o funcţiestatală derivată de la funcţiile executivă şi judecătorească, însă care se deosebeşteprin individualitatea, natura şi stabilitatea sa. Unii savanţi ruşi, specialişti în domeniulpoliţienesc şi administrativ, au menţionat în acest sens că dreptul de poliţie al statuluiare o direcţionare (orientare) „negativă”: determinată de necesitatea ocrotiriiobiectivelor deosebit de importante pentru societate şi stat (ordinea publică,securitatea publică, ordinea de drept etc.) şi eliminării din viaţa publică a fenomenelorvicioase, precum şi a atentatelor ilegale. Numai statul, datorită existenţei mijloacelorcoercitive, exercitând funcţia poliţienească, poate asigura protecţia efectivă şi stabilăa acestor valori, protecţia fără de care funcţiile „pozitive ale statului” vor înceta sălucreze şi se vor transforma într-o ficţiune. În acelaşi context, încă în secolul XIX,savantul R. Moli a atenţionat: „Statul are dreptul la activitatea poliţienească în toatecazurile în care puterile particulare pot ceva să facă, însă numai ceva, şi nu în măsurăsuficientă” [2, p. 21].

Astfel, potrivit Codului penal şi Codului cu privire la contravenţiileadministrative ale Republicii Moldova, siguranţa persoanei, ordinea publică şisecuritatea publică sunt considerate cele mai însemnate valori. Aceste valori suntocrotite prin intermediul supravegherii administrative, constrângerii administrative,măsurilor operative de investigaţie, aplicarea pedepselor penale şi contravenţionale.Siguranţa persoanei, ordinea publică şi securitatea publică constituie temelia vieţiinormale a tuturor cetăţenilor, activităţii instituţiilor, întreprinderilor, organizaţiilor destat şi obşteşti, de aceea, faţă de protecţia acestor valori statul întotdeauna a avut oatitudine similară celeia faţă de protecţia celor mai importante valori sociale, redândacesteia importanţă politică.

Reducerea funcţiei poliţieneşti a statului are drept consecinţe creştereavertiginoasă a criminalităţii în societate, degradarea culturii de comunicare întreoameni, creşterea situaţiilor de conflict între cetăţeni, mai cu seamă în locurile publice.

Ocrotirea vieţii, sănătăţii, proprietăţii cetăţenilor, precum şi altor valori de osemnificaţie majoră pentru societate şi stat, prezintă prin sine o funcţie a statului atâtde importantă, încât slăbirea acesteia va influenţa negativ asupra altor domenii deactivitate a statului, cum ar fi: domeniul economic, financiar, cultural, instruire şiînvăţământ, asigurare socială etc. De executarea continuă, stabilă şi calitativă a funcţiei


poliţieneşti (dreptului de poliţie) depinde autoritatea acesteia în faţa populaţiei. Înacest sens, savantul A.S. Ocolischii, având în vedere dreptul de poliţie al statului,scria în lucrările sale „că societatea are nevoie, în primul rând, de siguranţă,conştientizând faptul că celelalte scopuri nu pot fi atinse până când primul scop,necesar, nu va fi realizat” [11, p. 5-6].

Aşadar, din punct de vedere practic, funcţia poliţienească a statului constituieuna din funcţiile prioritare ale statului, iar ocrotirea vieţii, sănătăţii, proprietăţiicetăţenilor, precum şi altor valori, reprezintă menirea supremă a statului.

Trecând în revistă cele menţionate, concluzionăm că dreptul de poliţie este oparte a dreptului ce îl are statul de a interveni pentru respectarea de către cetăţeni aîndatoririlor ce le revin, iar pe de altă parte, este un drept al fiecărui individ de a ceresprijinul organelor poliţieneşti pentru apărarea drepturilor ce le sunt conferite de statşi înlăturarea piedicilor ce li s-ar pune în exercitarea acestor drepturi recunoscute delege.

De dreptul de poliţie statul se poate folosi atât în scop preventiv, cât şi eventualrepresiv.

Prin urmare, dreptul de poliţie este dreptul suveran al fiecărui stat de a-şi apăraexistenţa legală şi materială, ordinea publică şi privată, proprietatea şi drepturilecetăţenilor prin acţiuni poliţieneşti, preventive sau de stopare.

Convieţuirea paşnică şi cooperarea armonioasă, fără lezarea drepturilor şiintereselor membrilor societăţii, este scopul sacru şi, în acelaşi timp, sublim al fiecăruistat.

Referinţe:1. Baltag D., Teoria generală a dreptului şi statului, Cimişlia, 1996.2. Бельский К.С., Полицейское право, Москва, 2004г.3. Гегель Г.Ф., Философия право, Москва, 1990г.4. Stancu Şerb, Constantin Drăghici, Dragoş-Andrei Ignat, Adrian Iacob, Drept

poliţienesc şi contravenţional, Bucureşti, Editura Tritonic, 2003, p. 11-13; IvanStelian, Ioniţă Tudor, Drept poliţienesc, Bucureşti, 1993.

5. Чиркин В.Е., Современное государство, Москва, 2001г.6. Iuliu Pascu, Drept poliţienesc român, vol. I, Bucureşti, 1929.7. Voicu Viorel, Predescu Valeriu şi alţii, Profesia de poliţist, Bucureşti, 1997.8. Vasile Barbu, Introducere în dreptul poliţienesc roman unificat, Oradea, 1927.9. Stancu Şerb, Constantin Drăghici, Dragoş-Andrei Ignat, Adrian Iacob, Drept

poliţienesc şi contravenţional, Bucureşti, Editura Tritonic, 2003.10. Constituţia Republicii Moldova din 27 august 1994, M.O. nr.1 din 12.08.1994, art. 6.11. Окольский А.С., О понятии полицейского право, Варшавскиеуниверситетские издания, том VI, 1894г.


Eugen GUŢANU,Sergiu GALAN

Constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza în procesuljudiciar şi extrajudiciar: noţiuni generale,

clasificarea, constatări şi propuneri

Pentru apărarea şipromovarea valorilordemocratice într-un stat dedrept este necesar a luamăsuri concrete la toatenivelurile şi domeniile deactivitate socială, economicăşi politică. Aceste măsuriîntreprinse să reflectepozitiv promovarea obiectivăa adevărului şi a valorilordemocratice la nivelnaţional în interesul tuturorcetăţenilor R.Moldova

Un rol important în promovarea şi apărarea valorilor democratice într-un statde drept revine şi oamenilor de ştiinţă (specialişti). Ei au misiunea de a “expertiza”prin diferite forme democratice, la nivel naţional şi internaţional, toate acţiunile şiinacţiunile statului şi a cetăţenilor. Asemenea “expertizări” sunt necesare în scopulstabilirii adevărului şi excluderii din timp a unor erori din viaţa socială, economică şicotidiană pentru pronosticarea transparentă, durabilă şi eficientă a activităţii organelorde stat spre interpretarea corectă a unor idei, valori progresiste şi în vederea apărăriidrepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

O reuşită îndeplinire de către organele judiciare a acestor responsabile sarcini,în vederea stabilirii adevărului în cauză, e posibilă numai printr-o înaltă calitate decercetare a crimelor şi altor împrejurări, realizate pe baze ştiinţifice şi numai cu ajutorulexpertizei.


Una din formele de bază, pentru stabilirea adevărului în cauză, este constatareatehnico-ştiinţifică şi expertiza, atât în procesul judiciar, cât şi extrajudiciar. Cu părerede rău, în Republica Moldova, efectuarea expertizei extrajudiciare nu este strictreglementată în Lege. Această lacună în Lege este comisă din cauza neperfecţionăriibazei legislative şi a lipsei de iniţiativă legislativă din partea specialiştilor în domeniu,care practică efectuarea expertizei extrajudiciare.

În vederea interpretării corecte, numirii şi efectuării constatării tehnico-ştiinţificeşi expertizei, este necesar de explicat: noţiunea, obiectivele, însemnătatea, clasificarea,reglementarea juridică, practica naţională şi internaţională la efectuarea constatăriitehnico-ştiinţifice şi expertizei şi unele constatări şi propuneri în acest domeniu.

Pentru stabilirea adevărului în cauză, apelarea la specialişti se poate face subformă de constatare tehnico-ştiinţifică sau sub formă de expertiză.

Între constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiză sunt unele deosebiri, atât deconţinut, cât şi de formă procedurală. Constatarea tehnico-ştiinţifică din punctul devedere al conţinutului este mult mai restrânsă decât expertiza, ea se dispune numai încaz de urgenţă sau când urmele infracţiunii sunt în pericol de a se distruge. Constatareatehnico-ştiinţifică poate fi cerută de persoana fizică sau juridică, îndeosebi de organulde urmărire penală, înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale, pe când expertizanu poate fi numită decât în cadrul procesului penal sau civil.

În continuare prezentăm noţiuni generale de expert judiciar, expertiză judiciarăşi extrajudiciară, raport de expertiză şi raport de constatare tehnico - ştiinţifică etc.:

a. Expertiza este o cercetare cu caracter tehnico-ştiinţific, efectuată de cătreun expert.

b. Termenul „expert” provine de la cuvântul latinesc „expertus”, ceea ceînseamnă persoană competentă, cu vaste cunoştinţe.

c. Expert judiciar este persoana ce posedă cunoştinţe de specialitate într-undomeniu al ştiinţei, tehnicii, artei sau meseriei, desemnat de organul judiciar conformlegii, pentru a lămuri anumite stări sau împrejurări de fapt necesare aflării adevărului.

d. Expertiza judiciară este o activitate de cercetare ştiinţifică a unor fapte şiîmprejurări ale cauzei, efectuată de către o persoană (expert) cu cunoştinţe despecialitate în scopul aflării adevărului, în cadrul şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

e. Expertiza extrajudiciară este o activitate de cercetare ştiinţifică care seefectuează într-o cauză ce nu are legătură nemijlocită cu pricina penală sau civilă,depusă în afara unui organ judiciar. De exemplu, expertiza făcută în scopul determinăriicalităţii unui produs industrial este extrajudiciară. Practica a demonstrat că, în anumitecazuri, mai înainte de a se pune în mişcare acţiunea penală, deci în prezenţa unei faptesăvârşite, se poate dispune efectuarea expertizei ce va avea caracterul unei lucrăriextrajudiciare.

f. Raportul de expertiză şi raportul de constatare tehnico-ştiinţifică reprezintăforma scrisă a rezultatelor examinărilor şi constatărilor care se întocmesc în baza Legii,ca urmare a investigaţiilor efectuate, în ordinea, forma şi cu respectarea strictă a


consecutivităţii stabilite de metodologia în domeniu... la fiecare etapă de examinare.La raportul de expertiză sau constatare tehnico-ştiinţifică pot fi anexate planşefotografice, schiţe etc.

Obiectivele de bază ale expertizei şi constatării sunt:- stabilirea adevărului în cauză;- examinarea obiectelor materiale, fiinţelor, fenomenelor şi proceselor ce ar

putea conţine informaţii importante despre circumstanţele cauzelorexaminate;

- examinarea şi constatarea unor informaţii asupra obiectului cercetat etc.Expertiza şi constatarea tehnico-ştiinţifică au o însemnătate foarte mare la

stabilirea adevărului în cauză şi la soluţionarea justă a problemei apărute.În conformitate cu prevederile Codului de procedură penală al Republicii

Moldova, efectuarea expertizei este obligatorie în următoarele cazuri(art.143, CPP):„Expertiza se dispune şi se efectuează în mod obligatoriu pentru constatarea:1. cauzei morţii;2. gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii corporale;3. stării psihice şi fizice a bănuitului, inculpatului, în cazurile în care apar

îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-şi apăra desine stătător drepturile şi interesele legale în procesul penal;

4. vârstei bănuitului, învinuitului, inculpatului sau părţii vătămate în cazurileîn care această circumstanţă are importanţă pentru cauza penală, iar documentele ceconfirmă vârsta lipsesc sau prezintă dubiu;

5. stării psihice şi fizice a părţii vătămate, martorului, dacă apar îndoieli înprivinţa capacităţii lor de a percepe just împrejurările ce au importanţă pentru cauzapenală şi de a face declaraţii despre ele, dacă aceste declaraţii urmează ulterior a fipuse în mod exclusiv sau în principal în baza hotărârei în cauza dată;

6. altor cazuri când prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză”.

Clasificarea schematică a expertizelor:1. după principiul de obliga ţie

2. după locu l desfăşurării

obligatorie (art. 143 C P P)

neob ligatorie

în in stitu ţ ii de expertiză (art. 149 C PP )

în afara institu ţiilo r de expertiză (art. 150 C P P)


NOTĂ:a. Expertiza primară - art.15 din „Legea cu privire la expertiza judiciară”;b. Expertiza în comisie - art.16 din „Legea cu privire la expertiza judiciară”;c. Expertiza complexă - art.17 din „Legea cu privire la expertiza judiciară”;d. Expertiza suplimentară şi expertiza repetată - art.18 din „Legea cu privire

la expertiza judiciară”;e. Expertiza obligatorie - art.19 din „Legea cu privire la expertiza judiciară”.

contraexpertiză

suplimentară

în comisie complexă

de bază suplimentară

1. după succesiunea petrecerii şi domeniul ştiinţific

2. după volumul examinărilor

3. după numărul experţilor (specialiştilor)

singulativă în comisie

6. după domeniul cunoştinţelor folosite (aplicate)

omogene complexe

primară repetată art. 148 CPP

7. după ramura (domeniul) ştiinţei

criminalistică medicinală (expertiza medico-legală) psihiatrică chimică tehnică contabilă etc.


3. Expertiza contabilă4. Expertiza alimentară5. Expertiza biologică6. Expertiza chimică7. Expertiza tehnico-incendiară etc.

Pregătirea spre efectuarea expertizei judiciare:a. Temeiurile pentru dispunerea şi efectuarea expertizei (art.142, C.P.P. al

R.M.)b. Cazurile în care efectuarea expertizei este obligatorie (art.143, C.P.P. al

R.M.)c. Procedura dispunerii expertizei (art.144 C.P.P. al R.M.).

NOTĂ: Ordonarea expertizei (art.15 din Legea cu privire la expertiza judiciarăa R.M.).

Ordonanţa (încheierea) de numire a expertizei cuprinde următoarele trei părţicomponente consecutive:

1. Partea introductivă2. Partea descriptivă Ordonanţa de numire a3. Partea rezolutivă expertizei

d. Acţiuni premergătoare efectuării expertizei (art.145 C.P.P. al R.M.)e. Efectuarea expertizei în instituţia de expertiză (art.149, C.P.P. al R.M.)f. Efectuarea expertizei în afara instituţiei de expertiză (art.150, C.P.P. al R.M.)

Alte forme de expertize:

1. Expertiza medico - legală (judiciară) expertiza medico - legală a persoanei; expertiza medico - legală a cadavrului. 2. Expertiza medico - psihiatrică de ambulator;

de staţionar.


Instituţiile de expertiză din Republica Moldova:

1. M inisterul Justiţiei - Institutul Republican de Expertiză

Judiciară şi Criminalistică (I.R.E.J.C.) - (mun. Chişinău, str. M . Cebotari, 2) - filialele Institutului

2. M inisterul Afacerilor Interne - Direcţia Tehnico-Criminalistică (mun.

Chişinău, b-dul "Ş tefan cel M are", 75) - Secţiile Comisariatelor de poliţie ale

M .A.I.

3. M inisterul Sănătăţii - Centrul de medicină legală (mun.

Chişinău, str. Corolenco, 8) - Secţiile interraionale - Secţiile orăşăneşti

4. Serviciul de Securitate şi Informaţie

- Laboratorul criminalistic (mun. Chişinău, b-dul "Ş tefan cel M are", 166)

M inisterul Apărării Naţionale (mun. Chişinău)

Asociaţia experţilor independenţi (mun. Chişinău)

Tipurile de expertize criminalistice:

1. Tradiţionale; 2. Netradiţionale;a) dactiloscopică; a) fototehnică;b) traseologică; b) odorologică;c) balistică; c) expertiza de portret;d) a armei albe (холодное оружие); d) poroscopică etc.e) a documentelor (actelor);f) a scrisului şi semnăturilor etc.

Clasificarea modelelor de comparaţie supuse examinării:După caracterul de oglindire a indicilor (generali şi particulari):1) modele ce oglindesc indicii personali (originalul) (numite obiecte ale

examinării);2) modele ce oglindesc indicii materiali-fixaţi ai altui obiect (impresiunea

urmei, sigilei etc.).

Clasificarea după “obiect-scop” şi “obict-mijloc”:1. “obiect-mijloc” este obiectul (urma) în litigiu depistat (ă) la faţa locului;2. “obiect-scop” este obiectul în litigiu ce trebuie căutat şi supus identificării

(persoana, adică infractorul care a lăsat urma în litigiu).


Clasificarea modelului după timpulşi condiţiile de apariţie:

Modele libere Modele experimentale (care au apărut după cauza dată) (care au fost create până la cauza dată)

1. Modele pentru 2. Modele pentruexpertiza criminalistică alte genuri de expertize etc.

Cerinţele atribuite pentru obţinerea modelelor de comparaţie:1. primirea modelelor de la persoana corespunzătoare şi în ordinea cuvenită;2. formarea condiţiilor specifice (asemănătoare);3. primirea modelelor de la obiectul cuvenit;4. calitatea respectivă;5. cantitatea necesară.Conţinutul etapelor expertizei criminalistice (sunt acele faze consecutive 1,

2, 3, 4 şi 5 în care expertul îşi împarte activitatea sa de cercetare)

Clasificarea modelelor de comparaţie după ramura expertizei:

1. Studierea şi 2. Examinrea separată a însuşirea obiectului materialului în litigiu şi celui expertizei (experimental) de comparaţie

3. Examinarea comparativă 4. Demonstraţia 5. Formularea concluziei


Conţinutul raportului de expertiză(art.21 din Legea cu privire la expertiza judiciară a R.M.)Raportul de expertiză cuprinde următoarele trei părţi componente

consecutive:1. partea introductivă;2. partea de examinare;3. partea concluzională - concluziile pot fi de următoarele feluri:

a. Concluzie categorică Cert-pozitivăCert-negativă

b. Concluzie de probabilitate;c. Concluzie de imposibilitate.Expertiza judiciară, la moment, este reglementată de “Legea cu privire la

expertiza judiciară”(cu modificări şi completări); Codul civil al RM; Codul de procedurăcivilă al RM; Codul penal al RM; Codul de procedură penală al RM şi alte actenormative în vigoare. Constatarea tehnico - ştiinţifică este reglementată numai deCodul penal şi Codul de procedură penală (art. 139-141).

În această ordine de idei, propunem modificarea şi completarea “Legii cu privirela expertiza judiciară”, în următoarea redacţie:

Denumirea „Legii cu privire la expertiza judiciară” de completat cu cuvintele„şi extrajudiciară”;

1. Art.1 punct.(2) va avea următorul cuprins: „Noţiunea de expertizăextrajudiciară”;

2. De completa: punct.(3) la Art.1 în locul punct.(2) cu următorul conţinutdupă cuvântul: „Expertiza se efectuează în procesul judiciar şi extrajudiciar”;

3. De completat toate articolele din prezenta Lege după cuvintele: „...expertizajudiciară, ...expert judiciar”, cu cuvintele: „...şi extrajudiciară,... şi expert extrajudiciar”;

4. De modificat toate articolele din prezenta Lege după cuvintele: „InstitutulRepublican de Expertiză Judiciară şi (în loc de cuvântul „criminalistică”), cu cuvântul„extrajudiciară”, deoarece cuvântul “criminalistică” reprezintă un gen de expertiză,nu toate genurile, ceea ce este o eroare în denumirea Institutului;

5. De completat articole în prezenta Lege cu privire la „noţiunea, principiilede activitate, condiţiile efectuării constatării tehnico - ştiinţifice şi medico - legale,modalitatea, dispunerea şi structura Raportului de constatare tehnico - ştiinţifică şimedico – legală” etc.;

6. De efectuat modificările şi completările date în conformitate cu „Legea deprocedură penală” a Republicii Moldova, teoria şi practica în domeniu şi în bazaexperienţei internaţionale avansate în expertiză. De realizat atestarea şi calificareaspecialiştilor şi experţilor din Republica Moldova şi de către instituţiile competenteîn domeniu ale Comunităţii Europene în scopul apărării independenţei experţilor înactivitatea lor profesională.


Completările şi modificările propuse în punctele 1-7 sunt strict necesare,deoarece prezenta Lege nu reflectă obiectiv toate aspectele generale teoretice şipractice ale expertizei, dictate de schimbările pozitive produse în viaţa socială,economică şi politică a statului, care sunt necesare spre reglementarea juridică eficientăşi obiectivă în procesul judiciar şi extrajudiciar.

O altă sarcină importantă este că, cu cât mai bine vor fi pregătiţi experţii îndomeniu la aplicarea activă şi eficientă a tuturor posibilităţilor realizării ştiinţei şitehnicii moderne în efectuarea examinărilor şi constatărilor, cu atât mai înalt va fi şinivelul efectuării expertizelor. Însă aceste obiective pot fi realizate numai cu aportulconducerii statului la asigurarea tehnico - ştiinţifică, materială şi financiară a experţilor,încât acesta să contribuie obiectiv la stabilirea şi promovarea adevărului.

Bibliografie:1. Mihuleac E., Expertiza judiciară, Bucureşti, „Editura Ştiinţa”, 1971.2. Geliţov M.A., Geliţov N.V., Efectuarea expertizelor judiciare în procedura penală,

Moscova, „Editura de Stat”, 1959.3. Doraş S. Gh., Criminalistica, vol. I, Chişinău, Editura „Ştiinţa”, 1996.4. Ciopraga A., Criminalistica, Iaşi, 1996.5. Tratat practic de criminalistică, Volumul IV, Bucureşti, 1982.6. Şleahov A., Expertiza judiciară, Moscova, 1979.7. Zuev E., Expertiza criminalistică, Moscova, 1967.8. Dicţionar de criminalistică, Bucureşti, Editura „Ştiinţifică şi enciclopedică”, 1981.9. Dicţionar explicativ al limbii române, Bucureşti, 1984.10. Dicţionar rus – român, Chişinău, 1992.

Acte normative:1. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994.2. Legea cu privire la expertiza judiciară din 23 iunie 2000.3. Codul penal al Republicii Moldova (în vigoare din12 iunie 2003).4. Codul de procedură penală al Republicii Moldova (în vigoare din12 iunie 2003).


Ioan IOVA

Piaţa de capital - reglementare versus dereglementare

Reglementările de domeniu sunt indispensabile unei activităţi de succes aactorilor oricărui sector al economiei naţionale. Rolul reglementărilor rezidă înfavorizarea instaurării ordinii în cadrul acestor relaţii şi în clarificarea regulilorobligatoriu a fi respectate de către toţi participanţii la raporturile juridice în domeniu.Rolul reglementărilor este mai mare când acestea sunt de calitate şi contribuie laprosperarea domeniului. Din păcate şi unele reglementări ineficiente au un rol la fel demare, doar că efectele unor atare reglementări nu pot fi catalogate decât ca fiindnegative. Acesta este un lucru absolut indezirabil şi pe cât există posibilitate,obligatoriu a fi evitat, orice stat mizează foarte mult pe reglementările internaţionalesau pe reglementările existente în alte state. Preluarea experienţei altor state nefiindînsă suficientă întru a avea o fundamentare normativă eficientă, de regulă se încearcăa se ţine pasul cu reglementările internaţionale, care stabilesc standarde de cel maiînalt nivel, obligatorii pentru statele ce sunt parte la acestea.

Alinierea legislaţiei naţionale la cea internaţională contribuie foarte mult şi lacombaterea mai eficientă a infracţiunilor sau altor ilegalităţi comise într-un domeniusau altul. Este vorba, în primul rând, despre excluderea decalajelor care au un impactasupra modalităţii de combatere a ilegalităţilor. Respectivele decalaje sunt cu atât maimult nedorite, cu cât modalităţile de combatere a ilegalităţilor devin mai eficiente odată cu evoluţia lor. Din aceste perspective, precum şi din multe altele, este vitalpentru R. Moldova să se alinieze statelor europene şi comunităţii internaţionale îngeneral întru excluderea lacunelor existente în legislaţia naţională şi întru existenţaunor reglementări mai eficiente în domeniul valorilor mobiliare.

Reglementarea relaţiilor dintr-un domeniu, inclusiv în cel al valorilor mobiliare,poate fi abordată şi din perspectiva unei forme de control şi intervenţie a statului îndomeniu. Mai mult decât o simplă abordare din această perspectivă, reglementareaunui domeniu chiar constituie forma “primară” de supraveghere şi control, întrucât înaşa fel se produce o normare a relaţiilor de domeniu - condiţie necesară ordinii.

În acelaşi timp, eficienţa actului de tranzacţionare pe piaţa de capital depindede modul în care funcţionează fiecare participant în parte: emitentul, intermediarul,investitorul, depozitarul, managerul etc., dar şi de modul cum este organizată piaţa şi,nu în ultimul rând, de felul în care se intervine din partea statului sau a instituţiilor de


reglementare sau autoreglementare în actul de control şi în supravegherea felului cumse operează [1].

Justificarea intervenţiei în domeniul controlului activităţilor şi al participanţilorla actul de comercializare din domeniul valorilor mobiliare poate fi obţinută prin definireaobiectivelor urmărite [2]:

- prevenirea fraudării investitorilor de către emitenţi prin introducerea unorobligaţii ce ţin de prezentarea corectă şi suficientă a informaţiilor despreemitent;

- promovarea spiritului competitiv şi de corectitudine în cadrulcomercializării valorilor mobiliare;

- promovarea unui grad sporit de stabilitate a diferitelor instituţii specializatece intervin în cadrul circulaţiei valorilor mobiliare;

- restrângerea intervenţiei economiilor străine pe pieţele autohtone;- controlul permanent al economiei naţionale.De multe ori statul este cel care elaborează reglementări de natură să servească

atingerii fecăruia dintre obiectivele prezentate. Statul poate interveni în implementareareglementărilor naţionale prin intermediul unor instituţii publice special constituitede legiuitor, sau al unor structuri private, mandatate de stat cu supraveghereareglementărilor respective. În prima categorie de state se află SUA şi majoritateaţărilor Europei, în timp ce Marea Britanie este inclusă în a doua categorie, confruntatăîn prezent şi ea cu strategia armonizării legislative promovată de Uniunea Europeană.

Ceva mai sus autorul susţinea că reglementarea este un fenomen absolutindispensabil tuturor domeniilor, însă întrucât examinăm sectorul financiar, în specialdomeniul valorilor mobiliare, ar fi oportună invocarea unor argumente ce ar facelumină vis-a-vis de raţiunile existenţei reglementărilor financiare. În acest sens, amputea menţiona că reglementarea financiară are la bază trei raţiuni:

- furnizează o “plasă de siguranţă” pentru prevenirea falimentului băncilor,asiguratorilor sau administratorilor de investiţii, care ar putea atragepierderi şi pentru alţi participanţi, cu atât mai mult acest adevăr estevalabil în cazul în care ne referim exclusiv la piaţa de capital;

- supraveghează integritatea instituţiilor financiare şi protejează de fraudăşi greşeli investitorii individuali;

- acţionează ca un “câine de pază” al serviciilor financiare, ca o poliţieasupra eventualelor tranzacţionări cu informaţie confidenţială, malpraxisşi alte infracţiuni [3].

Astăzi, atât pieţele, cât şi cei ce le operează sunt guvernaţi de un complexsistem de legi şi reguli menite, în principal, să protejeze investitorii. O data cu creştereanumărului acestora, sarcina reglementării devine tot mai dificilă [3]. Aici ar fi oportunămenţiunea referitoare la aceea că protecţia investitorului reprezintă un imperativ alreglementărilor internaţionale. În calitate de exemplu, în acest sens, am putea invoca


principiile IOSCO [4] (International Organization of Securities Commissions), precumşi multiple alte principii şi acte internaţionale reglementatoare ale pieţei de capital.

În virtutea faptului că actualmente actorii pieţei de capital tranzacţioneazăfăcând abstracţie de graniţe, autorităţile de reglementare ar trebui sa fie pregătite deacţiuni transfrontaliere, de acţiuni ce ar favoriza implementarea eficientă areglementărilor internaţionale pe teritoriul naţional. Globalizarea pieţelor, prinintermediul tehnicii de vârf a investitorilor, determină necesitatea găsirii sistemului dereglementare capabil să facă faţă noilor evoluţii. Potrivit unui studiu The Economist[5], fluxurile internaţionale financiare nu au şubrezit puterea guvernelor de a interveniîn orientarea evoluţiei lor, deşi câteodată viteza cu care au loc îi ia prin surprindere pedecidenţi. Evidenţa empirică este că măsurile luate au fost, uneori, aplicate cu întârziere.Pentru evitarea efectelor adverse, recomandarea este de aplicare a acestora cu celeritate,fiind un adevăr valabil pentru Republica Moldova în aceeaşi măsură ca şi pentru altestate, inclusiv România. Imperativul repectiv se referă mai cu seamă la reglementărileexistente la nivel european, lucru ce rezultă din natura aspiraţiilor ce se fac tot maisimţite în spaţiul românesc - aspiraţiile proeuropene.

La abordarea problemei reglementării, opinăm că este absolut obligatoriereferirea la fenomenul dereglementării. Aceasta în condiţiile în care de nenumărate oris-a pus şi continuă să se pună problema: reglementare sau dereglementare?

Termenul de dereglementare trebuie definit prin opoziţie cu cel de reglementare.Prin reglementare, după cum s-a putut deduce din cele menţionate mai sus, înţelegemsupravegherea şi controlul exercitate de către Guvern asupra activităţii societăţilorprivate, având drept obiective eficienţa, corectitudinea şi siguranţa.

Într-o accepţiune mai restrânsă, termenul de reglementare se referă la situaţiade pe piaţa de capital, în acest caz, statul poate să-şi exercite direct puterile regulatoareprin propriile instituţii specializate sau aceste puteri pot fi delegate unor instituţiifinanciare, care devin astfel organisme cu autoreglementare.

Având drept temei consideraţia că reglementările (excesive) pot acţiona cabariere de intrare pe piaţa de capital şi deci restrânge concurenţa, a apărut şi în acestdomeniu - după cum era prezent încă anterior şi în altele, cum ar fi cel bancar - curentuldereglementării, mai vizibil, în primul rând, în cazul burselor de valori.

Se poate concluziona deci că scopul principal al dereglementării pe piaţa decapital a fost încurajarea dezvoltării concurenţei în domeniu şi între intermediari –vizând, în primul rând, segmentul secundar al pieţei de capital - în beneficiulinvestitorilor.

Dereglementarea, conform unei definiţii de specialitate, semnifică eliminareacontroalelor impuse de Guvern operaţiunilor pe piaţă (în general), ţinând cont căunele dintre ele sunt dăunătoare economiei [6, p. 112].

Primul val de dereglementare s-a produs în SUA, după care acesta şi-a extinsacţiunea şi în spaţiul european. Trebuie însă să ţinem cont de aceea că cea mai fericităsoluţie ar fi îmbinarea reglementării eficiente cu o dereglementare eficientă, sau altfel


spus, este vorba de o reglementare optimă, fără excese. În concluzie, reglementărileprivind piaţa de capital au în vedere faptul că supravegherea va trebui sa fie atâtriguroasă, cât şi flexibilă.

Referindu-ne la fenomenul reglementării, dintre actele europene, obiectul dereglementare al cărora îl constituie piaţa de capital, menţionăm Directiva 891.592 aConsiliului CEE privind coordonarea reglementărilor naţionale relative la operaţiunileiniţiaţilor din 13 noiembrie 1989. Scopul [7, p. 67] acesteia este de a asigura egalitateaşanselor tuturor participanţilor pe piaţa de capital (şi) prin prevenirea utilizării decătre beneficiari a informaţiilor privilegiate aflate în posesia lor [8].

Directiva Europeană nr. 93/22/CEE din 10 mai 1993 (denumită şi Directivaprivind serviciile de investiţii) la fel reprezintă unul dintre actele reglementatoare alepieţei de capital la nivel comunitar. Competenţa de reglementare în materie a fostastfel atribuită unor organisme specializate, Commite des Operateurs en Bourse(C.O.B.) şi Conseil des Marches Financiers (C.M.F).

În 1999 a fost elaborat Planul de acţiune în domeniul serviciilor financiare(COM 1999/232 din 11 mai 1999, sprijinit de Consiliul European). Una dintre măsurileacestuia este Directiva asupra necesarului de capital (capital-adequacy directive)[9].

Planul de Acţiuni în Servicii Financiare (Financial Services Action Plan – FSAP)a fost iniţiat în 1999 şi reprezintă o combinaţie de legi, amendamente la legislaţie,comunicate şi recomandări ale Comisiei Europene, toate în cadrul unei perioade detimp considerată optimă, până în 2005.

Prin Planul de Acţiune pentru Servicii Financiare (FSAP) în anul 2002 au fostelaborate 6 directive şi o reglementare referitoare la Garanţii, Abuzul pieţei, Intermediariide asigurare, Marketingul la distanţă al serviciilor financiare, Conglomeratele financiare,Prospecte, Directivele privind Fondurile de pensii ocupaţionale, Reglementarea privindStandardele de Contabilitate Internaţională IAS.

Alte acte normative ce reglementează relaţiile din cadrul pieţei de capitalcomunitare ar fi:

- EC Dir 47/06.06.2002 [10];- CONS 9359/Rev6/19.07.2002 [11];- Directiva 2003/6/EC din 28 ianuarie 2002 privind tranzacţii cu informaţie

confidenţială şi manipularea pieţei [12];- Directiva 2002/92/EC privind intermedierea asigurărilor [13];- EC Dir 65/23.09.2002 [14] (Marketingul la distanţă al serviciilor

financiare);- Directiva 2002/87/EC [15] privind supravegherea suplimentară a

instituţiilor de credit, asiguratorilor şi firmelor de investiţii într-un conglomerat financiar(16 decembrie 2002);

- CONS 13593/Rev2/2002 (stabileşte că toate prospectele [16] trebuie săfurnizeze informaţii clare şi comprehensive, oferind un singur paşaport pentru emitenţi


(single passport for issuers), întrucât, odată aprobat de Autoritate într-o ţară membră,prospectul va trebui să fie acceptat oriunde în UE) etc.

Graţie unor atare reglementări, investitorii mari şi mici vor putea investi cuuşurinţă şi cu încredere peste graniţe, iar firmele de investiţii vor putea lucra oriundeîn UE, sub o supraveghere corespunzătoare.

Prin noile reglementări, printre altele, sunt impuse firmelor de investiţii regulimai clare şi precise privind desfăşurarea activităţii lor, inclusiv prin reguli stricte degestiune a ordinelor clienţilor, marile firme de brokeraj şi dealeri vor face cunoscutepreţurile lor ferme de cumpărare-vânzare pentru un anume volum de tranzacţionare atitlurilor lichide (regula “quote disclosure”/transparenţa cotaţiei - în engleză),conflictele de interes privind executarea ordinelor clienţilor din portofoliul propriu alfirmei vor fi administrate, transparenţa şi informarea clienţilor vor deveni obligaţii maistricte.

Făcând comparaţie între efectele unei reglementări eficiente şi cele aledereglementării pieţei de capital, concluzia nu poate fi decât una: soluţia optimă ar fiîmbinarea acestor două fenomene în măsura în care această îmbinare să corespundărigorilor perioadei şi teritoriului.

Referinţe:1. Livingstone, Miles, Money and Capital Markets, 1996.2. Stoica Cristiana Irinel, Subscripţia publică de acţiuni şi de obligaţiuni, 2000.3. După Olga Rece, Piaţa de capital din România în contextul integrării europene

(teză de doctorat), Bucureşti, 2004.4. IOSCO are finalitatea de a asigura:

• promovarea standardelor înalte în ceea ce priveşte reglementarea pieţei decapital, având finalitatea de a crea şi menţine o piaţă de capital eficientă;

• schimbul de informaţii între membrii IOSCO întru preluarea experienţeloreficace şi implementarea lor în propriile teritorii;

• unificarea eforturilor în scopul stabilirii standardelor şi supravegherii eficientea tranzacţiilor internaţionale cu valori mobiliare;

• asigurarea asistenţei mutuale în scopul promovării integrităţii pieţei prinpromovarea riguroasă a standardelor şi suprimarea ilegalităţilor pe piaţa decapital.

5. The Economist, Bearing the weight of the market, 4 decembrie 1997.6. Oxford Reference - A Concise Dictionary of Business, Oxford University Press,

Oxford, 1992.7. Pieţe de capital emergente.8. Spre deosebire de alte acte normative, Directiva europeană este mai completă şi

mai precisă, definind şi alţi termeni, cum ar fi:· informaţia privilegiată - este o informaţie care încă nu a fost făcută publică,

având caracter precis şi privind unul sau mai mulţi emitenţi de valori mobiliare şi


care, dacă ar fi făcută publică, ar putea influenţa sensibil cursul acelor valorimobiliare;

· iniţiaţii primari - sunt persoane dispunând de o informaţie privilegiată: fie învirtutea calităţii de membru al organelor de administraţie, de conducere sau desupraveghere ale emitentului; fie în virtutea participării la capitalul emitentului;fie pentru că au acces la aceste informaţii în virtutea exercitării muncii lor, aprofesiei sau a funcţiilor lor;

· iniţiaţii secundari - sunt terţi cărora iniţiaţii primari le-au comunicat (deşi erainterzis) informaţii privilegiate.

9. Asociaţia autorităţilor de reglementare I.O.S.C.O. nu a reuşit însă să implementezestandarde asemănătoare Regulilor Basle. În prezent, pentru firmele care opereazăîn domeniul valorilor mobiliare nu există standarde privind limitele minime decapital acceptate internaţional.

10. Directiva îşi propune să rezolve problemele majore care afectează utilizareatransfrontalieră a garanţiilor în pieţele financiare “holesale”, reglementările actualeprivind utilizarea garanţiilor în cadrul EU fiind prea complexe şi nepractice,condiţionând incertitudine privind eficienţa garanţiilor ca protecţie în tranzacţiilepeste graniţe.

11. Directiva reglementează situaţiile de abuz de pe piaţa de capital, şi anume situaţiileîn care investitorii au fost dezavantajaţi neîntemeiat.

12. Obiectivele Directivei 2003/6/EC privind abuzul pieţei sunt, după cum urmează:· să consolideze integritatea pietei;· să contribuie la armonizarea regulilor privind abuzul pieţei în întreaga Europă;· să stabileasca o dedicare puternică către transparenţă şi tratament egal al

participanţilor la piaţă etc.13. Directiva intensifică protecţia consumatorilor, în timp ce intermediarii de asigurare

sunt ajutaţi să-şi vândă serviciile peste graniţe.14. Directiva furnizează reguli comune pentru vânzarea contractelor de cărţi de credit,

fonduri de investiţii, planuri de pensii etc. către consumatori prin telefon, fax sauinternet.

15. Scopul ei este de a îmbunătăţi seriozitatea prudenţială şi supravegherea efectivăa conglomeratelor financiare; a promova convergenţa în abordările naţionale desupraveghere; a îmbunătăţi stabilitatea financiară; a îmbunătăţi protecţiadeponenţilor, deţinătorilor de poliţe de asigurare şi a investitorilor.

16. Un prospect este un document de informare care conţine informaţii-cheiefinanciare şi nefinanciare, pe care o companie le pune la dispoziţia investitorilorpotenţiali atunci când emite valori mobiliare pentru a atrage capital şi/sau cânddoreşte ca valorile sale mobiliare să fie admise la tranzacţionare la bursă.


Iurie LARII

Rolul O.N.U. în prevenirea criminalităţii

Prin rezoluţia nr. 155 (VI) a Consiliului Economic şi Social din 1948 şi rezoluţianr. 415 (V) a Adunării Generale a O.N.U. din 1950, Naţiunile Unite şi-au asumat sarcinaunui rol de impuls internaţional în domeniul prevenirii criminalităţii şi a tratamentuluidelincvenţilor. În consecinţă, în cadrul Consiliului Economic şi Social s-a înfiinţat osecţie administrativă denumită iniţial „Secţiunea apărării sociale” şi ulterior „Serviciulprevenirii crimei şi a justiţiei penale”. Activităţile desfăşurate de acest serviciu, prinnatura programelor iniţiate şi a materialelor supuse congreselor internaţionaleorganizate ulterior, pun în evidenţă cîteva direcţii prioritare:

a) Dacă iniţial filiaţia penitenciară a preocupărilor a fost precumpănitoare,aceasta s-a estompat, iar accentul a fost pus pe problematica executării pedepselor.De altfel, cel mai important rezultat al activităţii Naţiunilor Unite în materie penală s-aşi finalizat în documentul intitulat „Reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor”.

b) Interesul pentru ansamblul de administrare a justiţiei penale se afirmă maiales din unghiul de vedere al analizei sociologice. De la un congres la altul s-auaccentuat, astfel, preocupările pentru studiul juridic şi dogmatic al dreptului penal, cuinspiraţie în ştiinţele politice sau ale sociologiei politice a instituţiilor.

c) Prevenirea fenomenului criminal a devenit cuvîntul-cheie în preocupărileO.N.U., conceptul ca atare căpătînd o rezonanţă aparte în cadrul configuraţiei sfereipolitice criminale. Pe cale de consecinţă, însuşi Serviciul de prevenire a criminalităţiişi a justiţiei penale a fost subordonat „Diviziei de dezvoltare socială” a NaţiunilorUnite.

d) În acelaşi timp, prevenirea infracţiunilor şi activitatea sistemelor penale aprimit, în viziunea O.N.U., o importantă dimensiune politică prin recunoaştereaexistenţei unei strînse relaţii între prevenţia crimei şi drepturile omului.

e) Stabilirea unei strînse legături între instituţiile prevenţiei crimei şi a justiţieipenale, pe de o parte, şi fenomenul de dezvoltare socială, pe de altă parte, sub acestraport s-au prefigurat cîteva opţiuni:

– acordarea unui concurs tehnic (din 1965) în materie ţărilor în curs dedezvoltare;

– obţinerea implicării populaţiei într-o mai bună funcţionare a mecanismelorpreventive şi de justiţie penală;


– situarea politicii penale şi a strategiilor acesteia în perspectiva dezvoltăriifiecărui stat în parte.

Serviciul de prevenire a crimei şi al justiţiei penale funcţionează în cadrulCentrului pentru dezvoltare socială şi afaceri umanitare, la rîndul său, subordonatDepartamentului afacerilor economice şi sociale internaţionale, cu sediul la Viena.

Serviciul de prevenţie cuprinde, în mod obişnuit, un număr restrîns de experţi(13), care se poate ridica în perioada organizării unor Congrese (la aproximativ 250 depersoane). El efectuează foarte rar activitatea de asistenţă tehnică, dar dispune de oreţea de servicii consultative interregionale.

Consilierii interregionali realizează diverse acţiuni de profil, la cererea unorguverne, cum ar fi:

– furnizarea unor consultaţii privind evaluarea tendinţelor criminalităţii şidefinirea domeniilor prioritare;

– consilierea guvernelor asupra mijloacelor de orientare a programelornaţionale, în maniera de a include politicile naţionale în contextul uneiplanificări generale, sociale şi economice;

– elaborarea planurilor de programe de formare a personalului justiţiei penale,conform situaţiei economice, sociale, culturale şi politice a fiecărei ţări.

Cînd Secţia de prevenire şi de justiţie penală se adresează ea însăşi unorguverne, o face prin intermediul unor note verbale care se transmit fie prin miniştrii deafaceri externe, fie prin corespondenţii naţionali (unde funcţionează).

Cea mai importantă contribuţie a O.N.U. în termeni de surse de echipamentcriminologic şi informaţii de specialitate este însă cea realizată prin intermediulInstitutelor regionale şi a Institutului interregional, organizate în diferite zone aleplanetei, cum sînt:

– U.N.A.F.E.I. (United Nation Asia et Far Vest for the Prevention of crimeand the treatment of offenders), creat în 1963 (Fuche-Tokio);

– I.L.A.N.U.D. (Institutio Latinoamericano de la Naciones Unidas pera laPrevencios del delito y Tratamiento del delincuente), creat în 1975 (SanJose – Costa Rica);

– H.E.U.N.I. (Helsinki Europeans United Nation Institute), creat în 1983(Helsinki);

– U.N.S.D.R.I. (United Nation Vorial Defence Research Institute), creat în1968 (Roma).

Toate aceste institute au desfăşurat în zonele pentru care au fost înfiinţateactivităţi de profil complexe.

Astfel, de pildă, U.N.A.F.E.I. – cel mai îndepărtat din punct de vedere geograficşi cultural – a realizat numai în anul 1980 peste 60 de seminarii pentru 45 de ţări,grupînd 1300 de participanţi din regiune. În 1983 s-a axat pe aşa teme ca: criminalitatealegată de droguri; promovarea inovaţiei pentru o justiţie criminală eficace şi echitabilă;tratamentul penal prin intermediul comunităţii; tinerii şi justiţia penală.


De asemenea, au fost lansate proiecte de cercetare privind tendinţelecriminalităţii în Asia şi în zona Pacificului, vizînd stabilimentele penitenciare deschise,alternativele la închisoare şi studiul comparativ al delincvenţei juvenile.

I.L.A.N.U.D. a întreprins studii orientate precumpănitor spre programe decooperare, organizînd mai multe conferinţe a miniştrilor de justiţie din America Centralăşi numeroase seminarii şi cursui de formare a personalului penitenciar şi colocvii peteme de prevenire: drepturile omului şi delincvenţa, delincvenţa juvenilă, probaţiuneaşi măsurile ce i se pot asocia etc.

Cu ocazia Congresului al IX-lea de Criminologie de la Viena din 1983,reprezentanţii acestei zone au prezentat cercetări originale întreprinse în zona Caraibilorşi a Americii Latine, urmărind să examineze dacă dreptul de tip anglo-saxon (acuzatorial)sau de tip european (acuzator-inchizitor) are vreun efect particular asupra număruluişi duratei detenţiei preventive.

H.E.U.N.I. s-a orientat spre organizarea unor manifestări care să asigure oapropiere a diverselor state de pe continentul european. În prezent, activitatea acestuiorgan este strîns secondată de activitatea organismelor de profil din structuraConsiliului Europei şi vizează două direcţii fundamentale: pe de o parte, asigurareaunei omogenizări şi coordonări a diferitelor modele de strategie politică penală practicatede statele-membre ale Consiliului Europei, vizîndu-se asigurarea unei respectări deplinea drepturilor omului în cadrul unor programe de prevenţie criminală şi simplificare ajustiţiei optimizate ca eficienţă si echitate; pe de altă parte, elaborarea unor căi şimijloace care să asigure reorientarea şi integrarea politicii penale a fostelor ţări socialisteîntr-o viziune coerentă şi concordantă strategiilor practicate de O.N.U. în materiaprevenirii crimei şi a perfecţionării justiţiei penale.

U.N.S.D.R.I. este probabil institutul cel mai bine echipat din toate. Obiectulsău este de a defini, printr-o decizie a Consiliului Economic şi Social, cum să seînfăţişeze dezvoltarea unei noi înţelegeri şi a aplicării sale în formarea politicilor şipracticilor în materia prevenirii şi controlului delincvenţei juvenile şi a criminalităţiiadulte.

Acest institut este dator să întreprindă cercetări şi să organizeze studii deteren în colaborare cu ţările interesate [1, p. 18-27].

Un loc central în structurile Consiliului Economic şi Social îl joacă Divizia denarcotice şi droguri a cărei activitate este strîns legată de existenţa unor tratateinternaţionale. În cadrul acestui organism cu vocaţie teoretică şi practică se desfăşoarăo activitate ce vizează o mai bună cunoaştere, prevenire şi reprimare a infractorilor,legată de consumul de narcotice şi droguri, una din cele mai strînse legături realizîndu-se cu U.N.S.D.R.I.

Evident, este riscant şi dificil să se facă de pe acum o evaluare exactă aconsecinţelor eforturilor întreprinse în cadrul diferitelor organisme O.N.U. cu privirela prevenirea criminalităţii şi optimizarea justiţiei penale pe mapamond. Ca urmare aefectelor influenţei O.N.U. prin intermediul programelor şi măsurilor de prevenire şi


politică penală, iniţiate în afara unor structuri deja definite asupra evoluţiei criminalităţii,fenomenul dat nu poate apare ca vizibil decît pe termen lung şi atunci va pune problemasuplimentară a decelării altor factori sau influenţe intervenite.

Specialiştii în domeniu citează totuşi unele rezultate sau reuşite certe în planprogramatic şi organizatoric.

În 1972, Adunarea Generală a invitat statele-membre să facă o informare aSecretariatului General asupra situaţiei privind prevenţia crimei şi lupta contradelincvenţei în ţările respective. În studiul privind evoluţia crimei în lume şi strategiilefolosite pentru prevenirea criminalităţii efectuat de Serviciul de prevenire s-au pus înevidenţă aspecte de un real interes. Astfel, prin compararea a trei mari clase de crime,s-a observat că în ţările dezvoltate, proporţia infracţiunilor contra persoanelordiminuează în profitul infracţiunilor contra proprietăţii. Unii autori au fost chiar tentaţisă degaje aici o lege a evoluţiei criminalităţii [2], în sensul celei formulate mai demultde E. Ferri şi Q. Saldana [3], precum că, în epoca contemporană, criminalitatea este maimult vicleană şi intelectuală decît violentă şi musculară. Tentaţia a fost anihilată decomentatori avizaţi care au relevat că acest tip de lege sociologică este de o utilitatecu totul marginală, nu numai pentru că este limitată de excepţii geografice, dar şipentru faptul că totul depinde de lungimea seriei examinate. Pe de altă parte, în oriceconsiderare sociologică este foarte important să fie degajate serii cît mai omogene întimp şi spaţiu, astfel încît ele să poată fi examinate, mai ales în momentele de rupturăde profil într-o pluralitate de momente, pentru a se verifica ce circumstanţe istoricetrebuie luate în consideraţie [4, p. 28].

Mai interesant a fost considerat rezultatul ratei criminalităţii la 100000 delocuitori, fiind de 787 pentru ţările în curs de dezvoltare şi de 1835 pentru ţăriledezvoltate.

În ce priveşte evaluarea acestei diferenţe, experţii extrem de circumspecţi (caîntotdeauna cînd se evaluează date statistice centrate pe sisteme diferite) au fosttentaţi să o explice pe diferenţa de strategie a controlului social de la o zonă a lumii laalta.

În 1958, Naţiunile Unite au propus un anumit număr de „Reguli minime” care artrebui respectate de toate statele, de toate sistemele de tratament a deţinuţilor. Totodată,s-a recomandat abolirea pedepsei cu moartea sau, în orice caz, reducerea număruluide infracţiuni care ar putea antrena această pedeapsă. Regulile minime au fost reluateîn contextul preocupărilor Consiliului Europei.

Sectorul criminologic şi penal al O.N.U. a stat la originea iniţierii şi organizăriia numeroase Congrese internaţionale. Au fost create opt asemenea congrese care s-au constituit într-un cadru de lucru extrem de util, cu caracter oficial şiinterguvernamental, în care s-au relevat schimburi de informaţii din sfera politică încea ştiinţifică şi invers.

De notat importanţa excepţională, în acest context, a Declaraţiei asupraprotecţiei contra torturii şi a oricăror alte tratamente crude, inumane sau degradante


în cadrul tratamentului deţinuţilor, adoptată de cel de-al V-lea Congres de la Genevaîn anul 1975, fiind adoptată ulterior de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prinrezoluţia nr. A 34442 (XXX).

În aceeaşi direcţie normativă trebuie menţionate preocupările congreselor dea elabora şi recomanda reguli minime privind justiţia minorilor, reguli privitoare laprincipiile directoare de acţiune în materia prevenirii crimelor şi a justiţiei penale înperspectiva exigenţelor decurgînd din noua ordine economică internaţională.

Cu titlu de exemplu, menţionăm ordinea de zi a celui de al VII-lea CongresO.N.U. pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţei:

– dimensiuni noi ale criminalităţii şi prevenţia crimei în contextul dezvoltării;– perspective în justiţia penală într-o lume în evoluţie;– victimele criminalităţii;– judecătorii, criminalitatea şi justiţia;– formularea şi aplicarea normelor O.N.U. în materia justiţiei penale.Caracterul transnaţional al criminalităţii, în special al celei organizate, impune

necesitatea unor noi elaborări şi convenţii de colaborare în domeniul prevenirii eficientea fenomenului vizat.

Veriga centrală în strategia colaborării internaţionale în planul contracarăriicriminalităţii organizate a devenit Convenţia O.N.U. cu privire la combaterea crimeiorganizate transnaţionale, adoptată la jubileul Adunării Generale a O.N.U. în anul2000. Această Convenţie asigură baza activităţii operative comune a multor ţări într-un regim unic de coordonare. Prin urmare, a fost uşurat procesul schimbului deinformaţii, de transmitere a actelor procesuale şi a persoanelor reţinute. ScopulConvenţiei constă şi în coordonarea bazei legislative a statelor-membre cu privire laun şir de momente, cum ar fi participarea la organizaţiile criminale, calificarea faptelorde “spălare a banilor” etc. De asemenea, este prevăzută obligaţiunea părţilor de aasigura protecţia martorilor şi a victimelor.

În scopul asigurării informaţional-ştiinţifice, institutele regionale au publicatun număr impunător de documente, broşuri şi opere reprezentînd un aport importantpentru cercetare.

Separat, cu susţinerea Serviciului de profil al O.N.U., apare „Revistainternaţională de politică criminală”.

În sfîrşit, acelaşi serviciu asigură publicarea şi difuzarea unui Buletin, cum ar fi„Prevenirea crimei şi justiţia penală”.

La Geneva apare şi o revistă independentă, „Revista internaţională decriminologie şi poliţie tehnică”.

În jurul O.N.U. gravitează şi activităţile internaţionale ale unor organizaţii custatut neguvernamental, cum ar fi: Amnesty International; Asociaţia Internaţională aJuriştilor Democraţi; Asociaţia Internaţională de Drept Penal; Comisia Internaţionalăa Juriştilor; Federaţia Internaţională a Funcţionarilor Superiori de Poliţie; UniuneaInternaţională a Magistraţilor; Fundaţia Internaţională Penală şi Penitenciară;


Asociaţia Mondială de Psihiatrie; Asociaţia Internaţională pentru AjutorareaPrizonierilor şi Federaţia Internaţională a Comunităţilor de Copii – toate organisme cedesfăşoară activităţi internaţionale care vin în atingere directă sau indirectă cuproblematica vastă şi complexă a prevenirii criminalităţii şi optimizarea activităţiisistemelor penale. Printre organizaţiile neguvernamentale care gravitează în jurulcentrului din Viena şi care s-au constituit într-o veritabilă alianţă, patru sîntdeterminante prin tradiţie şi activitate, reprezentînd un adevărat nucleu de viaţă penalăşi criminologie. Aceste patru mari asociaţii internaţionale, dotate cu statut consultativpe lîngă Consiliul Economic şi Social al Naţiunilor Unite, sînt: Societatea de ApărareSocială; Societatea Interregională de Criminologie; Asociaţia de Drept Penal şi FundaţiaInternaţională Penală şi Penitenciară. Ele sînt dirijate de un Comitet Internaţional deCoordonare.

Centralizarea eforturilor marilor societăţi a condus şi la unele comentarii ceincriminează: centralizarea teoretică excesivă şi creşterea caracterului nerealist al unorproducţii ideologice penale; folosirea unor soluţii inaplicabile structurilor lumii a treia(puţin cunoscută); filtrarea cercetării printr-o grilă complicată de comunicări, rapoarte,publicaţii şi lucrări unde nu este de fapt locul lor de a se produce; în primul rînd,promovarea unei reţele de „colegiu invizibil”, întemeiate, uneori, pe criterii socio-emoţionale, în sfîrşit, complexele pe care aceste societăţi le antrenează pentrucercetătorii izolaţi, iar pe de altă parte, unele inerţii faţă de organisme mai lejere.

Referinţe:1. Vezi, spre exemplu, Houchon G., Encyclopedie de la Criminologie, 2-ime parte.

École de criminologie, Lonvain-la Nauve, 1984.2. Le materiaux de discussion, în Rev. Nat. Social, 1963, nr. 1.3. Pinatel J., Criminologie, Dalloz, 1970, nr. 59.4. Houchon G., op. cit.


Gheorghe MUNTEANU

Esenţa juridică şi semnificativă a graduluispecial al funcţionarului de poliţie

Recenzent: Valeriu CUŞNIR, doctor habilitat în drept, profesor universitar

Noi toţi avem destulă putereca să suportăm relele altora

(La Rochefoucauld)

O caracteristică a serviciului în cadrul poliţiei o constituie subordonarea strictă,necondiţionată a subalternilor faţă de şefi pe scara ierarhiei de serviciu. Aceastăsubordine se realizează din punct de vedere formal prin norme juridice – legale şi /sauregulamentare, constând “în respectarea şi executarea strictă a ordinii, regulilorstabilite prin legile în vigoare, Jurământ, statutele, regulamentele şi ordineleMinisterului Afacerilor Interne” [1] – care asigură cadrul juridic necesar reglementăriirelaţiilor ierarhice de serviciu. Autoritatea în organele afacerilor interne se dobândeşte,în primul rând, prin pregătire, prin formarea şi dezvoltarea la efectivul subordonat aunor înalte calităţi morale şi profesionale, a unei atitudini conştiincioase faţă deîndeplinirea îndatoririlor de serviciu, exigenţa şefilor faţă de subordonaţi, aplicareajustă a măsurilor de convingere şi constrîngere, îmbinarea dibace a exigenţei cu grijaşi stima faţă de subordonaţi, exemplul personal al şefilor şi superiorilor. Dar ea sesprijină şi pe anumite elemente formale (simboluri), dintre care un rol important îl aregradul special. În cele ce urmează vom examina dreptul la gradul special alfuncţionarilor de poliţie.

Nu este mai puţin adevărat că succesul în carieră al funcţionarilor de poliţiedepinde, într-o mare măsură, de modul în care acestora li se acordă gradele speciale.

În ceea ce priveşte gradul special, o definiţie a acestuia nu este dată nici deLegea cu privire la poliţie [2], nici de Regulamentul cu privire la serviciul în organeleafacerilor interne [3].

Ţinând cont de sinonimitatea gradului special cu gradul militar poate fiacceptată tălmăcirea dicţionarului explicativ referitor la această noţiune ca fiind fiecaredin treptele ierarhiei unor funcţii [4].


Fără a proceda la o analiză terminologică, vom prelua în cele ce urmează sintagma“grad special” dintr-o dublă perspectivă:

- din punct de vedere formal, gradul special este însemnul materialdistinctiv, purtat pe uniformă [5], care deosebeşte poliţiştii între ei;

- din punct de vedere funcţional, reprezintă competenţa minimă cerută delege pentru ocuparea unei funcţii în ierarhia serviciului în cadrul poliţiei(statele de organizare prevăd pentru fiecare funcţie gradul corespunzător).

Prin urmare, gradul special semnifică totalitatea prerogativelor, drepturilor şicompetenţelor funcţionale dobândite şi exercitate, în condiţiile legii, de efectivul poliţieice ocupă o funcţie în cadrul organelor, instituţiilor şi subunităţilor poliţiei.

Prin art.13 din Regulamentul cu privire la serviciul în organele interne, aprobatprin Hotărârea Guvernului nr.334 din 18.07.1991, se stipulează că, potrivit gradelorspeciale ce se pot acorda, efectivul poliţiei este constituit din efectivul de trupă,efectivul de comandă inferior, subofiţeri, corpul de comandă mediu, corpul de comandăsuperior şi corpul de comandă suprem.

Gradele speciale în ordinea lor ierarhică sunt [6]:a) pentru efectivul de trupă - poliţist;b) pentru efectivul de comandă inferior - caporal de poliţie; sergent de

poliţie; sergent-major de poliţie;c) pentru subofiţeri - plutonier de poliţie; plutonier-major de poliţie; plutonier

adjutant de poliţie;d) pentru corpul de comandă mediu - sublocotenent de poliţie; locotenent

de poliţie; locotenent-major de poliţie; căpitan de poliţie;e) pentru corpul de comandă superior - maior de poliţie; locotenent-colonel

de poliţie; colonel de poliţie;f) pentru corpul de comandă suprem - general-maior de poliţie; general-

locotenent de poliţie; general-colonel de poliţie;Gradul special se acordă persoanelor încadrate în corpul de comandă şi efectivul

de trupă pentru serviciul în cadrul poliţiei, ţinându-se cont de calităţile lor profesionaleşi personale, studii, pregătire militară şi specială, experienţa de serviciu, funcţia deţinutăşi alte condiţii prevăzute de Regulament [7]. În acest sens putem observa că gradulspecial este un drept al titularului atribuit o dată cu încadrarea acestuia în corpul decomandă şi efectivul de trupă.

Totodată, potrivit art.35 din Regulament [8] se semnifică garanţia exercităriidreptului la grad special, deoarece acesta nu se pierde decât în cazurile şi în condiţiilestabilite.

Pot fi private de gradele speciale personale:- din corpul de comandă inferior, mediu şi superior – în baza sentinţei

judecătoreşti, precum şi în modul stabilit de Ministerul Afacerilor Interneal Republicii Moldova;


- din corpul de comandă suprem – în baza sentinţei judecătoreşti sau decătre Preşedintele Republicii Moldova.

Din aceste dispoziţii rezultă, în acord cu art.15 din Constituţia RepubliciiMoldova, care chiar dacă nu prevede în mod expres şi “dreptul” la grad special, darsunt instituite garanţii care asigură exercitarea lui, în sensul că “cetăţenii beneficiazăde drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi”, un exemplu înacest sens fiind consacrarea regimului juridic al dreptului la gradul special alfuncţionarilor de poliţie.

Conţinutul juridic al dreptului la gradul special reiese din prevederile art.18 alLegii cu privire la poliţie, prin care este stipulat că “persoana care se află în funcţie înorganele poliţiei este investită cu împuterniciri pentru exercitarea atribuţiilor şidrepturilor poliţiei şi are un grad special” [9]. În acest sens, Statutul disciplinar alorganelor afacerilor interne în p.7 prevede că personalul din efectivul de trupă şicorpul de comandă, care în relaţiile de serviciu nu sunt subordonaţi unul altuia,pot fi superiori sau inferiori în rang. Superioritatea se determină conform graduluispecial.

Odată stabilit, gradul special este un drept al titularului şi el reprezintă, potrivitlegii, recunoaşterea în plan social a calităţii de funcţionar de poliţie. Aceastărecunoaştere este determinată de faptul că funcţionarii de poliţie în activitate suntfuncţionari profesionişti, a căror profesie este o activitate menită “să apere, pe bazarespectării stricte a legilor, viaţa, sănătatea şi libertăţile cetăţenilor, interesele societăţiişi ale statului de atentate criminale şi de alte atacuri nelegitime” [10].

Dreptul la gradul special nu este un drept patrimonial, întrucât el nu priveşteraporturi patrimoniale, adică raporturi cu conţinutul economic, susceptibile deevaluare în bani. Raporturile patrimoniale sunt raporturile legate de dreptul deproprietate şi alte drepturi reale.

Dreptul la gradul special este un drept personal nepatrimonial [11, p. 445],strâns legat de persoana titularului şi care, prin opoziţie cu drepturile patrimoniale, nuare un conţinut economic evaluabil în bani. Dacă privim funcţionarul de poliţie capersoană în cadrul societăţii, dreptul la gradul special face parte din categoriadrepturilor purtând asupra elementelor de identificare a persoanei.

Cu toate că este un drept nepatrimonial, dreptul la grad special are ocomponenţă economică importantă, întrucât potrivit dispoziţiilor art.24 din Legeanr.416-XII din 18.12.1990 cu privire la poliţie, “pentru serviciul în cadrul poliţieifuncţionarii de poliţie primesc indemnizaţii de întreţinere” [12], care “înglobează salariulfuncţiei, salariul pentru gradul special, sporul de salariu calculat în procente pentruvechime în muncă şi alte plăţi, sporuri şi recompense prevăzute de legislaţie” [13].

Astfel, reiese că indemnizaţia de întreţinere lunară (salariul) plătităfuncţionarului de poliţie cuprinde şi solda de grad special ai cărei coeficienţi deierarhizare oscilează în funcţie de gradul obţinut.


Pe lângă valoarea economică directă, dată de partea din solda lunarăcorespunzătoare coeficientului de ierarhizare al gardului respectiv, gradul special areşi o valoare economică indirectă, proporţională cu mărirea lui, întrucât un grad maimare asigură o funcţie mai mare şi implicit o retribuţie mai majorată.

În baza celor enunţate vom deţine dreptul la gradul special al funcţionaruluide poliţie ca fiind un drept personal nepatrimonial, cu conţinut economic, prevăzutîn Legea cu privire la poliţie, care, odată dobândit, nu se poate pierde decât încazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Referinţe:1. Vezi Statutul disciplinar al organelor afacerilor interne, p. 1, aprobat prin H.G.

nr. 2 din 4 ianuarie 1995, M.O. nr. 23-24/176 din 18 aprilie 1996.2. Legea R. M. cu privire la poliţie, nr. 416-XII din 18 decembrie 1990, art. 30, M.O.

17-19 din 31 ianuarie 2002.3. Regulamentul cu privire la serviciul în organele afacerilor interne, aprobat

prin H.G. nr. 334 din 8 iulie 1991.4. Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1998.5. Legea R. M. cu privire la poliţie, nr. 416-XII din 18 decembrie 1990, art. 18, M.O.

17-19 din 31 ianuarie 2002, stabileşte că funcţionarii de poliţie au o uniformăunică aprobată de Guvern, pe care o primesc în mod gratuit.

6. Regulamentul cu privire la serviciul în organele afacerilor interne, art. 13,aprobat prin H.G. nr. 334 din 8 iulie 1991.

7. Idem, art. 17.8. Idem, art. 35.9. Legea R. M. cu privire la poliţie, nr. 416-XII din 18 decembrie 1990, art. 18, M.O.

17-19 din 31 ianuarie 2002.10. Idem, art. 1.11. Pentru detalii vezi D. Rădescu, Dicţionar de drept privat, Ed. Mondan, 1977.12. Legea R. M. cu privire la poliţie, nr. 416-XII din 18 decembrie 1990, art. 24, M.O.

17-19 din 31 ianuarie 2002.13. Idem, art. 24.


Gioni NASTAS,Alexandru PÎNZARI

Conflictele sociale: retrospectivă istorică

Conflictologia este o ştiinţă, disciplină, care studiază cauzele, esenţa, formele,dinamica conflictelor, căile de prevenire şi rezolvare a lor. Obiectul de bază al acesteiaeste conflictul în toate formele.

Conflictologia îşi concentrează eforturile asupra rezolvării a 3 mari probleme:1. Evidenţierea esenţei conflictelor, cauzelor, etapelor şi participanţilor.2. Determinarea metodelor de preîntâmpinare şi rezolvare a conflictelor.3. Stabilirea formelor de bază a conflictelor, specificul fiecăreia din ele.Primele încercări de a pătrunde în esenţa şi cauzele conflictelor sociale, de a

găsi căile de rezolvare a lor au fost făcute încă pînă la era noastră. Problema conflictelor,apariţia şi ameliorarea lor au persistat în miturile şi operele celor mai antici filosofi,istorici şi scriitori. Pe atunci, principala sursă de rezolvare a conflictelor se considera„puterea sfîntă a celor mai în vârstă”, sau mai bine zis „puterea înţeleptului”.

Însă o dată cu formarea structurilor statale, o dată cu înteţirea luptei de clasăs-a înteţit şi lupta pentru existenţă.

Unul dintre primii care au încercat să lămurească natura conflictelor a fostfilosoful grec Heraclit (530-470 î.e.n.), potrivit căruia în lume totul este supuscontinuităţii permanente: totul se naşte prin contradicţie şi duşmănie. Unica legecomună este războiul – tatăl şi împăratul tuturor. Unora le-a fost dat să fie zei, altora –omeni, unii să fie liberi, alţii-robi. Cuvintele lui Heraclit sunt primele încercări de alămuri rolul pozitiv al luptei în procesul dezvoltării sociale. Conflictele sunt reprezentateca un atribut al vieţii sociale, ca o condiţie importantă a dezvoltării sociale. Ideile luiHeraclit au fost continuate de un alt filosof materialist antic - Epicur (341-270 î.e.n.)care considera că totuşi ciocnirile negative vor contribui cîndva la aceea ca omenireasă trăiască în pace.

Filosofia creştină a dus o luptă aprigă împotriva conflictelor, cerînd ca toţioamenii să trăiască în pace, înţelegere şi frăţie. Însă istoria ne demonstrează că principiulincompatibilităţii războaielor cu „ştiinţa lui Hristos” lasă de dorit.

Mult mai tîrziu, în epoca Renaşterii apar un şir de umanişti care condamnăconflictele şi războaiele.


Erasm din Rotterdam (1469-1536) spunea că „războiul este dulce pentru acel cenu-l cunoaşte”. Francis Bacon (1561-1626) pentru prima dată a supus unei analizeteoretice cauzele conflictelor şi a ajuns la concluzia că acestea au un caracter material,politic, psihologic. Principala cauză el o socotea cea materială. „Cîţi săraci sunt însocietate – spunea el - atîţia buntaşi crescuţi. Cel mai mare pericol este cel provocatde stomac”.

F. Bacon propunea şi mijloace concrete de prevenire a conflictelor. Primul leacera socotit înlăturarea cauzelor materiale a conflictelor sociale. Un alt mijloc deprevenire a conflictelor era considerată „manevrarea politică”. „Este foarte bine cîndpoţi lua lumea cu zăhărelul, cînd promiţi munţi şi văi, cînd poţi duce omul de la osperanţă la alta. Chiar dacă şi nu crezi în ceea ce spui, promite, şi atunci vei uşuraconflictul”.

„O altă măsură interesantă este cea de a nu permite ca nemulţumiţii să aibăconducător, care ar fi în stare să-i unească. Dar cel mai bine e să găseşti o persoană,sau cîteva, care vor fi în stare să-i înăbuşe, să-i lichideze”.

În sec. al XVIII-lea, conflictele şi cauzele lor au fost studiate de către J. J.Rousseau (1712-1778), Immanuel Kant (1724-1804), Tomas Malthus (1766-1834),Herbert Spencer (1820-1903), Heorg Zimmel (1858-1918).

Ei considerau conflictele armate drept rămăşiţe ale epocii barbare şi erau depărerea că numai lichidarea orînduirii feudale va putea aduce pace în lume.

Totodată, ei acceptă ideea rolului pozitiv al războaielor în dezvoltarea societăţii.Tomas Malthus a explicat creşterea nemulţumirii sociale şi a şomajului nu drept unrezultat al inegalităţii, ci drept rezultat al înmulţirii iraţionale a poporului de rînd, unadin soluţii fiind războiul. Pe de altă parte, ei consideră izvorul conflictelor din acel timpnu numai natura omului, ci şi fenomenele sociale ale diferitelor culturi.

Astfel, conflictul poate căpăta diferite culori – de la măcel la dezbateriparlamentare.

Ei au ajuns la concluzia că conflictul are nu numai scop desconstructiv ci şiconstructiv. Astfel, în rezultatul conflictului, grupurile sociale se unesc în scopulobţinerii victoriei.

În concluzie, ei au constatat că:1. Conflictele alcătuiesc esenţa procesului istoric, au caracter diferit, dar

sunt factori ai progresului.2. Diferenţierea societăţii în bogaţi şi săraci este veşnică, de aceea şi

conflictele sunt veşnice.3. Conflictele contribuie la unitatea societăţii şi la formarea altor asociaţi.Dacă să facem o generalizare a ideilor sociologilor, filosofilor din ţările Europei

Occidentale (Max Veber, Vilfrido Pareto, Baetan Mosca, Artur Bentli ş.a.), putemdeduce următoarele concluzii:


1. Conflictul este un factor social normal. Naturii omului şi societăţii îi suntcaracteristice factorii biologici, psihologici, sociali, care nemijlocit creeazădiferite situaţii de conflict.

2. Conflictele îndeplinesc un şir de funcţii pozitive în societate, asigurămişcarea progresivă a vieţii sociale.

3. Se conştientizează legătura dintre situaţii de conflict şi tipul structuriisociale, care naşte această situaţie, adică se determină starea conflictuluistructural.

4. Se confirmă teza precum că contradicţiile dintre minoritatea conducătoareşi majoritatea condusă este un factor veşnic care contribuie la apariţiadiferitelor neînţelegeri, colizii, conflicte.

5. Se conştientizează legătura şi dependenţa dntre schimbările economice,politice şi spirituale ce au loc în societate şi situaţiile de conflict care auapărut în rezultatul acestor schimbări.

6. În procesul dezvoltării sociale, se determină o balansare dinamică care seformează în rezultatul apariţiei şi rezolvării conflictelor.

Bibliografie:1. Кант И., в 6 томах, Москва, 1996г., Т. 6, с. 266.2. Зиммель Г., Конфликтология современной культуры. Птг. Начатки знаний,

1932г., с. 11.3. Основы конфликтологии (под. ред. В.Н. Кудрявцева), Москва, Юность, 1997г.4. Конфликтология, под. ред. В.П. Ратникова, Москва, 2001г.5. Уткин Э.А., Конфликтология теория и практика, Москва, Экмос, 1998г.


Valeriu NOUR

Individualizarea pedepsei. Forme şi modalităţi

A. Rolul şi locul individualizării pedepsei ca instituţie şi ca principiu aldreptului penal

În lupta împotriva fenomenului infracţional, atît pentru reprimarea, cât şi pentruprevenirea acestuia, rolul principal revine constrângerii penale care se realizează prinaplicarea şi executarea pedepsei de către persoana vinovată de săvârşirea uneiinfracţiuni. Prin aplicare şi executare pedeapsa îşi exercită funcţiile specifice deconstrângere şi reeducare şi îşi realizează scopul său, care este prevenirea săvârşiriide noi infracţiuni atât din partea condamnatului, cât şi a altor persoane (art. 52 alin (1)al Codului penal român în vigoare; art. 57 alin (1) al noului Cod penal român; art. 61alin (2) al Codului penal al Republicii Moldova).

Pentru ca pedeapsa aplicată condamnatului să aibă aptitudinea funcţională şisă-şi realizeze scopul propus, ea trebuie să fie individualizată, adică adaptată cazuluiindividual concret, în sensul că trebuie să corespundă gradului de pericol social alfaptei săvârşite şi periculozităţii infractorului. Neconcordanţa dintre gradul de pericolsocial al faptei săvârşite şi periculozitatea infractorului, pe de o parte, şi pedeapsaaplicată de instanţă, pe de aptă parte, face ca pedeapsa aplicată să nu-şi atingăscopul său, ori chiar să ducă la rezultate contrare acestuia. Astfel, o pedeapsă preauşoară în raport cu gravitatea faptei sau cu periculozitatea infractorului ar fi insuficientăpentru a-l avertiza pe condamnat şi pentru a-l determina să se abţină de la săvârşireade noi infracţiuni, iar o pedeapsă disproporţionat de severă ar putea împiedicaîndreptarea şi reeducarea condamnatului, îndepărtându-l şi mai mult de societate.

Individualizarea pedepsei apare, astfel, ca o condiţie sine qua non pentru capedeapsa aplicată să fie aptă să-şi îndeplinească funcţiile şi să-şi realizeze scopulsău, care este şi scopul legii şi al politicii penale. De aceea, este datoria legiuitoruluide a asigura funcţionarea ireproşabilă a instituţiei individualizării pedepsei. Într-adevăr,legiuitorul manifestă o astfel de preocupare începând cu însăşi elaborarea instituţieifundamentale a pedepsei.

Potrivit principiului legalităţii pedepsei, legea penală trebuie să prevadăpedeapsa aplicabilă pentru fiecare infracţiune. În acest scop, în fiecare sistem dedrept penal legiuitorul stabileşte, în Partea generală a Codului penal, categoriile depedepse aplicabile în sistemul de drept represiv, determinate în natură şi limitele


generale ale acestora, ţinându-se seama de concepţiile de politică penală generaladmise în respectivul sistem.

În baza acestui cadru general de pedepse, legiuitorul stabileşte pedepselepentru fiecare dintre infracţiunile prevăzute în Partea specială a Codului penal, alegânddintre pedepsele prevăzute în Partea generală pe cea pe care o considerăcorespunzătoare gradului de pericol social generic evaluat al fiecărei infracţiuni înparte, atât în varianta tip, cât şi în diferite variante agravante sau atenuante ale acesteia.Totodată, legiuitorul stabileşte limitele maxime şi minime ale pedepsei astfel alese,limitele care se înscriu în mod obligatoriu în limitele generale stabilite în Partea generalăa Codului penal pentru fiecare gen de pedeapsă.

Aşadar, în opera de stabilire a pedepsei în legea penală, legiuitorul parcurgedouă etape distincte: una în care este elaborat sistemul general de pedepse ce cuprindepedepsele aplicabile în sistemul de drept, determinate în natura şi în limitele generalepentru fiecare gen de pedeapsă şi o alta în care, pe baza cadrului de pedepse stabilitîn Partea generală a Codului penal, se determină pedeapsa aplicabilă pentru fiecaredintre infracţiunile prevăzute în Partea specială a Codului penal. În această a douaetapă, în care se stabileşte, pentru fiecare infracţiune, o anumită pedeapsă legalădeterminată numai în natura sa, dar şi în limitele sale speciale maximă şi minimă, întrecare instanţa de judecată urmează să stabilească o pedeapsă concretă pentru persoanavinovată de săvârşirea infracţiunii respective, se realizează de fapt, la nivelul legii,însăşi individualizarea pedepsei. Stabilind pedeapsa aplicabilă pentru fiecareinfracţiune, legiuitorul face o operă de individualizare, deoarece alege dintre pedepseleprevăzute în cadrul general pe cea care corespunde cel mai bine pericolului genericevaluat al infracţiunii, ţinând seama de valoarea socială care constituie obiectulinfracţiunii şi de măsura în care acesta este vătămat efectiv ori numai ameninţat prinsăvârşirea faptei incriminate respective, de forma de vinovăţie şi de alte elemente dincare rezultă gradul de vinovăţie şi de alte elemente din care rezultă gradul de pericolsocial abstract al infracţiunii. Pedeapsa prevăzută şi limitele speciale exprimă tocmaipericolul social abstract al infracţiunii.

Prin această operă de individualizare legală se creează cadrul legal în careurmează a fi realizată individualizarea pedepsei de către instanţa judecătorească înurma desfăşurării procesului penal şi a stabilirii vinovăţiei inculpatului, prin determinareaconcretă a pedepsei pe care acesta urmează să o execute. În mod curent, denumirea deindividualizare a pedepsei este dată operaţiunii prin care instanţa de judecată, lacapătul procesului penal prin care constată vinovăţia inculpatului şi prin hotărâreaprin care pronunţă condamnarea acestuia, determină în mod concret pedeapsa, ţinândseama de gravitatea infracţiunii săvârşite, de vinovăţia şi periculozitatea făptuitorului.Pedeapsa astfel determinată este expresia justiţiei penale ce urmează a fi executată decondamnat fiind evidenţiată în statisticile judiciare. Aceasta este pedeapsa care trebuiesă fie astfel individualizată în raport cu pericolul social concret al faptei şi cupericulozitatea infractorului, încât să fie aptă să-şi exercite funcţiile şi să-şi


îndeplinească scopul. Această pedeapsă este consemnată în cazierul judiciar alcondamnatului şi constituie antecedent penal al acestuia.

Procesul de individualizare poate servi însă şi la executarea pedepsei astfeldeterminate, în sensul că legea pune la dispoziţie instanţei de judecată posibilitateade a dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau suspendareaexecutării pedepsei sub supraveghere. Mai mult decât atât, individualizarea poatecontinua şi în perioada executării pedepsei când, în funcţie de comportareacondamnatului, acesta poate obţine liberarea condiţionată.

Ţinând seama de toate acestea, s-a dat denumirea de individualizare a pedepsei,în primul rând, operaţiunii prin care, în aplicarea anumitor concepţii de politică penală,pentru fiecare infracţiune prevăzută în Partea specială a Codului penal, legiuitorulalege, din cadrul general de pedepse stabilit în Partea generală a Codului penal, aceapedeapsă pe care el o consideră ca fiind cea mai corespunzătoare în raport cu pericolulsocial al acestei infracţiuni, generic evaluat şi căreia tot legiuitorul îi stabileşte limitelespeciale, maximă şi minimă, ce se încadrează în limitele generale ale genului de pedeapsăales.

De asemenea, s-a dat denumirea de individualizare a pedepsei operaţiunii princare instanţa de judecată, în aplicarea legii penale şi la capătul unui proces penal încursul căruia s-a stabilit vinovăţia unei persoane pentru săvârşirea unei infracţiuni,prin hotărârea prin care pronunţă condamnarea inculpatului determină o anumităpedeapsă concretă, cu o anumită durată sau într-un anumit cuantum, după caz, înlimitele speciale prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, ţinând seama depericolul social concret al faptei, de vinovăţia şi periculozitatea inculpatului, pedeapsăconsiderată aptă să influenţeze conduita viitoare a condamnatului şi să-l determinesă numai săvârşească noi infracţiuni.

În fine, aceeaşi denumire de individualizare a pedepsei s-a dat operaţiunii princare pedeapsa definitiv stabilită de instanţa judecătorească poate fi modificată subaspectul executării ei, în funcţie de conduita condamnatului, fie în sensul trecerii lui laun regim de executare mai uşor, fie prin liberarea lui condiţionată de termen.

În oricare din accepţiunile cuprinse în definiţie, individualizarea pedepseiprezintă o importanţă deosebită prin asigurarea unei pedepse eficiente pentru realizareascopului legii penale. De aceea, ea se înscrie printre principiile de bază ale dreptuluipenal. Totodată, individualizarea pedepselor este prevăzută ca una dintre instituţiilede bază ale acestuia. Codul penal al Republicii Moldova cuprinde un capitol specialconsacrat individualizării pedepsei, în care sunt prevăzute criteriile generale deindividualizare, precum şi principalele mijloace prin care se realizează individualizareapedepsei de către instanţele de judecată.

Dispoziţiile legale privitoare la individualizarea pedepselor exprimă corelaţiadintre principiul legalităţii şi principiul individualizării pedepselor. Prin dispoziţiilelegale privitoare la stabilirea cadrului general de pedepse aplicabile în sistemul dedrept penal represiv, la alegerea din acest cadru şi la stabilirea pedepsei pentru fiecare


infracţiune, cu limitele speciale ale acesteia, la criteriile generale de individualizare şila toate cauzele (stări şi circumstanţe) de agravare sau de atenuare, ce alcătuiescmecanismul individualizării pedepsei, creează cadrul legal de individualizare. Se acordă,totodată, deplina libertate instanţei de judecată pentru a determina concret pedeapsapentru fiecare infracţiune săvârşită în limitele stabilite şi folosind mijloacele puse ladispoziţie de lege. În felul acesta, în pofida particularităţilor pe care le prezintă fiecarecaz concret, se asigură realizarea individualizării pedepsei pe baza unor reguli, criteriicomune, cu respectarea principiilor fundamentale ale dreptului penal [1, p. 526].

B. Forme şi modalităţi de individualizare a pedepseiLegiuitorul consacră individualizării pedepsei o reglementare specială,

prevăzând căile şi mijloacele prin care se realizează sau urmează a se realiza pedeapsacu întreaga aptitudine funcţională. Aceste căi şi mijloace ce se deosebesc una faţă dealta de la un proces de individualizare la altul, prin care se realizează individualizarealegală, judiciară şi administrativă a pedepsei, necesită un studiu şi o actualizarepermanentă pentru a asigura o reacţie penală corectă în diferite etape de dezvoltare asocietăţii.

Determinarea concretă şi individualizarea pedepsei într-un caz dat presupunpreexistenţa pe plan legal a unei determinări legale a pedepsei, care nu numai căreprezintă o anumită treaptă în opera de individualizare a reacţiunii represive, darstabileşte, totodată, caracterul şi limitele desfăşurării în continuare a operaţiunii deindividualizare pe plan judiciar.

De asemenea, este de menţionat faptul că individualizarea represiunii nu poatelua sfârşit o dată cu stabilirea, prin hotărâre definitivă judecătorească, a pedepsei pecare urmează să o execute condamnatul.

Aşadar, individualizarea reacţiunii represive este o operaţiune complexă carese realizează în trei faze diferite: faza determinării legale a pedepsei şi a condiţiilor depersonalizare a pedepselor, faza determinării concrete a pedepsei şi faza de executarea acesteia. Concursul în realizarea acestor faze menţionate este asigurat de cătreorgane de drept şi cu mijloace specifice fiecărei faze, astfel să asigure realizareapersonalizării pedepsei. În teoria dreptului penal se face deosebire între trei forme deindividualizare, şi anume: individualizarea legală, individualizarea judiciară,individualizarea administrativă.

Anume opera efectuată de legiuitor în momentul elaborării normelor legii penaleşi este atribuită noţiunii de individualizare legală în vederea determinării în lege aunor pedepse apte să-şi realizeze scopul în raport cu fiecare dintre infracţiunile pentrucare sunt prevăzute, precum şi în vederea asigurării condiţiilor necesare pentrurealizarea pedepsei în faza determinării concrete şi faza executării acesteia. O astfel dedeterminare nu este o operaţiune arbitrară, în primul rând, necesită fixarea anumitorlimite ale reacţiunii represive faţă de săvârşirea unei anumite infracţiuni, iar acestelimite nu sunt altceva decât realizarea politicii penale raportată la politica generalăîntr-un stat democrat de drept. Dar în acelaşi timp se urmăreşte ca pedeapsa astfel


determinată să fie aptă să-şi îndeplinească funcţiile şi să-şi realizeze pe deplin scopul.Însă această aptitudine funcţională a pedepsei prevăzută de lege depinde şi ea demăsura în care pedeapsa este adecvată, prin natură şi cuantum, raportată la pericolulsocial al faptei incriminate şi a infractorului posibil determinat în mod abstract [2, p.87]. Nu putem împărtăşi părerea în care operaţia de individualizare a pedepsei nupoate fi decât o operaţie „post delictum,” după ce fapta a fost săvârşită şi constatatăjudecătoreşte. Autorii concepţiei consideră că, atâta vreme cât nu s-a săvârşit oinfracţiune şi nu există răspundere penală, nu se poate vorbi de o individualizare apedepsei în sensul propriu al acestei noţiuni, căci lipseşte obiectul supus operaţiei deadaptare (sancţiunea concretă) şi unul dintre elementele faţă de care trebuie să seînfăptuiască adaptarea (infracţiunea cu gradul său de pericol social concret propriu).Astfel, consideră că individualizarea pedepselor poate fi numai judiciară şiadministrativă. În primul rând, noţiunea de individualizare a pedepsei ne defineşteefectul acestui proces complex care urmează a fi realizat, fără să se refere asupraentităţii abstracte realizate de legiuitor, nu trebuie deminuat rolul şi importanţaprocesului de individualizare legală care, la rândul său, dispune de forme şi metodeproprii de realizare ce constituie o formă de manifestare a voinţei poporului prinstabilirea politicii penale la o anumită perioadă de dezvoltare socială. În al doilea rând,conţinutul raportului juridico-penal de conformare indică raportul de cauzalitate dintrefinalitatea individualizării legale şi respectarea normelor din partea subecţilor raportuluijuridico-penal de conformare. Cu alte cuvinte, cum există o strânsă legătură organicăşi funcţională dintre cele trei instituţii ale dreptului penal, asistăm şi în cazul formelorde individualizare.

Determinarea în lege a pedepsei este deci şi rezultatul unei anumite adaptări,aculturaţii juridico-penale internaţionale [3], cerinţe fără de care nu poate fi realizatăpe deplin politica penală, în forma şi măsura în care aceasta este posibil în momentulelaborării legii penale.

Prima manifestare pentru legiuitor în momentul elaborării legii penale o dată cudeterminarea în lege a pedepselor constituie stabilirea unui cadru variat de pedepsecare să permită diversificarea sancţiunilor penale de la o infracţiune la alta [4]. Dinaceste pedepse general individualizate legiuitorul alege pe cea care corespunde maimult unei infracţiuni, determinând, astfel, gradul de pericol social generic evoluat alacesteia şi deci necesităţii reacţiunii represive împotriva acelei crime sau delict. Înmomentul evoluării gradului de pericol social generic al faptei, legiuitorul foloseşte,de regulă, elementele generale de apreciere, cum ar fi: importanţa relaţiilor şi valorilorsociale apărate prin incriminarea lor în legea penală, frecvenţa şi dinamica faptelor deacest fel etc. Limita maximă şi cea minimă specială trebuie să corespundă şi să asigure,în primul rând, aptitudinea funcţională a prevenţiei generale a legii penale. O astfel deproporţionalitate dintre fapta incriminată şi limitele de pedeapsă realizează primulmoment în individualizarea pedepselor.


Legiuitorul, în opera sa de individualizare legală ia în considerare şiparticularităţile unor categorii de infractori, astfel de particularităţi care definesc fie opericulozitate socială mai redusă (în cazul infractorilor minori), fie o periculozitatesporită (în cazul unor categorii de infractori recidivişti). Astfel, legiuitorul realizează oadaptare a pedepsei legale la anumite cazuri posibile, ţinându-se seama de gradul depericol social al infracţiuni şi de periculozitatea infractorului, ambele evoluate generic.

Este evident că la determinarea legală a pedepsei în aceste cazuri legiuitorulţine cont de personalitatea infractorului, stabilind o diferenţiere în funcţie de anumitetrăsături caracteristice ale acesteia, deşi gravitatea infracţiunii poate fi aceeaşi.

Un alt mijloc utilizat de legiuitor în asigurarea individualizării pedepsei îlconstituie prevederea în lege a pedepselor complimentare, care pot fi adăugate lapedeapsa principală în toate cazurile când are un caracter obligatoriu de aplicare sauatunci când instanţa în mod facultativ consideră necesară o astfel de pedeapsă. Înfine, un alt mijloc important de asigurare a individualizării pedepsei îl constituiecauzele generale şi speciale de atenuare a pedepsei.

Vorbim despre împrejurări, stări sau situaţii care, atunci când există, influenţeazătotdeauna (în situaţia cauzelor de atenuare, minoritatea şi tentativa) şi în acelaşi sensasupra gradului de pericol social al faptei şi asupra periculozităţii infractorului,determinând necesitatea unei reacţiuni penale mai puţin severe împotriva acestora.Numai în măsura în care pot fi cunoscute dinainte şi se cunoaşte felul în care eleinfluenţează asupra gradului de pericol social al faptei sau asupra periculozităţiiinfractorului, legiuitorul le poate prevedea ca mijloace de individualizare a pedepsei.

Toate aceste preocupări ale legiuitorului de a realiza sau de a asigura realizareapersonalizării pedepselor şi creează conţinutul individualizării legale a pedepsei.

În urma studiului efectuat asupra principiilor de bază ale instituţieiindividualizării pedepsei, precum şi asupra evoluţiei acestei instituţii în ansamblu,rezultă că analiza circumstanţelor atenuante este indispensabilă pentru înţelegereamecanismului individualizării judiciare a pedepsei, prin care se înfăptuieşte stabilireaîn concret a pedepsei în raport cu gradul de pericol social concret şi personalitateainfractorului. Individualizarea judiciară a pedepselor ocupă locul central în formele deindividualizare a pedepsei şi anume adaptarea acesteia la cazul individual, concret.

Gradul de pericol social generic evoluat de legiuitor în opera de individualizarese deosebeşte de pericolul social concret al faptei şi de periculozitatea infractorului,care depind de o serie de împrejurări, stări, însuşiri, situaţii sau întâmplări de o ambianţăspecifică, de la caz la caz, în care a avut loc săvârşirea faptei. Individualizarea judiciarănu are un caracter facultativ, ci unul obligatoriu de realizat, de altfel, fiind şi singurulmijloc de determinare concretă a pedepsei. Existând un raport dintre cele două formede individualizare în baza principiului legalităţii, obligă instanţele de judecată uniceinvestite în acest scop să se încadreze în aria coordonatelor de individualizare legalărealizată de legiuitor, astfel, depăşirea limitelor acestora fiind admisă doar în condiţiiexpres prevăzute de legea penală.


Analizând individualizarea pedepsei ca instituţie şi principiu de bază, precumşi formele de individualizare, circumstanţele atenuante ca criteriu de individualizare apedepsei constituie, în mod firesc, complexul de date care indică gradul de pericolsocial concret al acesteia (gravitate, frecvenţă, posibilitatea reală de prevenire, modulde săvârşire, mobilul infracţiunii, precum şi urmările lor etc.), în raport cu periculozitateaşi situaţia personală a infractorului (rolul şi contribuţia adusă la săvârşirea infracţiunii,forma de participaţie, gravitatea sau forma de vinovăţie, starea psihofizică până, înmomentul sau după săvârşirea crimei, antecedentele etc.), toate creând în final, aceaimagine obiectivă asupra faptei comise către instanţă.

Drept rezultat în activitatea instanţei de judecată constituie stabilirea, prinhotărârea de condamnare, a unei pedepse concret determinate care va răspunde lareacţiunea represivă a societăţii faţă de infracţiunea săvârşită.

Hotărârea de condamnare a unei pedepse rămase definitive, astfel stabilită,este supusă principiului obligativităţii punerii în executare a pedepsei. Însă în anumitecazuri de excepţie, când se constată alte stări sau circumstanţe ce n-au fost evoluateîn opera de individualizare judiciară, este nevoie de o reindividualizare „postindicium” a pedepsei. Asemenea cazuri de reindividualizare judiciară a pedepseitrebuie să fie ca urmare a exercitării unei căi extraordinare de atac. Există totuşi unelesituaţii nesusceptibile de a forma temeiul folosirii unei asemenea căi de atac. Estevorba de descoperirea unor stări sau date, acte susceptibile de a produce un efectobligatoriu sau facultativ asupra pedepsei după rămânerea definitivă a hotărârii decondamnare, deşi existente la data judecăţii, n-au fost cunoscute instanţei din cauzaapariţiei a unor situaţii noi care impun reconsiderarea pedepsei definitive. În toateaceste cazuri, principiul legalităţii impune ca pedeapsa să fie reindividualizată în raportcu elementele descoperite sau nou apărute [5, p. 36-37].

O ultimă fază în realizarea principiului individualizării pedepselor constituieindividualizarea administrativ-execuţională, realizată în faza executării pedepsei,în principal, de către organele administrative de executare a pedepsei. Oricât efort s-ar depune în vederea personalizării pedepsei la persoana infractorului în raport cucircumstanţele atenuante ale cauzei, totdeauna este posibil ca anumite trăsături aleacestuia să rămână necunoscute, acele trăsături şi însuşiri personale ale infractoruluicare nu pot fi cunoscute decât în procesul executării pedepsei, adică atunci când celcondamnat ia contact cu realitatea condiţiilor de detenţie şi realitatea pedepsei, fiindsupus cerinţelor de a se îndrepta. Legiuitorul realizând astfel noi principii deindividualizare administrativă a pedepselor [6]. Totodată, trebuie să fie prevăzuteastfel de mijloace de individualizare a pedepsei în faza executării acesteia în care potfi aplicate în măsura în care ele pot influenţa asupra duratei executării efective sauasupra modului de executare. Şi numai în baza normelor legale care stabilesc acestecondiţii şi mijloace de individualizare a pedepsei în faza executării ei se va puteaadapta regimul de executare la personalitatea condamnatului. În acest sens, observăm


în dispoziţiile normelor penale a unor state (China, Japonia) dispoziţii de individualizarea pedepsei în faza de executare a ei.

Astfel, raportul în care se află individualizarea judiciară de cea administrativăeste relevat de rolul fiecărei faze în parte.

Adepţii şcolii pozitiviste susţin că, prin sentinţa de condamnare la privaţiuneade libertate, instanţa fie nu trebuie să determine durata pedepsei, fie trebuie să odetermine numai prin stabilirea unui maxim special sau a unui minim înainte de care celcondamnat nu poate fi pus în libertate, iar timpul deţinerii efective urmează a fi stabilitde către organele administrative de executare. Într-o altă variantă a aceleiaşi teorii s-a propus ca judecătorul să stabilească un minim şi un maxim între care administraţiapenitenciară va avea libertatea să dispună, în funcţie de evoluţia deţinutului înpenitenciar [7, p. 509]. Criticele aduse acestor teorii al sistemelor pedepselornedeterminare au arătat în practica judiciară că, aşa cum este dificil să se precizezedurata detenţiei în momentul judecăţii, tot atât de greu este ca ea să fie stabilită peparcursul executării. Oricât de specializat ar fi personalul penitenciar, va putea deseorisă se înşele, fapt ce ar echivala cu o gravă abatere de la principiul egalităţii pedepsei.

Codul penal a consacrat sistemul relativ determinat [8] în care judecătoruluiîi revine rolul decisiv asupra pedepsei. Astfel, stabileşte pedeapsa concretă nu numaiîn genul, dar şi în conţinutul său asupra unui anumit cuantum, situat între limitelespeciale arătate în norma sancţionatoare.

Sistemul pedepselor relativ determinate, astfel definit, prezintă neajunsul că,durata detenţiei fiind stabilită cu anticipaţie şi condamnatul ştiind că nici nu va puteafi deţinut mai mult, nici liberat mai devreme, oricare i-ar fi conduita, este lipsit deelementul stimulator de natură să grăbească şi să desăvârşească procesul dereeducare. În acest sens, pentru a atenua rigiditatea sistemului, noul Cod penalreglementează anumite modalităţi de individualizare administrativă asupra pedepseirămase definitive.

Referinţe:1. C. Bulai, Corelaţia dintre principiul legalităţii şi principiul individualizării pedepsei

în dreptul penal al României, în S.C.J. nr. 4/1967.2. Şt. Daneş, V. Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor, Bucureşti, Editura

Juridică, ediţia II-a, 2003.3. Atât în Partea generală, cât si în Partea specială a noului Cod penal sunt introduse

dispoziţii care reflectă cerinţele Constituţiei Republicii Moldova, exigenţele şistandardele prevăzute în convenţiile internaţionale la care R. M. este parte, precumşi Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilorfundamentale, Convenţia Europeană penală privind corupţia, ConvenţiaNaţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate şi Protocoalelesale adiţionale, Convenţia privind criminalitatea informatică, Convenţiainternaţională privind reprimarea finanţării terorismului, Recomandările Consiliului


Europei: Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. R (92)16referitoare la regulile europene privind sancţiunile şi măsurile aplicate încomunitate, Recomandarea R (2001)16 privind protecţia copiilor împotrivaexploatării sexuale, Deciziile-cadru ale Consiliului European: Decizia-cadru privindcombaterea exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile, Decizia-cadruprivind combaterea traficului de fiinţe umane.

4. Partea generală a noului Cod penal prevede cadrul general de pedepse atât pentrupersoana fizică, cât şi pentru persoana juridică, cu respectarea aceloraşi categoriide pedepse: principale, complementare şi accesorii.

5. C. Bulai, Cazuri de reindividualizare a pedepsei după rămânerea definitivă ahotărârii de condamnare, în R.R.D. nr. 12/1966.

6. Noul Cod penal în Capitolul VII prevede „Regimul pedepselor”. Aceastăpreocupare se poate concretiza în reglementarea unui regim de executare apedepselor privative de libertate, diferenţiat pentru anumite categorii de infractoriîn raport cu sexul, vârsta, capacitatea de muncă, antecedentele penale, stareasănătăţii fizice sau psihice şi, nu în ultimul rând, posibilitatea reală de schimbarea regimului de detenţie în urma rezultatelor obţinute în direcţia reeducării şiresocializării condamnatului.

7. R. Merle, A. Vitu, Traite de droit criminel, Paris, 1967.8. Noul Cod penal din 2002 prevede pedepse care, prin natura lor, nu pot fi decât

absolut determinate atât pentru persoana fizică, cât şi pentru persoana juridică:detenţiunea pe viată; degradarea militară; dizolvarea persoanei juridice.


Iurie ODAGIU

Conceptul circumstanţelor agravante în doctrina penală română

În desfăşurarea activităţii infracţionale se ajunge în mod necesar sau în modinvoluntar la apariţia unor fenomene sau procese, stări, situaţii care vor schimbaparţial sau total rezultatul activităţii infracţionale datorită dinamicii producerii acestora.Întrucât activitatea infracţională este diversă, asupra acesteia va trebui să se extindătoate principiile şi regulile pentru explicarea, determinarea măsurilor necesare diminuăriiefectului infracţional. Când acelaşi proces infracţional este desfăşurat de persoanecare înţeleg în mod diferit exigenţele legii, va fi necesar ca tratamentul juridic privindpedepsirea acestora să fie divers. Intensitatea producerii infracţiunii, repetarea,atragerea altor participanţi sau adoptarea unor măsuri grave pentru a înlătura urmeleinfracţiunii reprezintă împrejurări ce se vor regăsi în agravarea răspunderii penale ainfractorului [1, p. 582] şi respectiv a pedepsei stabilite şi aplicate acestuia.

Potrivit art.17 al.1 C.pen., legiuitorul defineşte infracţiunea ca „faptă careprezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”. În înţelesulart.18 C.pen., pericolul social al unei fapte se manifestă prin atingerea valorilor apăratede lege pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse. Pericolulsocial al faptelor apărate de lege nu este o noţiune constantă şi egală pentru oricefaptă, deoarece în acest caz nu ar exista deosebirea dintre infracţiuni şi încălcări(contravenţii, delicte) şi ar fi pedepsibile toate la fel, din care cauză este vorba nunumai de pericolul social al unei fapte, ci şi de gradul pericolului social. Acest grad alpericolului social decurge din natura valorilor vătămate sau periclitate, din factoriiobiectivi şi subiectivi care caracterizează infracţiunea concretă. Aceştia pot formaelemente ale conţinutului constitutiv al infracţiunii sau pot fi în afară, ca nişte împrejurăricare influenţează direct caracterul pericolului social al faptei.

Stările, împrejurările, situaţiile, condiţiile, calităţile infractorilor existente anterior,concomitent sau ulterior producerii infracţiunii, care conferă faptei o gravitate maimare sau sporeşte periculozitatea infractorului, reprezintă sfera conceptului decircumstanţe agravante. Analiza actului infracţional în raport cu o situaţie concretăsau cu o calitate specifică a infractorului justifică dependenţa reţinerii circumstanţeiagravante de o pedeapsă sporită, deoarece scopul pedepsei penale (art.52 C.pen.)constă în prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni [2]. Pentru practica judiciarăcunoaşterea acestor legităţi este deosebit de importantă, întrucât prin stabilirea uneilimite maxime a pedepsei asupra activităţii infracţionale pedepsele apar ca efect alsăvârşirii infracţiunii în condiţii speciale deosebit de periculoase, care impun măsuricorespunzătoare pentru sancţionarea infracţiunilor sau prevenirea producerii altor


infracţiuni. Prin aceasta nu se anulează specificitatea pedepselor penale, dimpotrivă,se relevă dependenţa acestora de condiţiile şi împrejurările concrete în care s-auprodus [3, p. 583].

Circumstanţele agravante cuprind determinări reciproce în cauzalitatea sau înfinalitatea infracţiunilor, din aceste determinări rezultând agravarea din cauza acţiuniimai multor infractori, agravarea provenind din actul infracţional produs de infractorulaflat într-o stare specială, sau din actul îndreptat împotriva victimei aflată într-o anumităstare psihofizică.

Consecinţele infracţiunilor săvârşite în circumstanţe agravante, în afara faptuluică sunt dintre cele mai grave, datorită măsurilor speciale adoptate de infractor, pot sărămână nedescoperite, fapt care diminuează autoritatea legii şi destabilizează structurasocială.

Agravarea pedepsei se efectuează doar în cazurile şi în limitele prevăzute delege, pentru a exista posibilitatea controlului aplicării circumstanţelor agravante [4, p.583] şi a realizării scopului preventiv al pedepsei [5, p. 222].

Circumstanţele agravante prevăzute în art.75 C.pen. şi respectiv art.89 noulC.pen. indică la gradul de pericol social sporit al infracţiunii săvârşite şi la opericulozitate sporită a infractorului, fapt care permite judecătorului să-i aplice opedeapsă mai aspră.

Cadrul circumstanţelor agravante prevăzute în noul Cod penal este aproximativacelaşi ca şi în Codul penal din 1968. În noua reglementare nu şi-au găsit locul astfelde circumstanţe agravante legale ca: săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime,săvârşirea infracţiunii în stare de beţie, provocată anume în vederea comiterii faptei.În schimb în noul Cod penal sunt prevăzute şi unele circumstanţe legale noi, cum ar fi:săvârşirea infracţiunii pentru a se sustrage pe sine sau pe altul de la urmărire, arestareasau executarea pedepsei, săvârşirea infracţiunii pentru a înlesni sau a ascundecomiterea altei infracţiuni, săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat destarea de asediu sau de starea de urgentă.

Art.89 noul C.pen. nu conţine reglementări care ar permite judecătorului săreţină şi alte împrejurări ca circumstanţe agravante, spre deosebire de reglementareadin Codul penal din 1968. Aceste împrejurări pot fi reţinute în conformitate cu art.91noul C.pen. în calitate de circumstanţe judiciare.

Circumstanţele agravante sunt explicit prevăzute în lege ca un criteriu deindividualizare a pedepsei. Ele sunt diferite stări, situaţii, întâmplări, calităţi sau altedate ale realităţii care stau în afara conţinutului infracţiunii, dar care, având legăturăfie cu fapta săvârşită, fie cu persoana infractorului, sporesc gradul de pericol social alfaptei ori periculozitatea infractorului, putând determina agravarea pedepsei concretecu posibilitatea depăşirii maximului special [6, p. 203]. Reieşind din definiţia dată,circumstanţele agravante ca criteriu de individualizare a pedepsei apar ca nişte stări,situaţii, întâmplări, calităţi care însoţesc fapta săvârşită, ori vizează persoanainfractorului, determinând astfel o anumită periculozitate socială a acestuia, din carerezultă şi incidenţa răspunderii penale. Ca rezultat legiuitorul nu putea să nu prevadăcircumstanţele agravante ca criteriu de individualizare a pedepsei.


În legătură cu noţiunea circumstanţelor, unii autori le-au numit circumstanţecare agravează pericolul social al faptei [7, p. 101], alţii - circumstanţe care influenţeazăcuantumul pedepsei [8, p. 39], iar o altă parte - circumstanţe care agravează răspundereapenală [9, p. 80]. În doctrină încă nu s-a creat o opinie unică cu privire la rolulcircumstanţelor agravante şi atenuante. Unii autori considerau că circumstanţeleagravante şi atenuante influenţează gradul de vinovăţie al persoanei [10, p. 136], alţiierau de opinia că circumstanţele atenuante, precum şi cele agravante, atenuează sauagravează gradul de pericol social al faptei [11, p. 101], iar alţi autori susţineau căcircumstanţele agravează sau atenuează pedeapsa ce urmează a fi stabilită de judecată[12, p. 68-69]. Este evident că circumstanţele agravante sau atenuante care, conformdefiniţiei, sunt împrejurări ce se află în afara conţinutului infracţiunii nu pot influenţagradul de vinovăţie al persoanei infractorului, fiind un element al laturii subiective ainfracţiunii. Referitor la afirmaţia că circumstanţele agravante sau atenuante agraveazăsau atenuează pericolul social al faptei nu putem fi în totalitate de acord. Existăcircumstanţe care influenţează gradul de pericol social al faptei, dar există şi circumstanţecare influenţează periculozitatea infractorului şi, fiind personale, acestea nu au influenţăasupra gradului de pericol social al faptei. Spre exemplu, săvârşirea unui omor dinmotive josnice sau săvârşirea unui omor în stare de beţie anume provocată pentrusăvârşirea faptei determinate conţine circumstanţe care caracterizează periculozitateafăptuitorului şi nu gradul de pericol social al faptei. Deci în concluzie, afirmăm căcircumstanţele atenuante sau agravante atenuează sau agravează pedeapsa ce urmeazăa fi stabilită şi aplicată ca o consecinţă a influenţei directe a acestora asupra graduluide pericol social concret al faptei şi periculozităţii infractorului.

Circumstanţele agravante nu depind de realizarea conţinutului legal alinfracţiunii în forma sa simplă. Ele sunt legate de infracţiune şi infractor printr-uncaracter accidental, adică nu însoţesc orice infracţiune şi nu sînt legate de oriceinfractor. De aceea, o pedeapsă nu poate fi corect individualizată fără o analiză temeinicăa circumstanţelor în care a fost săvârşită infracţiunea. Numai ţinând seama şi deaceste circumstanţe se poate justifica de ce unui infractor i-a fost aplicată o pedeapsăşi nu alta, de ce într-un caz a fost aplicată suspendarea condiţionată a executăriipedepsei, iar în altul nu a fost luată această măsură...

Legiuitorul foloseşte în textul legii termenul „împrejurări” în sens general. Deciprin împrejurări care agravează răspunderea penală se înţelege un complex de date,stări, calităţi, situaţii care însoţesc săvârşirea faptei sau vizează persoana infractoruluiîn legătură cu activitatea sa criminală. Acestea sînt cunoscute în literatura despecialitate sub denumirea de circumstanţe agravante. Circumstanţele agravante nutrebuie să fie confundate cu acele stări, situaţii, calităţi pe care legiuitorul le-a inclusîn conţinutul infracţiunii ca elemente ale conţinutului agravat sau calificat al acesteia.Asemenea elemente circumstanţiale ale infracţiunii au fost ridicate de legiuitor larangul de elemente ale infracţiunii care servesc la încadrarea juridică a faptei şi nu laindividualizarea judiciară a pedepselor. Nu orice împrejurare va putea fi consideratăcircumstanţă agravantă. Din multitudinea de împrejurări în care a fost săvârşită oinfracţiune vor putea constitui circumstanţe agravante numai cele care sunt în măsură


să sporească gradul de pericol social al infracţiunii şi infractorului, nefiind elementeconstitutive ale infracţiunii.

Elementele constitutive sunt elementele necesare infracţiunii, fără de carelipseşte infracţiunea, sau va exista altă infracţiune sau delict [13, p. 501]. De exemplu,intenţia de a omorî este un element necesar al conţinutului constitutiv al omorului(art.174 C. pen.), intenţia de a sustrage bunul mobil al altuia este un element necesaral conţinutului constitutiv al furtului (art.208 C.pen.). Dacă aceste elemente dispar(nu există), dispare şi infracţiunea, sau devine o altă infracţiune sau delict. Bunăoară,fără intenţia de a omorî acţiunea de ucidere nu va fi un omor, ci o ucidere din culpă(art. 178 C.pen.).

Marcând infracţiunile ce conţin elemente circumstanţiale calificative, legiuitorulaccentuează că tocmai aceste împrejurări influenţează esenţial asupra gradului depericol social al faptei, respectiv stabilindu-se un minim şi un maxim speciale maisporite. În cazurile concrete de săvârşire a infracţiunilor, aceste elemente se manifestăîntr-o măsură mai mare sau mai mică, fapt care este luat în considerare la stabilireapedepsei în limitele minimului şi maximului special.

Circumstanţele agravante nu sînt altceva decât nişte accesorii ale elementelorconstitutive ale infracţiunii. Ele produc, evident, efect asupra pericolului social alinfracţiunii şi infractorului, agravând pedeapsa acestuia, dar nu transformă faptadintr-o infracţiune în alta. De exemplu, dacă ucigaşul a ucis cu intenţie, fapta sa va ficalificată ca omor (art.174 C.pen.), dacă el a săvârşit fapta din motive josnice (art.75 lit.d C.pen.), fapta sa tot omor va rămâne şi infractorul – acelaşi criminal, subiectulaceleiaşi infracţiuni, importanţă având cuantumul pedepsei.

Atât în doctrină, cît şi în legea penală, deseori circumstanţele agravante coincidcu elementele constitutive agravante: art.75 lit.b – săvârşirea infracţiunii prin acte decruzime şi art. 176 lit.a – omorul săvârşit prin cruzime. Elementul agravant prevăzut înart.176 lit.a C.pen. şi circumstanţa agravantă prevăzută în art. 75 lit.b C.pen., avândacelaşi conţinut, se ia în consideraţie numai elementul agravant. Dacă nu s-ar procedaastfel, s-ar ajunge că un acelaşi temei să atragă o dublă agravare a pedepsei.

Dacă legiuitorul a prevăzut o circumstanţă agravantă în calitate de elementagravant în partea specială, atunci prima din partea generală nu va fi luată înconsideraţie în opera de individualizare, deoarece ar avea drept consecinţă sporireailegală a pedepsei.

Sub aspect practic, distincţia dintre circumstanţele agravante şi elementeleagravante obligă instanţa să motiveze reţinerea uneia din circumstanţele agravanteşi arătarea ei în hotărâre. Aceasta obligă judecătorul să constate prezenţacircumstanţelor agravante şi motivarea aplicării lor şi nu motivarea neaplicării, care, încaz contrar, se va face în conformitate cu procedura penală (art.302, art.356 C.pr.pen.).

Circumstanţele agravante, gradul de pericol social al faptei, persoanainfractorului şi împrejurările care atenuează sau agravează pedeapsa penală trebuieexaminare în strânsă legătură unele cu altele, întrucât se referă la acea unitate specificăpe care o formează fapta şi făptuitorul cu toate împrejurările ce le sunt caracteristice.Cercetarea persoanei infractorului nu trebuie să aibă loc decât în legătură cu fapta


săvârşită, periculozitatea socială a infractorului rezultând tocmai din actele sale deconduită antisocială. Pornindu-se de la această legătură între infracţiune şi infractor,în literatura de specialitate s-a admis opinia că fapta, făptuitorul şi împrejurările careagravează sau atenuează pedeapsa se condiţionează reciproc şi deci îşi sporesc sauîşi deminuează reciproc gradul de pericol social. Pe baza acestei premise s-a ajuns laconcluzia că „o faptă de gravitate relativ redusă va apare cu un pericol social sporitdatorită persoanei infractorului care a săvârşit o infracţiune asemănătoare şi la bazacăreia au stat mobiluri sau scopuri josnice” [14, p. 216].

Într-o altă opinie acest punct de vedere a fost criticat în sensul că gradul depericol social al faptei nu poate fi influenţat de persoana infractorului, iar pericolulsocial al faptei există în mod obiectiv şi nu este influenţat de periculozitateainfractorului, care constituie un criteriu distinct de individualizare, ca şi circumstanţeleagravante sau atenuante [15, p. 143].

Pentru a rezolva la această problemă trebuie să se ţină seama de conceptulinfracţiunii în raport cu structura infracţiunii. Din această confruntare rezultă că nutrebuie confundată fapta care prezintă pericol social cu infracţiunea şi nici gradul depericol social concret al faptei cu gravitatea infracţiunii.

Potrivit dispoziţiei art.17 C.pen., „fapta care prezintă pericol social” este unadin trăsăturile esenţiale ale noţiunii de infracţiune în general. Pentru ca fapta să devinăinfracţiune trebuie să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de lege.

În structura infracţiunii „fapta care prezintă pericol social” intră în conţinutulinfracţiunii, formând latura obiectivă, iar vinovăţia formează latura subiectivă [16, p.217].

Atît circumstanţele agravante, cît şi celelalte criterii de individualizare stipulateîn art.72 C.pen. vizează gravitatea infracţiunii ca evaluare sintetică în operaţiunea deindividualizare a pedepsei. Datele procurate de fiecare criteriu influenţează şi sereflectă în gravitatea infracţiunii, în evaluarea căreia ele se îmbină dialectic în raportcu cele două laturi ale infracţiunii – latura obiectivă (gradul de pericol social al fapteişi împrejurările agravante sau atenuante aferente acestei laturi), latura subiectivă(persoana infractorului, vinovăţia lui şi împrejurările agravante sau atenuante ce-isunt aferente) şi în raport cu prevederile legii (dispoziţiile din partea generală şi limitelespeciale ale pedepsei).

Prezenţa circumstanţelor agravante nu influenţează datele altui criteriu şi nuse răsfrâng în el, de unde concluzia că datele privind periculozitatea făptuitorului nuinfluenţează gradul de pericol social al faptei şi nu se răsfrâng în aceasta, ci ambeleinfluenţează gravitatea infracţiunii şi se reflectă în ea, servind la individualizareapedepsei.

Considerăm deci justă părerea autorilor care susţin că persoana infractoruluinu poate influenţa asupra gradului de pericol social al faptei săvârşite. Teza potrivitcăreia persoana infractorului nu poate fi cercetată decât în indisolubilă legătură cufapta săvârşită nu dă temei de a se deduce pericolul social al faptei din periculozitateafăptuitorului. Dimpotrivă, această teză este opusă ideii că periculozitatea infractoruluiar rezulta nu din conduită, ci din trăsăturile biopsihice ale acestuia. Or, a considera că


fapta săvârşită prezintă un grad de pericol social mai mare datorită antecedentelorpenale ale infractorului înseamnă a face credit unei asemenea idei. O tâlhărie nuprezintă un pericol social mai mare dacă este săvârşită de un recidivist decât dacăeste săvârşită de un infractor primar.

Pedeapsa mai gravă aplicată eventual recidivistului îşi găseşte explicaţie înpericulozitatea sa socială sporită care face necesară o reacţiune penală mai energică,iar nu în gravitatea mai mare a faptei în împrejurările în care aceasta a fost săvârşită.

Aşadar, atît circumstanţele agravante ca criteriu de individualizare a pedepsei,cît şi celelalte criterii au o valoare independentă unele de altele şi de aceea trebuie săse ţină seama de fiecare în parte, pedeapsa concret determinată fiind rezultatul nu alunei interpătrunderi sau contopiri a datelor şi elementelor pe care le indică criteriilegenerale, ci al evaluării influenţei pe care fiecare dintre aceste criterii o poate aveaasupra pedepsei.

Rerinţe:1. Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G., Drept penal general, Bucureşti, Editura

ALL BECK, 2002.2. Potrivit art.57 al.1 noul C.pen., pedeapsa are şi scopul reeducării condamnatului,

nu numai cea a prevenirii săvârşirii altor infracţiuni. Astfel, dacă anterior legiuitorulconsidera reeducarea un mijloc de influenţă asupra condamnatului, acumreeducarea este considerată drept un scop nemijlocit al pedepsei penale.

3. Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G., op. cit..4. Bulai C., Manual de drept penal, Bucureşti, 1997.5. Basarab M., Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1997,Vol.I.6. Bulai C., Drept penal. Partea generală, V.3.7. Карпец И.И., Индивидуализация наказания, Москва, 1961г.8. Бажанов М.И., Назначение наказания по советскому уголовному праву, Киев,

1980г.9. Кругликов Л.Л., Смягчающие и отягчающие обстоятельства в уголовном

праве, Ярославль, 1977г.10. Курс советского уголовного права, Том 3, М., 1970г.11. Кузнецова Н.Ф., Куринов Б.А., Отягчающие и смягчающие обстоятельства,

учитываемые при определении меры наказания//Применение наказания поуголовному праву, М., 1958г.

12. Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea generală,Ediţia a III – a revăzută şi adăugată, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2004,p.360; Карпец И.И., op. cit., p.159; Кругликов Л.Л., op. cit.

13. Bouzat Pierre, Pinatel Jean, Traite. de droit penal et criminologie, V. 1, Paris, 1963.14. Bulai C., Individualizarea pedepsei, Teză de doctorat, Bucureşti, 1973.15. Biro Ludovic, Gradul de pericol social al faptei – criteriu general de individualizare

a pedepsei, Cluj, “Studia universitates”, 1971.16. Bulai C., Teză., op.cit.


Тудор ОСОЯНУ

Право на защиту и процессуальный статусзащитника в уголовном процессе

Принцип обеспечения права на защиту закреплен в ст.26 Конституции.Кроме того, уголовно-процессуальный закон обязывает суд, прокурора, органыуголовного преследования, обеспечить подозреваемому и обвиняемомувозможность защищаться установленным законом, средствами и способами иобеспечить охрану его личных и имущественных прав. Орган уголовногопреследования и судебная инстанция обязаны обеспечить подозреваемому,обвиняемому, подсудимому право на квалифицированную юридическую помощьсо стороны выбранного им или назначенного защитника, независимого поотношению к соответствующим органам (ст.17 ч.3 УПК) [1].

Право на защиту является основным, гарантированным и может бытьосуществлено свободно и самостоятельно любым лицом. Аналогичноетолкование вытекает из юриспруденции Европейского суда по правам человекав части применения ст.6 Европейской Конвенции, устанавливающей, что свободалица самостоятельно осуществлять свою защиту гарантирована. Стандарты,установленные Европейским судом по правам человека, включают свободувыбора способа защиты, в свою очередь государство обязано обеспечить защиту,которая осуществляется исключительно в интересах правосудия [2].

Право обвиняемого на защиту в уголовном процессе реализуется в двухформах: 1) защита, осуществляемая самим обвиняемым или подозреваемым; 2)защита, осуществляемая с помощью защитника (адвоката лица).

На протяжении всего уголовного судопроизводства, стороны(подозреваемый, обвиняемый, подсудимый, потерпевший, гражданский истец,гражданский ответчик) вправе пользоваться помощью защитника, или бытьпредставленными защитником, выбранным ими или назначенным (ст.17 ч.1 УПК).

Право подозреваемого и обвиняемого на защиту -это совокупностьпредоставленных им законом правомочий для опровержения подозрения илиобвинения либо для смягчения ответственности. Осуществление этих прав даетвозможность оспаривать выдвинутое против них подозрение или обвинение всовершении преступления, доказывать свою непричастность к преступлению,невиновность или меньшую степень вины, защищать другие законные интересы


в деле (моральные, имущественные, трудовые и др.). Право подозреваемого,обвиняемого на защиту включает в себя и право иметь защитника, признанноговыяснять все обстоятельства, говорящие в их пользу, а также оказывать имнеобходимую юридическую помощь. Подозреваемый, обвиняемый имеютправо избрать себе желаемого защитника, а если защитник не был ими приглашен,по соглашению, то заявить просьбу о его назначении, которую органы государствадолжны обеспечить. право на защиту является основным, гарантированным иможет быть осуществлено свободно и самостоятельно любым лицом.

В случае если подозреваемый, обвиняемый, подсудимый не располагаетсредствами для оплаты услуг защитника , его защиту бесплатноосуществляет назначенный адвокат (ст.17 ч.5 УПК).

С учетом личности обвиняемого (несовершеннолетие, наличиепсихических и физических недостатков, незнание языка на котором ведетсясудопроизводство) и других обстоятельств, которые усложняют или могутусложнить осуществление защиты, в уголовно- процессуальном законе,предусмотрены случаи обязательного участия защитника в судебном заседаниии на уголовном преследовании (ст.69 УПК).

Участие защитника в уголовном процессе - необходимое условиереализации принципа состязательности. Противопоставление доводов обвиненияи защиты при производстве по уголовному делу способствует справедливомуразрешению дела. Защитник в уголовном процессе осуществляет функцию,противоположную функции уголовного преследования. Основное направлениеего деятельности состоит в опровержении обвинения (подозрения),представлении, прокурору, суду доказательств, оправдывающих подзащитногоили смягчающих его ответственность. В деле Фуше против Франции [3, c. 206]ЕС заявил, что поскольку обвиняемому, желавшему самому защищать себя всуде, было отказано прокурором в доступе к материалам дела и снятии копийс документов, содержавшихся в нем, что лишило возможности должнымобразом подготовить свою защиту, имело место нарушение ст.6 ч.3 п. «б»,то есть принципа равенства сторон.

Защитник-это лицо, которое в установленном законом порядке допущенок участию в деле для защиты прав и законных интересов подозреваемогообвиняемого подсудимого, а также осужденного либо оправданного и оказанияим юридической помощи.

Защитником является лицо , представляющее в уголовномсудопроизводстве интересы подозреваемого, обвиняемого, подсудимого иоказывающее ему юридическую помощь всеми средствами и способами, незапрещенными законом (ст.67 ч.1УПК).

Полномочия адвоката-защитника в уголовном судопроизводстве,регулируется разноотраслевым законодательством , включающимконституционные нормы, общепризнанные принципы и нормы международного


права, уголовно-процессуальное законодательство, законодательство обадвокатской деятельности и адвокатуре и др.

Защитник не должен отождествляться государственными органами идолжностными лицами с лицом, интересы которого он защищает, и характеромрассматриваемого с его участием уголовного дела.

В качестве защитника в уголовном процессе могут участвовать:- адвокат;- другие лица, которым законом предоставляются полномочия

защитника;- иностранный адвокат.Допуск в качестве защитников адвокатов призван гарантировать качество

юридической помощи.Адвокаты решают в уголовном процессе не одну, а многие задачи, которые

состоят в том, чтобы установленными законом средствами и способами охранятьправа, свободы, имущество, законные интересы физических и юридических лицв различных инстанциях; защищать или представлять законные интересы граждан,предприятий или организаций; формировать правосознание личности, котораясоблюдает и уважает законы, правопорядок, честь и достоинство человека [4, c.72].

В соответствии с ст.43ч.4 УПК Молдавской ССР по состояниюзаконодательства на 01 ноября 1964 г., в качестве защитников допускалисьадвокаты, представители профессиональных союзов и других общественныхорганизаций. По определению суда или постановления судьи в качествезащитников могли быть допущены также близкие родственники или законныепредставители обвиняемого [5, c. 50-53].

На основании ст.49 ч.2 УПК Российской Федерации в качестве защитникадопускаются наряду с адвокатом, по определению или постановления суда,близкие родственники обвиняемого или иное лицо, о допуске которыхходoтайствует обвиняемый [6].

В подтверждение своего качества и полномочий защитник представляеторгану уголовного преследования или судебной инстанции:

- документ, подтверждающий его принадлежность к адвокатуре;- документ, подтверждающий его право исполнять обязанности

защитника согласно законодательству Республики Молдова;- ордер адвокатского бюро или другой документ, подтверждающий

его полномочия (ст.70 ч.7 УПК).Ордер адвокатского бюро является документом, позволяющим

адвокату выступать в качестве защитника и вступать в юридическиеотношения с судебной инстанцией или органом уголовного преследования приосуществлении своей деятельности в качестве защитника по конкретномуделу [7, c. 38].


Участие защитника в уголовном процессе обязательно с того момента,когда:

1) подозреваемый, обвиняемый, подсудимый потребовал его участия;2) подозреваемый, обвиняемый, подсудимый был уведомлен

относительно решения органа уголовного преследования:а) о задержании, применении меры пресечения либо о

предъявлении обвинения;б) о направлении на судебно-психиатрическую экспертизу в

условиях стационара;в) о применении ареста в качестве меры пресечения;

3) подозреваемый, обвиняемый, подсудимый умер, а его родственникиили другие лица подали иск о его реабилитации.

В соответствии с ст.67 ч.5 УПК защитник не вправе принимать на себязащиту, а орган уголовного преследования или судебная инстанция не могутназначить его в этом качестве, если он:

1) не отвечает требованиям, предусмотренным ст.67 ч.2 УПК;2) не может быть защитником согласно предусмотренным законом

ограничениям или приговору суда;3) предоставлял или предоставляет юридическую помощь лицу, интересы

которого находятся в противоречии с интересами подзащитного. Выполнениепри производстве по уголовному делу функции защиты или представительстваправ и интересов потерпевшего, гражданского истца и гражданского ответчикатребует от лица, которое их осуществляет, объективности и определенной свободыпри совершении процессуальных действий в интересах своего клиента. Такаясвобода может быть поставлена под сомнение, если лицо ранее оказывало илиоказывает юридическую помощь лицу с противоположными процессуальнымиинтересами. Кроме того, данное обстоятельство ставит под удар отношениядоверия между защитником и его подзащитным, между представителем ипредставляемым. Если эти обстоятельства, становятся известны адвокату намомент обращения к нему лица за юридической помощью, то он не долженпринимать на себя оказание юридической помощи этому лицу;

4) находится в родственных отношениях или в подчинении лица, интересыкоторого находятся в противоречии с интересами подзащитного;

5) ранее участвовал в производстве по данному делу в качестве судьи,прокурора, лица, осуществляющего уголовное преследование, эксперта,специалиста, переводчика или свидетеля.

Участие в процессе защитника по общему правилу зависит от воли ижелания подзащитного. Прокурор и суд не вправе отказать в просьбеподозреваемого, обвиняемого о допуске к участию в деле избранного имзащитника либо назначить защитника без их согласия, вопреки их желанию. Еслиучастие приглашенного обвиняемым защитника невозможно в течение


длительного времени, прокурор, суд должны предложить обвиняемомуподыскать другого защитника или назначить такового через коллегию адвокатов,причем обязательно с согласия обвиняемого. Иметь защитника - правообвиняемого и подозреваемого. Они могут и не воспользоваться услугамизащитника, отказаться от него. Причины к этому могут быть различные:обвиняемый рассчитывает на то, что лично сможет осуществить свою защитуили что суд в полной мере обеспечит его защиту. Однако такой отказ допускаетсятолько по инициативе самого обвиняемого, без какого-либо воздействия состороны прокурора и суда: недопустимо ставить обвиняемого в условия, когдаотказ от защитника носит вынужденный характер.

Согласно ст.421 УПК, право обжалования решения апелляционнойинстанции принадлежит прокурору и лицам указанных в с.401 УПК.Кассационную жалобу могут подать и подсудимый, потерпевший, гражданскийистец и гражданский ответчик, свидетель, эксперт, переводчик, защитник и любоелицо, законные интересы которого были ущемлены в суде апелляционнойинстанции. Признав неконституционной синтагму “через адвоката” из ст.421Уголовно-процессуального кодекса, Конституционный суд фактически призналправо лиц, указанных в ст.401 ч. 1пунктах 2)-4), на подачу лично кассационнойжалобы на решения апелляционных инстанций и соответственно приниматьучастие при их рассмотрении [8].

Отказ от защитника не обязателен для прокурора и суда, в случае когдазакон устанавливает в соответствии с ст.69 УПК обязательное участие в делезащитника.

Если обвиняемый решил защищать себя сам или “сознательно отказалсяот своего права воспользоваться услугами адвоката”, он обязан“демонстрировать надлежащее усердие”, Melin vs France (1993). В соответствиис этим возникновение процессуальных затруднений вследствие отсутствияожидаемого усердия со стороны обвиняемого не может трактоваться в качественарушения государством Статьи 6. Термин “ожидаемое” означает учетспособностей и знаний конкретного обвиняемого, а также его предполагаемойкомпетенции;

В ряде случаев закон устанавливает обязательное участие в деле защитника.Это обусловлено трудностями или невозможностью личного осуществлениязащиты самим обвиняемым либо необходимостью обеспечить равенство сторони состязательность процесса, всесторонность, полноту, и объективность дела идругими причинами.

При рассмотрении дела Pakelli vs FRG (1983) [9, c. 422-429] судпостановил, что государство не вправе требовать от обвиняемого ведениясвоей защиты самостоятельно в случае его нежелания защищать себя лично.Требованием статьи является обеспечение обвиняемому, не желающему


защищать себя лично, защиты с помощью нанятого им адвоката или, принекоторых обстоятельствах, с помощью общественного защитника.

Согласно ст.69 УПК участие защитника в производстве по делу обязательнов случае, если:

1) этого требует подозреваемый, обвиняемый, подсудимый;2) подозреваемому, обвиняемому, подсудимому трудно самостоятельно

реализовывать свое право на защиту вследствие немоты, глухоты, слепоты, иногосущественного нарушения функций речи, слуха, зрения, а также другихфизических или психических недостатков;

3) подозреваемый, обвиняемый, подсудимый не владеет или недостаточновладеет языком, на котором ведется судопроизводство;

4) подозреваемый, обвиняемый, подсудимый являетсянесовершеннолетним;

5) подозреваемый, обвиняемый, подсудимый является военнослужащимсрочной службы;

6) подозреваемому, обвиняемому, подсудимому вменяется в винусовершение тяжкого, особо тяжкого или исключительно тяжкого преступления;

7) к подозреваемому, обвиняемому, подсудимому применен арест вкачестве меры пресечения или они направлены на судебно-психиатрическуюэкспертизу в условиях стационара;

8) между интересами подозреваемых, обвиняемых, подсудимых имеютсяпротиворечия, причем один из них имеет защитника;

9) в производстве по делу участвует защитник потерпевшего илигражданского истца;

10) участия защитника в судебном заседании суда первой инстанции,апелляционной и кассационной инстанций, а также при рассмотрении дела висключительном порядке обжалования требуют интересы правосудия;

11) уголовный процесс ведется в отношении лица, неспособного отдаватьотчет в своих действиях или руководить ими, которому вменяется в винусовершение наносящего вред деяния, или в отношении лица, заболевшегодушевным расстройством после совершения такого деяния;

12) уголовный процесс ведется в целях реабилитации лица, умершего намомент рассмотрения дела.

Право на юридическую помощь должно быть “действенным”. В делеArtico vs Italy (1980) обвиняемому был назначен бесплатный защитник,который, однако, реально не представлял его в суде, ссылаясь на болезнь и наобязательства по ведению других дел. Обвиняемый неоднократно обращалсяпо этому поводу с ходатайствами в Кассационный суд, однако другойзащитник ему назначен не был. В итоге обвиняемый был вынужденсамостоятельно вести свою защиту, хотя квалифицированная юридическаяпомощь в данном случае была бы весьма полезна. Суд указал, что Статья 6


(3)(с) гарантирует обвиняемому право на юридическую помощь, а не толькона- назначение защитника, и на этом основании не принял во внимание доводпредставителя итальянского государства о том, что защитник былдействительно назначен. Однако “государство не может нестиответственность за все недостатки в работе адвоката, назначенного дляпредставления обвиняемого в суде” [10, c. 318-327].

Обязательное участие защитника в производстве по уголовному делуобеспечивается органом уголовного преследования или судебной инстанцией.Если подозреваемый, обвиняемый либо его родственники заключили договор сизбранным ими адвокатом (защитником), который был извещен в законномпорядке, однако не явился в срок, установленный судьей, ходатайство оприменении предварительного ареста рассматривается в присутствииназначенного адвоката [11, c. 30].

Один и тот же защитник может осуществлять защиту несколькихобвиняемых при условии, что между их интересами нет противоречий. Если этипротиворечия будут выявлены в ходе производства по уголовному делу, защитникдолжен поставить об этом в известность соответственно лицо, производящеерасследование, или судью (суд), а также обвиняемых и заявить ходатайство обосвобождении его от защиты одного из обвиняемых. Защита одним защитникомнескольких лиц, между интересами которых имеются противоречия,рассматривается как нарушение права на защиту.

Защитник в зависимости от процессуального качества лица, интересыкоторого он защищает, имеет право в соответствии с ст.68 УПК:

1) знать суть подозрения или обвинения;2) участвовать по предложению органа уголовного преследования в

производимых им процессуальных действиях, а также участвовать во всехпроцессуальных действиях, производимых по его просьбе. Офицер поуголовному преследования, прокурор обязан извещать защитника, допущенногок участию в деле, обо всех процессуальных действиях, проводимых с участиемего подзащитного;

3) разъяснять своему подзащитному его права и обращать внимание лица,производящего процессуальное действие, на допускаемы им нарушения закона;

4) осуществлять подготовку материалов по соответствующему делу;5) представлять документы или другие средства доказывания для

приобщения их к уголовному делу и исследования в судебном заседании. В целяхсобирания доказательств защитник, допущенный к производству по уголовномуделу в порядке, предусмотренном в ст.100 ч.2 УПК имеет право:

истребовать или предоставлять предметы, документы и сведения,необходимые для оказания юридической помощи, в том числе вести беседы сфизическими лицами, если они согласны быть допрошенными в установленномзаконом порядке;


запрашивать справки, характеристики и иные документы от различныхорганов и учреждений, которые могут их выдавать в установленном порядке;

в целях оказания юридической помощи с согласия подзащитногозапрашивать мнение специалиста для выяснения вопросов, требующихспециальных знаний.

В соответствии с ч.1 в) ст.45 Закона об адвокатуре №1260 от 19.07.2002[12] адвокат вправе запрашивать информацию, характеристики и копиидокументов необходимы в связи с оказанием юридической помощи, у судебныхинстанций, правоохранительных органов, органов публичной власти, иныхорганизаций, которые обязаны выдавать запрашиваемые материалы.Защитник может собирать справки, документы, характеристики, направляя всоответствующие учреждения запросы через юридическую консультацию (бюро,фирму). В предоставлении такого рода документов (или их копий) защитнику неможет быть отказано. Полученные документы представляются прокурору, судуи приобщаются к делу в качестве доказательств. Возможность представлениядоказательств защитником реализуется также посредством заявления опроизводстве тех или иных процессуальных действий, при которых он можетприсутствовать. Не исключается сбор сведений по договору с частнымдетективом или частным детективным предприятием [13, c. 21-22] (ст.4 ЗаконаРМ О негосударственной детективной и охранной деятельности №47-XII от12.04.94 [14]. Защитник может собирать информацию об обстоятельствахпреступления, беседуя с людьми в неофициальной обстановке, получая от нихпредметы, документы, объяснения.

6) заявлять отводы лицу, осуществляющему уголовное преследование,судье, прокурору, эксперту, переводчику, секретарю судебного заседания;

7) подавать заявления. В судебной практике было установлено что всезаявления, жалобы и ходатайства, поданные после направления дела в суд,рассматриваются судом в чью компетенцию входит рассмотрения этого дела[15];

8) возражать против действий органа уголовного преследования итребовать внесения своих возражений в соответствующий протокол;

9) знакомиться с протоколами процессуальных действий, произведенныхс его участием, и требовать внесения в них дополнений или своих замечаний.Замечания могут относиться к полноте и правильности сведений, занесенных впротокол, порядку проведения следственного действия, соблюдению правучаствующих в нем лиц и т.п. До окончания расследования по делу защитниквправе знакомиться с протоколами всех следственных действий, в которыхучаствовал его подзащитный, в том числе и тех, в которых сам он лично неучаствовал.


Защитник вправе знакомиться с документами, которые предъявлялись (илидолжны были предъявляться) подозреваемому, обвиняемому и до вступлениязащитника в дело [16].

Адвокат, а также задержанный или арестованный согласно ст.66 ч.2п.21 УПК в ходе рассмотрения судебной инстанцией ходатайства вправеознакомиться с материалами, представленными в суд в подтверждение егоареста [17, c. 30];

10) знакомиться с материалами уголовного дела с момента окончанияуголовного преследования, выписывать из него любые сведения и снимать копии;

11) участвовать в заседании суда первой инстанции, в заседании суда,рассматривающего дело в апелляционном или кассационном порядке, а также висключительном порядке обжалования;

12) выступать в судебных прениях;13) по своей просьбе бесплатно получать копии решений, затрагивающих

права и интересы подзащитного;14) подавать жалобы на действия и решения органа уголовного

преследования, а также обжаловать приговор или любое другое окончательноесудебное решение по соответствующему делу;

15) участвовать в примирении с противоположной стороной, если впроцессе примирения участвует подзащитный;

16) подавать возражения на жалобы других участников процесса,доведенные до его сведения органом уголовного преследования или ставшиеизвестными ему в результате других обстоятельств, а также высказывать всудебном заседании собственное мнение по поводу заявлений и предложенийдругих участников процесса и по вопросам, разрешаемым судом;

17) возражать против незаконных действий других участников процесса;18) возражать против действий председательствующего в судебном

заседании;19) получать возмещение расходов, понесенных в уголовном процессе,

за счет подзащитного или в случаях, предусмотренных законом, за счетгосударственного бюджета;

20) получать возмещение ущерба, причиненного незаконнымидействиями органа уголовного преследования или судебной инстанции;

21) общаться со своим подзащитным без ограничения количества ипродолжительности бесед. Обвиняемый, содержащийся под стражей, не долженбыть ограничен в возможности общаться с защитником, поэтому законгарантирует такому обвиняемому право свиданий с защитником. Количествосвиданий и их продолжительность не могут быть ограничены. Для обеспеченияправ обвиняемого важно, чтобы эти свидания происходили в конфиденциальнойобстановке.


Это право включает в себя возможность беспрепятственного общенияобвиняемого со своим защитником как в период подготовки дела к слушанию,так и в дальнейшем, в объеме, необходимом для подготовки защиты (Campbelland Fell vs United Kingdom, Судебное решение от 28 июля 1984) [18, c. 438-469].

Далее, при содержании обвиняемого под стражей, ему должна бытьпредоставлена возможность общения с защитником в обстановке,гарантирующей недоступность информации для слухового восприятияслужащими мест предварительного заключения и другими государственнымислужащими, в целях обеспечения возможности обмена конфиденциальнойинформацией, связанной с подготовкой защиты (Can vs Austria 1985) [19, c.53]. Возможности посещения обвиняемых защитниками могут бытьограничены в случаях, когда подобные ограничения продиктованы интересамиобщества (в частности , для предотвращения побегов из местпредварительного заключения или создания препятствий судопроизводству(Can vs Austria 1985 and Campbell and Fell vs United Kingdom 1984);

22) участвовать в любых процессуальных действиях, производимых сучастием подзащитного, если этого требует подзащитный или сам защитник,имея при этом права участника следственного действия: задавать с разрешенияофицера по уголовному преследования или прокурора вопросы допрашиваемымлицам и делать замечания на протокол следственного действия;

23) знакомиться с материалами, представленными в суд органомуголовного преследования в подтверждение задержания или необходимостиареста.

Защитник не вправе совершать какие-либо действия против интересовподзащитного и препятствовать ему в реализации своих прав. Защитник не можетвопреки позиции подзащитного признавать его участие и виновность всовершении преступления. В случае отрицания обвиняемым своей винызащитник не вправе исходить из противоположной позиции и строить своюзащиту, признавая доказанными обстоятельства, изобличающие обвиняемого всовершении преступления. Защитник не вправе разглашать сведения, которыестали ему известны в связи с осуществлением защиты, если эти сведения могутбыть использованы против интересов подзащитного.

Запреты, связанные с допросами некоторых лиц в качестве свидетелей,обусловлены потребностями защиты публичных интересов. Не подлежат вызовуи допросу в качестве свидетелей в соответствии с ст.90 ч.3 п.2 УПК: защитники,сотрудники адвокатских бюро-для выяснения каких-либо сведений, ставших имизвестными в связи с обращением к ним за юридической помощью или в связис ее оказанием. Допрос адвоката, участвовавшего в производстве по делу вкачестве защитника или представителя, об обстоятельствах, ставших емуизвестными в связи с исполнением своих обязанностей в процессе, недопустим,поскольку это подорвет доверие к нему со стороны доверителя и поставит под


сомнение конституционный принцип обеспечения каждому права на получениеквалифицированной юридической помощи. Освобождение защитника отобязанности свидетельствовать об обстоятельствах, которые стали ему известныили доверены в связи с его профессиональной деятельностью, служитобеспечению интересов обвиняемого и является гарантией беспрепятственноговыполнения защитником возложенных на него функций; в этом заключаетсясмысл и предназначение указанной нормы [20].

В то же время на основании ст.90 ч.5 УПК, лица, которым известны какие-либо обстоятельства по делу в связи с участием в уголовном процессе в качествезащитника, вправе в исключительных случаях с согласия лица, интересы которогоони представляют, дать показания в его пользу, однако дача показаний в этомслучае исключает их дальнейшее участие в производстве по делу в этомпроцессуальном качестве.

Защитник принимает участие в судебном разбирательстве и осуществляетсвои права и обязанности в соответствии с положениями статей 67-69 УПК,применяемыми соответствующим образом. Защитник пользуется в ходесудебного разбирательства равными правами с обвинителем. В случае неявкизащитника в судебное заседание и невозможности его замены в соответствующемзаседании заседание откладывается. За необоснованное отсутствие защитника всуде на него может быть наложен судебный штраф в случае, если это привело кдополнительным судебным издержкам. Замена не явившегося в судебноезаседание защитника допускается только с согласия подсудимого. Если участиев судебном заседании выбранного подсудимым защитника невозможно в течениеболее 5 дней, судебная инстанция откладывает заседание и предлагаетподсудимому выбрать другого защитника, а в случае отказа подсудимоговыбрать другого защитника принимает решение о назначении такового. Длязамены защитника в порядке, предусмотренном настоящей частью, судебнаяинстанция устанавливает для подсудимого 5-дневный срок. При рассмотрениивопроса об откладывании судебного заседания в связи с заменой защитникасудебная инстанция принимает во внимание целесообразность подобногорешения с учетом уже потраченного на судебное разбирательство времени,сложности уголовного дела и продолжительности времени, необходимого вновьвступившему в процесс защитнику для ознакомления с материалами по делу иподготовки защиты, а также c учетом других обстоятельств. Судебная инстанцияпредоставляет вновь вступившему в процесс защитнику достаточный срок иобеспечивает соответствующие возможности для изучения материалов дела, втом числе исследованных в судебной инстанции, и для подготовки к дальнейшемуучастию в процессе, однако замена защитника не требует рассмотрения дела ссамого начала. Защитник вправе потребовать повторения некоторыхпроцессуальных действий, произведенных на заседании в его отсутствие, еслиему необходимо уточнить какие-либо дополнительные вопросы.


Адвокат не вправе необоснованно отказаться от защиты. Защитник невправе самовольно прекращать свои полномочия в качестве защитника,препятствовать приглашению другого защитника или его участию в производствепо делу. Защитник не вправе передавать свои полномочия другому лицу дляучастия в производстве по соответствующему делу.

Защитник не вправе без согласия подзащитного осуществлять следующиедействия:

1) заявлять о его виновности в совершении преступления;2) заявлять о примирении подзащитного с противоположной стороной;3) признавать гражданский иск;4) отозвать поданную подзащитным жалобу;5) отозвать поданную им апелляционную или кассационную жалобу на

обвинительный приговор.Защитник обязан:1) являться по вызову органа уголовного преследования или судебной

инстанции;2) подчиняться законным распоряжениям представителя органа

уголовного преследования и председательствующего в судебном заседании;3) не покидать зал судебного заседания до объявления перерыва без

разрешения председательствующего;4) соблюдать установленный в судебном заседании порядок.Защитник обязан использовать все указанные в законе средства и способы

защиты для выявления обстоятельств, оправдывающих подзащитного,смягчающих его ответственность, оказывать ему необходимую юридическуюпомощь. Защитник - самостоятельный субъект уголовного судопроизводства.Вместе с тем он связан с обвиняемым (подозреваемым) теснымипроцессуальными отношениями, поэтому его процессуальнаясамостоятельность имеет определенные границы. Защитник свободен - впределах закона - в формах и методах осуществления защиты, его позиция можетотличаться от позиции подзащитного, если выбранное им направление защитыблагоприятствует положению последнего. Но защитник не вправе делать ничего,что могло бы в малейшей степени ухудшить положение подзащитного. Иначеправо на защиту утратит всякий смысл.

Библиографические ссылки:1. Здесь и в дальнейшем имеется виду Уголовно-процессуальный кодекс

Республики Молдова принимаемый Законом №122-XV от 14 марта 2003г. ивступивший в законную силу 12 июня 2003г. на основании Закона №205-XVот 29 мая 2003 г.

2. Постановление O контроле конституционности некоторых положенийст.421, ст.433 ч.(1), ст.452 ч.(1) и ст.455 ч.(3) Уголовно-процессуального


кодекса Республики Молдова N 16 от 19.07.2005 // Monitorul Oficial al R.M.N 101-103/12 от 29.07.2005.

3. Александр Ярмыш, Юрий Яновичь, Процессуальное равноправие сторон вуголовном судопроизводстве-проблемы справедливости // МатериалыМеждународной научно практической конференции, Уголовно-процессуальная справедливость, Рига, 2005г.

4. Мартынчик Е.Г., Адвокатура сегодня: социально-политические и правовыеаспекты деятельности, необходимость реформы //Социоанализ1(1) 1996г.

5. Казанир А.С., Санталов А.И., Коментарий к уголовно-процессуальномукодексу Молдавской ССР, Кишинев, Изд. КАРТЯ МОЛДОВЕНЯСКЭ, 1966г.

6. Мозяков В.В. в соавт. Коментарий к Уголовно-процессуальному кодексуРоссийской Федерации. Практическое руководство для следователей,дознователей, прокуроров, абвокатов, Москва, ЭКЗАМЕН, 2002г., стр.140–141; См. так же: Мартынчик Е., Милушев Д., Участники защиты в молдавскоми российском уголовном судопроизводстве (сравнительно-правовой анализ)//Закон и жизнь, сентябрь, 2005, с.9; п.3 Постановления Пленума ВерховногоСуда Российской Федерации О применении судами норм Уголовнопроцессуального Кодекса Российской Федерации № 1 от 05.03.2004 //Бюллетень Верховного Суда Российской Федерации, 2004г., № 5, с.2;Определение Судебной Коллегии по уголовным делам Верховного Суда РФ№16-О04-17 // Бюллетень Верховного Суда Российской Федерации, 2005г., № 1.

7. Определение Коллегии по уголовным делам Высшей судебной палатыРеспублики Молдова № 1ге-36/2005 от 13.04.2005 г. // Бюллетень Высшейсудебной палаты Республики Молдова, 2005г., № 10.

8. Постановление O контроле конституционности некоторых положенийст.421, ст.433 ч.(1), ст.452 ч.(1) и ст.455 ч.(3) Уголовно-процессуальногокодекса Республики Молдова N 16 от 19.07.2005 // Monitorul Oficial al R.M.N 101-103/12 от 29.07.2005.

9. См: Европейский Суд по правам человека, Избранные решения, Том 1,Москва, Изд. НОРМА, 2001г.


11. п.6 Постановления Пленума Высшей Судебной Палаты Р.М. от 28.03.2005.№4 О применении судебными инстанциями некоторых требованийуголовно-процессуального законодательства о предварительном арестеи домашнем аресте // Бюллетень Высшей судебной палаты РеспубликиМолдова, 2005г., № 10.

12. Опубликован в Monitorul Oficial №126-127/1001 от 12.09.2003.13. См. Олег Манчевский, Правила допустимости доказательств. Пособие для

адвокатов по изучению материалов уголовного дела. Часть I, Кишинэу, 2002г.14. Закон был переопубликован в Monitorul Oficial №30-34 от 04.03.2003.


15. Определение Коллегии по уголовным делам Высшей судебной палатыРеспублики Молдова N 1ге-85/2005 от 29.06.2005г.

16. Такое толкование прав защитника в правоприменительной практике РФвытекает из постановления Конституционного суда РФ от 27 июня 2000 годапо делу В.И.Маслова.

17. п.6 Постановления Пленума Высшей Судебной Палаты Р.М. от 28.03.2005.№4 О применении судебными инстанциями некоторых требованийуголовно-процессуального законодательства о предварительном арестеи домашнем аресте. // Бюллетень Высшей судебной палаты РеспубликиМолдова, 2005г., № 10.


19. Donna Gomien, Introducere оn Convenюia Europeanг a Drepturilor Omului,Bucureєti, Ed. ALL, 1996.

20. Конституционный Суд Российской Федерации указал в своем определениичто освобождение адвоката от обязанности свидетельствовать о ставших емуизвестными обстоятельствах в случаях, когда это вызвано нежеланиемразглашать конфиденциальные сведения, (п. 2 ч. третьей ст. 56 УПКРоссийской Федерации) вместе с тем не исключает его право датьсоответствующие показания в случаях, когда сам адвокат и его подзащитныйзаинтересованы в оглашении тех или иных сведений. Данная норма также неслужит для адвоката препятствием в реализации права выступить свидетелемпо делу при условии изменения впоследствии его правового статуса исоблюдения прав и законных интересов лиц, доверивших ему информацию.В подобных случаях суды не вправе отказывать в даче свидетельскихпоказаний лицам, перечисленным в части третьей статьи 56 УПК РоссийскойФедерации (в том числе защитникам обвиняемого и подозреваемого), призаявлении ими соответствующего ходатайства. Невозможность допросауказанных лиц — при их согласии дать показания, а также при согласии тех,чьих прав и законных интересов непосредственно касаются конфиденциальнополученные адвокатом сведения, — приводила бы к нарушениюконституционного права на судебную защиту и искажала бы само существоданного права.(Определении Конституционного Суда Российской Федерации№ 108-О от 06 марта 2003г. По жалобе гражданина Цицкишвили ГивиВажевича, на нарушении его конституционных прав пунктом 2 части третьейстатьи 56 Уголовно-процессуального кодекса Российской Федерации).


Тудор ОСОЯНУ

Особенности допроса в судебном расследовании поУПК Р. Молдова и европейские стандарты в сфере

уголовного судопроизводства

Общепризнанным в науке уголовно-процессуального права являетсяположение, что судебное разбирательство является, «центральной и основной»,«решающей» стадией всего уголовного судопроизводства. Судебноеразбирательство, состоящее из сложного многообразного комплекса судебныхдействий, делится на пять этапов: подготовительную часть, судебноерасследование, судебные прения, последнее слово подсудимого, вынесение иоглашение приговора.

Важнейшее место среди всех этапов судебного разбирательства занимаетсудебное расследование. Уголовно-процессуальный закон Р.Молдова (вдальнейшем УПК) [1] не определяет понятие судебного расследования, хотя точнофиксирует все важнейшие признаки этого этапа, следующего заподготовительной частью и предшествующего прениям сторон, четко определяетмомент его начала (ст.365 УПК) и момент окончания (ст.375 УПК), подробнорегламентирует процедуру процессуальной деятельности и указывает субъектовее осуществления. (ст.ст. 366–376 УПК). Ст.ст.365-376 УПК включены в отдельнуювторую часть III-ей главы, II-го раздела Особенной части УПК, под названиемсудебное расcледование.

Судебное расследование заключается в исследовании доказательств судомпри участии сторон. Является важнейшей частью рассмотрения дела в I-ойинстанции, потому что суд делает свои выводы в приговоре лишь надоказательствах, рассмотренных на этом этапе. Если во время совещания судпризнает необходимым выяснить какие-либо обстоятельства для правильногоразрешения дела, он может возобновить судебное расследование путемвынесения мотивированного определения (ст.383 ч.1 УПК).

Практически не бывает дел, рассмотрение которых в пределах судебногораследования проходит без участия свидетелей, потерпевших и подсудимых. Воснове их показаний лежит, как правило, личное восприятие фактов, событий,имеющих существенное значение для установления объективной истины по делу.

В ходе судебного расследования в первую очередь исследуютсядоказательства, представленные стороной обвинения. Судебная инстанция


по просьбе сторон или других участников процесса может внести измененияв существующий порядок исследования доказательств, если это необходимодля успешного производства судебного расследования. Подсудимый можеттребовать его допроса в начале исследования доказательств или на любомэтапе судебного расследования. После осуществления указанных действий,прокурор представляет к рассмотрению доказательства обвинения. (ст.365УПК).

Допрос свидетелей (Ст. 370 УПК). Свидетели допрашиваются отдельно ив отсутствие еще не допрошенных свидетелей. Свидетель, отсутствующий понеуважительной причине, в случае, когда одна из сторон настаивает на егодопросе, может быть подвергнут приводу. Первыми допрашиваются свидетелистороны обвинения.

В случае если свидетель является близким родственником (близкимиродственниками являются согласно ст.6 ч.1 п.41 УПК дети, родители, приемныеродители, приемные дети, братья и сестры, дедушки и бабушки, внуки, либомуж, жена, жених, невеста подсудимого), ему разъясняется под расписку правоне давать показания против себя или близких родственников.(ст.21 УПК) [2]Свидетелю, являющемуся супругом (супругой) или близким родственникомподозреваемого, обвиняемого, подсудимого, разъясняется его право несвидетельствовать против них и испрашивается его согласие на дачупоказаний. (ст.105 ч.7 УПК).

На основании ст.108 УПК перед допросом в судебной инстанции свидетельдает следующую клятву: “Клянусь говорить правду и ничего не скрывать изтого, что знаю”. После произнесения клятвы свидетель предупреждается обуголовной ответственности за дачу ложных показаний. О даче клятвы, опредупреждении об уголовной ответственности за дачу ложных показаний и обуголовной ответственности за отказ от дачи показаний по ст.312, 313 УПК, делаетсяпометка в протоколе, которая удостоверяется подписью свидетеля.

Председательствующий выясняет отношение свидетеля с подсудимым идругими участниками процесса и предлагает рассказать все известное по делу.Стороны процесса вправе задавать вопросы свидетелю. В протоколе допросасвидетеля отражается показания свидетеля в первом лице и ответы напоставленные вопросы. Первыми задают вопросы участники процесса тойстороны, по просьбе которой допрашивается свидетель, затем остальныеучастники. Каждая из сторон может задавать дополнительные вопросы в целяхпрояснения и дополнения ответов других сторон.

Председательствующий в судебном заседании, а в зависимости отобстоятельств, и другие судьи могут задавать вопросы свидетелю после того, какстороны задали ему свои вопросы, однако вопросы уточняющего характерамогут задаваться председательствующим и судьями в любой момент допроса.Председательствующий в судебном заседании может разрешить допрошенномусвидетелю удалиться из зала заседания до окончания судебного расследования,однако, только после заслушивания мнений участников процесса по данному


вопросу. При допросе несовершеннолетнего свидетеля присутствует егозаконный представитель и, в зависимости от обстоятельств, его представитель всоответствии с положениями ст. 91, 92 УПК. Несовершеннолетнему свидетелюперед началом допроса разъясняются права и обязанности, предусмотренныест. 90 УПК, в том числе о даче правдивых показаний. Несовершеннолетнийсвидетель не дает клятву.

При обвинении подсудимого в совершении тяжкого, особо тяжкого ичрезвычайно тяжкого преступления свидетель, как и потерпевший,предупреждается об уголовной ответственности по ст. 312, 313 УК с 14-го возраста,а при обвинении подсудимого в незначительных преступлениях и преступленияхсредней тяжести-с 16-го возраста. Записанные показания зачитываютсясекретарем судебного заседания, а по желании допрошенного, прочитываетсясамим, а затем подписывает их на каждой странице и в конце. Протоколподписывает также, переводчик (если был), секретарь и председательствующий.

Оглашение в судебном заседании свидетельских показаний, данных в ходеуголовного преследования, а также воспроизведение их аудио-и видеозаписейможет осуществляться по просьбе сторон в следующих случаях:

1. при наличии существенных противоречий между показаниями,данными в судебном заседании, и показаниями, данными в ходеуголовного преследования;

2. при отсутствии свидетеля в судебном заседании по причинам,исключающим возможность его явки в судебную инстанцию, или попричине невозможности обеспечения его безопасности.

Не допускается воспроизведение в судебном заседании аудио-иливидеозаписи без предварительного оглашения показаний, содержащихся всоответствующем протоколе. В случае если свидетель, освобожденный закономот дачи показаний на основании ст. 90 ч.7 п.11 УПК (близкие родственники, атакже муж, жена, жених, невеста подсудимого) не соглашается давать показанияв судебном заседании, показания, данные им в ходе уголовного преследования,не могут быть оглашены в заседании, так же как не могут воспроизводиться ихаудио-или видеозаписи.

В деле Unterpertinger vs Austria (1986) [3, с. 50], слушавшемся вЕвропейском Суде по правам человека, австрийский суд объявил обвиняемоговиновным в плохом обращении с бывшей женой и падчерицей. Вердикт былоснован на показаниях, данных обеими женщинами во время следствия.Несмотря на отказ женщин предоставить показания в суде в устной или вписьменной форме, суд пришел к решению о виновности обвиняемого. Судпостановил, что показания, данные обеими женщинами в ходе следствия, былиосновным доказательством против обвиняемого. Вследствие отказа женщин отдачи показаний в зале суда обвиняемый был лишен возможности допросить их.Таким образом, он был лишен права участвовать в перекрестном допросесвидетелей, и его право защищать себя в суде - по мнению Суда - было, такимобразом, ограничено. Подсудимый, наравне со своим правом ознакомления со


всеми материалами дела и оспаривания допустимости доказательств, имеет праводопрашивать всех свидетелей. Для реализации данного права в принципе являетсянеобходимым, чтобы подсудимый лично и/или его адвокат задавали вопросы впроцессе перекрестного допроса свидетелей, происходящего во время судебныхслушаний.

Следовательно, суд имеет право пренебречь показаниями свидетеля, еслиподсудимый не имел возможности допросить этих свидетелей.

До 12 июля 2003 г. молдавское уголовно-процессуальное законодательствопредусматривало возможность оглашения показаний свидетеля илипотерпевшего, данных им на, предварительном следствии, в случае если не моглабыть обеспечена его явка в суд. В настоящее время действует норма,исключающая возможность оглашения показаний умершего или не явившегосясвидетеля и потерпевшего, если против оглашения возражает одна из сторон.

Обвинительный приговор не может быть основан на предположенияхлибо исключительным образом или в основном на показаниях свидетелей,полученных в ходе уголовного преследования и оглашенных в судебнойинстанции в их отсутствие (ст. 389 ч.2 УПК).

Только показания свидетелей, которые исследованы и проверены судомсовместно с участниками процесса в ходе судебного разбирательства, могутбыть положены в основу разрешения дела по существу [4, с. 381].

В слушаниях по делу Delta vs France Европейский Суд по правам человекаустановил факт нарушения положений ст. 6 Е.К.П.Ч. [5] при проведении судебногоразбирательства в отношении лица, осужденного французским судом заограбление в парижском метро. Обвиняемый еще на стадии следствия былопознан в качестве лица, совершившего ограбление, двумя свидетелями, которыене явились в суд для дачи показаний. Суд постановил, что обвиняемый был лишенвозможности защищать себя в суде.

Однако было бы очень сложно следовать данному принципу во всехслучаях. Повторить или подтвердить на суде показания, данные свидетелем вовремя следствия, иногда не представляется возможным по причине поездки заграницу, исчезновения или смерти свидетеля. Такая ситуация также можетсложиться, если существует риск нанесения свидетелю психологической травмыпри перекрестном допросе во время судебного слушания по таким делам как,например, преступления на сексуальной почве.

Точка зрения Страсбургского Суда на предоставление обвиняемымвозможности участия в перекрестном допросе свидетелей не поддается простомурезюмированию. Основное правило, однако, заключается в том, чтосвидетельские показания в отношении обвиняемого должны заслушиваться вприсутствии обвиняемого, таким образом предоставляя ему и его адвокатувозможность участия в перекрестном допросе свидетеля. Согласно европейскимнормам, в некоторых случаях, когда проведение перекрестного допроса в ходесудебного слушания является невозможным, приемлемой может являться


ситуация, при которой у обвиняемого была возможность участия в перекрестномдопросе свидетеля хотя бы в ходе следствия.

Руководствуясь этими положениями, отечественный законодательустановил новый порядок допроса свидетеля. В случае если свидетель несможет присутствовать при рассмотрении дела в суде по причине его выездаза границу или по другим обоснованным причинам, прокурор можетпотребовать его допроса судьей по уголовному преследованию с обеспечениемвозможности подозреваемому, обвиняемому, его защитнику, потерпевшему ипрокурору задать вопросы допрашиваемому свидетелю (ст.109 ч.3 УПК).

В связи с возрастанием удельного веса особо тяжких преступлений, чащевсего совершенные организованными преступными группами, в процессе ихрасскрытия и расследования возникла опаснось воздействия на участниковпроцесса со стороны криминальных структур и заинтересованных лиц, которыепринимают формы от простых уговоров и подкупов до шантажа, угроз, насилиеи даже физического уничтожения. В силу этих и других причин все меньшеимеются желающие помочь в расскрытие преступлений и изобличениивиновных. В УПК предусмотренны действенные меры по сохранениюконфиденциальности и меры защиты потерпевших, свидетелей, других участниковпроцесса.

В соответствии с ст.110 ч.1 УПК если есть веские основания полагать, чтожизнь, телесная неприкосновенность или свобода свидетеля или его близкогородственника находятся в опасности в связи с данными им показаниями по делуо тяжком, особо тяжком или чрезвычайно тяжком преступлении, и если имеютсясоответствующие технические средства, судебная инстанция может допустить,чтобы этот свидетель допрашивался не по месту нахождения органа уголовногопреследования или в зале судебного заседания, а посредством технических средств.Допрос свидетеля в условиях, предусмотренных ч.1, производится на основаниимотивированного определения судебной инстанции по собственной инициативеили по обоснованному ходатайству прокурора, адвоката, соответствующегосвидетеля или любого другого заинтересованного лица. Свидетелю,допрашиваемому в таких разрешается сообщить иную, чем это есть на самомделе, информацию о своей личности. Подлинная информация о личностисвидетеля вносится в отдельный протокол и хранится в судебной инстанции взапечатанном конверте c соблюдением строгой секретности.

Свидетель может быть допрошен посредством проведения телевизионнойконференции с таким изменением внешности и голоса, чтобы его невозможнобыло узнать. Обвиняемому, подсудимому, их защитникам, а также потерпевшемуобеспечивается возможность задавать вопросы свидетелю, допрашиваемомупосредством проведения телевизионной конференции.

Показания свидетеля, допрашиваемого в соответствии с положениямист.110 УПК, записываются с помощью технических средств видеозаписи иполностью вносятся в протокол, оформляемый в соответствии с требованиямистатей 260 и 261 УПК. Видеокассеты с записями показаний свидетеля


опечатываются печатью судебной инстанции и хранятся в судебной инстанции воригинале вместе с копией протокола показаний.

На те же условиях могут быть допрошены в качестве свидетелей тайныеагенты, являющиеся гражданскими лицами.

В деле Ван Мехелен (Van Mechelen) и другие против Нидерландов(Судебное решение от 23 апреля 1997 г.), рассматриваемый в ЕС, заявителижаловались, что приговор им был вынесен главным образом на основесвидетельских показаний офицеров полиции, чья личность оставаласьанонимной и которые не были заслушаны публично в их присутствии. Темсамым была нарушена ст. 6 п. 1 и 3 (d) ЕКПЧ [6].

Допрос потерпевшего осуществляется в соответствии с положениями,установленными для допроса свидетелей, применяемыми соответствующимобразом. Потерпевший может допрашиваться неоднократно в ходе судебногорасследования, если это необходимо, и в любой момент может даватьдополнительные показания с разрешения председательствующего в судебномзаседании.

Показания потерпевшего в основных чертах имеют много общего споказаниями свидетеля по своей процессуальной природе, содержанию предметапоказаний, по особенностям их формирования. Вот почему закон установилединый процессуальный порядок получения, собрания, проверки и оценкипоказаний свидетеля и потерпевшего. Это правило нашло отражение и в судебнойпрактике.

Обвинительный приговор по делу не может быть основан только напоказаниях свидетелей и потерпевшего, которые были даны во времяуголовного преследования и оглашены в судебном заседании в их отсутствие,поскольку не были добыты другие обвинительные доказательства [7, с. 54].

Вместе с тем, между показаниями свидетеля и показаниями потерпевшегоимеются и определенные отличия, которые, прежде всего, обусловленыразличным положениям этих участников в уголовном процессе. Если длясвидетеля дача показаний–его объязаностью, то для потерпевшего является иправом, которым он наделен для активной защиты своих интересов. Наделениепотерпевшего правом дачи показаний является важнейшей процессуальнойгарантией отстаивания им своих законных интересов, изобличения виновного иобоснования гражданского иска.

За отказ от дачи показаний потерпевший также как и свидетель, несетответственность по ст. 312 УК, а за дачу заведомо ложных показаний по ст. 313УК.

Если потерпевший является несовершеннолетним судебная инстанциясвоим мотивированным решением допускает в качестве законныхпредставителей соответственно потерпевшего, одного из родителей,усыновителей, опекунов или попечителей каждого из них (ст.77 ч.3 УПК).

Допрос подсудимого (ст.367 УПК). Если подсудимый согласен бытьдопрошенным, председательствующий в судебном заседании спрашивает у него,


в каких отношениях он находится с потерпевшим, и предлагает рассказать все,что ему известно о деянии, по которому дело было направлено в суд. Ceкретарьотражает в отдельном протоколе допроса свободный рассказ подсудимого поповоду обвинения и ответы на поставленные вопросы. Первым подсудимомузадают вопросы защитник и участники процесса со стороны защиты, затемпрокурор и остальные участники процесса со стороны обвинения.

Председательствующий в судебном заседании, а в зависимости отобстоятельств, и другие судьи могут задавать вопросы подсудимому после того,как стороны задали ему свои вопросы, однако вопросы уточняющего характерамогут задаваться председательствующим и судьями в любой момент допроса.Если по уголовному делу есть несколько подсудимых, допрос каждого из нихпроизводится в присутствии остальных подсудимых. Допрос одного подсудимогов отсутствие другого подсудимого, участвующего в разбирательстве дела,допускается лишь по требованию сторон и на основе мотивированногоопределения, если это необходимо для установления истины. В этом случае послевозвращения удаленного подсудимого ему сообщается содержание данных вего отсутствие показаний и предоставляется возможность задать вопросыподсудимому, допрошенному в его отсутствие. Подсудимый можетдопрашиваться неоднократно, если это необходимо для судебного расследования,и может в любой момент давать с разрешения председательствующего всудебном заседании дополнительные показания. Председательствующий всудебном заседании отклоняет любые наводящие и не относящиеся к делувопросы.

При допросе несовершеннолетнего подозреваемого, обвиняемого,подсудимого присутствие защитника и педагога или психолога являетсяобязательным (ст.479 ч.2 УПК). С согласия органа уголовного преследованияпедагог или психолог вправе задавать вопросы несовершеннолетнему, а поокончании допроса может ознакомиться с протоколом или, в зависимости отобстоятельств, с письменными показаниями несовершеннолетнего и сделать вписьменной форме замечания относительно полноты и правильности записей впротоколе. Эти права разъясняются педагогу или психологу до начала допросанесовершеннолетнего, о чем делается пометка в соответствующем протоколе.

Оглашение показаний подсудимого данных им в ходе уголовногопреследования, а также воспроизведение аудио- и видеозаписей допускаются потребованию сторон в следующих случаях:

1. при наличии существенных противоречий между показаниями,данными в судебном заседании, и показаниями, данными в ходеуголовного преследования;

2. при осуществлении судебного разбирательства в отсутствиеподсудимого.

Воспроизведение аудио- или видеозаписи допускается только послепредварительного оглашения показаний, содержащихся в соответствующемпротоколе. В протоколе судебного заседания отмечается, что воспроизводится


аудио или видеозапись, а в протоколе допроса-поступившие вопросы послевоспроизведения, ответы по ним и пояснения подсудимого, чем объясняетпротиворечия в показаниях [8, с. 23].

Исходя из положений ст.8 УПК-презумпция невиновности, в судеподсудимый также имеет право не сообщать сведения, которые могут послужитьоснованием для обвинения его в преступлении правонарушении. Смысл данногопринципа заключается в том, что обвиняемый ни в коем случае не обязансодействовать процессу сбора доказательств путем признания фактов илипредъявления содержащих доказательства его виновности документов [9, с. 373].Сбор и предоставление исчерпывающих доказательств виновности обвиняемого-это задача обвинения, тогда как обвиняемый имеет право хранить молчание, ине обязан облегчать работу обвинения.

Развивая данные правовые гарантии, молдавский законодатель установилв ст.21 УПК, что никто не может быть принужден давать показания противсебя или против своих близких родственников, супруга, супруги, жениха,невесты, так же как, и не может быть принужден признать свою вину.

В деле Sounders vs United Kingdom (Судебное решение от 17 декабря1996) [10, с. 45] заявителя обязали под угрозой уголовного наказания в видетюремного заключения ответить на вопросы, заданные инспекторамиМинистерства торговли и промышленности в ходе проводимого расследованияв отношении приобретения контрольного пакета акций компании.Предоставленная заявителем информация позднее была названа“несущественной частью доказательств, свидетельствующих против него навозбужденном против него судебном слушании”, где заявитель был осужден иприговорен к тюремному заключению за правонарушения, включаямошенничество в торговле. Европейкий Суд постановил, что право заявителя неуличать себя в преступлениях было нарушено. В данном случае также важно,насколько свобода от обязательства в отношении самооговора тесно связана спрезумпцией невиновности.

Продвижение судебно - правовой реформы, одним из результатов которойявилось принятие УПК, подтверждает ориентацию Р.Молдова, ее приверженностьк идеям первостепенной значимости личности, ее прав, свобод и гарантий по ихосуществлению. Восьмилетний период с момента вхождения Р Молдова в СоветЕвропы положительно отразился на повышении уровня правосознанияобщества, следствием чего явилось признание им особой важности эффективнойреализации уголовно-процессуальных прав личности, и прежде всего, тогоминимума, который закреплен в международных документах общего характера.

Библиографические ссылки:1. Здесь и в дальнейшем имеется виду Уголовно-процессуальный кодекс

Республики Молдова принимаемый Законом №122-XV от 14 марта 2003г.,вступивший в законную силу 12 июня 2003г. на основании Закона №205-XVот 29 мая 2003г.


2. Имунитет свидетеля провозглашен в ст.14 ч.3 „g” Международного пакта огражданских и политических правах. (New-York, 16.12.1966) вступивший взаконную силу для Молдовы с 26.04.1993.

3. Donna Gomien, Ghid (Vade mecum) al Convenюiei Europene pentru DrepturileOmului, Chiєinгu, Ed. a II-a, 2002.

4. Определение Колегии по уголовным делам № 1 ro–283/2004 от 30.01.2004 //Бюллетень Высшей Судебной Палаты Р.Молдова, 2004, №. 3, стp. 12.; См.также: п.4 Постановления Пленума Высшей Судебной Палаты Р.М. от09.11.1998 №30 О соблюдении уголовно-процессуальных норм припровозглашении приговора // Culegere de Hotгrвri ale Plenului CSJ a RM,Chiєinгu, Tipografia Centralг, 2002.

5. Здесь и в дальнейшем имеется виду Европейская конвенция о защите правчеловека и основных свобод (Рим, 20.04.59) вступившая в законную силу дляМолдовы с 12.09.1997.

6. Заявители ставили под вопрос саму необходимость сохраненияанонимности офицеров полиции. Они утверждали, что для них или членових семей не было никакой опасности. Это подкреплялось тем, что г-нуЭнгелену, одному из свидетелей обвинения, чье имя было названо и которыйна ранней стадии процесса давал показания, не была предоставленаанонимность, и неизвестно, чтобы ему на каком-то этапе угрожали. Болеетого, в обращении утверждалось, что допрос свидетелей не должен былпроводиться у следователя. Целесообразнее было бы, чтобы офицеровполиции, если нужно в масках, допрашивали в открытом судебномзаседании. Кроме того, заявители считали, что у них не было достаточнойвозможности возражать и задавать вопросы офицерам полиции.

7. Правительство и Комиссия считали, что нарушения ст.6 п. 1 и 3 (d) не было.Они полагали, что безопасность самих офицеров полиции и их семей, атакже необходимость не рисковать возможностью их дальнейшегоиспользования в других подобных операциях являлись достаточнымоснованием для сохранения их анонимности.

8. Оценка ЕС Поскольку требования ст. 6 п. 3 следует рассматривать какконкретные аспекты права на справедливое разбирательство ,гарантированные в ст.6 п. 1, Суд объединил рассмотрение жалоб нанарушение ст.6 п. 1 и 3 (d) В этом своем решении Суд отметил следующее:

9. Ст. 6 специально не требует принимать в расчет интересы свидетелей. Однако,когда на карту ставится жизнь, свобода или безопасность человека, тогда, пообщему правилу, вопрос попадает в сферу действия ст.8 Конвенции.Подобные интересы свидетелей и жертв защищаются в принципе другимистатьями Конвенции согласно которым Договаривающиеся Государствадолжны организовать свое судопроизводство по уголовным делам такимобразом, чтобы эти интересы не оказывались под угрозой. В такихобстоятельствах принципы справедливого судебного разбирательстватребуют также, чтобы в соответствующих случаях интересы защиты


соизмерялись с интересами тех свидетелей или жертв, которых вызвали в суддля дачи показаний. Однако если сохраняется анонимность свидетелейобвинения, защита сталкивается с такими трудностями, которых прирассмотрении уголовных дел обычно быть не должно. Соответственно, Судпризнал, что в таких случаях ст. 6 п. 1 и п. 3 (d) Конвенции требует, чтобы этитрудности защиты в достаточной мере уравновешивались судебнойпроцедурой. И наконец, следует напомнить, что обвинительный приговорне должен основываться единственно или в решающей степени на анонимныхутверждениях. По мнению Суда, соотношение интересов защиты саргументами в пользу сохранения анонимности свидетелей поднимаетособые проблемы, т. к. свидетели, о которых идет речь, служат вгосударственной полиции. Хотя их интересы, а равно их семей такжезаслуживают защиты в соответствии с Конвенцией, следует признать, что ихположение до некоторой степени отличается от положениянезаинтересованного свидетеля или жертвы. На полицейских лежит долгповиновения исполнительным властям государства, и они связаны спрокуратурой; только по одним этим причинам к их использованию вкачестве анонимных свидетелей следует прибегать лишь в исключительныхобстоятельствах. Кроме того, сама природа их служебных обязанностей, вчастности производство ареста, требует впоследствии дачу показаний воткрытом судебном заседании. С другой стороны, Суд в принципе признал,что при условии уважения прав на защиту правомерным является желаниеруководства полиции сохранить анонимность агента, занимающегосярозыскной деятельностью, для защиты его самого или его семьи и для того,чтобы не ставить под угрозу возможность его использования в будущихоперациях.

10. Принимая во внимание то значение, которое имеет в демократическомобществе право на справедливое отправление правосудия, любые меры,ограничивающие права защиты, должны диктоваться строгойнеобходимостью. Если менее ограничительная мера будет достаточна, тоименно она должна применяться. В данном деле офицеры полиции, о которыхидет речь, находились в отдельной комнате со следователем, куда обвиняемыеи даже их адвокаты не имели доступа. Все общение шло по звуковомупроводу. Защита, таким образом, не знала не только личность свидетелей изполиции, но и была лишена возможности следить за их поведением, как этобыло бы при прямом допросе, а значит, и проверить их надежность. Суду небыло удовлетворительным образом объяснено, почему потребовалосьприбегать к таким крайним ограничениям права обвиняемых на то, чтобыпоказания против них давались в их присутствии, и почему не былииспользованы иные, не столь далеко идущие меры. В отсутствие какой-либодополнительной информации Суд не может признать оперативныепотребности полиции достаточным оправданием для ограничения правобвиняемых. Суд не убежден, что Апелляционный суд в достаточной мере


оценил реальность угрозы мести офицерам полиции и членам их семей. Изрешения суда не видно, чтобы он рассматривал вопрос, будут ли заявителив состоянии выполнить такие угрозы или побудить других сделать это по ихпоручению. Его решение строилось исключительно на серьезностисовершенных преступлений. В этой связи следует отметить, что г-н Энгелен,гражданский свидетель, который на ранних стадиях рассмотрения делаопознал одного из заявителей как лицо, совершившее преступление, непользовался защитой анонимности и ни разу не заявлял, что ему угрожали.

11. Справедливо - как было отмечено Правительством и Комиссией, - чтоанонимные офицеры полиции допрашивались в присутствии следователя,который сам удостоверился в их личности и в очень подробном официальномдокладе об установленных им фактах высказал свое мнение об их надежностии достоверности сообщаемых ими сведений, а также о приведенных имипричинах сохранения анонимности. Однако эти меры не могут считатьсядостаточным основанием для лишения защиты возможности задаватьвопросы свидетелям в своем присутствии, иметь собственное суждение обих поведении. Поэтому нельзя сказать, что помехи в условиях, в которыхпришлось работать защите, уравновешиваются процедурой, о которойсказано выше. Более того, единственным доказательством, на котороеполагался Апелляционный суд, подтверждающим опознание заявителей вкачестве лиц, совершивших преступления, были показания анонимныхофицеров полиции. Таким образом, обвинительный приговор заявителей“в решающей степени” основывался на этих анонимных заявлениях. Вывод:Имело место нарушение статьи 6 п. 1 и п. 3 (d).

12. Определение Коллегии по уголовным делам Высшей судебной палатыРеспублики Молдова № 1га-37/2005 от 19.01.2005 г. // Бюллетень Высшейсудебной палаты Республики Молдова, 2005г., № 5.

13. Дионис Панов, Уголовное судопроизводство в суде первой инстанции(практическое пособие), Кишинэу, 2003г.

14. См.: п.2 Постановление Пленума Высшей Судебной Палаты Р.М. от 09.11.1998№30 О практике применения законодательства об обеспечении права назащиту подозреваемого, обвиняемого и подсудимого в уголовном процессе// Culegere de Hotгrвri ale Plenului CSJ a RM, Chiєinгu, Tipografia Centralг, 2002.

15. См: Европейский Суд по правам человека, Избранные решения, Том 2,Москва, Изд. НОРМА, 2001г., стр.309-338; См. так же: Donna Gomien, Ghid(Vade mecum) al Convenюiei Europene pentru Drepturile Omului, Chiєinгu, Ed.aII-a, 2002.


Alexandru PARENIUC

Omorul la comandă: delimitări conceptuale

E mai uşor să cunoşti pe omîn general decât să cunoştipe om în particular

(La Rochefoncaula)

Trăim într-un stat bazat pe drept şi principii democratice, dar uneori ni secreează impresia că avem nişte relaţii de comerţ, unde totul se cumpără şi absoluttotul se vinde. Dar, indiferent de societate, crima a fost crimă şi mai ales omuciderea.Acest fel de infracţiuni au un pericol social deosebit, fiindcă atentează la ceea ce estemai scump la om - viaţa, iar daunele cauzate sunt irecuperabile.

Viaţa constituie bunul cel mai de preţ al persoanei faţă de care nu pot ficoncepute nici celelalte atribute ale acesteia, ca: integritatea corporală, sănătatea,inviolabilitatea sexuală, libertatea, onoarea şi demnitatea. Atentatele contra vieţiipersoanei pun în pericol nu numai existenţa individului izolat, dar şi a întregiicolectivităţi (societatea umană). Acceptând postulatul „persoana este totalitatearelaţiilor sociale”, se poate conchide că nu este posibilă desfăşurarea normală a relaţiilorsociale fără ocrotirea vieţii persoanei. De aceea, apărarea acestei valori socialeconstituie una din îndatoririle principale ale fiecărui stat. Potrivit articolului 24 alConstituţiei Republicii Moldova, „Statul garantează persoanei dreptul la viaţa şi laintegritatea fizică şi psihică”.

O dată cu destrămarea Uniunii Sovietice, societatea moldovenească a începutconstruirea statului democratic, care este caracterizat prin tendinţa la independenţapolitică şi economică. Însă istoria arată că în mersul dezvoltării civilizaţiei schimbareasistemului politic duce la schimbarea criminalităţii, la apariţia noilor forme decriminalitate care în trecut nu au fost cunoscute. Toate schimbările din societate suntînsoţite de creşterea bruscă a criminalităţii în forma cea mai periculoasă.

Pentru a stabili creşterea impetuoasă a criminalităţii, treptat s-a recurs la metodeşi procedee ce se conturau tot mai viguros, încercând să redea principalele aspecteale activităţii desfăşurate de organele de poliţie specializate, care încă mai pot opunerezistenţă forţei criminale.


În conformitate cu legislaţia penală a Republicii Moldova, Legea „Cu privire lapoliţie”, Legea privind Activitatea Operativă de Investigaţii”, sarcinile trasateorganelor de drept cu privire la combaterea şi înlănţuirea cauzelor şi condiţiilor cefavorizează săvârşirea infracţiunilor cer o calificare permanentă în activitateaprofesională, în căutarea formelor cât mai efective pentru lupta eficientă cucriminalitatea ce se află în creştere.

La 10 decembrie 1948, Asambleea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite aadoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Art.4 alin.1 din Legea supremăprevede că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului seinterpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,cu pacte şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova a aderat.

Potrivit articolului 1 al Constituţiei Republicii Moldova din 29 iulie 1994,„Republica Moldova este un stat de drept, democrat, în care demnitatea omului,drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şipluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate”. Viaţa, sănătateainviolabilitatea sexuală, libertatea, onoarea şi demnitatea persoanei, drepturile eipolitice, de muncă, patrimoniale şi alte drepturi constituţionale sunt apărate de legeapenală chemată să lupte împotriva celor mai periculoase atentate asupra persoanei.

Pericolul social al infracţiunilor contra vieţii decurge din natura valorilor sociale,vătămate sau periclitate. În urma săvârşirii lor survine cea mai gravă consecinţă –moartea persoanei. Atentatele contra vieţii persoanei pun în pericol nu numai existenţaindividului izolat, dar şi a întregii societăţii umane, de aceea, apărarea acestor valorisociale constituie una din îndatoririle principale ale fiecărui stat.

În Republica Moldova, în condiţiile economiei de piaţă şi a concurenţei„bolnave” omorurile la comandă au devenit un lucru obişnuit. Killerii autohtoni auasimilat rapid de la colegii lor din Occident metodele de lichidare a persoanelorincomode. La executarea omorurilor la comandă sunt implicate persoane anteriorjudecate, cu experienţă sau persoane ce au trecut o pregătire specială. Deseori, pentrurealizarea acestor scopuri sunt angajaţi cetăţeni din ţări vecine, unde ei şi se ascunddupă săvârşirea infracţiunii.

Societatea din Republica Moldova la momentul actual este îngrijorată de stareacriminalităţii în ţară. Niciodată criminalitatea, starea şi dinamica ei nu a atras atenţiapână la momentul actual. Pericolul social înalt al omorurilor săvârşite la comandă şitendinţa lor spre creştere necesită luarea unor măsuri concrete privind cercetarea şidescoperirea acestor crime.

Majoritatea omorurilor la comandă, spre deosebire de celelalte omoruri, sesăvârşesc din motive de acaparare îmbinate cu violenţa egoistă. Chiar şi acele puţinecazuri de omor la comandă comise în urma relaţiilor ostile din sfera familială au la bazăinterese materiale. Stabilirea cauzelor (motivelor) crimelor concrete este însă o problemăfoarte complicată, deoarece majoritatea dosarelor penale intentate nu au fost dusepână la etapa dezbaterilor judiciare.


Sunt identificare următoarele cauze probabile ce stau la baza omorurilorsăvârşite la comandă:

• împărţirea sferelor şi teritoriilor de influenţă (fiecare al treilea omor);• neachitarea în termen a datoriilor băneşti (fiecare al treilea omor);• răsplată pentru tăinuirea de parteneri, a venitului obţinut în urma

tranzacţiilor ilegale bazate pe un capital iniţial comun;• lupta pentru influenţă în mediul criminal;• conflictele generate de sustragerile, maşinaţiile sau lupta pentru putere

din interiorul structurilor private, inclusiv criminale;• tăinuirea activităţii criminale;• nerespectarea acordurilor şi obligaţiunilor contractuale de către grupurile

comerciale, structurile bancare etc;• estorcarea şi surprinderea controlului activităţii antreprenorilor din partea

grupurilor criminale;• lupta autorităţilor criminale pentru dreptul controlului vistieriei;• raporturile ostile îndelungate din sfera familială;• conflicte generate de relaţii intime extraconjugale ale victimei;• gelozia.Fiecare din cauzele enumerate mai sus au servit atât ca imbold independent,

cât şi intră în complexul pretextelor pentru săvârşirea omorului la comandă, metodelesăvârşirii fiind diferite şi constau, de obicei, din acţiunile active îndreptate spre lipsireade viaţă a persoanei.

Omorul la comandă este o crimă urbană, majoritatea covârşitoare fiind săvârşităîn municipiul Chişinău. De regulă, aceste infracţiuni sunt comise seara târziu întreorele 21.00-06.00, în majoritatea cazurilor victima este urmărită, pândită, aşteptată dekiller lângă domiciliul ei. De obicei, infracţiunea este săvârşită cu obrăznicie – victimaeste împuşcată de la distanţă mică din arme de foc ( circa 70 la sută) sau cu folosireamijloacelor explozive (fiecare al 10-lea caz). În unele cazuri, omuciderile au fost comiseutilizând forţa fizică: prin lovituri, strangulare ori folosirea obiectelor periculoase. Deregulă, persoane asasinate sunt lăsate la locul săvârşirii infracţiunii, iar unii killeri,conform tradiţiilor, demonstrativ aruncă la locul crimei şi arma aplicată.

Experienţa acumulată de poliţia judiciară pune în evidenţă concluzia căactivitatea ce trebuie desfăşurată pentru identificarea autorilor infracţiunilor contravieţii persoanei este încununată cu succes atunci cînd e organizată temeinic şi sedesfăşoară cu operativitate şi continuitate, se bazează pe folosirea eficientă a munciioperative, utilizarea raţională a metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice, exploatareaevidenţilor, iniţiativa şi pregătirea profesională a cadrelor.

Preîntâmpinarea omorurilor săvârşite la comandă este un complex de măsuriefectuate de către organele de stat şi obşteşti în scopul prevenirii şi lichidării cauzelorşi condiţiilor care le produc. Aceste măsuri fac parte dintr-un program statal depreîntâmpinare. Lichidarea omorului la comandă, ca şi lichidarea oricărei infracţiuni,


este imposibil de realizat. Lupta eficientă dă posibilitatea de a controla în măsură micăaceastă categorie de infracţiune. V.N. Cudreavţev menţiona: „Studierea cauzelorinfracţiunii este începutul prelucrării măsurilor luptei cu acest gen”.

Lupta cu omorurile la comandă capătă un caracter interstatal, ceea ce trezeştenecesitatea luării măsurilor de combatere a acestei categorii de infracţiuni în programeleinterstatale.

În acest scop, sarcinile principale ce stau în faţa poliţiei criminale şi, în general,în faţa organelor afacerilor interne privind combaterea omorurilor la comandă sunturmătoarele:

1) asigurarea reacţionării la timp la cererile şi informaţiile cu privire lainfracţiune; ridicarea eficacităţii la întreprinderea măsurilor operative deinvestigaţie şi a acţiunilor procesuale; încadrarea în practica doctrinară aexperienţei pozitive de lucru; folosirea maximă a procedeelor tactice şi ametodelor raţionale de depistare a infracţiunilor şi a persoanelor care le-au comis;

2) asigurarea lucrului activ şi direct cu privire la descoperirea omorurilor pebaza întocmirii planurilor de măsuri operative de investigaţii şi de acţiuniprocesuale; utilizarea mijloacelor tehnico-ştiinţifice, folosirea pe larg aajutorului din partea societăţii şi a mijloacelor mass-media;

3) asigurarea folosirii complexe în descoperirea omorurilor la comandă aposibilităţilor tuturor serviciilor şi subdiviziunilor organelor afacerilorinterne pe bază de conducere centralizată a forţelor şi mijloacelorinteracţiunii reciproce a serviciilor poliţiei;

4) folosirea activă în descoperirea infracţiunilor a colaboratorilorconfidenţiali, a altor forţe;

5) ridicarea profesionalismului lucrătorilor operativi şi în general acolaboratorilor organelor afacerilor interne care participă la descoperireaomorurilor, introducerea în activitatea lor a metodelor şi a formelor noi delucru.

Omorul a fost incriminat în toate legislaţiile, deoarece asemenea fapte dintotdeauna nu au adus atingerea celui mai important atribut al persoanei – viaţa;punerea în pericol sau surprinderea vieţii persoanei a fost combătută nu numai dinpunctul de vedere al intereselor victimei, dar mai ales pentru că asemenea fapte prezentăun pericol pentru întreaga societate; fără respectarea vieţii persoanei nu poate ficoncepută existenţa colectivităţii şi convieţuirea paşnică a membrilor acesteia.


Cristina PATIURCA

Aplicarea corectă a măsurilor preventive – garanţie a respectăriidrepturilor fundamentale ale omului în Republica Moldova

Problema drepturilor omului a ocupat şi continuă să ocupe un loc importantatît în cadrul vieţii politice a unui stat de drept, cît şi în cadrul unor importante organizaţiiinternaţionale şi, fiind un subiect de o amplă circulaţie şi importanţă, este abordat înnumeroase lucrări de specialitate, dezbateri publice şi reuniuni internaţionale. Cutoate acestea însă problematica în cauză rămîne a fi, înainte de toate, o chestiuneinternă a vieţii sociale a unui stat.

Dimensiunea politică a ocrotirii drepturilor omului nu reprezintă altceva decîtrezultatul receptării pe plan statal şi internaţional a aspiraţiilor umane, a presiuniifactorului uman asupra legiuitorului de a veghea ca drepturile inerente fiinţei umanesă fie ocrotite prin toate mijloacele pe care le are la îndemînă societatea umană. Pe departe de a constitui o categorie abstractă de drepturi şi libertăţi inerente omului oriundeşi oricînd, drepturile şi libertăţile fundamentale fac parte din sistemul politic specificoricărei naţiuni, care asigură condiţiile social-economice în care acestea trebuie să fierealizate.

Respectarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor este una dintre problemelefundamentale ale efectuării justiţiei.

O societate contemporană, democratică este astăzi de neconceput în afaraproblemei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Gradul de maturitatedemocratică se măsoară prin grija statului respectiv de a proteja ceea ce are mai sfîntorice individ, şi anume drepturile lui naturale, legate de viaţa şi libertatea personală,constituind drepturi inalienabile şi imprescriptibile.

În etapa actuală de dezvoltare a statului nostru, omul devine cu adevăratvaloarea social-supremă, care trebuie să se bucure de apărare prin toate mijloacelejuridice, în primul rînd, prin cele ale dreptului penal şi dreptului procesual-penal. Seimpune, de asemenea, o ocrotire juridico-penală a noilor structuri democratice princare urmează să se exercite puterea statului, a societăţii în ansamblu, întreaga ordinede drept fiind instituită şi reglementată de legislaţia în vigoare.

În prezent, în lume s-a încetăţenit concepţia universală privind colaborareadintre state în domeniul respectării drepturilor omului în baza principiilor şi normelordreptului internaţional unanim acceptate.


Istoria ne învaţă, iar realitatea confirmă, că statul, fiind o creaţie a omului, aremenirea să-i servească lui, subordonînd acestui scop mecanismul integral al puterii şiadministrării. În fond, toate atribuţiile unui stat, în definitiv, sînt legate de soartapoporului, de asigurarea unor garanţii ale drepturilor şi libertăţilor omului, deîndeplinirea unor obligaţiuni în faţa cetăţenilor ţării. O asemenea situaţie, exprimatăprin grija statului pentru poporul său, s-a transformat într-o instituţie de dreptconstituţional al cetăţeniei, semnificînd o legătură juridico-politică stabilă a persoaneifizice cu statul, făcîndu-i răspunzători de drepturile şi obligaţiunile reciproce.

În virtutea acestui drept, de exemplu, cetăţeanul Republicii Moldova îşi dăconsimţămîntul la extinderea jurisdicţiei statului asupra sa, executarea tuturorobligaţiunilor stipulate în Constituţia Republicii Moldova şi legi, iar statul RepublicaMoldova, la rîndul său, garantează grija şi protecţia cetăţenilor lui.

Creşterea rolului statului în asigurarea drepturilor şi libertăţilor omului estecondiţionată prin faptul că, iniţial, au fost fundamentate opere valoroase importanteale dezvoltării sociale şi formulate normativ condiţii şi modalităţi de activitate vitală aoamenilor, necesare obiectiv pentru progresul social, interacţiunea armonioasă aindividului, societăţii, statului şi mediului firesc.

Moldova a ales calea edificării unui stat de drept, pentru care este caracteristicrecunoaşterea răspunderii reciproce a statului şi cetăţeanului, ceea ce corespundedreptului internaţional.

Astfel, Republica Moldova a fost proclamată stat de drept (articolul 1, alineatul3 al Constituţiei Republicii Moldova) confirmînd, totodată, conceptul de garantare alibertăţilor persoanei.

În literatura de specialitate, libertatea individuală prevede dreptul persoaneide a se mişca şi comporta liber, de a nu fi ţinut în sclavie, reţinut, arestat sau deţinut,decît în cazurile prevăzute de Constituţie şi de lege.

De-a lungul istoriei societăţii şi a evoluţiei procesului penal, una din cele maiimportante probleme a fost modul în care să se asigure: urmărirea, judecarea, executareacondamnării în cazul unor infractori care după comiterea infracţiunii continuau să seexpună legii.

Libertatea individuală şi-a găsit reflectare în celebrul act britanic Magna ChartaLibertatum încă din anul 1215, apoi a căpătat o dezvoltare în Habeas Corpus Act din1679 şi în Petition of Right din 1688 care împreună au format o procedură de protecţiea individului “Habeas Corpus”, devenind o mîndrie a englezilor.

Problema trebuie rezolvată în contextul asigurării drepturilor şi libertăţilorindividuale în faţa eventualelor abuzuri ale unor autorităţi. De la maxima cunoscută înFranţa în secolele XVII şi XVIII: “Cine nu va începe prin arestare, îl va pierde perăufăcător”, ceea ce înseamnă lipsirea de libertate în toate cazurile de constatare aunei infracţiuni, la prezumţia de nevinovăţie recunoscută de Revoluţia Franceză în1789 şi apoi la sistemele de garanţii stabilite în secolul XX de tratatele şi convenţiileinternaţionale, a fost o continuă luptă ce a îmbrăcat adesea forme politice. S-a ajuns


la un sistem de restrîngere a unor drepturi şi libertăţi în care se încearcă împletirea şiprezentarea intereselor societăţii cu ale individului.

Libertatea individuală îşi găseşte reflectare şi în “Declaraţia drepturilor omuluişi ale cetăţeanului” din 1789 din Franţa. Articolul 7 al acestei declaraţii prevede că “nici un om nu poate fi condamnat, reţinut sau arestat decît în cazurile şi în conformitatecu procedura prevăzută de lege”.

Actualmente, libertatea individuală îşi găseşte reglementare în multiple acteinternaţionale ca: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948,articolele 3 şi 9; Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şiLibertăţilor Fundamentale din 1950, articolul 5; precum şi în Constituţiile multor ţări,inclusiv Constituţia Republicii Moldova articolul 25, care prevede că “Libertateaindividuală şi siguranţa persoanei sînt inviolabile”.

Totodată, libertatea individuala nu este, nu poate şi nu trebuie să fie absolută.Libertatea individuală poate fi restrînsă numai prin lege, asigurîndu-se prin

aceasta ordinea de drept în general.Sînt cazuri cînd legea prevede restrîngerea libertăţii individuale în scopul

unei bune desfăşurări a procesului penal. Pentru aceasta se dispune luarea unormăsuri faţă de persoana învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni, măsuri cum ar fideclaraţia în scris de nepărăsire a localităţii, garanţia unei organizaţii obşteşti, arestareapreventivă etc.

Limitările aduse libertăţii individuale sînt strict prevăzute de lege şi au uncaracter de excepţie, adică sînt folosite în cazuri de extremă necesitate.

Legislaţia Republicii Moldova admite restrîngerea libertăţii individuale,asigurînd, totodată, un ansamblu de organizaţii care protejează persoana împotrivaaplicării ilegale a măsurilor restrictive sau private de libertate.

În legislaţia procesual – penală măsurile restrictive sau private de libertate sîntnumite măsuri preventive. Cazurile şi condiţiile aplicării măsurilor preventive sîntstrict enumerate şi interpretate de lege. Măsurile preventive se aplică numai atuncicînd există suficiente temeiuri pentru a presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatular putea să se ascundă de urmărire penală sau judecată, să împiedice la stabilireaadevărului în procesul penal, să săvîrşească noi infracţiuni sau să împiedice laexecutarea sentinţei.

Măsurile preventive pot fi aplicate doar de organele judiciare competente.Arestarea preventivă se aplică doar de instanţa de judecată. Durata măsurilorpreventive este diversificată în funcţie de caracterul lor restrictiv. Arestarea preventivăse aplică pe termenul unui mandat de cel mult 30 de zile. Termenul poate fi prelungitpînă la 6 luni, iar în cazuri excepţionale, cu aprobarea Parlamentului, pînă la 12 luni(articolul 25, alineatul 4 al Constituţiei Republicii Moldova).

Cel împotriva căruia s-a luat măsura preventivă, arestarea, are dreptul să seadreseze instanţei competente în cazul în care consideră că s-a procedat ilegal. Celuiarestat i se aduc la cunoştinţă imediat, motivele reţinerii, în limba pe care o cunoaşte,


iar învinuirea, în cel mai scurt timp, numai în prezenţa unui avocat ales sau numit dinoficiu. Eliberarea celui arestat este obligatorie dacă motivele arestării au dispărut.

Legislaţia procesual-penală a altor ţări care prevede garantarea limitării libertăţiiindividuale la un nivel mai înalt de democraţie stipulează şi garanţiile eliberării provizoriia arestatului sub control judiciar sau pe cauţiune (măsura eliberării pe cauţiune fiindo noutate pentru Republica Moldova). Măsurile preventive, în general, sînt aplicatedoar de instanţa de judecată, care este cel mai calificat organ judiciar, iar persoanaîmpotriva căreia s-a luat ilegal o măsură preventivă are dreptul la repararea pagubeisuferite în condiţiile prevăzute de lege.

Răspîndirea fenomenului infracţional are ca efect direct creşterea număruluipersoanelor reţinute, arestate şi internate în penitenciare. Închisorile şi izolatoarelede arest preventiv sunt arhipline. Deţinerea inculpaţilor în penitenciare este ineficientă,deoarece aceştia nu se reeducă şi nu se corijează, ci dimpotrivă, aceste instituţii s-autransformat în „universităţi criminale”, condiţiile de deţinere fiind precare, igiena şicondiţiile medico-sanitare la minim, deseori în aceste instituţii dezvoltîndu-se focarede boli infecţioase.

Creşterea numărului de infracţiuni a persoanelor care recidivează ne conducspre o reorientare a politicii penale a statului, spre o reformă penală adecvată situaţieidate. Deci în cazul în care statul nu este în stare să asigure condiţii de detenţie, suntnecesare metode noi de tratare a infractorilor.

Astfel, fenomenul criminal care se dezvoltă cu repeziciune şi căruia statul nu-i poate opune rezistenţă poate fi înlăturat doar prin aplicarea unor măsuri legaledrastice, dar în acelaşi timp eficiente.

Întru înlăturarea ori prevenirea unor impedimente în calea desfăşurăriiprocesului penal, legea procesual-penală a creat un sistem de măsuri procesuale camijloace prin care se asigură eficienţa procesului penal.

Reieşind din cele menţionate anterior şi potrivit prevederilor ConstituţieiRepublicii Moldova şi art. 5 al Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omuluişi a libertăţilor fundamentale, libertatea individuală şi siguranţa persoanei suntinviolabile. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia anumitor cazuri şi înconformitate cu procedura prevăzută de lege, iar în cazul în care procedura prevăzutăde legile naţionale contravine acestor prevederi, prioritate au reglementările cuprinseîn tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.

Analiza legislaţiei şi a literaturii de specialitate privind măsurile preventive,precum şi aplicarea lor în practică demonstrează că aceste mijloace constituie grupareacea mai mare şi cea mai larg răspîndită aproape în toate cazurile penale din sistemulmăsurilor procesual-penale.

În cursul procesului penal pot surveni impedimente, obstacole sau dificultăţide natură a periclita eficacitatea activităţii judiciare. Buna desfăşurare a procesuluipenal poate fi compromisă prin ascunderea infractorului, fuga acestuia sau prin actelesale de zădărnicire a aflării adevărului. Astfel, dacă nu se iau măsuri, învinuitul sau


inculpatul lăsat în libertate ar putea săvîrşi în continuare alte infracţiuni, după cum arputea să îngreuneze stabilirea adevărului prin ştergerea urmelor, coruperea martorilor,falsificarea unor înscrisuri sau mijloace de probe materiale, ori chiar să dispară, încercîndsă zădărnicească aplicarea sancţiunii penale. Deci întru înlăturarea potenţialelorimpedimente ce ar putea influenţa cursul procesului penal şi ar împiedica la stabilireaadevărului într-o cauză penală, faţă de bănuit, învinuit, inculpat sunt aplicate măsuricu caracter de constrîngere, care constituie măsurile preventive.

În acest sens, luarea măsurilor preventive conduce la realizarea scopului deprevenţie, fie printr-o minimă atingere adusă libertăţii individuale a învinuitului sauinculpatului (de exemplu, obligarea de a nu părăsi localitatea în care locuieşte, obligareade a se prezenta periodic la organele de poliţie), fie prin privarea de libertate pe oanumită perioadă de timp sau chiar pe toată durata procesului penal.

Măsurile preventive ar trebui să pună bănuitul, învinuitul în aşa situaţii care arexclude posibilitatea încălcării acestora, condiţii stabilite de legiuitor şi asigurate deforţa coercitivă a statului. Fiecare măsură preventivă aplicată ca mijloc de influenţăasupra bănuitului, învinuitului afectează libertatea individuală a acestuia. Însă reieşinddin caracterul fiecărui tip de măsură preventivă, asemenea îngrădiri se manifestă îndiferite forme. Unele măsuri preventive practic limitează libertatea individuală abănuitului, învinuitului, inclusiv libertatea de mişcare (arestul preventiv, arestul ladomiciliu, obligarea de a nu părăsi localitatea (ţara), transmiterea sub supraveghere amilitarului), altele, dimpotrivă, nu îngrădesc direct drepturile cetăţeanului, libertăţileindividuale (liberarea provizorie pe cauţiune, garanţia personală, garanţia uneiorganizaţii obşteşti, transmiterea sub supraveghere a minorului părinţilor, tutorilor,curatorilor).

În ceea ce priveşte aplicarea măsurilor preventive în urmărirea penală putemprezenta următorul tabel:

Frecvenţa aplicării

Măsurile preventive foarte

des des medie rar foarte rar

nu se aplică defel

Arestul 3,4 13,8 29,7 22,1 16,6 14,5 Declaraţia în scris de nepărăsire a localităţii 2,8 6,2 9,7 26,2 33,1 22,0

Garanţia personală 36,6 4,8 2,1 - - 56,6 Garanţia organizaţiei obşteşti 32,4 0,7 1,4 1,4 - 69,1 Supravegherea militarului de către comandamentul unităţii militare 22,1 4,8 2,1 0,7 - 70,3 Supravegherea minorului de către părinţi, tutori, curatori 27,6 6,2 2,1 1,4 - 62,7 Supravegherea minorului de către administraţia instituţiei de tip închis 30,3 1,4 0,7 0,7 0,7 66 Alte măsuri 17,4 1,4 1,4 - - 79,8

Aplicarea măsurilor preventive în urmărirea penală (%)

(Vezi: DOLEA Igor, ZAHARIA Victor, HANGANU Sorin, Justiţia penală şidrepturile omului, Chişinău, Ed. Prut Internaţional, 2004, p.32.)


Articolul 5 al Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi alibertăţilor fundamentale, care a fost semnată şi de Republica Moldova, menţioneazăcă nu gravitatea pedepsei pentru fapta imputată trebuie să constituie ca bază a aplicăriimăsurilor preventive, ci, nemijlocit, ea trebuie să depindă şi de personalitateaînvinuitului şi de pericolul social care-l prezintă acesta pentru societate. Conformdatelor statistice neoficiale, circa 68% din persoanele deţinute în izolatoarele de arestpreventiv ar putea să se afle şi în libertate pînă la pronunţarea unei sentinţe definitive.

Potrivit definiţiei date de legislator măsurilor preventive în art. 175 Cod deprocedură penală, măsurile preventive reprezintă măsurile cu caracter de constrîngereprin care bănuitul, învinuitul, inculpatul este împiedicat să întreprindă anumiteacţiuni negative asupra desfăşurării procesului penal sau asupra asigurăriiexecutării sentinţei.

Reieşind din noţiunea respectivă (a măsurilor preventive), putem menţiona căîn teoria procesului penal măsurile preventive au un caracter de constrîngere, deoareceaplicarea oricăreia din ele limitează întotdeauna într-o măsură mai mare sau mai micălibertatea persoanei.

Eroarea fundamentală care decurge din motivarea necesităţii aplicării măsurilorpreventive este că măsurile de prevenţie, fiind obiectiv necesare, impun „sacrificarea”libertăţii individuale, „încălcarea” sau „suprimarea” drepturilor cetăţeneşti în favoareaunor interese generale superioare.

Deci dreptul procesual penal prevede posibilitatea aplicării constrîngerii statalefaţă de persoanele care nu execută cerinţele legale sau pentru preîntîmpinarea unorastfel de neexecutări. Ea se poate exprima în diferite forme şi să poarte caracter divers.Acestea şi sunt măsurile de influenţă faţă de acţiunile ilegale ale unor persoaneconcrete pentru restabilirea dreptului încălcat şi măsurilor aplicabile faţă de participanţiiprocesului şi alţi subiecţi în scopul prevenirii sau evitării acţiunilor care ar duce lanerealizarea scopului procesului penal.

O particularitate a măsurilor preventive este caracterul lor facultativ, deoarecealegerea măsurii preventive este un drept şi nu o obligativitate a organului respectiv.Aceasta înseamnă că constrîngerea statală în cadrul procesului apare şi se aplică, pede o parte, ca oportunitate, utilitate, iar pe de altă parte, în strictă corespundere cucerinţele legii procesual-penale. Cu alte cuvinte, măsurile preventive nu se aplică petoate cazurile penale. De exemplu, necesitatea aplicării măsurii preventive apare încazul unei infracţiuni grave, infracţiuni săvîrşite de recidivişti etc., luîndu-se înconsideraţie gravitatea şi pericolul social al faptei şi, invers, această necesitate nuapare cînd a fost săvîrşită o infracţiune neînsemnată de către o persoană care se aflăla prima abatere.

Arestarea preventivă, arestarea la domiciliu, liberarea provizorie a persoaneipe cauţiune şi liberarea provizorie a persoanei sub controlul judiciar se aplică numaiconform hotărîrii instanţei de judecată emise, atît în baza demersului procurorului, cîtşi din oficiu, atunci cînd judecă cauza respectivă în calitate de măsură preventivă.


În toate cazurile, aplicarea măsurilor preventive este legată de o limitare alibertăţii fundamentale a persoanei. De aceea, este necesar a sublinia faptul că oimportanţă deosebită trebuie acordată respectării stricte a legii şi îndeosebi a garanţilorprocesuale. După cum am menţionat, aplicarea măsurii preventive se efectuează decătre organele competente, ultimele - la alegerea măsurii preventive concrete, pe de oparte, iau în consideraţie interesul public (interesul statului) care a fost încălcat prininfracţiune, iar pe de altă parte - interesul persoanei faţă de care se aplică măsura deconstrîngere.

Acesta este un moment complicat şi important în proces, iar atitudinea formalăfaţă de el poate duce la urmări nedorite, încălcînd atît primul, cît şi al doilea interes.

Măsurile preventive au o mare importanţă educativă. Latura educativă amijloacelor de constrîngere, fiind strâns legată de importanţa lor în prevenirea,descoperirea şi curmarea infracţiunilor, se manifestă în diferite direcţii. În primul rînd,însuşi faptul existenţei institutului de măsuri preventive, posibilitatea aplicării lor faţăde persoanele chemate să răspundă penal, care nu doresc să-şi îndeplinească obligaţiileprocesuale, stimulează refuzul de a încălca aceste prevederi, contribuie la realizarealor.

Practica deţine numeroase date cînd cunoaşterea de către individ a posibilităţiloraplicării faţă de el a astfel de măsuri este de ajuns să-l determine să respecte prevederilelegii. În al doilea rînd, aplicarea măsurilor preventive faţă de persoanele care ignorăcerinţele legii acţionează benefic asupra voinţei, conştiinţei, emoţiilor şicomportamentului lor, îi îndeamnă la aprecierea critică a acţiunilor şi îi convinge defaptul că nu trebuie să se opună regulilor stabilite de stat, să le încalce, ele trebuierespectate benevol şi conştiincios.

Aplicarea corectă şi temeinică a unui tip anumit de măsuri de constrîngere faţăde învinuit ajută la înlăturarea concepţiilor şi obişnuinţelor dăunătoare, la implementareaîn conştiinţă a principiilor morale.

Utilitatea şi necesitatea măsurilor de constrîngere este recunoscută de multepersoane aflate deja sub urmărire penală, mai ales de acele persoane care au simţulrăspunderii şi datoriei faţă de societate, dorinţa de a se corecta.

Măsurile de constrîngere se aplică faţă de persoanele care nu-şi pot controlacomportamentul conform normelor sociale, care au un caracter instabil, sînt uşorinfluenţate negativ şi fac abuz de băuturi spirtoase, nu se pot abţine independent dela fapte negative sau nu sînt siguri că vor fi în stare să nu le săvîrşească. De aceea, elenecesită mijloace de influenţă educativă din exterior.

Ca şi alte instituţii de drept, institutul măsurilor preventive manifestă o influenţăfundamentală asupra formării, consolidării şi dezvoltării conştiinţei sociale.

O caracteristică de bază a legislaţiei penale este aceea că ea cuprinde garanţiimultiple privind respectarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor şi pentruprevenirea comiterii de abuzuri sau ilegalităţi. Unul din aceste drepturi fundamentale


este şi cel al libertăţii persoanei, dreptul ei la inviolabilitate şi la libertatea de acţiune,în conformitate cu normele de convieţuire socială.

Măsurile preventive, ca acte de dispoziţie ale organelor judiciare puse laîndemîna acestora de către legiuitor, afectează tocmai acest drept fundamental înscopul realizării justiţiei penale. Prin aceste măsuri se restrînge sau se limitează libertateaindividuală a fiecărei persoane. De aceea, aplicarea lor de către organele judiciaretrebuie să se facă cu mult discernămînt şi numai în cazurile şi condiţiile prevăzute delege.

Din dispoziţiile legii procesual-penale reiese că măsurile preventive nu se iaufaţă de bănuit, învinuit sau inculpat în mod obligatoriu, organele de drept avîndfacultatea de a aprecia, în funcţie de cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, dacă estecazul să dispună luarea unei măsuri preventive.

Întemeiată legal, aplicarea măsurii preventive presupune motivarea temeiurilorei în fiecare caz aparte, necesitatea temeinică de aplicare a măsurii preventive constîndîn prezentarea motivelor alegerii ei prin aducerea împrejurărilor ce confirmă pericolullăsării învinuitului fără acţiunea asupra lui a măsurii preventive.

Generalizînd cele expuse, rezultă că institutul măsurilor preventive esteimportant atît pentru societate, cît şi pentru fiecare individ în parte, iar aplicareacorectă şi temeinică a acestora şi respectarea prezumţiei nevinovăţiei va spori în modconsiderabil încrederea populaţiei în justiţie.

Bibliografie:1. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor

Fundamentale, adoptată la Roma la 04.11.1950, semnată de Republica Moldovala 13.0.1995, ratificată prin hotărârea Parlamentului Republicii Moldova din 24iulie 1997 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 54-55/1997.

2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată şi proclamată deAdunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la New-York la 10decembrie 1948.

3. Constituţia Republicii Moldova, adoptată de către Parlamentul RepubliciiMoldova la 29 iulie 1994 (articolul 4, articolul 25) // Monitorul Oficial al RepubliciiMoldova, nr.1/1994.

4. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003.5. Legea nr. 1226-XIII din 27 iunie 1997 cu privire la arestarea preventivă, cu

modificările ulterioare.6. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie despre aplicarea de către

instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei de procedură penalăprivind arestarea preventivă şi arestarea la domiciliu, nr. 4 din 28.03.2005.Buletinul Curţii Supreme de Justiţie al Republicii Moldova, 2005, nr. 10, p.7.

7. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 09 noiembrie 1998, nr. 29despre aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi alelegislaţiei de procedură penală privind arestul preventiv.


8. SIMA C., Arestarea preventivă, Iaşi, Ed. Chemarea, 2002.9. THEODORU Gr., Drept procesual penal, Partea generală, Iaşi, Ed. Cugetarea,

1996, p.364.10. DOLEA I., Căile ordinare de atac. Recursul penal, Chişinău, Facultatea Drept,

1999.11. DOLEA Igor, ZAHARIA Victor, HANGANU Sorin, Justiţia penală şi drepturile

omului, Chişinău, Ed. Prut Internaţional, 2004, p.32.12. VOLONCIU N., Tratat de procedura penală. În 2 volume. Partea generală, Vol.I,

Bucureşti, Paideea, 1996, 540 p.13. PĂVALEANU Vasile., Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, Lumina–

Lex, 2001, 388 p.14. OSOIANU TUDOR, ORÎNDAŞ Victor, Procedură penală. Curs universitar. Partea

generală, Chişinău, Î.I. Angela Levinţa, 256 p. 15. ГУТКИН И.М., Меры пресечения в советском уголовном процессе, Москва,

1963г., 143 с.16. ДЖИНДЖЕР А., Верховрый суд и права человека в Америке, Москва, Юрид.

Лит., 1981г., 209 с.17. ГУЦЕНКО К.Ф., Уголовный процесс. Учебник для студентов юрид. Вузов и

факультетов, Москва, ЗЕРЦАЛО, 1998г.18. The Supreme Court, A to Z, A Ready reference Enciclopedia. Elder Witt, Advisoy

Editor/Revized edition. Washington D.C., 1994, pag. 34, www.prevention.com.

http://www.prevention.com


Alexandru PÎNZARI,Victor CEBOTAR

Aspecte social-psihologice în realizarea legii RepubliciiMoldova privind controlul asupra armelor individuale

Realizarea Legii Republicii Moldova privind controlul asupra armelorindividuale poate fi examinată din diverse aspecte, luînd în consideraţie că prezentabază este comparativ nouă.

Legislaţia precedentă reglementa, într-o măsură oarecare, procesele de deţinere,port, transportare, folosire şi aplicare a armelor, însă cu referire la diverse organizaţiişi societăţi în componenţa cărora era inclus un număr limitat de persoane carecorespundeau cerinţelor prevăzute de lege.

Legea Republicii Moldova privind controlul asupra armelor individuale nr.110-XIII din 18.05.1994 lărgeşte considerabil numărul de subiecţi care au dreptul de adeţine, purta, transporta, folosi şi aplica armele. În ceea ce priveşte persoanele juridice,activitatea lor este mai transparentă şi supusă unui control permanent şi riguros dinpartea organelor centrale şi teritoriale de poliţie.

De aceea, vom analiza mai minuţios aspectul ce ţine de persoanele fizice,titulari ai dreptului de proprietate asupra armelor (art.8 al legii sus-menţionate), şianume aşa categorii de persoane care deţin arme individuale letale (revolvere, pistoale),arme de autoapărare cu gaze toxice neutralizante, accentuînd, îndeosebi, aspectulsocial-psihologic.

În permanenţă apare întrebarea: de ce oamenii tind să se înarmeze? Probabilaceastă tendinţă este transmisă în conştiinţa umană prin moştenire, de la bunei şistrăbunei, participanţi la al doilea război mondial, la războiul din Afganistan, laconflictul armat din Transnistria, evenimente care nasc sentimente de ostaş, luptător,apărător.

Apariţia Legii respective în 1994 a constituit un pas înainte, după interdicţiileexistente în toate domeniile vieţii sociale în spaţiul fostei U.R.S.S.

Lipsa bazei normative nu însemna însă că cetăţenii deţineau nelegitim mijloacede autoapărare, inclusiv arme de diferite tipuri.

Deseori organele teritoriale de poliţie confiscă un număr considerabil de armede foc, arme albe etc. În majoritatea cazurilor, aceste arme sunt folosite atît pentrusăvîrşirea infracţiunilor, cît şi ca mijloace de autoapărare în condiţiile legitimei apărări,negată însă din cauza deţinerii ilegale a armei de foc.


Tendinţa de a deţine arma da foc şi alte mijloace de autoapărare caracterizeazăconştiinţa socială ca înalt agresivă.

Potrivit investigaţiilor realizate de sociopsihologii francezi, în RepublicaMoldova, agresivitatea socială se află la un nivel foarte înalt, ce duce, respectiv, lacreşterea agresivităţii individuale a cetăţenilor.

Nivelul de agresivitate se apreciază după sistemul de 7 puncte. În RepublicaMoldova agresivitatea se menţine la nivelul de 5 puncte, la fel ca şi în fosta Iugoslavie,Palestina etc., însă aceste state se află în permanentă stare de război, pe cînd noi trăimîn condiţii de pace.

Considerăm că la creşterea nivelului agresivităţii în Republica Moldova, atît înplan social, cît şi în mod individual influenţează următorii factori:

1. politizarea înaltă a conştiinţei sociale, în condiţiile reducerii activităţiipolitice individuale;

2. egocentrismul intereselor individuale, indiferenţa faţă de problemelesociale şi individuale ale celor din jur;

3. criminalizarea relaţiilor sociale la toate nivelele, creşterea autorităţiielementelor criminale în rezolvarea conflictelor interpersonale, corupţiaîn organele de stat;

4. instabilitatea şi nesatisfacerea intereselor materiale ale majorităţiicetăţenilor.

5. neantrenarea şi neparticiparea activă a cetăţenilor în procesul de producerematerială şi în procesele sociale;

6. sporirea conflictelor sociale şi interpersonale, instabilitatea relaţiilorfamiliale, neparticiparea ambilor părinţi în educaţia copiilor;

7. reducerea nivelului de protecţie socială şi securitate individuală.Asigurarea securităţii sociale influenţează cetăţenii de a întreprinde măsuri în

vederea autoapărării cu ajutorul mijloacelor prevăzute de legislaţie.Potrivit datelor sondajului sociologic desfăşurat în cadrul U.S.M. şi U.P.S.

„Ion Creangă”, 92 la sută din respondenţi (într-o măsură sau alta) s-au aflat în situaţiade pericol în care, conform legislaţiei, ar fi putut folosi mijloace de autoapărare, însănu le aveau.

La întrebarea, dacă ar dori să deţină mijloace de autoapărare, majoritatea (din200 de respondenţi) au răspuns afirmativ; 32 la sută doresc să deţină arme cu gazetoxice neutralizante; 66 la sută sunt orientaţi numai spre arme de foc letale.

Din discuţiile cu deţinătorii de arme pot fi trase următoarele concluzii:1. Prezenţa armei de foc şi a altor mijloace de autoapărare influenţează, în mare

măsură, asupra atitudinii persoanei faţă de fenomenele din jur.2. În unele cazuri, persoana care deţine arme şi alte mijloace de autoapărare

(neavînd o pregătire psihologică respectivă) apreciază în mod neadecvat posibilulpericol, deseori intensificîndu-l.


3. Deseori, deţinătorii de arme (în deosebi neautorizaţi) se află în stare deagresivitate internă, nu apreciază obiectiv situaţia şi se află în aşteptarea provocăriilor sau presupun existenţa unui pericol.

4. Prezenţa armei de foc asupra persoanei deseori provoacă dorinţa aplicării eisau pur şi simplu demonstrarea ei în cercul de prieteni, imitarea şi uneori manifestareapriorităţii sale faţă de ceilalţi.

5. În multe cazuri, la tineri apare tendinţa de a fi lider în companie, de a seevidenţia de ceilalţi prin faptul că este deţinător de armă.

6. Deţinerea armei de foc devine, în multe cazuri, un atribut al modei, ca şitelefonul mobil etc., fapt ce determină pe unele persoane de a se înarma prin oricemijloc cu cele mai performante arme de foc. Această tendinţă duce la înarmareasocietăţii, care, la rîndul ei, contribuie la creşterea agresivităţii sociale.

Reieşind din cele expuse considerăm absolut necesar ca persoanele fizice carepretind să devină proprietari ai armelor de foc să frecventeze cursuri de pregătire şiexaminare şi să susţină testări obligatorii în scopul aprecierii pregătirii psihologice.

La depunerea cererii de achiziţionare a armei de foc, pretendentul trebuie săargumenteze necesitatea procurării şi deţinerii ei.


Daniela RAILEAN

Alcoolismul – factor de risc victimal în cadrul victimologiei

Recenzent: Mihai BÎRGĂU, doctor habilitat în drept, conferenţiar universitar

Summary:In environment of victim risks elements, alcoholism has a noteworthy place.

History of social development shows, that from the very beginning, thanks to itscapacity of physics and moral pain, people used alcohol and drugs.

In big quantities alcohol brings people an incapacity of coordinating in adequatemode attitudes of behavior and deportment, is diminishing sensible physics resistance,in such a cases, persons became easer victims. Thus, thanks to victimologicalinvestigations implemented by different criminologists from different countries,established that victims of crimes like harming integrity of the body, murders, thefts,robberies, rapes, in a big part, these are persons liable to consuming alcoholic drinks.Today, consumption of alcoholic drinks becomes a frequent phenomenon among minors.Alcoholism like an element of victim risks must be explained as well as causes ofpsychical diseases. Implemented investigations show that impact of this criminologicalbeing necessary in elaboration and implementation by steps of a complex governmentalprogram of fighting with drunkenness and alcoholism.

Studierea complexă a victimelor sub aspectul caracterului, atitudinilor şi alcomportamentului poate duce la concluzia că acestea au un viciu de caracter, deatitudine sau comportament care se poate subsuma termenului de risc victimal.

Prin risc victimal înţelegem o atitudine, un comportament, un gest sau un faptcontraindicat autoprotecţiei personale care se constituie în „ocazia” ce se iveşte, demulte ori pe neaşteptate, infractorului predispus de a trece la comiterea acţiuniiagresive şi deposedante [1, p. 35].

Dintre comportamentele şi atitudinile ce se circumscriu cel mai frecvent risculuivictimal poate fi enumerat consumul exagerat de băuturi alcoolice.

Consumul de alcool – adevărat anestezic care, „în mod paradoxal, completeazănatura umană, la început din ceea ce este bun făcând şi mai bun, iar la sfârşit frizânddecăderea” [2, p. 92].

Încă din primele stadii anticipative ale conştiinţei, oamenii au căutat şi caută încontinuare să obţină stări agreabile prin blocarea suficienţei fizice sau morale, prinstimularea euforizantă, prin somn sau uitare.


Istoria civilizaţiilor arată că, din cele mai îndepărtate timpuri, datorităcapacităţilor sale de blocare a suferinţelor fizice sau morale, oamenii au utilizat alcoolulşi drogurile.

Mai presus de toate drogurile, ca ancestralitate şi răspândire, se plaseazătotuşi alcoolul, denumit de vechii celţi „whisky”, iar de gali „l’eau de vie” pentruefectele sale stimulatoare, „dătătoare de viaţă”.

Efectul atractiv produs de alcool a fost proslăvit de poeţii tuturor timpurilor şipoate mai bine decât toţi de Horaţiu: „Ce minuni nu face vinul! El scoate la ivealăsecretele, justifică şi confirmă speranţele, îi dă încredere laşului în bătălie, elibereazămintea îngândurată de povara ei, inspiră în artă. Pe cine nu l-a făcut elocvent un paharvesel? Pe cine nu l-a scăpat şi nu l-a eliberat de sărăcia stânjenitoare.”

Pasiunea pentru starea de ONIRILISM VIGIL oferită de molecula etanolă esteatât de perenă în structura fiinţei umane, încât atunci când, la începutul secolului XX,un episcop din Irlanda şi-a determinat credincioşii să nu mai consume whisky, auînceput să consume eter [3, p. 42].

Plecând de la constatarea că pulsionarea onirofilică constituie un fenomen deconştiinţă, subiectul preocupărilor pentru salvgardarea sănătăţii mintale trebuie săse orienteze în mod necesar şi către studiul multifactorial al tulburărilor personalităţiiprovocate de uzanţa drogurilor şi alcoolului.

Consumul de alcool care, deşi face parte din viaţă, prin repetare şi obişnuinţă,devine o plăcere ce omoară, de unde considerarea actuală a alcoolismului nu atât caun viciu, cât ca o boală.

Alcoolismul constituie consumul sistematic al băuturilor spirtoase sau maipoate fi denumit ca totalitatea alteraţiunilor funcţionale şi morfologice determinate înorganism de acţiunea băuturilor spirtoase [4, p. 222]. Alcoolul duce la o distrugere aorganismului şi în primul rând al creierului. În acelaşi timp, alcoolismul duce şi laafectarea relaţiilor sociale şi intrafamiliale ale individului. Cea mai mare primejdie estecă omul nu ştie după cât timp de întrebuinţare a alcoolului va apărea starea când el nuva mai putea trăi fără alcool.

Factorii predispozanţi care duc la apariţia alcoolismului sunt multipli. Schematicei pot fi grupaţi în:

a) Ereditatea. Nu este vorba de o transmitere directă a factorilor ereditari,cu toate că statistica arată o frecvenţă mai mare a alcoolismului la cei cuantecedente familiale încărcate în acest sens.

b) Factorii predispozanţi legaţi de personalitatea individului. S-aconstatat că apariţia alcoolismului este în dependenţă şi de particularităţilede caracter. Alcoolismul se dezvoltă mai uşor la persoanele lipsite devoinţă, cu dispoziţie instabilă, care beau pentru a-şi estompa neajunsurile,pentru a-şi echilibra dispoziţia, a se simţi mai siguri.

c) Factorii sociali joacă un rol destul de important în apariţia alcoolismului.Din acest punct de vedere o mare însemnătate o are politica statului: cu


cât e mai strictă legea, cu atât vor fi mai puţini alcoolici. În această direcţieun rol deosebit revine religiei.

d) Factorii psihologici. Stările euforice şi de relaxare apărute în urmaconsumului de alcool îi fac pe unii oameni să întrebuinţeze băuturilespirtoase mai des, ignorând consecinţele dăunătoare care pot avea loc.

e) Dintre factorii fiziologici o mare parte în dezvoltarea alcoolismului o arevârsta. E dovedit că alcoolismul la adolescenţi se dezvoltă de 3 - 4 ori mairepede decât la maturi. După vârsta de 40-45 de ani alcoolismul cronic seîntâlneşte mai rar.

Forme clinice de alcoolism.În prezent deosebim următoarele forme clinice de alcoolism: a) beţia simplă;

b) beţia patologică se întâlneşte destul de rar. Deosebim mai multe variante de beţiepatologică: forma epileptică, forma paranoidă, forma delirantă, forma maniacală, formadepresivă, forma isteroidă; c) alcoolismul cronic este o boală progredientă determinatăde pasiunea patologică pentru băuturile spirtoase, dezvoltarea sindromului deabstinenţă, iar în cele din urmă apariţia degradaţiei alcoolice. Pe fondul alcoolismuluicronic apar diferite psihoze: delirul alcoolic acut, halucinoza alcoolică, paranoidulalcoolic, psihoza Korsakov, encefalopatia Gayet-Wernike [5, p. 229].

Deşi cea mai frecventă formă de beţie este beţia alcoolică sau intoxicaţia etilică,se cunoşte însă şi aşa-numita beţie rece, produsă prin consumul de stupefiante (opiu,morfină, heroină, haşiş, cocaină etc. )

Beţia este o stare psihofizică anormală în care se găseşte o persoană datorităefectelor pe care le au asupra organismului său şi asupra facultăţilor sale mintalesubstanţele ebriante consumate de acea persoană. Aceste substanţe provoacă devierispecifice de la starea normală a persoanei conducând de la diminuarea până la anihilareacapacităţii psihofizice a persoanei de a-şi da seama sau de a fi stăpână pe acţiunilesau inacţiunile pe care le săvârşeşte în această stare.

În ştiinţa dreptului penal se face distincţie între mai multe feluri de beţie, înraport cu diferite criterii:

a) în raport cu gradul său de intensitate, beţia poate fi completă sauincompletă. Beţia este completă atunci când procesul de intoxicare cu alcool sau altesubstanţe este atât de avansat încât a dus la „cvasiparalizarea” energiei fizice şi latotala întunecare a facultăţilor psihice ale persoanei, aceasta nemaifiind stăpână pemişcările ei fizice şi neavând capacitatea de a înţelege şi voi. Beţia este incompletăatunci când intoxicarea cu alcool sau alte substanţe a produs o stare de excitabilitateşi impulsivitate pe care persoana în cauză nu o prezintă în mod normal, dublată de oslăbire a capacităţii de autocontrol şi de autodirijare a conduitei.

b) în raport cu poziţia persoanei faţă de provocarea stării de beţie, beţia poatefi accidentală (fortuită) sau voluntară. Beţia este accidentală atunci când s-a produsdatorită unei întâmplări, fără voia persoanei care a ajuns în această stare (de exemplu,un bolnav căruia i s-a administrat la intervale scurte un medicament care conţine un


ebriant a ajuns în stare de beţie). Beţia este voluntară atunci când cel care a consumatbăuturi a cunoscut efectul acestora şi a voit să consume cantitatea respectivăindiferent dacă a voit sau nu să se îmbete. Beţia voluntară poate fi, la rândul ei,simplă, atunci când persoana n-a avut intenţia de a se îmbăta, urmărind prin aceastaun anumit scop şi preordinată. De asemenea, beţia voluntară mai poate fi ocazională,atunci când o persoană, care nu consuma în mod obişnuit băuturi alcoolice, s-aîmbătat în mod întâmplător la o petrecere, într-o reuniune de familie etc., ori cronică,atunci când reprezintă o stare cvasipermanentă a persoanelor care au patima beţiei.

Sub influenţa alcoolului se poate modifica semnificativ personalitatea şiconştiinţa omului, apar tulburări cu diverse grade de dezangajare faţă de valorilesociale. În acest sens, unul dintre filosofii antichităţii, Seneca, afirma cu o deosebităexpresivitate: „Beţia nu creează viciile, ea le face să izbucnească: impudicul îşi dă învileag boala, violentul nu-şi stăpâneşte nici limba, nici mâna, creşte trufia obraznicului,răutatea pizmaşului, orice vicii se extind şi se dezvăluie” [6, p. 286]. Frecvenţa abuzuluide alcool, devenind o necesitate, duce la încălcarea normelor de conduită, lasă amprentaasupra personalităţii. Acest viciu atrage altele: neîndeplinirea obligaţiilor faţă de familie,crearea mijloacelor suplimentare pentru băutură, îngustarea cercului de interese.

Anume consumatorii de alcool prezintă un nivel ridicat de a deveni victime.Conform statisticii, în fiecare secundă în lume se află câte o persoană în stare deebrietate, deci o potenţială victimă. În ultima sa lucrare, Hans von Hentig a propus otipologie victimală cuprinzând 13 categorii fundamentale printre care figurează şiconsumatorii de alcool şi de stupefiante. Criminologul consideră că această categoriede victime sunt expuse victimizării mai mult decât alte categorii de indivizi, mai alesdin partea hoţilor, dar şi a autovictimizării prin consumul de băuturi falsificate sau desubstanţe care înlocuiesc alcoolul.

Adolescenţii sunt frecvent consumatori de alcool: 70% din numărul persoanelorînregistrate pentru abuz de alcool în Chişinău sunt minori, iar 20% sunt femei. Subinfluenţa drogurilor sau alcoolului, în căutarea de surse băneşti pentru procurareasubstanţelor provocatoare de „plăcere”, minorii trec uşor din categoria victimelor încea a delincvenţilor [7, p. 217]. Cercetările efectuate în Marea Britanie au relevat căastăzi 1 din 5 tineri din Marea Britanie consumă băuturi alcoolice, în 2004 fiind internaţiîn spitale 300 de tineri în stare de ebrietate alcoolică gravă. Este alarmant faptul căconsumul băuturilor spirtoase, devenind un fenomen tot mai frecvent în rândulminorilor, este şi unul din factorii de risc victimal principal, care determină vicitmizareafetelor de vârsta respectivă. S-a constatat că fiecare a 5-a fată violată de 14-17 ani eraîn stare de ebrietate, iar în unele cazuri în asemenea stare au fost victimizate chiar şifetele mai mici, de 12-13 ani.

În privinţa violurilor s-a constatat că victimele aflându-se sub impactulalcoolului nu au putut adapta un comportament de dezangajare a situaţiilorconflictuale. În practica organelor judiciare se cunoaşte, de exemplu, frecvenţadeosebită a situaţiilor în care victimele violurilor sunt recrutate din rândul persoanelor


aflate sub influenţa consumului de băuturi spirtoase. Starea de ebrietate a victimelorviolului este o circumstanţă deosebit de importantă care caracterizează atâtpersonalitatea, cât şi comportamentul persoanelor vătămate.

Conform datelor prezentate de criminologii din Sankt-Petersburg, s-a constatatcă 38,6 % din victimele violurilor se aflau la momentul agresiunii în stare de ebrietate,iar 92,8 % din ele au consumat băuturi alcoolice cu viitorul agresor [8, p. 204].

În baza cercetării victimologice a violurilor săvârşite la noi în ţară, Gh.Gladchia constatat că circa 22 la sută din toate victimele cercetate la momentul săvârşiriiviolului se aflau în stare de ebrietate, inclusiv 4 la sută – în stare de ebrietate gravă.Majoritatea covărşitoare, anume 86% din victimele în stare de ebrietate, au consumatbăuturi spirtoase împreună cu viitorii infractori [9, p. 147].

Starea de ebrietate alcoolică şi consumul băuturilor spirtoase în comun cupotenţialii victimizatori sunt caracteristice mai ales pentru locuitoarele urbelor, devenitevictime ale violurilor, persoanele vătămate care au imigrat temporar peste hotareleţării şi, totodată, nu sunt specifice victimelor din localităţile rurale.

Şi în cazul infracţiunilor de vătămare a integrităţii corporale şi a omorului,principalul factor de risc victimal îl constituie beţia şi alcoolismul. Cercetările medicalemultiple au stabilit că alcoolul influenţează în mod diferit asupra sistemului nervoscentral. La unele persoane are loc frânarea activităţii, ele fiind supuse furtului, jafului.Aflându-se în stare de neputinţă, ele nu opun rezistenţă, sunt pasive, prin aceastadeterminând posibilitatea sporită de comitere a crimelor împotriva lor. Alte persoane,dimpotrivă, încep a se comporta agresiv, percepând acut cele expuse în adresa lor, potîncepe cearta de la orice mărunţiş. Aceste persoane sunt predispuse de a devenivictime ale infracţiunlor de vătămare a integrităţii corporale. Ele dispun într-o anumitămăsură de victimitate personală care se exprimă în posibilitatea de a „contribui” laapariţia crimelor, prin modul de comportament uşurând sau intensificând comitereainfracţiunii. Dacă se analizează modul în care se produc unele omucideri, se poateconstata că acestea au loc în marea majoritate în zona localurilor publice şi pe fondulunui consum exagerat de băuturi alcoolice.

În astfel de locuri, pe fondul consumului de alcool, la care participă atâtagresorul, cât şi victima, între acestea se produc în mod spontan altercaţii care genereazăîn acţiuni agresive, de multe ori dintre cele mai grave, care se soldează cu decesulunuia dintre coparticipanţi. Este de semnalat faptul că, în astfel de situaţii, rolul devictimă şi de agresor alternează, fiecare dintre protagonişti putând invoca, în etape,victimizarea. În foarte multe situaţii de acest gen, între victimă şi agresor nu a existatnici o relaţie anterioară.

Un studiu efectuat de criminologii români asupra condiţiilor specifice comiteriiunor serii de infracţiuni, în special îndreptate împotriva vieţii şi a integrităţi corporalea persoanelor, care s-a consumat în 1981, a evidenţiat faptul că, un procent însemnatdintre victimele acestor infracţiuni s-au aflat sub influenţa bine marcată a consumului


de băuturi alcoolice (peste 50%), procentul autorilor care au acţionat sub acelaşiimpuls fiind de 76% [10, p. 285].

Investigaţia realizată de Gh.Gladchi, de asemenea, a indicat că beţia şialcoolismul serveşte drept catalizator al soluţionării conflictelor prin cauzarea leziunilorcorporale grave. Majoritatea victimelor - 51,8%, erau în stare de ebrietate, iar 30,6%din întregul lot au consumat băuturi spirtoase împreună cu viitorul infractor. Stareade beţie este caracteristică atât bărbaţilor – 53,3%, cât şi femeilor-victime – 47,4 % [11,p. 120]. Bărbaţii mai frecvent decât femeile au consumat alcool împreună cuvictimizatorul. Astfel, fiecare al treilea bărbat şi fiecare a patra femeie victimizată aconsumat alcool împreună cu infractorul. În privinţa infracţiunii de omor comisă subinfluenţa alcoolului, impactul acestei determinate în condiţiile ţării noastre este multmai pronunţat decât în alte regiuni. Peste 80 la sută din victimele omorurilor studiateerau în stare de ebrietate şi aproximativ tot atâţia victimizatori. Doar în 9 infracţiunipersoana vătămată şi criminalul nu erau în stare de ebrietate, în 11 – numai victima şiîn 7 cazuri – numai infractorul era beat. Victimele de regulă consumau băuturi alcooliceîmpreună cu victimizatorul, concubinii, cunoscuţiii apropiaţi, soţii şi cunoscuţiiîntâmplători, ponderea lor constituind între 88 şi 58 la sută. Prezenţa alcoolului într-oproporţie atât de însemnată la victime indică importanţa lui deosebită în complexul defactori victimogeni la săvârşirea omorurilor, prin favorizarea unui comportament agresivşi respectiv o inhibare accentuată a spiritului de conservare a viitoarelor persoanevătămate. Menţionăm că starea de ebrietate alcoolică este mult mai răspândită lavictimele omorurilor săvârşite fără circumstanţe agravante, constituind peste 80 lasută din totalul persoanelor victimizate.

Unii autori consideră că între starea de ebrietate a victimei şi locul comiteriiomorului sau cauzării de leziuni corporale există o legătură specifică. Evident că oanumită importanţă victimologică au aceste 2 circumstanţe, dar să le adunăm pur şisimplu aritmetic noi nu putem. Studierea legăturii dintre starea de ebrietate alcoolicăa victimei, comportamentul ei faţă de infractor şi locul comiterii infracţiuniidemonstrează nivelul mărit de victimizare a pătimitului, indiferent de locul unde areloc acţiunea [12, p. 122].

Este evident faptul că aproximativ toţi cei omorâţi acasă au fost ucişi de rudesau cunoscuţi, pe când cei omorâţi în stradă, de necunoscuţi. Marea majoritate acelor ucişi şi răniţi la domiciliul infractorului, fiind sub influenţa băuturilor spirtoase,făceau cunoştinţă cu persoane necunoscute şi mergeau cu ei la domiciliul agresorului,necunoscând nici intenţiile acestuia şi nici locul unde se îndreptau.

Aproximativ aceeaşi situaţie se observă atunci când, invers, pătimitul invită lael acasă persoane străine. Diminuarea spiritului critic exprimat în stabilirea relaţiilor cupersoane necunoscute demonstrează că procentul pătimiţilor aflaţi în stare de ebrietateeste aproximativ 50 şi aproape Ľ din ei au fost atacaţi de persoane necunoscute.


Victimele ce se aflau în stare de ebrietate alcoolică, omorâte în stradă şi altelocuri publice, constituie 31,7% din numărul total al pătimiţilor aflaţi în stare de ebrietatealcoolică şi 39,9% din numărul total al celor omorâţi în stradă, inclusiv, omorâţi depersoane cunoscute - 9,8 % , necunoscute - 21,9%. Total: 31,7%

Victime aflate în stare de ebrietate alcoolică, omorâte la domiciliul infractorului,constituie 19,5% din numărul total al pătimiţilor aflaţi în stare de ebrietate şi 80% dinnumărul total al celor ucişi la domiciliul infractorului, inclusiv, omorâţi de cunoscuţipermanenţi – 12,1%, cunoscuţi întâmplători - 4,9 %, rude – 2,5 %. Total: 19,5%

Victime aflate în stare de ebrietate alcoolică, omorâte în propriul domiciliu,constituie 24,4% din numărul total al pătimiţilor aflaţi în stare de ebrietate alcoolică şi40% din numărul total al celor ucişi în propria casă, inclusiv, de cunoscuţi permanenţi– 12,15%, cunoscuţi întâmplători – 4,95%, rude – 7,4%. Total: 24,4%

Victime aflate în stare de ebrietate alcoolică, omorâte la domiciliul comun alpătimitului şi infractorului, constituie 21,9% din numărul total al pătimiţilor aflaţi înstare de ebrietate alcoolică şi 33,3% din numărul total al celor ucişi la domiciliulcomun, inclusiv, de cunoscuţi permanenţi - 7,4%, rude - 14,5%. Total: 21,9%

Victime aflate în stare de ebrietate alcoolică, omorâte la domiciliul terţelorpersoane sau alt local, constituie 2,5% din numărul total al pătimiţilor aflaţi în stare deebrietate alcoolică şi 20% din numărul total al celor ucişi în alte localuri, inclusiv,omorâţi de cunoscuţi permanenţi 2,5%

Alcoolul este şi factorul principal de trecere la act în cadrul violenţeiintrafamiliale, fapt ce duce la destrămarea familiei, la plasarea membrilor săi în afaranormelor. Este cunoscut faptul că în familiile nefavorabile marea parte a bugetuluieste cheltuit pentru procurarea băuturilor spirtoase. Cercetătorii omorurilor premeditateau evidenţiat faptul că starea de ebrietate este un catalizator specific acţionând directla comiterea infracţiunii de către autorul acestuia.

Criminologul rus D.A. Şestacov, analizând amănunţit şi îndelungat problemaomorurilor în familie, a ajuns la următoarea concluzie: 72% din ucigaşi şi 51 % dinvictimele lor în momentul comiterii actului infracţional erau în stare de ebrietate [13, p.32]. Deseori, soţii consumau băuturi alcoolice împreună. Alcoolizarea membrilor familieiare la bază, de regulă, conflicte intrafamiliale. Soţii, atât în calitate de inculpaţi, cât şica victime, consumă, în general, băuturi spirtoase mai mult decât soţiile lor. Comparativ,pasiunea pentru băuturi este mai răspândită printre victime decât printre ceicondamnaţi. Starea de ebrietate şi procesele psihice legate de aceasta sunt, de regulă,condiţiile care contribuie la comiterea infracţiunii.


Abuzul de băuturi alcoolice în procente faţă de categoriile analizateInfractori soţi 30 %Infractori soţii 16 %Victime soţi 44 %Victime soţii 22 %

Legătura dintre conflictele familiale şi abuzul de băuturi spirtoase

Starea de ebrietate în momentul comiterii infracţiunii

În România, după îndelungate cercetări criminologice în care au fost constatateşi cercetate omorurile în familie comise în judeţul Iaşi într-o perioadă de 20 de ani(1969-1988), au fost reţinute elementele atât cu privire la vârsta, sexul, pregătire şcolară,ocupaţia, mediul, situaţia familială a victimelor, cât şi cu privire la consumul de băuturialcoolice [14, p. 320].

Starea victimelor la data săvârşirii faptei în ceea ce priveşte consumul debăuturi alcoolice

Se certau Omorul soţiei % Omorul soţului % În stare trează 19 5 Când soţul era beat 19 55 Când soţia era beată 30 2 Când ambii erau în stare de ebrietate

12 16

Atât în stare trează, cât şi în stare de ebrietate

20 22

Total 100 100

Infractor % Victima % În stare trează 28 49 În stare de ebrietate 67 46 Beat 5 5 Total 100 100

Starea victimelor Tentative Omor Total Copii sub 16 ani 1 13 14 Victime care nu consumaseră băuturi spirtoase 36 52 88 Consumaseră: în stare de ebrietate sub influenţa băuturilor alcoolice

- 11

14 44

14 55

Total 48 123 171


Numărul persoanelor care erau sub influenţa băuturilor alcoolice la datasăvârşirii faptei este de 69. Dintre aceştia, 14 persoane erau în stare de ebrietate (toatela infracţiunea de omor).

De asemenea, din analiza comparativă privind formele maxime de violenţăintrafamilială a anului 1989 faţă de 1990 în care s-au înregistrat 57 de omoruri s-aconstatat că peste 48 de infracţiuni au fost comise sub influenţa alcoolului, majoritateala alcoolemii între 1-2 gr %. Astfel, alcoolismul de cuplu devine un important factor detrecere la act.

Şi în caz de comitere de furturi, tâlhării consumul de alcool îşi are partea sade contribuţie. Astfel, unii infractori acţionează în restaurante situate în zone periferice,asupra unor victime aflate în stare de ebrietate, pe care uneori le “studiază” şi constatăcă dispun de sume de bani şi valori. În unele situaţii, consumul de alcool aducevictima într-o imposibilitate aproape totală de a se mai deplasa, fapt ce o face vulnerabilăla deposedarea de către oricine şi de orice bun aflat asupra sa. Victime ale tâlhăriilordevin de regulă bărbaţii în stare de ebrietate. Aproximativ 48% din victime înainte deatac au frecventat diferite localuri, baruri şi au ieşit de acolo împreună cu viitoriiagresori.

Putem spune cu certitudine că în cadrul factorilor de risc victimal consumul dealcool ocupă un rol marcant.

Multiple implicaţii ale alcoolismului fac din el un simptom (al depresiei), odramă a individului (alcoolismul cronic), o dramă a familiei (alcoolismul de cuplu) şi oboală psihică.

Impactul acestui factor de risc victimal în condiţiile ţării noastre este deosebitde important. De aceea, este foarte actuală elaborarea şi realizarea pe etape a unuiprogram complex guvernamental de combatere a alcoolismului.

Referinţe:1. A se vedea: Nicolae Pescaru, Victimologia, Editura Dobrogea, 2000.2. A se vedea: Gheorghe Scripcaru, Vasile Astărăstoae, Criminologie clinică, Iaşi,

Editura Polirom, 2003.3. A se vedea: Nicolae Pescaru. op. cit.4. A se vedea: Alexandru Nacu, Anatol Nacu, Psihiatrie judiciară, Chişinău, F.E.P.

„Tipografia centrală”, 1997.5. A se vedea: Alexandru Nacu, Anatol Nacu. op.cit.6. A se vedea: Ioan Al. Iacobuţă, Criminologie, Iaşi, Editura Junimea, 2002.7. A se vedea: Svetlana Rusnac, Psihologia dreptului, Chişinău, Editura Arc, 2000.8. A se vedea: В. Н. Кудрявцев, В.Е. Эминов, Криминология, Москва, Изд.

Юристь, 2004.9. A se vedea: Gheorghe Gladchi, Determinantele victimologice şi mecanismul

infracţiunilor de mare violenţă, Centrul de Drept, Chişinău, 2000.10. A se vedea: Ioan Al. Iacobuţă, op.cit.11. A se vedea: Gh. Gladchi, op.cit.12. A se vedea: Д.В.Ривман, Криминальная виктимология, Санкт-Петербург,

Изд. Питер, 2002.13. A se vedea: Д.А. Шестаков, Семейная криминология, Санкт-Петербург,

Юридический центр Пресс, 2003.14. A se vedea: Ioan Al. Iacobuţă, op.cit.


Oleg RUSU

Aspecte ale răspunderii persoanelor juridice îndreptul penal al Republicii Moldova

În economia de piaţă, statul nu mai este jucător (ca în economia de statplanificată, unde statul este proprietar, producător, distribuitor etc.), ci devine arbitru.În această nouă calitate, de arbitru, statul are în principal obligaţia de a institui uncadru juridic simplu şi stabil, în care jucătorii (agenţii economici) să concureze în modcorect (concurenţă loială) şi să se bucure de rezultatele obţinute. În al doilea rînd,statul trebuie să vegheze ca toţi jucătorii să respecte regulile jocului. Întocmai ca şi înorice competiţie, cei care nu respectă regulile jocului trebuie prompt sancţionaţi decătre stat, în funcţie de gravitatea abaterilor comise. Succesul în competiţia economicădepinde, ca şi în orice competiţie sportivă, de existenţa unor reguli clare şi derespectarea acestora de către toţi competitorii.

În acest context, în Codul penal al Republicii Moldova din 18 aprilie 2002,intrat în vigoare la 12 iunie 2003, pentru prima oară este prevăzută răspunderea penalăa persoanelor juridice. Aceste prevederi reflectă schimbările sociale, politice, economicecare au avut loc în societate.

Incriminarea răspunderii penale persoanelor juridice se impune din raţiunipragmatice determinate de dezvoltarea industriei şi comerţului, domenii în carepersoana juridică este implicată de multe ori în diferite activităţi criminale: spălareabanilor, acţiuni ce pun în pericol mediul înconjurător, fapte concurenţiale, fraude şievaziuni fiscale, sprijinirea camuflată cu fonduri a unor organisme politice, a guvernului,ministerelor etc.

În acelaşi timp e necesar de a recunoaşte că normele care stabilesc răspundereapersoanei juridice prezintă un anumit grad de dificultate. Pentru realizarea întreguluiproces de supunere la răspundere penală a persoanei juridice sunt necesare cunoştinţevaste şi o anumită experienţă. Din păcate, că mulţi colaboratori ai organelor de dreptnu au experienţa necesară (în ceea ce priveşte supunerea la răspundere penală apersoanei juridice) în utilizarea legislaţiei civile, comerciale şi administrative, caredupă structura şi conţinutul ei este foarte complexă.

Avîndu-şi originile în dreptul antic, la sfîrşitul sec. al XIX-lea ea revine înatenţia doctrinei penale europene, în special în dreptul comun (commonlow) al MariiBritanii, în cel al S.U.A. şi al altor ţări [1, p.15]. Introducerea acestui tip de răspundere


a fost dictată de consecinţele negative survenite în urma corporaţiilor mari. Anume înacea perioadă s-a conturat tendinţa de monopolizare a businessului mare, ignorîndu-se, în acest sens, interesele consumatorului şi ale societăţii în general, iar măsurileadministrative şi delictual-civile s-au dovedit a fi insuficiente pentru sancţionareaacestor corporaţii.

Instituţionalizarea unei răspunderi penale propriu-zise a persoanelor juridicea fost zădărnicită atît de obstacole de natură conceptuală, cît şi de obstacole denatură practică. Iniţial, s-a spus că o corporaţie nu are creier încît să poată acţiona.Apoi s-a ajuns la concluzia că o entitate colectivă, prin actul de constituire, arecapacitate limitată, în care nu intră şi comiterea unei infracţiuni.

Studiul răspunderii penale a persoanelor juridice a căpătat o nouă dimensiunedupă abordarea acestei probleme ca temă a Congresului Internaţional de DreptComparat de la Atena din 1994. Şi pînă în acest moment de apogeu, numeroase altecongrese, conferinţe naţionale sau internaţionale au tratat această temă.

În lipsa unei fundamentări teoretice, consacrarea răspunderii penale a persoaneijuridice a trezit un şir de obiecţii şi îndoieli, în special în ţările din fostul spaţiu sovietic.Astfel, se susţine că numai evocarea problemei este de natură să pună în discuţiemulte aspecte esenţiale ale răspunderii penale, unele implicînd reevaluarea sau chiarreformarea unor principii fundamentale ale dreptului penal. Printre cele mai afectate arfi principiul răspunderii individuale şi personale, fundamentarea răspunderii penalepe principiul vinovăţiei şi principiul egalităţii legii penale, principii de la care ar trebuisă se accepte abateri majore.

În plan european, acestei probleme i-au fost dedicate mai multe convenţii,rezoluţii, recomandări ale Consiliului Europei şi Uniunii Europene, unele dintre ele s-au răsfrînt pozitiv asupra dreptului penal al Republicii Moldova. De exemplu, potrivitConvenţiei privind protecţia mediului prin intermediul dreptului penal din 04.11.1998,Republica Moldova a inclus o serie de sancţiuni concrete pentru acţiunile infracţionaleale persoanei juridice în domeniul securităţii ecologice (art.art. 223-225; 227-235 CP alRM).

Este semnificativă şi Recomandarea R(88) privind răspundereaîntreprinderilor persoane juridice pentru infracţiunile comise în activitatea lor [2].Scopul Recomandării este de a încuraja adoptarea de măsuri de ordin legislativpentru ca, pe de o parte, întreprinderile să poată fi declarate responsabile pentruinfracţiunile comise în activitatea lor, fără a exonera însă de răspundere persoanelefizice care au săvîrşit fapta, iar pe de altă parte, să se creeze un sistem de sancţiuni şimăsuri adaptate întreprinderilor în scopul realizării unei sancţionări eficiente aactivităţilor ilicite, a prevenirii comiterii de noi infracţiuni şi a reparării prejudiciilorcauzate prin infracţiune [3, p. 200]. În acest sens, legiuitorul a stabilit răspundereapenală a persoanelor juridice pentru infracţiunile economice (art.art. 236, 237, 239,240,241, 244,245 CP al RM), informaţionale (259, 260, 261 CP al RM) etc.


Principiile pe care le formulează Recomandarea în cauză au menirea să ghidezeregimul răspunderii penale a persoanelor juridice [4]:

– o persoană juridică poate răspunde pentru infracţiunile comise în exerciţiulactivităţii sale, chiar dacă aceste infracţiuni sunt străine de obiectulîntreprinderii şi indiferent dacă a fost identificată sau nu persoana fizicăce le-a săvîrşit;

– întreprinderea trebuie exonerată de răspundere atunci cînd conducereasa nu este implicată în comiterea infracţiunii şi a luat toate măsurilenecesare pentru prevenirea săvîrşirii ei;

– angajarea răspunderii întreprinderii nu trebuie să ducă la exonerarea derăspundere a persoanelor fizice implicate în comiterea infracţiunii. În modspecial, persoanele exercitînd funcţii de conducere trebuie să răspundăpentru omisiunea îndeplinirii obligaţiunilor lor, omisiune care a dus lacomiterea infracţiunii;

– aplicarea de sancţiuni penale trebuie să se facă numai atunci cînd acesteasunt cerute de natura infracţiunii, de gravitatea culpei întreprinderii, deconsecinţele ei pentru societate şi de necesitatea de a preveni alteinfracţiuni. Pentru fapte de mai mică gravitate este indicată recurgerea laalte forme de răspundere, cum ar fi cea administrativă;

– în alegerea şi aplicarea sancţiunii trebuie să se acorde o atenţie deosebităobiectivelor nonrepresive: prevenirea comiterii de noi infracţiuni şirepararea prejudiciului suferit de victima infracţiunii.

Ţinînd cont de prevederile actelor stipulate în Codul penal al RepubliciiMoldova, ca subiect al componenţei de infracţiuni se recunosc nu toate persoanelejuridice, ci numai acele persoane juridice care desfăşoară activitatea de întreprinzător.

Codul penal nu dă noţiunea de persoană juridică. Conform art. 55 Cod civil alRM, persoana juridică este organizaţia care posedă un patrimoniu distinct şi răspundepentru obligaţiile sale faţă de acest patrimoniu, poate să dobîndească şi să exercite înnume propriu drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale, să-şi asumeobligaţiuni, poate fi reclamant şi pîrît în instanţa de judecată.

Persoana juridică se consideră constituită în momentul înregistrării şi din acestmoment are capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu [5]. Prin urmare, persoana juridicăpoate fi subiect al infracţiunii de la data înregistrării ei de către stat.

Codul penal al RM în art. 125 dă interpretarea legislativă a activităţii deîntreprinzător desfăşurată ilegal. Pe cale de deducţie, din această interpretare s-arputea formula şi înţelesul activităţii legale de întreprinzător. Însă această activitateeste reglementată expres de Codul civil în cap. XI, sec.1 Dispoziţii generale cu privirela antrepriză şi la prestări servicii şi sec. 2 Antrepriza, de Legea nr. 332 din 1999Privind acordarea de licenţe pentru unele genuri de activitate. Astfel, pot fi subiecţiai infracţiunii numai acele persoane juridice care desfăşoară activitatea de întreprinzătorce corespunde dispoziţiilor acestor acte legislative şi normative.


Persoana juridică este supusă răspunderii penale pentru o faptă prevăzută delegea penală, dacă aceasta întruneşte cel puţin una din următoarele condiţii: a) persoanajuridică care desfăşoară activitatea de întreprinzător este vinovată de neîndeplinireasau îndeplinirea necorespunzătoare a dispoziţiilor directe ale legii, ce stabileşteîndatoriri sau interdicţii pentru efectuarea unei anumite activităţi; b) persoana juridicăcare desfăşoară activitatea de întreprinzător este vinovată de efectuarea unei activităţice nu corespunde actelor de constituire sau scopurilor declarate; c) fapta care cauzeazăsau creează pericolul cauzării de daune în proporţii considerabile persoanei, societăţiisau statului a fost săvîrşită în interesul acestei persoane juridice sau a fost admisă,sancţionată, aprobată, utilizată de organul sau persoana împuternicite cu funcţii deconducere a persoanei juridice respective [6].

Legea penală stabileşte că răspunderea penală a persoanelor juridice caredesfăşoară activitatea de întreprinzător nu exclude răspunderea persoanei fizice pentruinfracţiunea săvîrşită. De exemplu, dacă firma se ocupă cu contrabanda, vor fi trase larăspundere penală şi persoanele fizice care au organizat nemijlocit această activitateilegală.

Pentru aprecierea elementului subiectiv în cazul persoanei juridice, e necesara ţine cont de atitudinea organelor acesteia. Astfel, fapta poate fi comisă de un mandatarsau prepus al persoanei juridice, dar în acest caz se cere ca organul de conducere săfie informat de riscul comiterii infracţiunii, dar să neglijeze adoptarea măsurilor necesarepentru prevenirea ei.

În cazul în care organele de conducere au întreprins toate măsurile posibilepentru prevenirea săvîrşirii infracţiunii sau pot demonstra că actele presupusului nusunt legate de realizarea obiectului societăţii, răspunderea persoanei juridice va fiexclusă.

Recomandarea R(88) 18 privind răspunderea întreprinderilor persoanejuridice pentru infracţiunile comise în activitatea lor prevede o gamă largă desancţiuni aplicabile persoanelor juridice, cu titlu principal sau accesoriu, cu sau fărăsuspendare:

- avertismentul, mustrarea;- confiscarea bunurilor utilizate la comiterea infracţiunii sau reprezentînd

cîştiguri rezultate din activitatea ilicită;- interdicţia de a exercita anumite activităţi, decăderea din dreptul de a

contracta cu statul sau cu autorităţile publice;- interdicţia de a face publicitate pentru mărfuri sau servicii;- interdicţia de a beneficia de avantaje fiscale sau subvenţii;- retragerea autorizaţiilor;- destituirea membrilor conducerii;- plasarea provizorie a întreprinderii sub autoritatea unui administrator

desemnat de justiţie;- închiderea întreprinderii;


- despăgubirea victimei;- repunerea în situaţia anterioară;- publicarea deciziei prin care s-a aplicat o sancţiune sau o măsură.Unele dintre aceste măsuri sunt de natură extrapenală (despăgubirea victimei,

repunerea în situaţia anterioară), neputînd fi considerate sancţiuni penale chiar dacăaplicarea lor se face în cadrul procesului penal.

În scopul evidenţierii măsurilor luate anterior faţă de o persoană juridică,Recomandarea prevede înfiinţarea unui cazier special destinat acestor persoane.

Considerăm că multe din sancţiunile recomandate mai sus ar putea fi aplicateşi persoanelor juridice din Republica Moldova.

În continuare vom analiza care din sancţiunile enumerate mai sus şi-au găsitreflectare în legislaţia penală naţională.

În conformitate cu art. 63 Cod penal al Republicii Moldova, persoanelor juridicecare desfăşoară activitate de întreprinzător li se pot aplica următoarele pedepsepenale: 1) amendă; 2) privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate şi 3)lichidare.

Amenda pentru persoanele juridice care desfăşoară activitate de întreprinzătorse aplică numai în calitate de pedeapsă principală.

Legea penală prevede (art.64 alin.4 CP al RM) că mărimea amenzii pentrupersoanele juridice se stabileşte în conformitate cu caracterul şi gradul prejudiciabilal faptei săvîrşite şi cu mărimea daunei cauzate, ţinîndu-se cont de starea economico-financiară a persoanei juridice. Amenda se aplică în limitele de la 500 la 10.000 unităţiconvenţionale.

A doua modalitate de pedeapsă penală, care poate fi aplicată persoanelorjuridice, este privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate prevăzută în art. 73CP al RM.

Privarea unei persoane juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător dedreptul de a exercita anumite activităţi constă în stabilirea interdicţiei de a încheiaanumite tranzacţii, de a emite acţiuni sau alte titluri de valoare, de a primi subvenţii,înlesniri şi alte avantaje de la stat sau de a exercita alte activităţi.

Această pedeapsă poate fi aplicată de instanţa de judecată atît ca pedeapsăprincipală, cît şi ca pedeapsă complementară.

Privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate poate fi limitată la unanumit teritoriu (municipiu, comună, teritoriul ţării etc.) sau la o anumită perioadă aanului (iarnă, primăvară, vară, toamnă sau pentru o lună, două, un semestru etc.) şi sestabileşte pe un termen de pînă la 5 ani sau pe un termen nelimitat.

A treia modalitate de pedeapsă penală pentru persoanele juridice care desfăşoarăactivitate de întreprinzător, prevăzută în art. 74 CP al RM, este lichidarea persoaneijuridice.

Lichidarea persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător constăîn dizolvarea acesteia, cu survenirea consecinţelor prevăzute de legislaţia civilă.


Lichidarea unei persoane juridice se stabileşte în cazul în care instanţa dejudecată va constata că caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei săvîrşite faceimposibilă activitatea în continuare a acestei persoane juridice.

În concluzie, menţionăm că în prezent nu mai poate fi pusă cu just temei laîndoială utilitatea instituţiei răspunderii penale a persoanelor juridice şi capacitateasa de a constitui un instrument eficient în lupta împotriva criminalităţii corporativecontemporane, dar, în acelaşi timp, trebuie să constatăm că nici pînă în prezent nueste o instituţie absolut perfectă, fapt ce implică necesitatea continuării investigaţiilorştiinţifice datorită cărora legislaţia penală se va perfecţiona şi dezvolta în continuare.

Referinţe:1. Antoninio Montecelli, Răspunderea persoanei juridice în dreptul penal englez,

Revista de criminologie, drept penal şi criminalistică, Nr.1-2 2003.2 Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, Recomandarea adoptată la 20

octombrie 1988.3 Florin Streteanu, Radu Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice,

Bucureşti, Editura Rosetti, 2002.4 Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, Recomandarea R (88) privind

răspunderea întreprinderilor persoane juridice pentru infracţiunile comise înactivitatea lor, adoptată la 20 octombrie 1988.

5 Codul civil al Republicii Moldova Nr.-1107-XV din 06 iunie 2002, art.60 alin.1, 61alin.1.

6 Codul penal al Republicii Moldova Nr.-XV din 18 aprilie 2002, art.21 alin.3.


Oleg RUSU

Statutul juridic al condamnaţilor în contextul noii legislaţiiexecuţional-penale a Republicii Moldova

Instituţia statutului juridic al condamnaţilor ocupă un loc important alături dealte aspecte ce ţin de executarea pedepsei penale. Problema dată prezintă o actualitatedeosebită cînd în Republica Moldova continuă procesul de consolidare a statului dedrept, a intrat în vigoare o nouă legislaţie penală şi execuţional-penală şi continuăprocesul de perfecţionare a acestora, cînd drepturile omului şi factorul uman capătăimportanţă primordială.

Prin statut juridic al cetăţeanului se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilorsale, reglementate de normele de drept în mediul său de existenţă. În statutul juridic alcetăţeanului sînt cuprinse şi garanţiile statului în acordarea posibilităţii de a beneficiade drepturile prevăzute de legislaţie şi garanţiile respectării de către cetăţean aobligaţiilor ce îi revin. Una din aceste garanţii este sancţionarea cetăţenilor care nurespectă întocmai prevederile legii [1, p. 114].

Statutul juridic al cetăţeanului poate fi împărţit în următoarele tipuri:a) Statutul juridic internaţional al persoanei şi cetăţeanului . Drepturile

consacrate în actele internaţionale de care poate beneficia cetăţeanul aflîndu-se peteritoriul oricărui stat, precum şi obligaţiile pe care el trebuie să le îndeplinească.

b) Statutul juridic general al cetăţeanului Republicii Moldova. Drepturi decare beneficiază orice cetăţean al Republicii Moldova, precum şi obligaţiile pe caretrebuie să le onoreze în limitele ţării sale. Statutul juridic al cetăţeanului RM esteprevăzut în Titlul II al Constituţiei RM, precum şi în ramurile respective ale dreptului.

c) Statutul juridic special al cetăţeanului Republicii Moldova. Drepturi şiobligaţiile cetăţeanului care determină statutul juridic al cetăţeanului într-un domeniuconcret de activitate (spre exemplu, în domeniul militar).

La categoria persoanelor care posedă statut special se referă şi persoanelecare-şi ispăşesc pedeapsa penală (statutul juridic al persoanelor condamnate). Prinstatut juridic al condamnatului înţelegem totalitatea drepturilor şi obligaţiilor carereies din statutul juridic general al cetăţenilor statului şi care sînt prevăzute în actelenormative ale diferitelor ramuri de drept, depind de tipul pedepsei numite de instanţade judecată, precum şi de comportamentul lor pe parcursul executării pedepsei.

În perioada executării pedepsei, are condamnatul rolul de ispăşitor al vinovăţieisale prin intermediul acţiunii represive a statului, scopul căreia este de a-i forma nişte


calităţi social-utile ce ar asigura respectarea normelor de drept, a intereselor altorcetăţeni, a societăţii şi statului. Din aceste considerente a fost necesară determinareaclară în legislaţie a statutului juridic special al condamnatului, şi anume prevederilecapitolului XVI al CE al RM. În capitolul dat sînt determinate drepturile şi obligaţiilecondamnatului care ispăşeşte orice tip de pedeapsă penală. Statutul juridic al persoaneicare ispăşeşte o pedeapsă concretă este determinat în capitolele respective ale Părţiispeciale a CE al RM, în care se prevede regimul executării şi ispăşirii unor anumitetipuri de pedeapsă.

Ţinem să menţionăm că statutul juridic al condamnatului este o categoriesocială şi conţinutul său se modifică o dată cu nivelul de dezvoltare a societăţii, tipulde stat, nivelul criminalităţii. De asemenea, este influenţat şi de prezenţa în societatea unor mijloace de luptă contra criminalităţii. Deoarece criminalitatea este un fenomenglobal, internaţional, atunci şi organismele internaţionale, şi comunitatea internaţionalătind de a elabora un etalon al statutului juridic al persoanelor condamnate care-şiispăşesc pedeapsa penală. Drept exemplu putem aduce aşa acte normativeinternaţionale cum sînt: Ansamblul de reguli minime ale ONU privind tratamentuldeţinuţilor (1955); Regulile Europene pentru penitenciare (1987) ş. a.

Proiectarea problematicii drepturilor omului pe planul vieţii internaţionale nu aprezentat decît consecinţa firească a internaţionalizării problemelor umanitare, reuşindsă confere stimei faţă de persoană o dimensiune universală, să atragă atenţia tuturoroamenilor politici asupra faptului că numai respectînd drepturile omului ei pot conducenaţiunile ale căror destine le reprezintă [2, p. 17].

În Republica Moldova sînt recunoscute şi garantate drepturile şi libertăţileomului şi cetăţeanului care corespund principiilor şi normelor dreptului internaţionalşi Constituţiei. Drepturile şi libertăţile fundamentale sînt indispensabile şi le are(posedă) fiecare de la naştere. Indispensabilitatea drepturilor şi libertăţilor persoaneipresupune o protecţie a lor de către sistemul normelor naţionale şi internaţionale. Întimpul executării pedepsei numite prin sentinţa instanţei de judecată condamnatul nueste lipsit de cetăţenia Republicii Moldova, iar persoanele fără cetăţenie (apatrizii) şicetăţenii străini care au comis infracţiuni pe teritoriul Republicii Moldova sînt trataţiconform prevederilor actelor care reglementează aflarea ( şederea) lor pe teritoriulRepublicii Moldova. Constituţia Republicii Moldova este în deplină concordanţă cuDeclaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactului internaţional cu privire la drepturilecivile şi politice, precum şi alte acte internaţionale cu privire la drepturile omului.

Pedeapsa penală aplicată faţă de persoana recunoscută de către instanţa dejudecată drept vinovată în săvîrşirea unei infracţiuni este o măsură represivă a statului.Măsurile represive nu pot fi exprimate (aplicate) altfel decît prin lipsirea şi limitareadrepturilor personale şi patrimoniale ale condamnatului, anume acele drepturi şi libertăţicare sunt garantate de Constituţie pentru cetăţenii care respectă legea. Drept bazălegală pentru o lipsire parţială sau totală a anumitor drepturi şi libertăţi ale persoaneişi cetăţeanului este art. 54 al Constituţiei R.M. În corespundere cu prevederile sale,


exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrîngeri decît celorprevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptuluiinternaţional şi sînt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale,bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şiinfracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicăriidivulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.

Gradul de reglementare a statutului condamnatului, volumul de drepturi saulimitări în drepturi se deosebesc în funcţie de categoria pedepsei aplicate. Cea maiseveră dintre pedepse este privaţiunea de libertate care este una dintre măsurilestatului în lupta cu criminalitatea. Conţinutul privaţiunii de libertate îl constituielimitarea dreptului cetăţeanului la libertate personală, la deplasare, la alegerea loculuide trai şi altele, care sînt garantate de art. 25 şi 27 ale Constituţiei RM.

Legislaţia prevede norme care limitează drepturile civile ale condamnatului.Unele limitări sînt prevăzute de normele dreptului constituţional, locativ, dreptulfamiliei şi alte ramuri de drept. De exemplu, libertatea politică a condamnatului nu serealizează într-un volum deplin, deoarece alin. 2 art. 38 al Constituţiei RM prevede, înunele cazuri, lipsirea dreptului de vot, iar secţiunea a 9-a a Statutului conţine prevederiîn care condamnaţilor li se interzice participarea la alegeri şi referendumuri.

Potrivit art. 165 alin. 1 CE al RM, condamnatul beneficiază de drepturile,libertăţile şi obligaţiile cetăţenilor Republicii Moldova, cu excepţiile şi restricţiile CE alRM şi de actele normative adoptate în conformitate cu acesta. Restricţia drepturilorproclamate în art. 20-24 din Constituţia Republicii Moldova nu se admite.

Condamnatul cetăţean străin sau apatrid are drepturile şi obligaţiile stabilite înacordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte, în legislaţia RepubliciiMoldova privind statutul juridic al cetăţenilor străini şi apatrizilor, cu excepţiile şirestricţiile prevăzute de CE al RM şi de actele normative adoptate în conformitate cuacesta (art.165 alin. 2 CE al RM).

În penitenciare se asigură un anumit grad de izolare a condamnatului de lumeaexterioară, pentru asigurarea căruia condamnatului i se impun anumite obligaţii. Însăizolarea în locurile de detenţie nu poate fi absolută, de aceea, legea stabileşte unelelimite ale izolării, reflectate în anumite drepturi subiective sau interese legitime alecondamnatului.

Conform art. 61 alin. 1 Cod penal al Republicii Moldova, pedeapsa penală esteo măsură de constrîngere statală şi un mijloc de corectare şi reeducare a condamnatuluice se aplică de instanţele de judecată, în numele legii, persoanelor care au săvîrşitinfracţiuni, cauzînd anumite lipsuri şi restricţii drepturilor lor.

În conţinutul statutului juridic al condamnaţilor se includ drepturile, intereselelegitime şi obligaţiile condamnaţilor. Ele apar şi se realizează, de regulă, în limitelerelaţiilor juridice execuţional-penale.

Dreptul subiectiv al condamnatului poate fi calificat ca posibilitate a uneianumite comportări sau ca posibilitate de a se folosi de anumite valori, fixate în


lege şi garantate de stat, ce se asigură cu obligaţiile juridice ale persoaneloroficiale din organele care execută pedeapsa, ale altor subiecţi ai relaţiilor juridice.

Aceste drepturi apar din momentul internării condamnatului în penitenciar, semenţin pe durata executării pedepsei privative de libertate şi se sting în momentulliberării definitive [3, p. 154].

O altă componentă a statutului juridic al condamnatului o constituieinteresele lui legitime care pot fi apreciate ca tendinţa condamnaţilor de a dispunede anumite valori, fixate în normele de drept care se satisfac, de regulă, dupăacordul dat de către administraţia penitenciarului, persoanele oficiale aleorganelor care execută pedeapsa, procuraturii, judecăţii. Importanţa lor social-juridică constă în faptul că ele permit să se asigure tratarea diferenţiată acondamnaţilor, să se stimuleze corectarea lor în procesul executării pedepsei.

Obligaţia juridică a condamnatului, fiind cea de-a treia componentă astatutului juridic al condamnatului, poate fi determinată ca o măsură de comportarea condamnatului în timpul ispăşirii pedepsei, stabilită în normele de drept, careasigură atingerea scopurilor pedepsei penale, menţinerea ordinii de drept în timpulispăşirii ei, respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale condamnaţilor şi alealtor persoane.

Conţinutul drepturilor şi obligaţiilor fundamentale au fost determinate reieşinddin însemnătatea şi universalitatea lor, precum şi din faptul că sînt comune pentrudiferite categorii de infracţiuni [4, p. 75].

În perioada modernă statul a început să acorde o atenţie sporită problemelorce ţin de asigurarea ocrotirii drepturilor şi intereselor personalităţii condamnaţilor.Ocrotirea statutului juridic al condamnaţilor în ştiinţa dreptului execuţional penalpoate fi examinată sub aspect pozitiv (prospectiv) şi negativ (retrospectiv).

Aspectul prospectiv (pozitiv) al ocrotirii drepturilor condamnaţilor se exprimăprin crearea condiţiilor pentru realizarea drepturilor lor subiective (dreptul la muncă,odihnă, întrevederi, condiţii materiale şi de trai decente, libertatea creaţiei, drepturi demoştenire ş.a.) şi, totodată, preîntîmpinarea unor posibile încălcări ale acestor drepturi.

Aspectul retrospectiv (negativ) al ocrotirii drepturilor condamnaţilor semanifestă prin întreprinderea măsurilor de restabilire a drepturilor lezate şi lichidăriiobstacolelor întîlnite în practică pentru asigurarea statutului juridic al condamnaţilor[5, p. 16].

Drepturile generale ale condamnatului sînt expuse în art. 166 CE al RM. Potrivitacestui articol condamnatului i se garantează:

1. Dreptul de a fi informat de instituţia sau organul care asigură executareapedepsei, în limba pe care o înţelege, despre drepturile şi obligaţiile sale, modul şicondiţiile de executare a pedepsei, precum şi despre modificarea modului şi condiţiilorde executare a pedepsei. Această informaţie urmează a fi pusă la dispoziţiacondamnatului din momentul punerii sentinţei în executare.


2. Dreptul la apărarea şi respectarea demnităţii, drepturilor şi libertăţilorpe care le are de către instituţia sau organul care asigură executarea pedepsei,inclusiv de a nu fi supus la tortură şi nici la pedepse sau tratamente cu cruzime,inumane sau degradante, precum şi, indiferent de consimţămîntul său, unei experienţemedicale sau ştiinţifice care îi pune în pericol viaţa sau sănătatea, beneficiind, dupăcaz, de măsuri de protecţie din partea statului. Prin respectarea cerinţei datecondamnatul nu-şi pierde simţul demnităţii şi tinde de a-l menţine în relaţiile cupersonalul şi alte persoane care vizitează instituţia.

3. Dreptul de a adresa petiţii (cereri, reclamaţii, propuneri, sesizări)administraţiei instituţiei ori organului care asigură executarea pedepsei sauorganelor ierarhic superioare, instanţei de judecată, procuraturii, autorităţiloradministraţiei publice centrale şi locale, asociaţiilor obşteşti, altor instituţii şiorganizaţii, inclusiv internaţionale.

4. Dreptul la asistenţă juridică pe bază de contract din partea avocaţilor,precum şi a altor persoane autorizate să acorde astfel de asistenţă. Conform art. 232alin. 5 CE al RM, nu este limitată frecvenţa întîlnirilor cu avocatul, cu persoanele careau dreptul de a acorda asistenţă juridică, cu mediatorul sau cu alte persoane prevăzutede lege.

După cum deja a fost menţionat, persoanele condamnate care au cetăţeniestrăină, de rînd cu cetăţenii RM, beneficiază de drepturile şi libertăţile prevăzute în CEal RM, precum şi de mijloacele lor de apărare. Mai mult decît atît, conform art.233 CEal RM, ei au dreptul de a se adresa instituţiilor diplomatice sau consulare în RM alestatului ai cărui cetăţeni sînt şi de a fi vizitate de funcţionarii acestor instituţii diplomaticesau consulare. La rîndul ei, administraţia penitenciarului are obligaţia să coopereze cuinstituţiile date pentru acordarea asistenţei diplomatice persoanelor condamnate.

Persoanele condamnate cu statut de refugiaţi sau apatrizi, precum şi persoanelecondamnate care au altă cetăţenie decît cea a RM, al căror stat nu este reprezentatdiplomatic sau consular în RM, pot solicita administraţiei penitenciarului să contactezeautoritatea internă sau internaţională competentă şi pot fi vizitate de reprezentanţiiacesteia.

5. Dreptul la ocrotirea sănătăţii. Potrivit prevederilor art. 249 CE al RM,asistenţa medicală în penitenciare se acordă ori de cîte ori este necesar sau la cerere,de către un personal calificat, în mod gratuit, potrivit legii. Condamnaţii beneficiază înmod gratuit de tratament medical şi de medicamente.

6. Dreptul la ocrotirea socială, inclusiv la pensie. Conform art. 258 CE al RM,condamnaţii care au împlinit vîrsta de pensionare şi au vechimea în muncă cuvenită,precum şi condamnaţii invalizi au dreptul la pensie în mărimea stabilită de legislaţie.Iar administraţia penitenciarului, la cererea condamnatului, întreprinde măsuride perfectare a documentelor pentru calcularea pensiei şi de virare regulată aacesteia în contul de peculiu al condamnatului pînă la eliberarea lui din penitenciarsau transferarea într-un alt penitenciar.


7. Potrivit art.166 alin. 2 CE al R.M., condamnatul are şi alte drepturi prevăzutede legislaţie. La categoria drepturilor generale putem numi şi dreptul la securitateapersonală a condamnaţilor, care este prevăzut de art. 225 din Partea specială a CE alRM.

Astfel, se menţionează că statul asigură securitatea personală a condamnaţilor.În cazul apariţiei pericolului pentru securitatea personală a condamnatului, el este îndrept să adreseze oricăreia dintre persoanele cu funcţie de răspundere a penitenciaruluio cerere privind asigurarea securităţii personale a condamnatului, iar, după caz, şimăsuri de protecţie din partea statului. În acelaşi timp, administraţia penitenciaruluiîntreprinde măsurile de rigoare în vederea înlăturării pericolului pentru securitateapersonală a condamnatului.

8. De asemenea, la categoria drepturilor generale poate fi atribuit şi dreptul lalibertatea conştiinţei şi libertăţii confesionale a condamnaţilor care este reglementatde art. 166 CE al RM şi Secţiunea a 35-a a proiectului noului Statut.

Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate nu poate fi îngrădită decît înlimitele şi în condiţiile prevăzute de Codul de executare, Codului de procedură penalăşi de alte legi şi determinate de modul şi de condiţiile de executare a pedepsei penaleconcrete. În acelaşi timp, realizarea drepturilor condamnatului nu trebuie să lezezedrepturile şi interesele legitime ale altor persoane, inclusiv condamnaţi, precum şi săîncalce modul şi condiţiile de executare a pedepsei [6].

În determinarea statutului juridic al condamnaţilor, importanţă deosebită arefixarea în legislaţie a obligaţiilor ce le revin. Această cerinţă reiese din obligaţia puneriiîn executare a sentinţei judecătoreşti despre aplicarea pedepsei, care trebuie să fieispăşită de condamnat şi presupune suportarea anumitor greutăţi, restricţii, pierdereaanumitor beneficii şi posibilităţi, precum şi multe alte consecinţe negative [7, p. 20].

Obligaţiile generale ale condamnatului sînt stipulate în art. 167 al CE al RMcare prevede că condamnatul este obligat:

1. Să respecte prevederile legislaţiei execuţional-penale după ce a luatcunoştinţă de ele în modul prevăzut de CE al RM. Administraţia sau organul careexecută pedeapsa trebuie să-i explice condamnatului obligaţiile care el va trebui să lerespecte în procesul executării pedepsei.

2. Să respecte demnitatea celorlalţi condamnaţi, a personalului instituţieisau organului care asigură executarea pedepsei, a altor persoane.

3. Să execute cerinţele legale ale administraţiei instituţiei sau organuluicare asigură executarea pedepsei, inclusiv să se prezinte la solicitarea administraţieişi să dea explicaţii în chestiunile referitoare la executarea pedepsei. În cazul refuzuluide a se prezenta pentru darea explicaţiilor, condamnatul poate fi adus forţat. Formaexplicaţiilor poate avea caracter verbal sau scris în funcţie de importanţa lor pentruaprecierea atitudinii lor faţă de executarea pedepsei. Conform pct. 2 art. 167 CE al RM,neexecutarea de către condamnat a obligaţiilor ce îi revin, precum şi neîndeplinirea


cerinţelor legale ale administraţiei instituţiei sau organului care asigură executareapedepsei atrag răspunderea prevăzută de legislaţie.

Aşadar, fixarea în legislaţie a drepturilor şi obligaţiilor condamnaţilor estecondiţionată de dorinţa legislatorului de a garanta respectarea celor mai importantedrepturi ale condamnatului, inclusiv constituţionale, precum şi respectarea obligaţiilorgenerale. Deoarece aceste norme sînt cuprinse în Partea generală a CE al R.M., înaceastă categorie legislatorul a inclus doar acele drepturi şi obligaţii care sînt comunepentru statutul juridic al condamnaţilor care ispăşesc diferite tipuri de pedepse penale.

Referinţe:1. Уголовно-исполнительное право, под редакцией А. A. Толкаченко, Санкт-

Петербург, издательство “Юридический центр пресс”, 2004.2. C. Lazari, Reguli generale de protecţie a persoanelor supuse detenţiei sau

întemniţării / Buletin informativ al Centrului pentru Asistenţa Reformei Penitenciarenr. 2, 2002.

3. Nicolai-Anghel Nicolae, Dreptul executării sancţiunilor penale, Bucureşti, 2002.4. Уголовнно-исполнительное право под редакции В. И. Селиверстова, Москва,

2002.5. Адаменко В.Д., Охрана прав и интересов осужденного, Кемерово, 1985.6. Codul de executare al Republicii Moldova din 20 decembrie 1994, art. 166 alin. 3;4.7. Уголовно исполнительное право, под редакцией Зубкова, Москва,

издательство Норма, 2002.


Vitalie SÎLI

Semnificaţia măsurilor generale de prevenire a criminalităţii

Studierea determinantelor criminalităţii recidiviştilor, evoluţiei în timp aacesteia, a personalităţii recidivistului reprezintă etapele necesare pentru stabilireametodelor de prevenire şi combatere a unui atare tip de criminalitate. Anume aceastaeste finalitatea oricărui studiu din domeniul criminologiei.

În procesul evoluţiei istorice umanitatea a folosit două modalităţi decontracarare a atentatelor criminale asupra drepturilor şi intereselor legitime alepersonalităţii, societăţii şi statului, şi anume: pedepsirea pentru săvîrşirea infracţiunilorşi prevenirea infracţiunilor.

Dar deşi se recunoştea semnificaţia incontestabilă a aplicării pedepsei juste,oportune şi inevitabile pentru stoparea criminalităţii şi asigurarea liniştii sociale, pemăsura dezvoltării civilizaţiei umane, tot mai evident devenea faptul că anumeprevenirea criminalităţii este metoda cea mai perspectivă de luptă cu acest fenomennegativ [1, p. 279].

Ideea referitoare la faptul că prevenirea criminalităţii trebuie să devină prioritarăpoliticii represive a statului a fost expusă încă în antichitate de către Platon (sec. IVî.e.n.), care susţinea că în societate trebuie să existe o legislaţie perfectă, ce ar crearepulsie, dezgust pentru săvîrşirea infracţiunilor, oprind oamenii de la comitereaacestora. Totuşi implementarea practică a acestei teorii a avut loc mult mai tîrziu.Opinia dată a primit argumentare juridică în lucrările juriştilor din şcoala clasică adreptului penal (sec. XVIII) care au pus baza noii politici în lupta contra criminalităţii.Esenţa acestei lupte s-a cristalizat în formula: „legislatorul înţelept va preveniinfracţiunea pentru a nu fi nevoit să pedepsească pentru ea”. Voltaire, de asemenea,a expus ideea ce prezintă importanţă principială, şi anume: „prevenirea crimelorreprezintă adevărata jurisprudenţă într-o societate civilizată” [2, p. 163].

Evoluţia criminalităţii în societatea contemporană şi, mai ales, diversitateaformelor prin care aceasta se manifestă – precum şi gravitatea unora dintre ele (deexemplu, faptele săvîrşite cu violenţă) – au determinat ca prevenirea criminalităţii sădevină o chestiune de ordin planetar. Se poate spune că, în afară de criza morală şicriza economică, criminalitatea continuă să fie cea de-a treia mare problemă cu care seconfruntă majoritatea ţărilor lumii.

De aceea astăzi, toate statele, toate organismele naţionale şi internaţionale,guvernamentale şi nonguvernamentale, cu atribuţii în domeniul respectiv, sunt


preocupate de găsirea modalităţilor prin care să poată cel puţin stăpîni, dacă nu stopafenomenul [3, p. 13].

Combaterea criminalităţii recidiviştilor presupune existenţa unui sistem almăsurilor respective. Acest sistem este creat reieşind din complexul cauzelor şicondiţiilor criminalităţii recidiviştilor, precum şi din posibilităţile de care dispune statulşi societatea pentru realizarea diferitelor măsuri de combatere a recidivismului.

În prioritatea prevenirii crimelor ne conving trei momente de bază. În primulrînd, caracterul de preîntîmpinare: a nu permite să se săvîrşească răul întotdeaunaeste mai bine pentru potenţialele victime ale atentatelor (precum şi pentru liniştea şisiguranţa socială în general) decît a pedepsi pentru fapta consumată. În al doilea rînd,eficacitatea: reacţionînd la săvîrşirea unor acţiuni concrete şi a anumitor grupuri deinfracţiuni, statul şi societatea influenţează asupra mediului în care ele apar, respectiv,nepermiţînd în continuare să apară infracţiunile conexe. În al treilea rînd, economisireaenormă a resurselor societăţii din contul micşorării cheltuielilor neproductive [4, p.280].

Conform doctrinei, prevenirea criminalităţii înseamnă, în primul rînd,preîntîmpinarea săvîrşirii pentru prima dată a acelor acţiuni ori inacţiuni umane pecare societatea le consideră dăunătoare pentru valorile sale, pentru evoluţia sa normalăcătre progres, precum şi împiedicarea repetării faptei penale de către acelaşi autor [5,p. 205].

Importantă considerăm cercetarea a însăşi noţiunii de prevenire, prin care sesubînţelege luarea unor măsuri de împiedicare şi oprire a comiterii faptelor criminale[6, p. 177].

Infracţiunea comisă în stare de recidivă se caracterizează, mai întîi de toate,prin aceea că este comisă de către o persoană cu antecedente penale sau faţă de careau fost aplicate, potrivit legii, măsuri de influenţă, juridice sau nejuridice. De aceea,succesiunea evenimentelor de care, de regulă, este legată recidiva ar fi următoarea:pedepsirea persoanei pentru infracţiune, executarea pedepsei, reîntoarcerea însocietate, comiterea noii infracţiuni. În lanţul acestor evenimente, la determinantelegenerale ale criminalităţii se adaugă influenţa negativă a neajunsurilor în activitateaorganelor de stat competente (desigur, luînd în consideraţie consecutivitateaevenimentelor în formarea recidivei).

Măsurile generale de prevenire sunt menite să blocheze determinantele generaleale recidivismului, măsurile speciale au drept scop estomparea determinantelorfacultative. Desigur, aceasta simplifică întru câtva tabloul real, deoarece rămîn fărăatenţie corelaţia şi interpătrunderea cauzelor şi condiţiilor generale şi speciale. Însă oasemenea clasificare este extrem de utilă pentru atingerea scopurilor aprecierii empiricea eficacităţii subsistemului măsurilor speciale de combatere a recidivismului. Despreeficienţa măsurilor indicate se poate judeca conform coraportului dinamiciirecidivismului şi a dinamicii criminalităţii primare. Dacă subsistemul măsurilor specialede luptă cu recidivismul este efectiv, factorii facultativi sunt blocaţi şi criminalitatearecidiviştilor se va „alimenta”, în fond, din contul determinantelor generale ale


criminalităţii. Despre aceasta ne va demonstra asemănarea dinamicii criminalităţiiprimare cu cea a recidivismului. Dacă însă dinamica criminalităţii recidiviştilor va finefavorabilă, cauza unei asemenea stări de lucruri va fi eficienţa redusă a subsistemuluimăsurilor speciale de luptă cu criminalitatea recidiviştilor. Sarcina principală va constaîn stabilirea neajunsurilor care reduc eficienţa luptei cu criminalitatea recidiviştilor,fără de care este imposibilă planificarea măsurilor menite să majoreze eficienţamenţionată [7, p. 70-71].

Prevenirea generală constă în prevenirea apariţiei sau existenţei unor cauzesociale ori individuale care pot conduce la crimă, cum sunt sărăcia, criza economică,lipsa instrucţiei, şcolarizarea, educaţia proastă, conflictele dintre oameni, crizaindividuală (criza psihică, inadaptarea socială). În prezenţa unor asemenea situaţiidificile, situaţii sociale ori familiale grele, unele persoane pot cădea în mrejelecriminalităţii. Soluţia recomandabilă în aceste cazuri, susţinută de unii autori, esteadoptarea măsurilor de înlăturare a acestor situaţii dificile care se ridică la nivelul unorcauze ce duc la criminalitate. Măsurile necesare de înlăturare a cauzelor respective decătre societate şi organele de stat (organele economice, administrative, executiveetc.) sunt măsuri sociale individuale, prin care în mod direct se asanează situaţiasocială, dar în acelaşi timp, se înlătură, în mod indirect, şi unele cauze care pot generacrime [8, p. 177].

Prevenirea generală se înfăptuieşte prin totalitatea măsurilor de mare anvergură,care asigură dezvoltarea progresivă a societăţii, a relaţiilor dintre oameni în domeniileeconomic, politic, spiritual, social, familial etc. Aceste măsuri se caracterizează prinaceea că urmăresc scopuri mult mai vaste decît lupta cu criminalitatea [9, p. 166].

De fapt, pentru recidivism, care este o parte componentă a criminalităţii îngeneral, sunt caracteristice aceleaşi mijloace de prevenire.

Mai întîi de toate, este vorba de sporirea nivelului dezvoltării economice încadrul întregii societăţi atît la nivel macroeconomic, cît şi microeconomic. Numaiatunci cînd în societate va fi realizată o stabilitate economică, însoţită de creştereaperpetuă a tuturor indicilor economici pozitivi, va fi posibilă reducerea decalajuluiexistent între nivelul de trai al anumitor grupuri şi pături sociale. Astăzi, cînd în cadrulsocietăţii există multe persoane veniturile cărora sunt cu mult mai mici decît minimulnecesar, neprotejarea acestora din punct de vedere social poate duce la apariţiaantagonismului social care, la rîndul său, naşte tensiuni şi sentimente de nemulţumireşi ură.

Totodată, atunci cînd va fi creată pătura medie puternică, atunci cînd statul vareuşi să asigure un nivel decent de trai păturilor social-vulnerabile, cînd vor existamijloace financiare necesare pentru investirea în sfera socială, doar atunci se vaputea vorbi despre existenţa unor premise pozitive pentru realizarea reuşită a lupteiîmpotriva criminalităţii.

Stabilitatea politică este şi ea o condiţie necesară pentru prevenirea şicombaterea criminalităţii. Haosul şi instabilitatea existente pe scena politică,


promovarea intereselor înguste de grup, în dauna intereselor societăţii, au şi pot aveaşi în continuare efecte negative asemănătoare cu cele produse de factorii economici.

Evenimentele negative din domeniile economic şi politic sunt însoţite şigenerează un şir de efecte negative în domeniul educaţiei şi culturii.

Copiii, parcurgînd toate treptele sistemului educaţional, trebuie învăţaţi sărespecte şi să aprecieze valorile unanim recunoscute şi acceptate de umanitate, trebuieeducaţi în spiritul bunăvoinţei, al respectului faţă de persoană şi personalitatea umană.Nonviolenţa urmează a fi promovată în toate structurile sociale cu atribuţiieducaţionale. Totodată, fiecărui copil trebuie create condiţii pentru autoafirmare şicultivat spiritul concurenţei oneste. Sistemul educaţional urmează a fi orientat sprenecesităţile actuale ale pieţei, ale societăţii în general, fapt ce ar permite absolvenţilorinstituţiilor de învăţămînt să se angajeze în câmpul muncii, şi nu să completeze rîndurileşomerilor.

În plan cultural, urmează a fi stabilit un control riguros asupra difuzării violenţeişi subculturii prin intermediul mass-media. Urmează a fi acordate subvenţii unorasemenea instituţii, cum sunt teatrele, bibliotecile, complexele sportive. De asemenea,trebuie create, pentru copii şi tineret, locuri de petrecere utilă a timpului liber, centrede odihnă şi agrement etc.

Toate aceste măsuri trebuie conformate cu activitatea organelor de statcompetente în adoptarea actelor normative şi în aplicarea eficientă a lor precum şi cuactivitatea specialiştilor din diferite domenii, care pot şi trebuie să contribuie la luptacontra criminalităţii.

Nivelul respectării principiilor fundamentale ale dreptului este un indiciu algradului de civilizaţie pe care l-a atins societatea. Perfecţionarea legislaţiei este premisanecesară, dar nu şi suficientă pentru realizarea obiectivului propus, deoarece esteunanim recunoscut că între situaţia cînd există o lege bună sau foarte bună, dar carenu se aplică şi situaţia cînd există o lege mai puţin bună, dar care este aplicată în literaşi spiritul ei, cea de-a doua situaţie este preferabilă şi mai benefică în plan social [10,p. 104]. În acest context, la măsurile generale pot fi atribuite următoarele:

Perfecţionarea actualului mod de efectuare a anchetelor sociale, care se impune,în cazul minorilor delicvenţi, prin solicitarea unei participări calificate (medicale,pedagogice etc.), precum şi perfecţionarea de ansamblu a instituţiilor publice cuatribuţii de autoritate tutelară şi de asistenţă socială prin încadrarea în acestea aspecialiştilor calificaţi şi prin extinderea acţiunilor de intervenţie educativă în familieşi alte structuri sociale.

Iniţierea unor acţiuni sistematice, cu caracter permanent de depistare precocea tulburărilor de comportament ale minorilor şi ale altor persoane, precum şi identificareacauzelor sociale, educaţionale sau medicale ce stau la baza recidivismului, cuparticiparea factorilor interesaţi care au posibilităţi sau chiar atribuţii de serviciu înacest sens ar fi, de asemenea, binevenite.

Popularizarea legislaţiei, informarea opiniei publice privind unele cauzereferitoare la infractorii recidivişti ce ridică probleme deosebite, pregătirea


antiinfracţională a populaţiei sunt alte mijloace cu efecte reale în planul preveniriiinfracţionalităţii şi a recidivismului.

Prezenţa poliţienească în teren, în special în locurile şi mediile care favorizeazăsăvîrşirea infracţiunilor, trebuie să fie suficientă atît numeric, cât şi calitativ, avîndvalenţe preventive, descurajante de prim rang în raport cu alte modalităţi de acţiuneutilizate în activitatea organelor de poliţie.

În general, asigurarea stării de legalitate în materia penală, după cum, de fapt,şi în celelalte domenii, trebuie şi suntem convinşi că va fi supusă într-o măsură tot maimare controlului social, realizat prin intermediul opiniei publice şi în special a mijloacelorde informare în masă.

La toate cele expuse anterior adăugăm necesitatea dezvoltării permanente acooperării internaţionale în domeniul combaterii criminalităţii. În acest context,menţionăm Interpolul – Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale, organizaţiecreată la Viena în anul 1923 în cadrul unui congres al poliţiei criminale desfăşurat cuparticiparea a 138 de reprezentanţi din 20 de ţări.

La măsurile generale de prevenire a criminalităţii recidiviştilor pot fi atribuite şiurmătoarele:

a) schimbarea politicii penale în direcţia ocrotirii, în primul rînd, a drepturilorvictimelor şi perfecţionarea în continuare a legislaţiei în vigoare în aceastăprivinţă, inclusiv prin înăsprirea sancţiunilor aplicate recidiviştilor şiinfractorilor care, prin experienţa criminală, au demonstrat atitudinea extremde negativă faţă de regulile existente în societate;

b) perfecţionarea domeniilor economic, ideologic, organizaţional-administrativ ale sistemului statal. Este evident că în toate aceste domeniireprezentanţii lumii criminale acţionează mai efectiv decît organele destat. Deosebit de accentuat afirmaţia de mai sus poate fi ilustrată prinexemplul domeniului ideologic, deoarece nu fără susţinerea criminalilor,în prezent, prin intermediul mijloacelor de informare în masă, practicnelimitat, se propagă modul de viaţă al recidiviştilor şi infractorilorprofesionişti;

c) elaborarea şi implementarea programelor complexe orientate sprestructurile organizaţionale principial noi, la scara întregii societăţi, înscopul neadmiterii dublării unora şi aceloraşi măsuri aplicate de diferiteinstituţii profilactice de drept, precum şi care ar permite acumularea şisistematizarea experienţei de lucru în direcţia indicată a tuturor serviciilorşi instituţiilor statale şi sociale [11, p. 622-623].

În opinia autorului S. Inşacov, direcţia prioritară a profilaxiei criminalităţiirecidiviştilor trebuie să constea în lichidarea cauzelor acesteia. Referindu-se la măsurileprofilaxiei criminalităţii recidiviştilor, autorul susţine că la acestea pot fi atribuiteurmătoarele: 1) perfecţionarea activităţii de aplicare a dreptului, a metodelor deanchetare a crimelor, minimalizarea numărului persoanelor nepedepsite pentrusăvîrşirea infracţiunilor; 2) reformarea sistemului execuţional – penal în direcţia


diferenţierii condamnaţilor şi umanizării condiţiilor de viaţă în penitenciare; 3)perfecţionarea continuă a legislaţiei penale şi a practicii juridice, sporirea eficacităţiipedepselor penale; 4) sporirea nivelului de pregătire a judecătorilor în ceea ce priveştecapacitatea de a studia personalitatea inculpatului, de a efectua prognozareacriminologică şi pe aceste temeiuri de a pronunţa sentinţe legale şi temeinice; 5)profilaxia bolilor psihice, a alcoolizării şi narcotizării populaţiei; 6) perfecţionareaactivităţii organelor de stat (centrale şi locale) privind resocializarea persoaneloreliberate din penitenciare, asigurarea lor cu condiţii necesare pentru un trai decent(locuinţă, serviciu), susţinerea de către stat a iniţiativei sociale în această privinţă; 7)coordonarea eforturilor organelor sistemului execuţional – penal şi a organelorautoadministrării locale, a organelor de stat şi obşteşti în ceea ce priveşte reabilitareasocială a condamnaţilor; interacţiunea organelor de stat cu reprezentanţii diverselorconfesiuni în scopul educării religioase a condamnaţilor [12, p. 178].

În concluzie, menţionăm că prevenirea şi combaterea criminalităţii trebuie săconstituie unul din obiectele prioritare ale activităţii statale în condiţiile actuale. Iarpentru ca această activitate să fie încununată cu succes, e necesr a fi organizată înbaza unui program complex. Complexitatea înseamnă unitatea şi corelaţia tuturordirecţiilor posibile ale luptei cu criminalitatea: studierea rădăcinilor, profilaxia, urmărireapenală, examinarea cauzelor penale în instanţă. Complexitatea este determinată şi denecesitatea luării în consideraţie a recomandărilor criminologiei, sociologiei,psihologiei, pedagogiei. Asigurarea ştiinţifică a programului presupune analizaştiinţifică a situaţiei criminogene concrete, a măsurilor şi metodelor efeciente decombatere a acestor situaţii, studierea proceselor social-politice din societate etc.[13, p. 127].

Potrivit unor propuneri, acest program trebuie să includă următoarele mijloaceşi metode:

1. măsuri sociale generale de ordin economic, ideologic şi educativ;2. măsuri de ordin legislativ, juridic, care determină principalele direcţii,

îmbină metoda de convingere cu cea de constrîngere;3. activitatea organelor de stat, a organizaţiilor obşteşti, a organelor justiţiei

penale privind stabilirea cauzelor şi condiţiilor comiterii unor infracţiuniconcrete şi înlăturarea acestora;

4. activitatea permanentă a organelor justiţiei penale privind descoperireainfracţiunilor, cercetarea şi examinarea cauzelor penale, corijarea şireeducarea infractorilor, supravegherea persoanelor care s-au eliberatdin penitenciare;

5. întreprinderea măsurilor operative de investigaţie potrivit situaţiei concretecreate [14, p. 2].


Referinţe:1. Криминология // Под ред. Кудрявцева В.Н., Эминова В.Е., Москва, Юристъ,

2000г.2. Vezi: Криминология // Под ред. Бурлакова В.Н., Кропачева Н.М., Санкт-

Петербург, Питер, 2002г. с.177; Шиханцов Г.Г., Криминология, Москва,Зерцало-М, 2001г.

3. Brezeanu O., Prevenirea criminalităţii la început de mileniu, Bucureşti, EdituraFundaţiei „România de mîine”, 2001.

4. Криминология // Под ред. Кудрявцева В.Н., Эминова В.Е., Москва, Юристъ,2000г.

5. Nistoreanu Gh., Păun C., Criminologie, Bucureşti, Editura Didactică şi PedagogicăR. A., 1995.

6. Oancea I., Probleme de criminologie, Bucureşti, All, 1998.7. Гришанин П., Задачи повышения эффективности борьбы с рецидивной

преступностью // Советское государство и право, 1983г., № 6.8. Oancea I., Probleme de criminologie, Bucureşti, All, 1998.9. Vezi: Шиханцов Г.Г., Криминология. Учебник для вузов, Москва, Зерцало-

М., 2001г.10. Molnar I., Recidiva şi recidivismul în sfera fenomenului infracţional, Bucureşti,

Editura Ministerului de Interne, 1992.11. Криминология / Под ред. Кудрявцева В.Н., Эминова В.Е., Издание третье

переработанное и дополненное, Москва, Юристь, 2004г.12. Иншаков С.М., Криминология. Учебник, Москва, Юриспруденция, 2000г.13. Клименко В.И., Тимуш А.И., Преступность в Молдове, Кишинев, Академия

Наук РМ, 1995г.14. Бородин С.В., Борьба с преступностью: теоретическая модель комплексной

программы / Отв. ред. Кудрявцев В.Н., Москва, Наука, 1990г.


Alexandru SPOIALĂ

Obligaţiile impuse în cadrul sancţiunii de probaţiune

Probaţiunea, ca şi alte sancţiuni comunitare, este, sub raportul naturii juridice,o sancţiune penală [1, p. 22]. Deci, fiind o sancţiune penală, trebuie să fie aplicată încorespundere cu anumite reguli ce se conţin în legislaţia execuţional-penală. ConformCodului de executare al Republicii Moldova, legislaţia de executare reglementeazăpunerea în executare a pedepselor penale, precum şi modul de exercitare a controluluiasupra condamnatului la neaplicarea condiţionată a pedepsei, asupra muncii educativecu condamnatul şi asupra protecţiei drepturilor şi intereselor lui legitime.

Procesul de punere în executare a sentinţelor de probaţiune, pe lîngă principiilestipulate în Codul de executare, mai este guvernat de un şir de principii cum ar fi: a)obligativitatea; b) executabilitatea; c) jurisdicţionalitatea; d) continuitatea [2, p. 299].

Obligativitatea executării sentinţei de probaţiune constă în aceea că„dispozitivul hotărîrii trebuie adus la îndeplinire, în mod obligatoriu, de către instanţade executare” [3, p. 14]. Deci părţile în proces trebuie să se supună deciziei adoptatede judecător. Astfel, chiar dacă victima este împotriva executării de către condamnata sentinţei de probaţiune, condamnatul va trebui s-o execute. Asemenea poziţie avictimei poate influenţa durata şi/sau volumul limitărilor şi nicidecum obligativitateaacesteia.

Executabilitatea reprezintă un efect al pronunţării de către instanţa de judecatăa unei soluţii, avînd caracter absolut în cazul hotărîrilor definitive, ca efect al autorităţiide lucru judecat. Acest principiu presupune faptul că ofiţerul de probaţiune esteobligat să înceapă lucrul cu persoana respectivă de îndată ce-a primit hotărîrea instanţei[4]. De asemenea, consilierul de probaţiune nu poate suspenda sau amîna executarea,în tot sau în parte, a obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată.

Jurisdicţionalitatea presupune faptul că persoana condamnată se află subsupravegherea serviciului de probaţiune în a cărui rază de activitate se află condamnatul[5]. Nu se admite conflictul de competenţă a serviciilor de probaţiune.

Continuitatea executării probaţiunii prevede că, odată declanşată, aceastăsancţiune trebuie să se desfăşoare neîntrerupt, pînă la expirarea termenului [6, p. 804].Continuitatea nu se referă doar la neîntreruperea executării, dar şi-a găsit reflectare şiîn activitatea serviciilor de probaţiune, şi anume, ofiţerul de probaţiune, care a fostdesemnat pentru o persoană, va conlucra cu aceasta pînă la expirarea termenului deexecutare. Schimbarea ofiţerului de probaţiune este posibilă doar în cazurile cînd sînt


temeiuri de recuzare sau alte cauze stipulate în lege (de exemplu, concedierea ofiţeruluide probaţiune, schimbarea domiciliului condamnatului etc.).

Realizarea probaţiunii este un proces reglementat de lege şi pus în sarcinaunor organe de stat. Fără îndoială, organul principal, dar nu şi unicul, în procesulexecutării probaţiunii este un organ special abilitat cu executarea probaţiunii şi/saucu executarea alternativelor la privarea de libertate, care poartă denumirea de serviciude probaţiune (Anglia, Franţa etc.) [7, p. 5], serviciu de reintegrare socială şisupraveghere (România) [8], serviciu de probaţiune şi mediere (Republica Cehă) [9],serviciu de probaţiune şi liberare condiţionată (SUA) [10]. În Republica Moldovamăsurile penale care conţin unele elemente ale probaţiunii sînt realizate de către Direcţiaprincipală de executare a pedepselor penale nonprivative de libertate din cadrulDepartamentului de executare a deciziilor judecătoreşti.

Totodată, la procesul sus-menţionat participă şi instanţa de judecată. Rolulinstanţei diferă de la stat la stat. În unele ţări, inclusiv în Republica Moldova, instanţaparticipă doar în cazurile ce ţin nemijlocit de stabilirea pedepsei penale, în cazurilerevocării sancţiunii de probaţiune, de nerespectare a obligaţiilor impuse de cătreinstanţa de judecată etc. În alte ţări, precum ar fi Franţa, este instituţia judecătoruluide execuţie care, pe lîngă atribuţiile menţionate, posedă unele atribuţii ce ţin nemijlocitde procesul de executare a probaţiunii.

Ca şi orice sancţiune penală, probaţiunea constă în limitarea unor drepturi şilibertăţi. Deci, în funcţie de volumul restrîngerii unor drepturi, în timpul executării,putem defini următoarele tipuri de probaţiune: probaţiunea tradiţională; probaţiuneaintensivă; probaţiunea şoc [11].

Probaţiunea tradiţională este probaţiunea propriu-zisă şi constă în rămînereaîn comunitate şi respectarea, pentru o anumită perioadă, a unui volum mic de cerinţe.De regulă, persoana are obligaţia de a se întîlni regulat cu ofiţerul de probaţiune şi dea respecta alte restricţii impuse de instanţa de judecată. Probaţiunea tradiţionalăpune accent atît pe reabilitare, cît şi pe control, anume acest echilibru şi reprezintăspecificul probaţiunii tradiţionale.

În ultimul deceniu al sec. XX, sub presiunea pretenţiilor comunităţii cu privirela siguranţa sa şi a declinului eficienţei probaţiunii, s-a încercat „înăsprirea” probaţiunii,dezvoltîndu-se sistemul probaţiunii intensive. Ea ocupă o poziţie intermediară întreprivarea de libertate şi probaţiunea tradiţională atît referitor la gradul de limitare adrepturilor, la nivelul de siguranţă comunitară, cît şi la costurile financiare de realizarea acestei măsuri [12, p. 171]. Spre deosebire de cea tradiţională, probaţiunea intensivăpune accent pe supraveghere şi mai puţin pe reabilitare. De asemenea, ea este aplicatăîn asociere cu alte sancţiuni neprivative de libertate (munca neremunerată în folosulcomunităţii, amenda, monitoringul electronic etc.).

În aceleaşi împrejurări ca şi probaţiunea intensivă a apărut probaţiunea şoc[13, p. 92]. Această modalitate a probaţiunii presupune o scurtă perioadă de încarcerarepînă la executarea propriu-zisă a probaţiunii. Se presupune că după asemenea


experienţă, chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp, infractorul nu va dori să nimereascăîn asemenea condiţii şi, respectiv, va fi mai puţin dispus să încalce condiţiile impuseşi cu atît mai puţin să comită noi infracţiuni.

Din punct de vedere execuţional-penal ne interesează temeiul aplicăriiprobaţiunii şi volumul obligaţiilor. Este cunoscut faptul că temeiul juridic de aplicarea pedepsei penale faţă de persoana care a săvîrşit fapta penal-condamnabilă estesentinţa de condamnare a instanţei de judecată rămasă definitivă, pronunţată în numelestatului [14, p. 74]. Prin urmare, ar fi logic să concluzionăm că este necesar a stipula înhotărîrea instanţei de judecată toate obligaţiile ce trebuie executate de persoanacondamnată.

Totuşi ofiţerul de probaţiune poate stabili unele obligaţii (mai bine zis niştecerinţe suplimentare), dar numai pentru asigurarea executării obligaţiilor stabilite deinstanţă. Obligaţiile impuse de ofiţerul de probaţiune nu pot limita drepturile şi libertăţilefundamentale ale persoanei [15]. De altfel, asemenea stare de fapt nu este una nouă.Conform secţiunii 270.040 şi 558.011 Regulilor Statului Missouri (SUA), serviciul deprobaţiune şi liberare condiţionată este în drept să stabilească unele condiţii, alteledecît cele stabilite de instanţă [16]. Deci conţinutul sancţiunii de probaţiune estestabilit atît de instanţa de judecată, cît şi de ofiţerul de probaţiune, dar într-o măsurămai mică.

Referitor la împuternicirile instanţei cu privire la executarea probaţiunii,menţionăm că instanţa de judecată poate schimba volumul condiţiilor probaţiunii înorice timp pînă la expirarea termenului de probaţiune [17].

Pentru asigurarea unei realizări eficiente a acestei sancţiuni sînt necesare unelecondiţii care ar exista pe toată perioada de probă, şi anume:

1) sentinţa de condamnare a persoanei pentru fapta săvîrşită sau alte temeiuricare permit stabilirea unor obligaţii (de exemplu, în cazul suspendăriicondiţionate a urmăririi penale);

2) pericolul actualizat al executării pedepsei stabilite, de la executarea căreiavinovatul a fost liberat cu anumite obligaţii de probă sau stabilirea altorconsecinţe nefaste în caz de neîndeplinire a cerinţelor probaţiunii;

3) cerinţe (obligaţii) cu caracter limitativ, condiţionate de aflarea persoaneisub supraveghere profilactică [18, p. 10];

4) obligaţii cu caracter de corectare [18, p. 10].Sentinţa de probaţiune, în finalitatea sa, constă în executarea unor obligaţii

impuse o perioadă anumită de timp. Obligaţie, în acest sens, poate fi denumită oriceimpunere a persoanei de a face anumite lucruri. Deseori, aceste lucruri rezidă în anumiterestricţii ale unor drepturi fundamentale ale persoanei. Reieşind din acest fapt, uniiautori [19, p. 11] au relevat cîteva reguli cu privire la limitele restricţiilor drepturilor, şianume:

a) cu cît infracţiunea este mai social-periculoasă, cu atît mai mare poate fivolumul şi numărul drepturilor şi libertăţilor restrînse;


b) asemenea limitări sînt posibile doar în baza legii;c) legislaţia prevede, de regulă, limitarea unor drepturi, privarea de drept ar

trebui să fie aplicată, în majoritatea cazurilor, ca excepţie;d) limitarea drepturilor are un caracter temporar (acest fapt rezultă şi din

definiţia probaţiunii).În ceea ce priveşte obligaţiile impuse, menţionăm că, potrivit scopului, acestea

pot fi divizate în două categorii [20, p. 11]: 1) obligaţii cu caracter de constrîngere,conţinutul cărora constă în existenţa unor forme de supraveghere; 2) obligaţii cucaracter de reeducare/corectare, scopul acestora rezidă în reorientarea personalităţiipentru o reintegrare reuşită în comunitate.

Clasificarea obligaţiilor impuse în cadrul sancţiunii de probaţiune constituie oproblemă din cauza diversivităţii acestora. În acelaşi timp, menţionăm că clasificareadată de legiutorul şi practica americană [21] şi de practica şi legislaţia engleză [22]este stabilită după universalitatea condiţiilor probaţiunii. Astfel, deosebim condiţiiobligatorii şi condiţii suplimentare. Primele obligaţiuni sînt impuse tuturor persoanelorsupuse probaţiunii, indiferent de particularităţile faptei, personalităţii (obligaţia de anu încalca legile, prezentarea la Serviciul de probaţiune etc.). Obligaţiile suplimentaresînt impuse la discreţia instanţei de judecată, la stabilirea unor asemenea cerinţe seţine cont de particularităţile faptei, personalităţii, alte cauze. Printre obligaţiilesuplimentare putem enumera următoarele: abstinenţa de la consumul substanţelornarcotice/alcoolice, repararea prejudiciului victimei, urmarea unui program educaţionaletc.

Un aspect al obligaţiilor impuse în cadrul probaţiunii este prevederea acestoraîn actul normativ, adică pot fi stabilite doar obligaţiile prevăzute de lege şi la discreţiajudecătorului. Pentru elucidarea acestui aspect este necesar de a porni de la scopulprobaţiunii. Referitor la scopul probaţiunii există o părere unanim acceptată atît dedoctrină, cît şi de practica existentă în ţările cu o bogată experienţă în acest domeniu,precum că scopul probaţiunii constă în: 1) reabilitarea şi reîntegrarea persoanei; 2)protecţia comunităţii de posibilele recidive ale persoanelor supuse probaţiunii. Astfel,trebuie stabilite acele obligaţii prin intermediul cărora s-ar putea atinge scopurile sus-menţionate.

Într-adevăr, este prevăzut că instanţa trebuie să supună persoana doar acelorobligaţii care ar atinge scopul dat, dar, conform opiniei unor autori [23, p. 28], estenecesar ca aceste obligaţii să fie prevăzute de lege. În ţara noastră, impunerea obligaţiilorar putea fi doar dacă ele sînt necesare pentru a-şi atinge scopurile şi dacă sînt prevăzutede lege, deoarece al. 2 art.54 al Constituţiei Republicii Moldova prevede că „exerciţiuldrepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrîngeri decît celor prevăzute delege...”.

În acest context, referindu-ne la Codul penal al Republicii Moldova, menţionămcă în art.90 şi în art.104 sînt prevăzute obligaţiile care pot fi impuse, fiind o enumerareexhaustivă. Însă în varianta sa iniţială, art. 104 al Codului penal prevedea că lista dată


a măsurilor nu este exhaustivă şi instanţele de judecată erau în drept să aplice oricealte obligaţii care ar putea contribui la reeducarea minorului şi prevenirea săvîrşiriinoilor infracţiuni. În acest context, salutăm modificările operate din următoarele motive:1) stabilirea unui cerc strict de obligaţii va proteja minorul supus acestor măsuri deposibilele abuzuri sau de stabilirea unor obligaţii inutile, care doar vor îngreunaprocesul de reeducare a delicventului minor; 2) prevederea unei liste exhaustive esteîn concordanţă cu cerinţele Recomandării nr.22 (2000) cu privire la implementareaRegulilor Europene ce vizează măsurile şi sancţiunile comunitare [24, p. 72].

Obligaţiile au fost analizate reieşind din clasificarea acestora în măsuri dereeducare şi măsuri de supraveghere. Primele se execută în comunitate şi sînt îndreptatespre reabilitare, iar cele din urmă necesită un control din partea unor organe specializate,care în majoritatea absolută sînt serviciile de probaţiune.

Obligaţia de a urma un tratament medical, în cadrul sancţiunii de probaţiune,este prevăzută în legislaţiile multor ţări. Tratamentul medical este menit a înlăturacauza comiterii infracţiunii şi anume consumul abuziv de substanţe alcoolice şinarcotice [25, p. 163]. Deci dacă făptuitorul săvîrşeşte unele fapte social-periculoaseîn legătură sau drept consecinţă a consumului de droguri, el poate fi obligat a seprezenta în mod regulat la/sau a urma un tratament medical. În asemenea cazuri,făptuitorul trebuie supus unui tratament medical. Chiar dacă nu-i nevoie de internaremedicală, făptuitorul poate fi obligat să se prezinte în mod regulat la un tratamentmedical pînă la însănătoşire [26, p. 437].

Pentru a stabili această obligaţie este nevoie de acordul persoanei care urmeazăa fi supusă unui eventual tratament. Asemenea regulă este prevăzută în mai multe ţări[27]. În Republica Moldova, pentru stabilirea măsurilor de constrîngere cu caractermedical (în baza art.103 Cod penal) nu este necesar acordul persoanei respective, maimult decît atît, în art.103 Cod penal se operează cu noţiunea „tratament forţat”.

Persoana faţă de care s-a dispus această obligaţie specifică, trebuie să urmezeun tratament medical ce are drept scop abstinenţa de la consumul de substanţenarcotice sau alcool. Obligaţia dată poate avea mai multe forme. Prima formă constă înprezentarea la tratament medical şi urmarea acestuia pînă la însănătoşire.

Următoarea formă a acestei obligaţii constă, de asemenea, în urmarea uneicure de tratament, dar sub supravegherea nemijlocită a ofiţerului de probaţiune [28, p.285].

Altă modalitate a acestei obligaţii poate fi numită ca cea mai lejeră, deoareceprevede doar examene medicale periodice. Persoanei condamnate i se stabileşteobligaţia de a nu consuma substanţe narcotice/alcoolice, iar aceste examene medicaleperiodice au drept scop depistarea prezenţei sau lipsei substanţelor respective înorganismul persoanei supuse probaţiunii [29, p. 36-38].

În Marea Britanie, ca urmare a unor schimbări ale legislaţiei, obligaţia de urmaun tratament şi obligaţia de a se abţine de la consumul substanţelor alcoolice/narcotice


sînt tratate ca sancţiuni dependente (care însă pot fi stabilite în cadrul pedepsei deprobaţiune) [30, p. 190-192].

În legătură cu executarea măsurii obligatorii la tratament medical, obligaţiideosebite revin unităţii sanitare unde trebuie efectuat tratamentul [31, p. 437]. Înunele cazuri, aceste unităţi sanitare sînt instituţii specializate de stat, în alte ţări,acestea sînt unităţi sanitare cu care serviciile de probaţiune au acorduri (contracte)de colaborare. Însă, indiferent de statutul juridic al acestor instituţii, ele sînt obligatesă comunice consilierului de probaţiune sau instanţei de judecată dacă persoanaobligată la tratament s-a prezentat la instituţie sau dacă, după prezentare, se supunetratamentului ori se sustrage de la efectuarea acestuia.

De asemenea, despre drepturile şi volumul obligaţiilor sale trebuie informatcondamnatul. Astfel, ofiţerul de probaţiune sau, după caz, „judecătorul delegat cuexecutarea va comunica persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratamentmedical că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care urmează săi se facă tratamentul, atrăgîndu-i atenţia că, în caz de nerespectare a măsurii luate, seva dispune internarea medicală” [32, p. 151] sau alte constrîngeri stabilite de lege.

Totodată, menţionăm că obligaţia de a urma un tratament nu întotdeauna iaforma unui tratament pur medical. De exemplu, în cadrul Serviciului de probaţiune dinCarolina de Nord (SUA) a fost implementat un program special pentru persoanelesupuse unui astfel de tratament. Conform acestui program, ofiţerii de probaţiune seocupă doar de controlul abstinenţei, neimplicîndu-se în tratamentul propriu-zis, şi, încaz de necesitate, pot aplica unele sancţiuni [33, p. 48-52]. Sancţiunile date nu sîntsancţiuni penale propriu-zise, dar înăspriri ale modului de executare a obligaţiei, deexemplu: prezentarea suplimentară la testări, mărirea numărului de întrevederi cu ofiţerulde probaţiune etc. [34]. În urma unor cercetări [35, p. 50] s-a constat că persoanelecare consumă droguri şi nu au finisat un program de tratament prezintă un risc înalt derecidivare. Deci nu trebuie subapreciată importanţa obligaţiei respective.

Următoarea obligaţie aduce atingere dreptului la libertatea circulaţiei şi cel maides este întîlnită sub forma interzicerii de a se afla în anumite localităţi. Interzicerea dea se afla în anumite localităţi „constă în obligaţia impusă persoanei, faţă de care s-aluat această măsură, de a se abţine de la orice acţiune care ar avea ca urmare prezenţasa pe teritoriul vreuneia din localităţile interzise” [36, p. 128].

Obligaţia de a se afla pe un anumit teritoriu restrînge dreptul la libera circulaţiestipulat în legea fundamentală a multor ţări ( de exemplu, art. 27 Constituţia RepubliciiMoldova, art. 25 Constituţia României etc.) şi într-un şir de acte internaţionale. Astfel,în art.12 al Pactului Internaţional privind drepturile civile şi politice se menţionează că„oricine, care se află pe teritoriul vreunui stat, are dreptul, în limitele teritoriului acestuistat, să circule liber şi să-şi aleagă domiciliul” [37, p. 502].

Totodată, menţionăm că în art.27 al Constituţiei Republicii Moldova estegarantat dreptul la libera circulaţie, dar în art.54 este prevăzută posibilitatea restrîngeriiacestui drept, care poate fi efectuată conform normelor unanim recunoscute ale


dreptului internaţional şi sînt necesare în interesele ordinii publice, în scopul preveniriiinfracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane. În acelaşitimp atenţionăm că în Codul penal al Republicii Moldova este stipulată obligaţia de anu frecventa anumite locuri şi de a nu-şi schimba domiciliul fără consimţămîntulorganului competent, aceste obligaţii pot fi impuse în cadrul condamnării cususpendarea condiţionată a executării pedepsei (art. 90 Cod penal), liberării condiţionatede pedeapsă înainte de termen (art. 91 Cod penal).

Impunerea unei obligaţii trebuie să fie necesară şi argumentată. Prin urmare,pentru a stabili obligaţia interzicerii aflării în anumite locuri trebuie să fie doveditălegătura cauzală dintre aflarea în anumite localităţi şi săvîrşirea infracţiunii sau creareapericolului de a săvîrşi unele infracţiuni.

Caracterizarea unei localităţi ca favorizantă pentru săvîrşirea de infracţiunieste determinată de influenţa împrejurărilor din această localitate asupra autoruluifaptei. Asemenea localitate poate avea caracter absolut în raport cu alte localităţi. şianume cînd caracterizarea se referă la ambianţa socială dintr-o anumită localitate,adică are efect negativ asupra tuturor persoanelor aflate în acel teritoriu; în celelaltecazuri, caracterizarea este totdeauna relativă, în sensul că în localităţile considerateca nepotrivite, gradul de pericol social pe care îl reprezintă infractorul este mult maiînalt decît cel pe care l-ar prezenta în alte localităţi [38, p. 126].

Totuşi, prin impunerea obligaţiei sus-menţionate, nu poate fi înlăturat totalpericolul săvîrşirii noilor infracţiuni. Reieşind din acest motiv, unii autori [39, p. 61]susţin că obligaţia respectivă trebuie să ia forma unei restricţii continue, adică să seinterzică orice prezenţă, chiar pentru o scurtă durată. Iar în alte surse [40] se susţinecă interzicerea respectivă poate fi atît perpetuă, cît şi periodică (adică în anumite zileale săptămînii, anumite ore ale zilei etc.).

Persoana supusă interzicerii de a se afla în anumite localităţi este obligată săsemnaleze existenţa acestei interdicţii şi să refuze orice însărcinare ce i s-ar da şi arpune-o în situaţia de a se afla în vreuna din localităţile interzise [41, p. 12]. De asemenea,instanţa de judecată trebuie să ţină cont de unele circumstanţe în cazul cînd decidestabilirea unei asemenea obligaţiuni, adică instanţa nu trebuie să pună persoana înstarea de imposibilitate de a executa restricţia respectivă. Ar fi incorectă stabilireainterdicţiei de a se afla în cafenea dacă persoana respectivă lucrează chelner sauinterdicţia unui student de a se afla într-o instituţie de învăţămînt etc.

În multe cazuri, dreptul la libera circulaţie este afectat într-o măsură mai mică,în sensul că persoanei i se permite schimbarea domiciliului/reşedinţei, dar cu acordulconsilierului de probaţiune [42] sau cu înştiinţarea ulterioară, timp de 48 de ore, aacestuia de către persoana condamnată la probaţiune [43].

Altă obligaţie ce poate fi impusă persoanei condamnate la probaţiune esteexecutarea cerinţelor pecuniare stabilite în ordinul de probaţiune, precum ar fi plataamenzii, repararea pagubei, alte plăţi ordonate de curte [44, p. 25]. Plata amenzii şi/saureparării pagubei, ca parte componentă a probaţiunii, trebuie realizată de persoana


vinovată într-o perioadă stabilită, care, de regulă, este mult mai mică decît perioada deprobaţiune.

Obligaţia de a repara paguba pricinuită victimei, în unele cazuri, serveşte dreptcircumstanţă obligatorie pentru dispunerea probaţiunii (atare situaţie este prevăzutăşi în alin. 3 art. 90 Cod penal al Republicii Moldova). În asemenea cazuri, instanţa dejudecată poate dispune sancţiunea probaţiunii cu condiţia că daunele au fost integralreparate. Situaţia respectivă a suscitat unele critici în literatura de specialitate pemotiv că stabilirea unei sancţiuni este în dependenţă de situaţia financiară a persoanei[45, p. 152].

Referitor la obligativitatea reparării pagubei pentru a dispune suspendareacondiţionată a executării pedepsei dorim să aducem exemplul României. Codul penalromân, de asemenea, prevedea repararea daunei drept circumstanţă obligatorie pentrudispunerea suspendării condiţionate a executării pedepsei. Vis-a-vis de aceastăproblemă s-a pronunţat Curtea Constituţională a României, care a constatatneconstituţionalitatea acestei prevederi [46]. Prin această decizie s-a stabilit că accesulinculpatului la unele măsuri de politică penală neprivative de libertate, la care el esteîndreptăţit din punctul de vedere al politicii penale şi al dreptului penal, nu îi poate fiinterzis pe criterii străine justiţiei penale, cum ar fi acoperirea integrală a prejudiciului.Inculpatul care nu are posibilitatea obiectivă de acoperire a prejudiciului înainteapronunţării hotărîrii de condamnare nu poate avea acces la condamnarea cususpendarea executării pedepsei şi determină o discriminare pe criteriul averii [47, p.68].

În Republica Moldova această situaţie rămîne nedeterminată. Pe de o parte,repararea prejudiciului este un temei necesar de liberare condiţionată de executareapedepsei, iar pe de altă parte, repararea daunei este o condiţie ce poate fi impusă dupăliberarea condiţionată de la executarea pedepsei. În ţara noastră, Curtea Constituţionalănu s-a pronunţat asupra problemei date. Însă pentru evitarea unei asemenea sutuaţiiambugue propunem soluţia: de a adopta al.3 art. 90 în următoarea redacţie: „În cazulcondamnării pentru o infracţiune prin care s-au cauzat daune, instanţa de judecatăpoate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei cu stabilirea obligatoriea reparării integrale a daunelor cauzate”, iar pct.e) al. 6 al aceluiaşi articol să fie exclus.

În unele ţări, obligaţia de plată a unor sume băneşti poate fi dispusă şi deserviciul de probaţiune şi liberare condiţionată [48].

Modalitatea de executare a acestei cerinţe este aceeaşi ca şi executarea amenziiîn calitatea sa de sancţiune principală. Instanţa judecătorească, la pronunţareasentinţei de aplicare a amenzii, propune condamnatului să verse benevol amenda înbancă în decursul unei luni (sau a unui termen mai mare) de la data la care sentinţa arămas definitivă şi avertizează că în caz de neachitare amenda va fi percepută în modforţat. De regulă, plata sumelor de bani se probează prin prezentarea bonurilor deplată, altor documente de încasare a plăţilor.


În cadrul probaţiunii sau a formelor acesteia poate fi impusă obligaţia prestăriimuncii social-utile. Totuşi aplicarea acestei prevederi implică şi existenţa unorîmprejurări pozitive, şi anume: acordul inculpatului referitor la prestarea munciineremunerate [49], însă în cazul cînd prestarea este refuzată, judecătorul poate decideasupra extinderii duratei probaţiunii ori impunerea altor obligaţii.

În Republica Moldova, prestarea muncii neremunerate este prevăzută în calitatede sancţiune independentă şi nu poate fi impusă în cadrul liberării condiţionate şicondamnării condiţionate.

Executarea muncii poate fi realizată în cadrul diferitelor instituţii, organizaţii,dar, de regulă, acestea sînt instituţiile ce aparţin organelor administraţiei publice locale.Trebuie de remarcat că pentru atingerea scopului probaţiunii persoana care urmeazăa executa muncile social-utile nu trebuie să dispună de unele împuterniciri faţă deinstituţia unde va executa munca social-utilă.

Obligaţiile analizate mai sus sînt prezente ca cerinţe în cadrul probaţiunii înmajoritatea ţărilor unde există asemenea instituţie, însă această enumerare poartă uncaracter exemplificativ, multitudinea acestora fiind foarte diversă. În majoritateaabsolută a cazurilor, instanţele de judecată stabilesc obligaţii cu caracter desupraveghere. Executarea acestora necesită existenţa unor organe specializate, carear realiza supravegherea (în majoritatea absolută a cazurilor acestea sînt serviciile deprobaţiune).

Deci infractorul, practic de fiecare dată, va fi obligat să se prezinte la serviciulde probaţiune şi să răspundă la toate întrebările puse de ofiţerul de probaţiune.Prezentîndu-se la instituţia respectivă, persoana va fi instruită referitor la locul şifrecvenţa unor asemenea întîlniri. Numai prin intermediul contactului direct consilierulde probaţiune va putea asista persoana în realizarea pedepsei de probaţiune [50, p.22]. Persoana este obligată să acorde toate datele cerute de la el şi să raportezepermanent despre ocupaţia şi locul său de aflare. De asemenea, infractorul supusprobaţiunii trebuie să permită ofiţerului de probaţiune să-l viziteze la domiciliu, laserviciu sau în orice alt loc [51] etc.

Este interesant faptul că, pentru atingerea scopului probaţiunii, pot fi impuse,în cazurile minorilor, obligaţii faţă de părinţii copilului supus probaţiunii (parentingorder). Astfel, părinţii pot fi impuşi să urmeze „cursuri de educaţie” (parenting classes)pe o perioadă de trei luni cu posibilitatea prelungirii acestui termen [52, p. 1171].

Enumerarea obligaţiilor în această lucrare poartă un caracter exemplificativ, iarvarietatea lor este imensă. Astfel, sînt stabilite condiţii speciale pentru persoanele ceau săvîrşit infracţiuni computaţionale [53], iar în cazurile femeilor poate fi impusăadministrarea contraceptivelor [54, p. 43] etc.

Toate obligaţiile analizate anterior sînt impuse unei persoane recunoscutevinovate de săvîrşirea infracţiunii, însă probaţiunea ca măsură penală poate fi impusăşi în timpul sau după pornirea procesului, dar pînă la recunoaşterea vinovăţieipersoanei (de regulă, nu se mai ajunge la recunoaşterea vinovăţiei).


În Statele Unite, atît legislaţia [55] cît şi practica [56] „au convenit” că judecătorulare autoritatea de a pune sub probaţiune, cu impunerea unor condiţii, persoanele carenu au fost condamnate, adică cauza respectivă se află în examinare. Asemenea situaţiepoate fi datorită existenţei unor instituţii de drept procesual-penal (de exemplu,tranzacţia, instrucţiunea penală etc.). În legislaţia ţării noastre, de asemenea, esteposibilă situaţia sus-menţionată. Astfel, conform art.510 Cod de procedură penală,„urmărirea penală poate fi suspendată condiţionat cu liberarea ulterioară derăspunderea penală”.

În cazurile aplicării măsurii de probaţiune pînă la stabilirea vinovăţiei estenecesar acordul persoanei de a se supune obligaţiilor respective. Acordul deja exprimatnu poate fi retras de persoana respectivă şi obligaţiile impuse de instanţă devinobligatorii, iar nerespectarea lor implică revocarea măsurii date şi stabilirea unor măsuriprocesuale de constrîngere sau urmarea procesului în mod obişnuit. În cadrul acestuitip de probaţiune se impun atît obligaţiile generale, cît şi cele speciale. La executareaprobaţiunii la această etapă nu întotdeauna este implicat serviciul de probaţiune.

Problema impunerii probaţiunii pînă la stabilirea vinovăţiei nu este străină nicipentru un şir de ţări din sistemul romano-germanic de drept. Astfel, în 1994, legiuitorulfrancez a operat unele modificări în Codul de procedură civilă, printre care şi stabilirea„instrucţiunii penale” (injonction pénale) [57, p. 108]. Sensul instituţiei respectiverezidă în următoarele: procurorul, în cazurile infracţiunilor pentru care sancţiunea estemai mică de trei ani, poate să refuze pornirea procesului dacă persoana execută unasau mai multe din următoarele cerinţe: plata unei amenzi; restituirea mijloacelor materialecu care s-a săvîrşit infracţiunea; executarea muncilor în folosul comunităţii; reparareapagubei victimelor faptei respective [58, p. 823].

În procesul aplicării probaţiunii la etapa respectivă putem evidenţia douătrăsături distincte: 1) impunerea unor obligaţii ce constau în restrîngerea drepturilorşi libertăţilor persoanei; 2) obligaţiile sînt impuse de procuror şi nu de judecător(această particularitate nu se referă la SUA, unde obligaţiile aceste sînt impuse deinstanţa de judecată), care pot duce la lezarea unor drepturi fundamentale ale omului,cum ar fi: dreptul la apărare, prezumţia nevinovăţiei.

Astfel, Consiliul Constituţional al Franţei a declarat instituţia instrucţiuniipenale ca neconstituţională [59, p. 2097]. Consiliul dat şi-a motivat hotărîrea prinfaptul că instituţia dată contravine unor principii constituţionale, şi anume prezumţieinevinovăţiei şi separării puterilor judecătoreşti şi executive. Hotărîrea respectivă afost criticată de majoritatea savanţilor francezi. Printre argumentele principale semenţionau următoarele: persoana efectuează toate prescripţiile procurorului doar dacădoreşte acest fapt; încălcarea prescripţiilor stabilite nu implică revocarea probaţiuniişi stabilirea unor sancţiuni mai drastice, dar urmează cu intentarea procesului în ordinegenerală [60, p. 172].

În acest context, menţionăm că Curtea Europeană a Drepturilor Omului aexaminat instituţia belgiană a tranzacţiei (instituţia similară cu instrucţiunea penală


franceză) şi a conchis că, „prezentînd avantaje indiscutabile atît pentru părţileinteresate, cît şi pentru realizarea justiţiei în general, tranzacţia nu contravineConvenţiei Europene a Drepturilor Omului” (CEDO, 22 fevr 1980, Deweer c. Belgique,serie A 35, p.24) [61, p. 311].

În urma analizei efectuate, credem că ar fi binevenită mărirea listei de obligaţiunice pot fi impuse persoanei de către procuror cu următoarele cerinţe: să repareprejudiciul cauzat victimei prin infracţiune, dacă asemenea prejudiciu a fost pricinuit;să urmeze o cură de tratament stabilit; să se prezinte săptămînal la organul însupravegherea căruia se află; să respecte unele programe de asistenţă socială şi/saude instruire profesională.

În scopul evitării unor încălcări ale drepturilor şi libertăţilor omului, estenecesară respectarea cîtorva condiţii, şi anume: 1) acordul persoanei de a executaobligaţiunile date (condiţia respectivă nu este prevăzută nici în Codul penal al RM,nici în Codul de procedură penală); 2) în cazul nerespectării condiţiilor impuse, săurmeze procesul în ordine generală (acest fapt este prevăzut de art. 512 Cod deprocedură penală).

Probaţiunea este o sancţiune de drept penal şi, ca şi orice altă sancţiune,„generează un şir de consecinţe juridice nefavorabile pentru persoana condamnată”[62, p. 254], se manifestă prin: privarea unor drepturi (dreptul la vot), limitarea unordrepturi (persoanele condamnate nu pot ocupa unele funcţii în aparatul de stat),stabilirea unor regimuri de exercitare a unor drepturi (schimbarea domiciliului doar cuacordul ofiţerului de probaţiune). De regulă, persoana supusă probaţiunii rămîne înposesia aceloraşi drepturi, pe care le avea pînă la condamnare, dar cu excepţiile expresprevăzute de lege (de exemplu, conform art.13 Cod electoral, persoana condamnatănu are dreptul de a fi aleasă) şi, respectiv, devine titularul unor drepturi de caredispune datorită condamnării .

Ţinîndu-se cont de specificul probaţiunii, privarea şi/sau limitarea drepturilortrebuie să fie minimă. Restrîngerea drepturilor are loc în funcţie de etapa la care esteaplicată măsura probaţiunii. Astfel, în cazul cînd persoana este supusă probaţiuniipînă la stabilirea vinovăţiei (transacţia penală, suspendarea condiţionată a proceduriietc.), ea nu poate fi privată de unele drepturi esenţiale [63] (fiindcă nu este recunoscutăvinovată, impunerea obligaţiilor la această etapă trebuie să fie precedată de acordulpersoanei care urmează a fi supusă probaţiunii), iar în cazurile cînd persoana estedeclarată vinovată şi supusă probaţiunii, atunci ea are antecedente penale şi esteprivată sau limitată de unele drepturi.


Referinţe:1. Balahur Doina, Pluralismul socio-juridic şi reglementarea probaţiunii:

standarde legislative universale şi europene în Manualul Consilierului deReintegrare Socială şi Supraveghere, Editura THEMIS, 2000.

2. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R.,Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. II, Bucureşti,1970.

3. Lupaşcu Dan, Punerea în executare a pedepselor principale, Bucureşti, 2003.4. www.hmso.gov.uk/acts/acts1993.html.5. ht tp: / /www.probat ion_lancashire .org.uk/databases/pub lica t ions /

publications_493.pdf.6. Vincent J., Guinchard S., Montagnier G.,Varinard A., La justice et ses institutions,

4é édition, Dalloz, 1996.7. Klaus Jon F., Handbook on Probation Services. Guidlines for Probation

Practioners and Managers, UNICRI, Rome-London, 1998.8. vezi: Ordonanţa Guvernului României nr.92/2000 privind Organizarea şi

Funcţionarea Serviciilor de Reintegrare Socială a Infractorilor şi Supraveghere aExecutării Sancţiunilor Neprivative de Libertate.

9. http://www.spj.cz/frm_GB_act.html.10. http://caeslaw.lp.com/casecode/uscodes.htm.11. http://www.lrc.state.ky.us/KRS/439-00/265.PDF.12. Lurigio A.J., Petersilia J., The Emergence of Intensive Probation în Byrne J.M.,

Lurigio A.L., Petersilia J. (eds), Smart Sentencing. The Emergence of IntermediateSanctions, Sage Publications, Newbury Park, 1992.

13. Morris N., Tonry M., Between Prison and Probation: Intermediate Punishmentsin a Rational Sentencing System, New York: Oxford University Press, 1990.

14. Белый Н.А., Пенитенциарное право Республики Молдова. Курс лекций,Кишинев, 2001г.

15. http://www.cep-probation.org/reports.htm.16. http://www.missouri.gov/pdf/white%20book.pdf.17. vezi: alin. 1 al Secţiunii 559.021 a Capitolului 559 al Statutelor Revizuite a Statului

Missouri (Missouri Revised Statutes) accesibil la http://www.moga.mo.gov/statutes/C500-559/5590000021.HTM.

18. Новикова Е. В., Осуждение с условным неприменением наказания как формареализации уголовной ответственности, Автореферат на соисканиеученой степени кандидата юридических наук, Минск, 1999 г.

19. Бушкова Е.В., Правовой статус несовершеннолетнего при условномосуждении, Автореферат на соискание ученой степени кандидатаюридических наук, Казань, 1993 г.

http://www.hmso.gov.uk/acts/acts1993.html

http://www.probation_lancashire.org.uk/databases/publications/

http://www.spj.cz/frm_GB_act.html

http://caeslaw.lp.com/casecode/uscodes.htm

http://www.lrc.state.ky.us/KRS/439-00/265.PDF

http://www.cep-probation.org/reports.htm

http://www.missouri.gov/pdf/white%20book.pdf

http://www.moga.mo.gov/


20. Новикова Е. В., Осуждение с условным неприменением наказания как формареализации уголовной ответственности, Автореферат на соисканиеученой степени кандидата юридических наук, Минск, 1999 г.

21. vezi: Secţiunea 3563 al titlului 18 „Crimele şi procedura penală” (Crimes andCriminal Procedure) a Codului SUA, accesibil la http://caselaw.lp.com/casecode/uscode/uscodes18/parts/ii/chapter/227/ subchapters/ B_probation /sections/section_3563.html.

22. vezi: art. 70 şi anexa nr.2 ale Legii cu privire la împuternicirile instanţelorjudecătoreşti de drept penal (Powers of Criminal Courts (Sentencing) Act 2000),accesibil la http://www.legislation.hmso.gov.uk/acts/acts.htm.

23. Zvekič U. (ed), Alternatives to Imprisonment in Comparative Perspective,Chicago, Nelson Hall Publishers, 1994.

24. van Kalmthout A. & Derks J., Probation and Probation Services: A EuropeanPerspective, Ultrech: C.E.P., 2000.

25. Scripcaru Gheorghe, Astărăstoaie Vasile, Criminologie clinică, Bucureşti, 2003.26. Nicolae-Anghel Nicolae, Dreptul executării sancţiunilor penale, Bucureşti, 2002.27. Emmins on Sentencing.28. Petersilia J., Turner S., Intensive probation and parole, in M. Tonry (Ed.), Crime

and justice: An annual review of research, Chicago: University of ChicagoPress, 1993.

29. Torres Sam, A Continuum of Sanctions for Substance-Abusing Offenders //Federal Probation nr. 62 (2), 1998.

30. Emmins on Sentencing.31. Nicolae-Anghel Nicolae, Dreptul executării sancţiunilor penale, Bucureşti, 2002.32. Paşca Viorel, Măsurile de siguranţă. Sancţiuni penale, Bucureşti, 1998.33. vezi: Chavaria F.R., Successful treatment in a criminal justice settings: A case

study // Federal Probation nr. 56(1), 1992.34. http:www.uscourts.gov/misc/2003-substance.PDF.35. Vito Gennaro F., Tewksburry Richard A., The Impact of Treatment: The Jefferson

County (Kentuky) Drug Court Program // Federal Probation, nr.62 (2), 1998.36. Sima Constantin, Măsurile de siguranţă în dreptul penal contemporan, Bucureşti,

Editura ALL Beck, 1999.37. Международные акты о правах человека. Сборник документов. 2-е издание,

Москва, 2002 г.38. Sima Constantin, Măsurile de siguranţă în dreptul penal contemporan, Bucureşti,

Editura ALL Beck, 1999.39. van Kalmthout A. & Derks J., Probation and Probation Services: A European

perspective, Ultrech: CEP, 2000.40. http://www.appa-net.us/probation_board.html.

http://caselaw.lp.com/casecode/

http://www.legislation.hmso.gov.uk/acts/acts.htm

http://www.uscourts.gov/misc/2003-substance.PDF

http://www.appa-net.us/probation_board.html


41. Dongoroz V., Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 305, citat de Sima Constantin,Măsurile de siguranţă în dreptul penal contemporan, Bucureşti, Editura ALLBeck, 1999.

42. www.taylorcountytexas.org/CCL2prob.html.43. http://www.missouri.gov/pdf/white%20book.pdf.44. Gaffney Robert J. & Iaria Vincent J., Probation and Parole: A Handbook for

Crime Victims, American Probation and Parole Association, Kentuky, 1995.45. vezi: Broadbent A., Poor clients: what can I do? // Probation Journal, Vol.36,

1989.46. Monitorul Oficial al României nr. 143 din 8 aprilie 1998.47. Morar Ioana-Cristina, Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Şansă

sau capcană, Bucureşti, 2002.48. http://www.missouri.gov/pdf/white%20book.pdf.49. http://www.moga.mo.gov/statutes/c500-599/5990000021.HTM.50. Gafney Robert J., Iarya Vincent J., Probation and Parole: A Handbook For

Crime Victims, Kentucky, 1995.51. www.taylortexas.org/CCL2prob.html.52. Raynor Peter, Community penaltties: probation, punishment and „what works”

in The Oxford Handbook of Criminology, third edition, Oxford University Press,Oxford, 2002.

53. htpp://www.usdoj.gov/criminal/cybercrime/usamarch2001_7.htm.54. Stacey Arthur, The Norplant Prescription: Birth Control, Woman Control or

Crime Control? // UCLA Law Review, vol. 40, 1992.55. vezi: § 87 Capitolul 276 al Legii Generale al statutului Massachusets (SUA),

accesibil la http://www.youth advocacy project.org.56. http://www.youthadvocacyproject.org/lawyers/Law%20of%20Probation.doc.57. Головко Л.В., Альтернативы уголовному преследованию в современном

праве, Санкт-Петербург, 2002г.58. Medjaoui K., L’injonction pénale et la médiation pénale, tableau comparatif

critique // Revue de science criminelle et de droit pénale comparé, nr. 4, 1996.59. vezi: Décision nr. 95-360 DC // Journal officiel de la République Française, 7

février, 1995.60. Pradel Jean, D’une loi avortée à un projet nouveau sur l’injonction pénale //

Recueil Dalloz Sirey, nr. 23, 1995.61. Европейский Суд по правам человека. Избранные решения. Том 1, Москва,

2000г.62. Macari Ivan, Dreptul penal al Republicii Moldova. Partea generală, Chişinău,

2002.63. http://www.doc.missouri.gov/pdf/white%20book.pdf.

http://www.taylorcountytexas.org/CCL2prob.html



http://www.moga.mo.gov/statutes/c500-599/5990000021.HTM

http://www.taylortexas.org/CCL2prob.html

http://www.usdoj.gov/criminal/cybercrime/usamarch2001_7.htm

http://www.youth

http://www.youthadvocacyproject.org/lawyers/Law%20of%20Probation.doc

http://www.doc.missouri.gov/pdf/white%20book.pdf


Ştefan STAMATIN,Mihail DAVID

Definirea conceptuală şi esenţa economiei subterane

Comerţul clandestin cu pietre preţioase şi ţesături deosebite, braconajul,distileriile clandestine sunt activităţi rămase celebre până în zilele de astăzi; apoicomerţul complementar, traficul de frontieră cu bunuri de larg consum ce lipseau depe piaţa organizată în sistemul socialist şi marile afaceri, precum traficul de armament,de fiinţe umane, droguri, tutun, alcool, cu particularităţile de rigoare, au însoţiteconomia subterană pe parcursul timpului, adaptându-se realităţii imediate din fiecareperioadă [1, p. 9].

Referitor la reacţia statului în domeniul protejării intereselor sale, se constatăcoexistenţa în timp a două atitudini extreme: indiferenţa şi acţiunile represive excesivebazate pe autoritate şi forţă de constrângere.

Orientări de poziţii şi adoptarea unei atitudini responsabile au avut loc pe planmondial doar după anii ‘70, când în relaţiile comerciale dintre statele dezvoltate şiunele din fostele colonii au intervenit schimbări radicale, investitorii occidentalilovindu-se de lipsa unei legislaţii consolidate, de corupţie şi concurenţă neloială cese manifestă în zonele respective [1, p. 9-10].

Acest fapt a constituit un temei serios de reconsiderare a problemelor interneale propriilor state şi, alături de măsurile coercitive de natură juridică, au început să-şi facă loc abordările economice cu metode specifice de analiză, evaluare, prevenire şicombatere.

La rândul său, conceptul de economie subterană a marcat discursul unorimportante categorii de specialişti din domeniul social, juridic şi presă înainte de a fianalizat din punct de vedere economic.

Termenul în sine este o traducere foarte sugestivă şi a căpătat supremaţieasupra altor expresii apropiate, elementul comun în toate fiind delimitarea în sferaeconomicului între activitatea legală şi cea ilegală, în final, între bine şi rău în economie.

Fenomenul economiei subterane a atras atenţia specialiştilor încă prin anii ‘30ai secolului trecut, dar cercetări profunde ale acestuia se fac doar de trei-patru decenii.Astfel, una din lucrările ştiinţifice dedicate acestui fenomen apare abia în anul 1977 înSUA, autorul căreia, P. Gutmann, constată că activitatea economică neînregistratăstatistic nu mai constituie o cantitate ce poate fi neglijată [2, p. 242].


Pe cât este de tânăr acest domeniu, pe atât este de importantă analiza lui,datorită numeroaselor interferenţe între sectorul oficial şi neoficial nu numai la nivelulproduselor, ci şi al persoanelor care obţin venituri într-unul din ele şi le utilizează încelălalt.

Interesul pentru cercetări mai aprofundate nu a fost întâmplător; la el au condusneliniştile provocate în lumea economiştilor de:

- sesizarea în statisticile oficiale a unor erori dificil de explicat;- lacune în politicile guvernamentale datorate percepţiei eronate a realităţii;- concluzii nerealiste ale cercetărilor selective privind gospodăriile

populaţiei nesesizate de utilizatorii datelor şi, ca urmare, distorsionarearealităţii;

- disfuncţionalităţi în sistemul de impozite şi taxe etc.Încercările de definire a economiei subterane constituie o preocupare pentru

cercetarea juridică şi economică, impusă nu atât de necesităţi teoretice, cât mai alespractice, de delimitare a sferei activităţilor sale, de cunoaştere şi identificare adomeniilor cu care ea interferează.

Definiţiile date economiei subterane sunt aproape tot atât de diverse pe câtsunt de variate activităţile prestate în această sferă. În acest sens, există un numărconsiderabil de clasificări şi definiţii, exprimând în principal opoziţia economiei ascunsefaţă de modul de producţie dominant (economia oficială), de legalitate sau de respectulfaţă de normele legislative în vigoare.

În prezent, specialiştii în materie nu au elaborat distinct criteriile care prevădinterpretarea noţiunii de economie subterană, aplicând pentru definirea ei diferiteepitete de genul: ilegală, subterană, criminală, neagră, informală, paralelă, duală,distructivă, cash etc. Către acestea se alătură şi un şir de noţiuni, printre care: „economiesubterană, lume subterană, sector subteran, operaţiuni subterane, business subteran”etc. [3, p. 83-114]. Această multitudine de termeni şi noţiuni denotă faptul că problemaîn cauză este insuficient studiată. Totodată, mulţi autori străini preferă să includă îndefiniţia economiei subterane activităţile de bază ce constituie în esenţă acest fenomen[4, p. 378].

Continuînd să caute criteriile de bază pentru a fi definită cât mai exact economiasubterană, specialiştii în domeniu reţin în consens criteriile legalităţii şi ale plăţii înnumerar, criterii care, evident, nu sunt suficiente.

Economistul francez Pierre Rossanvallon, apreciind că nu criteriul dimensiunii,caracterul comercial sau necomercial al bunurilor şi serviciilor oferite şi caracterullegalităţii sunt cele mai potrivite să caracterizeze activităţile subterane în primul rând,precizează că trăsătura lor distinctă rămâne aceea că „scapă privirii statului”, prinaceasta înţelegând mai mult decât înregistrarea în contabilitatea naţională a activităţilorrespective [5, p. 20].

Într-un articol publicat pe această temă, Pierre Rossanvallon îşi exprimă regretulcă „ştiinţa economică clasică se ocupă numai de bogăţia vizibilă, sfera de preocupare


a acesteia fiind economia oficială, privată sau publică. Aceasta nu sesizează schimbulşi producţia decât dacă se înscriu în cele două forme speciale de socializare, care suntstatul şi piaţa” [5, p. 20].

Absenţa înregistrării în contabilitatea oficială fiind privită ca un criteriu discutabilde către economişti ca Edith Arcambault şi Xavier Greffe, în condiţiile în care activitateadomestică şi voluntară nu pot fi contabilizate în principiu, în timp ce activităţile ocultesunt parţial prinse în conturi (prin recalcularea conturilor naţionale, pornind de larezultatele controalelor fiscale), aceştia propun să se ia în consideraţie criteriul„reglementării”, fiindcă economia neoficială se manifestă ca fiind ceea ce scapă regulilorputerii publice, deci nu se supune nici politicii economice, nici celei sociale.

O succintă trecere în revistă a unora dintre criteriile de care beneficiază conceptulde economie subterană pentru definirea acestuia evidenţiază următoarele elemente:

- legalitatea sau ilegalitatea;- modalitatea de plată;- înregistrarea în sistemul contabilităţii naţionale;- poziţia în raport cu reglementările publice.Criteriile nominalizate acceptate, într-o măsură mai mare sau mai mică, de către

specialişti, indică dificultatea definirii sferei atât de vaste, instabile şi relativ neconturatea fenomenului prezentat de economia subterană.

Şi deoarece caracterul subteran al unei economii nu poate fi definit într-unmod universal, ci ţinând cont de situaţia concretă din fiecare ţară, căutarea de noicriterii care să reuşească să cuprindă cât mai bine ansamblul activităţii acesteia rămâneîn continuare în sfera preocupărilor specialiştilor interesaţi în relevarea trăsăturilorgenerale, dar mai ales a particularităţilor şi modului specific de manifestare a lor.

De fapt, este evident că pretenţia definirii exhaustive, unice a economieisubterane, în condiţiile unei atare complexităţi a fenomenului, nu este uşor de realizat,practic neputând fi cuprinsă întreaga specificitate a manifestărilor ei.

Aşadar, numai o analiză complexă a realităţii fenomenelor ce ţin de activitateasubterană, privite în dinamica lor şi cu caracteristicile specifice fiecărei etape, încontextul modului de organizare economico-socială a fiecărei ţări, ar putea stabilicriteriile delimitării corecte a fenomenului, realizând în final o definiţie relativ complexă.

Economia subterană este separată de economia de suprafaţă printr-un stratsubţire, artificial şi lunecos, constituit din reglementări şi interdicţii, menţioneazăautorul N. Hoanţă [6, p. 70-72]. Ceea ce la un moment dat constituie economie subteranăpoate să devină ulterior economie de suprafaţă. Spre exemplu, fabricarea şicomercializarea alcoolului în perioada de prohibiţie a acestuia în SUA între anii 1920 şi1933 a constituit un caz tipic de economie subterană care, după încetarea interdicţiei,a devenit o comună activitate de suprafaţă.

Prezintă interes poziţia savanţilor ruşi cu privire la definirea fenomenuluieconomie subterană. În acest sens, pot fi evidenţiate două abordări conceptuale:juridică şi economică.


Abordarea juridică a conceptului de economie subterană a fost iniţiată în adoua jumătate a anilor ‘80 de către A. Sergheev [7, p. 86-94], A. Iacovlev [8], T.Coreaghin [9, p. 60-68], A. Şohin [10, p. 214] ş.a. În calitate de criteriu esenţial în bazacăruia se apreciază fenomenele economice subterane este, conform acestei poziţii,atitudinea faţă de sistemul normativ care reglementează raporturile respective. Cualte cuvinte, este vorba despre eschivarea de la înregistrarea oficială a activităţiieconomice şi despre caracterul ilegal al acesteia.

Astfel, D. Macarov [11, p. 14-22] şi V. Esipov [12, p. 6], spre exemplu, indică încalitate de particularitate distinctă a economiei subterane caracterul necontrolat alacesteia. V. Ispravnicov şi V. Culicov [13, p. 16-20], precum şi alţi autori, pentru atribuireafenomenelor economice la categoria subteranului utilizează criteriul ilegalităţii (juridic)şi eschivării de la înregistrarea oficială.

Din cele expuse, este evident că la baza aprecierii economiei subterane se aflăcriteriul ilegalităţii. Sub acest aspect, economia subterană reprezintă ansambluldiversificat de activităţi economice realizate în afara prevederilor legale.

Concepţia juridică a economiei subterane a rămas să predomine într-un şir decazuri până în prezent, fiind expusă în manuale, studii monografice şi cercetări cucaracter aplicativ [14, p. 320].

Cu toate acestea, încercările de definire a economiei subterane doar prin prismacriteriului juridic nu sunt corecte din punct de vedere metodologic, deoarece acestareflectează doar unele caracteristici secundare. În consecinţă, nu actele normativedetermină viaţa cotidiană, ci societatea în evoluţie continuă asigură reglementareanormativă a relaţiilor sociale noi apărute. Din aceste considerente, afirmăm cucertitudine că dreptul este secundar în raport cu economia şi chiar subiectiv în multeprivinţe.

Referitor la cercetarea economiei subterane prin prisma abordării economicese scoate în vileag acel fapt că, pornind de la scopul evident economic al activităţiisubterane, respectiv de maximizare a veniturilor indiferent de metodele şi mijloacelece urmează a fi folosite pentru aceasta şi de activităţile eterogene atrase în sfera sa decuprindere, poate fi acceptată ca definiţie a economiei subterane: „ansamblulactivităţilor desfăşurate organizat, cu încălcarea normelor sociale şi ale legiloreconomice, având drept scop obţinerea unor venituri ce nu pot fi controlate de stat”[15, p. 32].

Reieşind din această definiţie, se constată că apariţia economiei subteranecoincide cu apariţia statului şi impunerea unor reguli, norme şi legi, iar dezvoltareafenomenului este corelată cu etapele istorice ale dezvoltării statului.

Aşadar, se constată că economia subterană reprezintă activitatea economicăneînregistrată în statistica oficială [16, p. 38-44]. În opinia adepţilor acestei poziţii,economia neînregistrată include în sine următoarele trei tipuri de activităţi: latentă(ascunsă), neformală şi criminală (ilegală):


- economia latentă se caracterizează prin activităţi tolerate la nivel legislativ,dar care nu este reflectată oficial în registrele de evidenţă sau se tăinuiescveniturile în scopul eschivării de la achitarea impozitelor ori de la alteobligaţiuni;

- economia neformală este determinată ca incorporativă şi aparţineeconomiei domestice, care se desfăşoară în temeiuri legale şi este orientatăasupra producerii mărfurilor şi acordării de servicii;

- activitatea economiei criminale este ilegală, adică cuprinde acele genuride servicii şi producere care sunt interzise în mod direct de legislaţia învigoare. În prezent, către asemenea activităţi se referă traficul de drogurişi armament, organizarea businessului cu prostituţia, traficul de arme şide fiinţe umane, contrabanda, precum şi alte activităţi criminalesancţionate în conformitate cu legislaţia penală în vigoare.

Cele expuse mai sus, analiza şi generalizarea abordărilor şi interpretărilor privindeconomia subterană, ne permit de a defini acest fenomen ca pe un ansamblu deactivităţi economice ilegale (inclusiv criminale), neînregistrate şi fictive, orientatespre obţinerea şi majorarea veniturilor, activităţi care sunt realizate, de regulă, înscop de profit.

În ceea ce priveşte participanţii la activităţile subterane, pot fi identificatedouă categorii de persoane: cele care lucrează şi obţin venituri exclusiv în economiasubterană şi cele în care sunt încadrate persoanele ce obţin venituri atât din surselegale, cât şi din economia subterană.

Un loc aparte, caracterizat prin pericolul social pe care îl generează, indiferentde poziţia anterior prezentată, îl au organizatorii şi participanţii activi din sferacriminalităţii economice.

Statele aflate în tranziţie de la sistemul centralizat la economia de piaţă seconfruntă cu fenomenul economiei subterane în forme foarte diverse de manifestare.

Chiar dacă sistemul planificat a urmat teoretic îndeaproape toate operaţiunileeconomice, iar sistemul de sancţionare era drastic, pornirea naturală a omului spreînavuţire şi, nu în ultimă instanţă, spre un consum variat ca posibilităţi de opţiune acreat şi în acest sistem o piaţă paralelă ce a funcţionat clar pe principiul cerere-ofertă,prilej oportun pentru manifestări ale economiei subterane.

Anul 1990, care a reprezentat practic renunţarea la economia planificată pentrutoate statele ex-socialiste, a găsit populaţia acestor state în stadii foarte diverse depercepere a principiilor economiei de piaţă şi, în consecinţă, reacţia a fost pe măsură,astfel încât sectoare întregi din fosta economie de stat s-au orientat spre câteva ţinteclar definite:

- acceptarea regulilor economiei de piaţă şi, în consecinţă, redimensionareaşi remodelarea activităţii pentru a face faţă acestor situaţii;


- identificarea unor facilităţi imediate, la marginea sau în afara sistemuluilegal, implicarea în tranzacţii nespecifice, abandonarea nejustificată apatrimoniului în schimbul unor beneficii aparente, imediate.

O parte considerabilă din cei care au realizat o asemenea abordare, prin corelarecu reprezentanţii pieţei paralele din perioada economiei planificate, au reuşit în scurttimp să formeze structura economiei subterane în ţările aflate în tranziţie.

În cazul României şi a Republicii Moldova, pe fondul monotoniei ofertei debunuri de consum, a lipsurilor mergând până la criză, schimbarea de sistem a fostprilejul pentru organizarea imediată a unor structuri ale economiei subterane în principalîn domeniul comerţului, prestării de servicii, dar şi în câteva ramuri industrialeproducătoare de produse alimentare şi bunuri de consum.

Dintre elementele componente ale economiei subterane, cele mai răspândite lamomentul iniţial atât în România, cât şi în Republica Moldova au fost activităţiledesfăşurate fără înregistrare, evaziunea fiscală şi munca la negru.

Pe de altă parte, există pericolul ca, reducând sfera de cuprindere numai laaceste trei elemente, să nu fie luate în consideraţie semnalele periculoase ale altoractivităţi subterane care deja şi-au făcut apariţia pe perimetrul social-economicromânesc şi moldovenesc.

Astfel, tot ceea ce scapă reglementărilor puterilor publice dă posibilitateaincluderii sub eticheta de „activitate subterană” a unor practici foarte variate, precum:frauda fiscală, munca clandestină, traficul de droguri, comerţul ilegal de arme, corupţia,prostituţia, furtul, dar şi braconajul, grădinăritul, activităţile casnice etc.

În esenţă, indiferent de denumirile, componenţa, sfera de cuprindere folositecu predilecţie de unul sau altul dintre autori, poziţia fenomenului subteran în cadrulansamblului economiei, ca şi elementele componente, este prezentat în continuareîntr-o încercare de sesizare a punctelor care au întrunit opinia majorităţii specialiştilor.

Referinţe:1. POPA Ştefan, CUCU Adrian, Economia subterană şi spălarea banilor, Bucureşti,

Editura Expert, 2000.2. ГУТМАН П.M., Подпольная экономика, Перевод с английского, Москва,

Изд-во Экономика, 1977г.3. Факторы, структура и методы измерения теневой экономики:

региональные аспекты // Международная конференция «Регионы иглобализация», 20-22 июня 2002г.: Тезисы докладов, СПб, Изд-во СПбГУЭФ,2002г.

4. ЛИППЕ Петер фон, Экономическая статистика: В 2 т. / ФСУ Германии,Висбаден, 1995г., Т 1, с. 628; ARVAY I., VERTES A., The share of the privatesector and hidden economy in Hungary (1980-1992), Budapest, 234 p.;DALLAGO B., Measuring and monitoring the informal sector: content of thelectures Vienue, 1993, p. 20; DILNOT A., MORRIS C., What do we now about the


Black Economy? // Fiscal studies, 1981, nr. 2.; Guide-book to statistic on thehidden economy, New-York, 1992

5. Citat de CRAIU Nicolae, Economia subterană între „Da” şi „Nu”, Bucureşti,Editura Economică, 2004

6. HOANŢĂ N., Dincolo de frontierele legalităţii: economia subterană –evaziunea fiscală – corupţie // Tribuna economică, nr.29 din 22 iulie 1998.

7. СЕРГЕЕВВ А.А., Нетрудовые доходы: экономическая природа, структура,пути ликвидации // Вопросы экономики, 1987г., №6.

8. ЯКОВЛЕВ А.М., Социология экономической преступности, Москва, 1988.9. КОРЯГИНА Т.И., План и рынок в советской экономике // Совершенно

секретно, 1989г., №1, с. 4; КОРЯГИНА Т.И., Теневая экономика в СССР //Вопросы экономики, 1990г., №3, с. 32-42; КОРЯГИНА Т.И., Услуги теневыеи легальные // ЭКО, Экономика и организация экономического производства,1989г., №2.

10. ШОХИН А.Н., Социальные проблемы перестройки, Москва, Изд-воЭкономика, 1989г.

11. МАКАРОВ Д.Г., Основания и пределы криминализации общественноопасных деяний, составляющих теневую экономику (по материаламфедеральных органов налоговой полиции), Автореферат дисс. … канд. юрид.наук, Москва: Московский институт МВД России, 2002г., с. 24; МАКАРОВД.Г., Экономические и правовые аспекты теневой экономики в России //Вопросы экономики, 1998г., №3.

12. ЕСИПОВ В.М., Криминализация экономики и пути ее преодоления, Москва,Московский институт МВД России, 1995г.

13. ИСПРАВНИКОВ О.В., КУЛИКОВ В.В., Теневая экономика в России: инойпуть и третья сила // Российский экономический журнал, Фонд заэкономическую грамотность, 1997г.

14. CATAN Victor, Criminalitatea organizată şi economia tenebroasă în RepublicaMoldova – flagele destabilizatoare ale statalităţii // Conferinţa ştiinţifico-practică republicană din 26 februarie 1999 cu genericul: Criminalitatea organizatăşi economia tenebroasă în Republica Moldova, Chişinău, Editura ARC, 1999, p.6-10; ГОЛУБЕВ А.Н., ШКОНДА И.В., РОСТОВ К.Т., Методические основыпо определению масштабов теневой экономики на региональном уровне,Ч. 1, СПб, 1996г., 72 с.; ГУРОВ М.П., ЧЕБОТАРЕВ С.С., Теневая экономика иэкономическая преступность в системе рыночного хозяйства, Учебноепособие, СПб, 1997г., с. 172; Экономика, Учебник / Под ред. Буланова А.С.,Москва, 1994г.

15. TANZI V., The underground Economy in the United States, New-York, 1984.16. ПОНОМАРЕНКО А., Подходы к определению параметров теневой

экономики // Вопросы статистики, 1997г., №4.


Tatiana STRUNGARU-CIAICOVSCHI

Birourile naţionale centrale Interpol

Recenzent: Alexandru BURIAN, doctor habilitat în drept, profesor universitarStructura politicii care, deseori, este foarte complexă, diferă de la ţară la ţară.

Acolo unde există mai mult de o unitate de poliţie în cadrul ţării (din cauza separăriigeografice sau care se atribuie diferitelor departamente guvernamentale), problemelede competenţă şi jurisdicţie nu sînt uşor înţelese de o a treia parte care solicită ajutor.

Cooperarea poliţienească internaţională în cadrul Organizaţiei Internaţionalea Poliţiei Criminale - Interpol este reglementată de reguli şi se conduce de procedurileasupra cărora s-a convenit de comun acord. Coordonarea acestor reguli şi proceduripoate fi efectuată de către un centru specializat. De aceea, este nevoie de un BirouCentral care va asigura coordonarea necesară.

Articolul 32 al Statutului O.I.P.C. - Interpol cere de la fiecare stat-membrucrearea unui organ care va funcţiona în calitate de Birou Naţional Central şi va asiguracooperarea cu:

- diverse departamente din cadrul ţării;- cu acele organe ale altor ţări care servesc în calitate de B.N.C.;- Secretariatul General [1].Biroul Naţional Central este centrul principal pentru cooperarea poliţienească

internaţională în cadrul O.I.P.C. - Interpol. Astfel, după cum susţine un autor rus [2,p. 71], B.N.C-le sînt verigi structurale ale celor două sisteme: organe permanenteale Interpolului şi organe ale poliţiei naţionale. Altfel spus, prin crearea acestorB.N.C., O.I.P.C. - Interpol aduce un element de noutate, un fenomen în practicainternaţională de cooperare a ţărilor şi structura organizaţiilor internaţionale, şi anumecrearea unui organ cu dublă importanţă, care însumează în sine atît elementulinternaţional, cît şi cel naţional [3, p. 88].

Biroul Naţional Central este un aparat de lucru, pe care îl formează fiecarestat-membru a organizaţiei pentru a întreţine relaţii permanente cu Secretariatul Generalşi B.N.C.-le ţărilor-membre. De obicei, B.N.C. activează în cadrul organului delegat destat de a reprezenta ţara dată în cadrul Interpolului.

B.N.C. au ca scop crearea unor relaţii de lucru nu numai cu departamenteleadministrative din cadrul ţării, ci şi cu toate departamentele guvernamentale şi alte


instituţii din cadrul acestei ţări, care sînt cointeresate în colaborarea poliţieiinternaţionale [4]. O deosebită atenţie trebuie acordată dezvoltării relaţiilor cuautorităţile judiciare sau de drept, în particular cu orice autoritate centrală (carefuncţionează / operează în afara cadrului Interpol), care se preocupă cu cererile decooperare internaţională pe linia judiciară (B.N.C.-ul trebuie să fie gata de a-şi asumarăspunderea pentru cooperarea cu aceste autorităţi din numele Secretariatului Generalla momentul corespunzător) [5].

B.N.C.-ul trebuie să funcţioneze în strînsă legătură cu Secretariatul General,recunoscînd necesitatea furnizării informaţiilor, în mod spontan sau la cerere, în funcţiede circumstanţe. Pentru a face ca Sistemul Criminal de Informaţii al Organizaţiei şiFacilităţile Căutării Automate să fie cu adevărat eficiente, trebuie să existe opromptitudine din partea B.N.C. - în măsura în care legile naţionale şi consideraţiunileoperaţionale permit - în schimbul de informaţii cu Secretariatul General, cînd secorespondează direct [6, p. 33]. Acestea sînt facilităţile şi instrumentele viabile alepoliticii prevăzute pentru punerea la dispoziţia statelor-membre a informaţiei cu caractercriminal. Una din responsabilităţile Secretariatului General este de a adăuga valoareinformaţiei furnizate prin acumularea informaţiilor şi prezentarea ei în modul în care arputea fi de folos sau chiar pentru a instiga măsurile de investigare şi prevenire.

Trebuie creată o unitate în cadrul structurii naţionale diametral opusă cerinţelornaţionale, astfel încît să reflecte natura permanentă a acestei numiri şi caracteruloficial, impersonal al cooperării poliţieneşti internaţionale.

Biroul Naţional trebuie să dispună de suficientă autoritate pentru a asigura cacererile de ajutor să fie executate prompt şi în mod eficient.

Fiecare ţară în parte decide dacă B.N.C.-ul va avea rolul numai de coordonatoral cooperării internaţionale (de exemplu, B.N.C. Interpol în Republica Moldova) sauva fi însărcinat şi cu alte responsabilităţi (Franţa, Finlanda). În Statutul Organizaţieinu sînt prevederi care ar reglementa subordonarea B.N.C.-lor unei structuri anumiteîn cadrul sistemului naţional al ţărilor-membre, precum şi funcţiile şi structurile lor.Organele competente naţionale decid independent cărui organ de drept să-iîncredinţeze funcţiile B.N.C.-lui. De obicei, această funcţie este atribuită uneia dindirecţiile Departamentului poliţiei criminale a Ministerului Afacerilor Interne. Deexemplu, B.N.C. Interpol din Rusia care este o Direcţie independentă din cadrulaparatului central al Ministerului Afacerilor Interne, B.N.C. Interpol din România careeste o Direcţie în cadrul Inspectoratului General de Poliţie. B.N.C. în Republica Moldovaa fost o direcţie din cadrul Inspectoratului General de Poliţie, însă recent i s-a atribuitstatutul de direcţie independentă în cadrul aparatului central al M.A.I.

Însă în practică sînt cunoscute şi alte forme, cum ar fi Marea Britanie, undeB.N.C. face parte din Departamentul de poliţie orăşenesc – Scotland Yard, iar înBelgia funcţiile B.N.C. Interpol sînt îndeplinite de un organ care nu are nici o legăturăcu activitatea poliţienească, şi anume Secretariatul General al reprezentanţilor judiciari


ai Ministerului de Justiţie. În SUA, B.N.C. Interpol activează în cadrul Ministerului deJustiţie [7].

În ţările în care B.N.C.-le se află în cadrul aparatului central al organelor depoliţie pot independent să îndeplinească solicitarea organelor poliţieneşti din alte ţărisau să însărcineze organul competent din cadrul poliţiei să efectueze acesteinvestigaţii (cercetări, anchetări, arestări). Atunci cînd solicitarea nu ţine de competenţaorganelor de poliţie, B.N.C. retransmite instituţiei abilitate soluţionarea problemeiapărute.

Organele de poliţie din SUA, care nu au nici o legătură cu Ministerul deFinanţe şi nu-i sînt subordonate , sînt bine informate despre posibilităţile pe care le aude a utiliza canalele Interpolului. În raportul anual al Ministerului Justiţiei al SUA peanul 1972 este indicat că orice agenţie federală, statală sau locală de poliţie sauanchetă poate să se adreseze cu rugămintea de a obţine ajutor în investigareacauzelor internaţionale în Interpol... Rugămintea poate să ţină de obţinereainformaţiei, anchetare, reţinerea infractorilor [8, p. 409]. Însă cu toate că sînt destulde bine informate despre posibilităţile lor, totuşi organele de poliţie din SUA nu sefolosesc des de Interpol. Acest lucru este favorizat de descentralizarea sistemuluipoliţienesc. Mai mult ca atît, deoarece B.N.C. Washington se află în cadrul MinisteruluiJustiţiei, este aproape imposibil de a controla cooperarea organelor de poliţie, fiindcăele nu se supun acestui organ [9, p. 73]. Astfel, în 1987 au fost făcute încercări de afacilita activitatea Interpolului şi organelor de poliţie din SUA prin crearea cu ajutorulB.N.C. Interpol Washington a unor filiale în fiecare stat – Virginia, California, Coloradoetc. [9, p. 74].

Prevederile Statutului Organizaţiei [10] indică rolul B.N.C.-ului. Funcţia luiprimordială este asigurarea schimbului internaţional eficient al informaţiilor cu caractercriminal, care servesc la prevenirea sau investigarea infracţiunilor de drept. DeciB.N.C. asigură legătura esenţială între activităţile operaţionale ale diferitelor ţări-membre ale Organizaţiei, cînd aceste activităţi au un caracter internaţional.

B.N.C.-ul poate fi folosit la instigarea unei acţiuni de natură judiciară (procedurade arestare a persoanelor căutate cu ulterioara procedură de extrădare a lor). Deci ocerere de acest gen poate fi considerată ca o cerere de cooperare în domeniul judiciar;un număr de convenţii (cum ar fi Convenţia Europeană cu privire la extrădare) permitexpedierea cererilor urgente prin intermediul Interpolului.

Ţinînd cont de caracterul informaţional care circulă prin intermediul Interpolului,B.N.C.-urile au dreptul de a-şi crea propriile baze de date referitoare la crimeleinternaţionale şi criminali. În acest caz, această bază de date poate fi completată cuinformaţii suplimentare, ceea ce va contribui la o activitate mai eficientă. B.N.C.-uriletrebuie să întreprindă asemenea măsuri pentru a asigura implementarea pe deplin adeciziilor şi recomandărilor Organizaţiei şi asigurarea dirijării progresului.

B.N.C.-urile joacă un rol important prin asigurarea ofiţerilor de poliţie,politicienilor cu informaţii desfăşurate, ceea ce constituie contribuţia Interpolului,


care este oferită pentru preîntîmpinarea şi investigarea crimelor, prin intermediuldiferitelor servicii care le înfăptuiesc. În egală măsură, B.N.C. trebuie să atragă atenţiala mass-media şi la alte măsuri ce ţin de competenţa activităţii Organizaţiei pentru aasigura acurateţea şi justeţea intervenţiilor, preluînd acţiuni corespunzătoare pentruremedierea comentariilor fals-informate [11].

Pentru ca un B.N.C. să funcţioneze, dar şi pentru a fi în stare să răspundă lacererile celor care solicită informaţii despre serviciile sale el trebuie să întreprindămăsuri de control a cerinţelor cooperării internaţionale a organelor de poliţie [12].

B.N.C.-ul trebuie să fie reprezentat de o delegaţie din cadrul ţării la sesiunileAdunării Generale ale Organizaţiei. În cadrul acestei delegaţii de obicei este inclus, înmod obligatoriu, Şeful B.N.C. –lui, care trebuie să fie la curent cu toate noutăţile dincadrul organizaţiei.

B.N.C. trebuie să aibă ca scop crearea unor relaţii de lucru nu numai cudepartamentele administrative, ci şi cu toate departamentele guvernamentale şi alteinstituţii din cadrul acestei ţări, care sînt cointeresate în colaborarea poliţieiinternaţionale.

Problema ce ţine de depăşirea funcţiei de coordonare a cererilor de cooperareinternaţională a B.N.C.-ului (de exemplu, pentru a efectua arestări, urmăriri, confiscăriale proprietăţilor şi interogarea martorilor) va fi soluţionată de către autorităţile ţării-membre în mod individual.

Particularităţile statutului juridic şi organizarea activităţii diferitelor B.N.C.Interpol depinde de mai mulţi factori, şi anume:

- legislaţia naţională;- împărţirea naţional-teritorială;- participarea la convenţiile şi consfătuirile internaţionale;- posibilităţile financiare şi profesionale ale organelor de poliţie.Aşadar, pentru a releva aceste deosebiri vom analiza succint aspectele juridice

şi organizaţionale ale următoarelor B.N.C.-uri din unele ţări europene.B.N.C. Interpol Austria este parte componentă a Subunităţii D (Serviciul

cercetări penale) a Directoratului general al securităţii publice şi este alcătuit din:• agenţia centrală de luptă împotriva punerii ilegale în circulaţie a

substanţelor psihotrope;• subdiviziunea cercetări penale;• subdiviziunea de combatere a crimei organizate;• laboratorul medico-legal;• aparatul de consultanţi în materie de cooperare internaţională a poliţiei

criminale;• subdiviziunea de cercetări ştiinţifice.Aceste subdiviziuni controlează lucrul tuturor organelor şi serviciilor aflate în

subordonarea poliţiei criminale care sînt antrenate în lupta cu criminalitatea la nivelinternaţional.


Departamentul C (Departamentul cercetări penale) înfăptuieşte, totodată,funcţiile B.N.C. Interpol în Cipru. Avînd statutul de departament central al conduceriipoliţiei, el îndeplineşte funcţii de coordonare şi, după necesitate, acordă ajutor altororgane poliţieneşti. În calitate de organ leader în ceea ce priveşte investigareainfracţiunilor, el are toate împuternicirile în domeniul coordonării şi supravegheriiinvestigării infracţiunilor grave pe teritoriul ţării. În general, Departamentul C răspundede preîntîmpinarea şi descoperirea infracţiunilor şi tragerea la răspundere a infractorilor.Departamentul C , care este de fapt B.N.C. Interpol, se supune şefului poliţiei şişefului-adjunct al poliţiei responsabile de acţiunile operative şi acţionează din numeleei. Activînd în calitate de B.N.C. Interpol, Departamentul C poate să se adreseze dupăajutor la organele poliţieneşti şi judecătoreşti ale altor state, precum şi să acordeastfel de ajutoare ţărilor solicitante. De cercetarea cauzelor penale internaţionale seocupă un aparat special al Departamentului C, care de fapt este un coordonator altuturor legăturilor internaţionale.

B.N.C. Interpol din Franţa este parte componentă a Conducerii centrale apoliţiei criminale din cadrul Serviciului relaţii internaţionale. Directorul general al poliţieicriminale este, de fapt, şeful B.N.C. Interpol naţional.

B.N.C. Interpol Norvegia îşi desfăşoară activitatea în cadrul Biroului naţionalal cercetărilor penale, fiind responsabil de următoarele direcţii de activitate:

- telecomunicaţii;- răspunsuri la interpelări;- stocarea în baza de date a interpelărilor;- evidenţa centralizată a tuturor persoanelor anunţate în căutare

internaţională; precum şi mijloacele de transport auto şi nautice;- evidenţa computerizată a persoanelor dispărute;- centrul automatizat de prelucrare a informaţiei.Secţia de evidenţă a datelor operative, care este a doua parte a Secţiei de

evidenţe criminale, răspunde de introducerea tuturor evidenţelor naţionale în materiepenală, tuturor evidenţelor naţionale de căutări penale, cartoteca foto şi evidenţabunurilor furate.

B.N.C. Interpol Oslo de fapt are acces la toată informaţia din evidenţele şibazele de date naţionale.

Bibliografie:1 Troneci I., Interpol. Poliţia fără frontiere, Bucureşti, Ed. „Tehnică”, 2001.2 Suceava I., Coman F., Criminalitatea şi organizaţiile internaţionale, Bucureşti, Ed.

„Romcartexim”, 1997.3 Garisson O., The Secret World of Interpol, Glasgow, 1998.4 www.interpol.com.

http://www.interpol.com


Referinţe:1. Art. 32 „ Birourile Naţionale Centrale ” Statutul O.I.P.C. – Interpol.2. Родионов К.С., Интерпол: вчера, сегодня, завтра , Москва, 1990г.3. Карпец И.И., Международная преступность, Москва, „Наука”, 1988г.4. Аrt.26 „ Secretariatul General ” Statutul O.I.P.C. - Interpol.5. http://www.mai.6. Gârlea R., Dogotari I., Clefos A., Interpol – istorie şi actualitate, Chişinău, 2003.7. http://www.interpol.int.8. Тункин Г.И., Мирное сосуществование и международное правo, Москва,

2000г.9. Родионов К.С., Интерпол: вчера, сегодня, завтра, Москва, 1990г.10. Аrt. 2 „ Prevederi generale” Statutul O.I.P.C. – Interpol.11. „Standardele de serviciu, rolul”, Biroul Naţional Central – Interpol.12. Art. 31 „ Birourile Naţionale Centrale” Statutul O.I.P.C. – Interpol.

http://www.mai

http://www.interpol.int


Tatiana TRIBOI

Recursul individului la un organ internaţional

Le système universel et les systèmes régionaux de protection des droits del’homme connaissent de grandes divergences sur la place qu’ils offrent à l’individupour la défense de ses droits. Dans le cadre des Nations Unies ainsi que dans celui dela Charte africaine des droits de l’homme et des peuples, le mécanisme de sanctiondes violations commises par un État implique encore assez peu l’individu tandis quedans les systèmes européen et américain, l’individu se voit reconnaître un droit d’accèsà un organisme international. Le droit reconnu à l’individu est alors soit un simplerecours administratif soit un véritable recours juridictionnel. Par recours administratif,on peut entendre le droit pour un individu ou un groupe d’individus de porter son casparticulier à l’attention d’un organe international de contrôle sans pourtant pouvoirprétendre à une réparation en cas de violation constatée et sans que la décision de cetorgane international ne s’impose juridiquement à l’État. Le recours juridictionnelcorrespond alors à cette même opportunité pour un individu ou un groupe d’individusde saisir un organe international de contrôle, assortie du droit d’obtenir undédommagement, sous la forme notamment d’une décision obligatoire pour l’Étatauteur de la violation.

Între sistemul universal şi sistemele regionale de protecţie a drepturilor omuluieste o mare deosebire din punctul de vedere al locului pe care acestea îl oferă individuluipentru protecţia drepturilor sale. În cadrul sistemului Naţiunilor Unite şi a sistemuluiafrican al drepturilor omului şi popoarelor, mecanismul sancţiunii violărilor comise decătre un stat antrenează încă la fel de puţin individul, pe cînd în sistemele european şiamerican, individului îi este recunoscut dreptul de acces la un organism internaţional.Dreptul recunoscut individului este sau un simplu recurs administrativ, sau un recursjurisdicţional. Prin recurs administrativ se are în vedere dreptul individului sau al unuigrup de indivizi de a aduce cazul său particular la cunoştinţa unui organ internaţionalde control dar, fără a pretinde la reparare în caz de o violare constatată şi fără cadecizia acestui organ internaţional să fie impusă juridic statului în cauză. Prin recursjurisdicţional se subînţelege dreptul unui individ sau al unui grup de indivizi de asesiza un organ internaţional de control, asociat cu dreptul de a obţine o despăgubiresub formă de o decizie obligatorie pentru statul care a comis violarea.


I. Recursul administrativDreptul de acţiune internaţională a individului n-a fost acceptat iniţial în plan

universal, deoarece statele erau ataşate principiului de competenţă naţională în materiaprotecţiei drepturilor omului. Pactul internaţional relativ la drepturile civile şipolitice este singurul document cu vocaţie generală la nivel universal care presupuneun mecanism facultativ de petiţii individuale. Totuşi acest mecanism de control esteadministrativ şi deci nejudiciar, ceea ce înseamnă că organele care primesc petiţiileindividuale nu pot pronunţa decizii obligatori. Comisia europeană a drepturilor omului,care a dispărut o dată cu reforma mecanismului de control al CEDO prevăzută prinProtocolul nr.11 [1], era la fel un organ administrativ. Carta africană a drepturiloromului şi popoarelor, adoptată în 1981, de asemenea a ales acest tip de mecanisme [2,p. 158]. Deci, dorind să-şi protejeze suveranitatea, statele au acordat individului unrol minimal.

A. Dreptul de înaintare a petiţiei individuale în cadrul Naţiunilor UniteÎn plan universal se întreprind încercări de a recunoaşte rolul individului în

declanşarea procedurilor de control a respectării de către stat a obligaţiilor sale. Astfel,pe lîngă sistemul de raporturi interstatale cu privire la aplicarea convenţiilorinternaţionale relative la drepturile omului, există un mecanism care permite examinareacazurilor individuale a violării drepturilor recunoscute prin aceste convenţii. Estevorba despre plîngeri şi comunicări, primul termen desemnînd, în general, o semnalaredespre violarea unui stat contra altuia, în timp ce al doilea termen se aplică la semnalareaviolării formulată de către indivizi [3, p. 33]. Ne vom referi în special la comunicărilesau petiţiile individuale, deoarece a doua procedură se desfăşoară între state.

1) Instrumentele care prevăd comunicările individualeTrei instrumente internaţionale din cadrul Naţiunilor Unite au prevăzut

posibilitatea indivizilor de a prezenta comunicări pe lîngă organele de control: estevorba despre Convenţia internaţională cu privire la eliminarea tuturor formelorde discriminare rasială, Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice(indirect, prin intermediul Protocolului facultativ) şi Convenţia împotriva torturii şia altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante [4].

În cadrul Convenţiei cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminarefaţă de femei este pusă în discuţie problema creării unui Protocol facultativ, careprevede dreptul de petiţie individual [5, p. 227-231]. Acest drept va permite individuluiînaintarea unei plîngeri în faţa unui organ internaţional în cazul neaplicării Convenţieide către stat sau în cazul violării directe a unuia din drepturile recunoscute de cătreConvenţie [5, p. 228]. Totuşi aplicarea unui astfel de sistem ar crea multiple dificultăţi.Avînd în vedere că violările drepturilor femeii au loc deseori în sfera privată, o procedurăde sancţionare a activităţilor statelor care atentează la drepturile femeilor ar fiincomplectă [6, p. 387]. Pe de altă parte se pune întrebarea cine va putea să sesizezeComitetul (numai victima sau şi alte persoane, putînd acţiona din numele său) şi dacădrepturile recunoscute în Convenţie se supun acestui sistem de control. Mai mult


decît atît, experienţa altor proceduri de control ale ONU asupra plîngerii a arătat căneajunsul principal a lor este lipsa caracterului obligatoriu al recomandărilor adoptatede către organele internaţionale sesizate. De atunci, unul din proiectele Protocoluluifacultativ la Convenţia relativă la eliminarea discriminării cu privire la femei propunede a stabili obligaţia internaţională pentru stat de implementare a recomandărilorComitetului, rezultate în urma examinării unei plîngeri individuale. Deci se poate spunecă Comitetul şi-a schimbat statutul de organ quasi-judiciar în organ judiciar [6, p.388]. Acest fel de soluţii conduc între timp la un număr foarte mic de ratificări a acestuiProtocol facultativ.

Voi examina în special procedura în faţa Comitetului drepturilor omului care seconsideră cea mai interesantă, deoarece ea se situează la nivel universal şi cunoaştela moment evoluţii importante.

2) Comunicările individuale în faţa Comitetului drepturilor omului a ONUNeajunsurile mecanismului prevăzut de către Protocolul facultativ la PIDCP

tind să fie compensate prin activitatea intensă desfăşurată de către Comitetul drepturiloromului.

a. Procedura în faţa Comitetului drepturilor omuluiLa condiţiile de admisibilitate a comunicărilor individuale se referă, în primul

rînd, acceptarea de către stat, contra căruia acestea sunt îndreptate, a posibilităţiiindivizilor de a prezenta comunicări la organul de control. La 1 ianuarie 1998, 93 destate au ratificat Protocolul facultativ, din 140 de state părţi la IDCP [7, p. 59-76, p. 64-65]. Posibilitatea acordată statului de a recunoaşte sau nu un loc pentru individ pescena internaţională nu a dat deci rezultate satisfăcătoare.

Soluţionarea cauzei, după sesizarea Comitetului drepturilor omului cu ocomunicare individuală, decurge în următoarele etape: 1) admisibilitatea prealabilă aplîngerii; 2) comunicarea plîngerii statului în cauză; 3) instruirea cauzei; 4) admisibilitateaplîngerii; 5) soluţionarea pe fond a cauzei [8, p. 160].

O mare parte a procedurii în faţa Comitetului de drepturi a omului este copiatăde pe modelul european: examinarea admisibilităţii comunicărilor corespunde curealizarea unui filtru de petiţii individuale.

Dacă comunicarea este declarată admisibilă, Comitetul drepturilor omului oaduce la cunoştinţa statului pretins autor al violării. Acest stat, în termen de 6 luni,supune în scris Comitetului drepturilor omului explicaţiile sau declaraţiile lămurindchestiunea şi indicînd, dacă este cazul, măsurile luate pentru a remedia situaţia.

După aceasta, Comitetul drepturilor omului examinează comunicările individualeţinînd cont de toate informaţiile scrise prezentate de particular şi de statul interesat.

În cele din urmă el elaborează „constatări finale” referitor la faptul dacă esteprezentă o violare sau nu şi aceste constatări sunt comunicate statului şi individului.

Se observă faptul că textul Protocolului nu prevede expres, drept fine deneprimire, autoritatea de lucru judecat (decis), deci faptul că aceeaşi cauză a fost dejaexaminată definitiv la nivel internaţional, aşa cum o fac alte tratate internaţionale. Din


acest motiv, Comitetul drepturilor omului se poate transforma într-un organ de apelîmpotriva soluţiilor pronunţate de alte organe internaţionale de anchetă sau dereglementare, inclusiv tribunale internaţionale specializate în materia drepturilor omului[8, p. 161].

Soluţia pronunţată de Comitetul drepturilor omului este lipsită de forţă juridicăobligatorie.

b. Tendinţa de ameliorare a sistemuluiPrin intermediul diferitelor amendamente de procedură, Comitetul drepturilor

omului a încercat să-şi îmbunătăţească activitatea sa. Astfel, în 1987 instituie unRaportor Special pentru cazurile referitoare la pedeapsa cu moartea care poate acţionaîn caz de urgenţă şi în afara sesiunilor Comitetului [9, p. 648]. În 1989 a fost creat unRaportor Special pentru comunicări noi, avînd funcţia de a lua toate măsurile necesareîn perioada dintre sesiunile Comitetului [10, p. 383]. Este vorba despre o procedurănouă numită „accelerată”: Comitetul se pronunţă asupra admisibilităţii petiţiei şi asuprafondului în caz dacă informaţiile de care el dispune sunt suficiente şi nici una din„părţi” nu mai prezintă informaţie nouă referitoare la caz. Pusă în aplicare în 1989,această procedură a fost folosită pentru prima dată la 25 iulie 1995 în cazul ClementFrancis c/Jamaica.

Mai mult decît atît, la aceste ameliorări de procedură, Comitetul drepturiloromului a realizat interpretarea PIDCP într-un mod liberal şi constructiv, îndeplinind cuprecauţie funcţiile sale şi căutînd întotdeauna un consens [11, p. 198-204].

Anume datorită modului său de a elabora constatări finale, Comitetul a căpătatprestigiul şi autoritatea sa. Importanţa acestor concluzii pentru state poate fisemnificativă datorită calităţilor lor de imparţialitate, obiectivitate şi de moderare şidatorită „caracterului decizional” al lor [12, p. 447-477].

Cu toate că redactarea clară şi explicită a constatărilor finale a Comitetuluidrepturilor omului permite de a emite obligaţii concrete şi specifice pentru statul încauză, realizarea acestor decizii constituie lacuna majoră a sistemului.

c. Neajunsul cu caracter executoriu al constatărilor Comitetuluidrepturilor omului

De fapt, constatările Comitetului nu sunt executorii şi nu a fost prevăzută nicio procedură specifică pentru a le face aplicabile pentru state. Există desigur un număranumit de state care informează Comitetul cu privire la măsurile întreprinse pentru adespăgubi victima sau pentru a modifica textele legislative sau reglementărileconsiderate contrare Pactului de către Comitet [13, p. 158]. Însă statele puţincooperative sunt încă cele mai numeroase, dar faptul că ele au acceptat Protocolulfacultativ este un semn pozitiv. Această situaţie a condus Comitetul la crearea unuiRaportor Special pentru aplicarea măsurilor necesare de urmărire a deciziilor finale.

Începînd cu 1991, de la state sunt cerute sistematic informaţii cu privire lamăsurile luate pentru executarea deciziilor Comitetului. Aproximativ 2/3 din stateprezintă răspunsurile, printre care, numai 1/3 este satisfăcătoare, în sens că statul


indică într-adevăr Comitetului modul în care el a urmat constatărilor acestuia dinurmă. Cîteva din răspunsuri sunt opuse recomandărilor Comitetului: statul a refuzatsă execute decizia în întregime din cauza dezacordului său cu rezultatul Comitetului.În general, statele sunt rezervate faţă de îndeplinirea recomandărilor comitetului: defapt, cînd un stat întreprinde o măsură pentru a combate o violare a Pactului constatatăde Comitet, el precizează deseori că această acţiune se bazează pe bunăvoinţa sa şi nupe caracterul obligatoriu al observaţiilor Comitetului [13, p. 163].

Pe de altă parte se constată că ansamblului de lucrări ale Comitetului le lipseştepublicitatea [14, p. 201]. Totuşi revistele specializate în domeniul drepturilor omuluise străduie ca constatările cele mai importante ale Comitetului drepturilor omului săfie publicate [15]. Anume prin aceste mijloace se poate mări efectul procedurii depetiţionare în cadrul PIDCP.

B. Dreptul de petiţie individuală în faţa Comisiei africane a drepturiloromului şi popoarelor

Comisia africană a drepturilor omului şi popoarelor constată neajunsurilemecanismului internaţional de protecţie a drepturilor omului în cadru OUA. Nefiind ojurisdicţie internaţională, contribuie la diferenţierea sistemului african de sistemeleeuropean şi american. Ea permite acelaşi tip de control al obligaţiilor statelor ca şisistemul universal al Pactelor ONU. Controlul exercitat de Comisia africană are treipuncte slabe care fac puţin iluzoriu dreptul individului la un recurs în faţa unei instanţeinternaţionale.

1) Problema independenţei organului de controlComisia africană are o autonomie relativă în raport cu statele-membre ale OUA.

Această autonomie decurge din natura sa de organ specializat, compus din 11 membri[16], aleşi de către Adunarea şefilor de state şi guverne a OUA, pentru o perioadă deşase ani, putînd fi realeşi (art.31). Problema independenţei Comisiei se pune relativ lamijloacele sale de activitate, care depind de OUA [16, p. 38]. În practică, respectulimparţialităţii membrilor Comisiei africane este destul de iluzoriu. De fapt, obligaţia deindependenţă impusă de art. 31 al Cartei africane pare incompatibilă cu funcţiile pecare unii comisari le ocupă în cadrul guvernului statului lor [17, p. 16-27, p. 22]. La a19-a şi a 20-a sesiune a Comisiei, reprezentanţii ONG au constatat faptul că comisariisunt foarte apropiaţi de statul lor, fiind aproape ca reprezentanţii săi. Comisia a promisexaminarea problemei de independenţă a comisarilor într-o sesiune apropiată [17, p.22].

2) Condiţiile de admisibilitate a comunicărilor particulareÎn ceea ce priveşte competenţele Comisiei, teoretic acestea sunt relativ largi,

deoarece Comisia africană poate primi comunicări, emanînd de la statele-părţi la Cartăşi alte comunicări, cele din urmă fiind formulate de individ, popor, grup de persoanesau organizaţie guvernamentală [18, p. 158]. Nici o declaraţie de acceptare a competenţeicomisiei nu este necesară, deoarece ratificarea Cartei africane subînţelege acest drept.Astfel, putem menţiona deosebirea de sistemul european, în care dreptul de recurs al


individul, pînă la intrarea în vigoare a Protocolul nr. 11, a fost condiţionat prin acceptareacompetenţei Comisiei de către stat. Totuşi vom vedea că lipsa mijloacelor de influenţăa Comisiei africane faţă de un stat-autor al unei violări a drepturilor omului reduceconsiderabil efectele pozitive ale competenţei sale automate.

Pe de altă parte, condiţiile de admisibilitate a comunicărilor nestatale suntfoarte dure. De fapt, art. 56 al Cartei enumeră şapte „cauze legale de respingere apetiţiei” [19, p. 22], mai ales cînd o petiţie este incompatibilă cu Carta africană, cînd eaeste fondată exclusiv pe „ştiri difuzate de mijloacele de comunicare în masă” sau dacăea se referă la cazuri care au fost deja reglementate, fie conform principiilor CarteiNaţiunilor Unite, fie prevederilor prezentei Carte. Condiţia epuizării căilor interne derecurs se află la fel în faţa Comisiei africane. Din cauza necorespunderii cu aceastăcerinţă, multe comunicări au fost declarate inadmisibile.

3) Efectele unei constatări a violării Cartei africane a drepturilor omuluişi popoarelor

Realizînd funcţia sa de garantare a drepturilor recunoscute de Cartă, Comisiaafricană se pronunţă în cazul violării acestor drepturi de către un stat anume: eaîncearcă să regleze dezacordul pe cale paşnică, cînd este sesizată printr-o comunicarestatală, în timp ce în cazul altor comunicări ea poate numai să atragă atenţia Conferinţeişefilor de stat şi de guvern, iar observaţiile pe care le poate formula vor rămîneconfidenţiale pînă cînd Conferinţa va decide altfel [20]. Dacă o comunicare se referă laviolări masive a drepturilor omului într-o ţară anumită, Conferinţa şefilor de stat şi deguvern poate solicita Comisiei să procedeze la un studiu aprofundat şi să-i prezinteun raport detaliat, care nu va fi dat publicităţii decît sub autorizaţia sa [21]. Pe de altăparte, Comisia alcătuieşte anual un raport complect privind activităţile sale care poatefi publicat după examinarea sa de către Conferinţa şefilor de stat şi de guvern [22].Deci sistemul african rămîne a fi un sistem politic care respectă suveranitatea statelor.Individul care a devenit victimă a unei violări a drepturilor sale fundamentale nudispune de nici un mijloc pentru a obţine condamnarea statului-autor al acestei violări.Dreptul său de a se adresa la un organ internaţional se reduce în cele din urmă la oposibilitate de a informa comunitatea statelor, fără consecinţe reale pozitive pentru elînsuşi.

Lipsa pînă în prezent a unei Curţi internaţionale în cadrul sistemului africaneste justificată de autorii Cartei africane prin tradiţiile africane, ostile confruntărilor,preferînd concilierea [23, p. 387]. Iată de ce Comisia africană nu are nici o putere deanchetă nici de decizie în cazul violării drepturilor garantate de Cartă.

La sfîrşitul procedurii de comunicare „individuală”, Comisia africană alcătuieşteconcluzii care corespund unui aviz asupra conformităţii cazurilor examinate cudispoziţiile Cartei şi în care Comisia poate face recomandări Conferinţei şefilor de statşi de guvern [23, p. 343]. Dacă Comisia a constatat o violare a Cartei, ea poate cereîncetarea violării, indemnizarea victimei, publicarea unui raport sau chiar o condamnaresolemnă a statului de către Conferinţa şefilor de stat şi de guvern [23, p. 344]. În


realitate, începînd din momentul cînd Comisia transmite observaţiile sale Conferinţeişefilor de stat şi de guvern, se consideră că ea renunţă la caz [23, p. 344].

Deci este evident faptul că supunerea statului la îndeplinirea obligaţiilor saleinternaţionale întîlneşte numeroase obstacole. Dreptul individului de a sesiza unorganism internaţional este încă la un stadiu redus, ceea ce cu absenţa caracteruluiexecutoriu al deciziilor Comitetului drepturilor omului generează lipsa de sancţiunefaţă de statele care violează drepturile indivizilor aflaţi sub jurisdicţia sa. Atît timp cîtorganul internaţional de control va fi investit numai cu o putere de anchetă, asociatăcu puterea de a formula recomandări neobligatorii pentru stat într-un caz individual,statul va putea întotdeauna să refuze de a urma aceste recomandări, oricare ar fiautoritatea morală şi forţa de convingere a organului internaţional.

Munca realizată de către organele nejurisdicţionale este totuşi unaconsiderabilă. Punctul esenţial se găseşte mai curînd posibil în publicitatea făcutăactivităţii acestor instituţii. Cînd această publicitate depinde numai de voinţa statelor,cum este în sistemul african, oricare ar fi valoarea recomandărilor care pot fi sugeratede instituţie, eficacitatea muncii sale este redusă considerabil. Dimpotrivă, cîndpublicarea rapoartelor şi observaţiilor organului de control este aproape automată,cum este cazul Comitetului drepturilor omului, presiunea asupra statelor este cu multmai mare, în pofida absenţei caracterului obligatoriu al deciziilor acestui organ.

Constrîngerea exercitată faţă de stat este mai mare cînd individul îşi foloseştedreptul de a declanşa un mecanism jurisdicţional de control al respectării de către stata obligaţiilor sale internaţionale.

II. Recursul jurisdicţionalDreptul de recurs jurisdicţional al individului la moment este limitat geografic.

Numai Convenţia europeană şi Convenţia interamericană a drepturilor omului recunoscacest drept al individului de a se declara victimă a unei violări a drepturilor sale decătre un stat-parte [24]. Dreptul de acţiune internaţională în sistemul american esteacordat individului exclusiv în faţa Comisiei. Aşa era şi în sistemul european pînă lareforma efectuată prin Protocolul nr.11. În sistemul african se observă tendinţa sprerecunoaşterea unui loc mai important al individului în faţa organelor sus menţionate.

A. Statutul incomplet al individului în sistemul american şi africanDreptul de recurs al individului în cadrul acestor două sisteme este mult

condiţionat de voinţa statului.1) Individul în faţa viitoarei Curţi africanePosibilitatea de a sesiza Curtea africană este recunoscută statelor, Comisiei şi

într-un mod condiţional indivizilor şi ONG-urilor. Dar indivizii şi ONG-urile pot săintroducă o petiţie în faţa Curţii numai dacă statul în cauză a acceptat jurisdicţia Curţiiprintr-o declaraţie facultativă expresă depusă pe lîngă secretariatul general al OUA[24, p. 73]. Se constată deci o diferenţă în folosul sistemului african cu sistemulinteramerican în care individul nu poate niciodată sesiza direct Curtea.


2) Individul în sistemul interamerican al drepturilor omuluiComisia Interamericană a Drepturilor Omului este un organ major în sistemul

american de protecţie a drepturilor omului, totodată, în cadrul OSA şi a Convenţieiinteramericane a drepturilor omului. Iniţial, ea avea funcţia de promovare a drepturiloromului, apoi treptat a obţinut funcţii de protecţie. Funcţiile Comisiei constau înexaminarea petiţiilor interstatale (pe care le lăsăm de o parte) şi individuale, careinvocă violarea de către un stat-membru al Organizaţiei Statelor Americane a unuidrept recunoscut de Convenţia ori Declaraţia americană. Competenţa Comisiei estedeci generală şi nu valorează numai pentru statele-părţi la Convenţia interamericană adrepturilor omului, dar şi pentru toate statele-membre ale OSA.

O altă trăsătură particulară a acestei competenţe este caracterul său automatpentru toate comunicările individuale, pe cînd comunicările statale necesită o declaraţieexpresă de acceptare a competenţei Comisiei din partea statului interesat. Astfel,orice persoană sau orice grup de persoane pot supune Comisiei Interamericane aDrepturilor Omului petiţii conţinînd denunţuri sau plîngeri relative la o violare aConvenţiei de un stat-parte, fără condiţia de recunoaştere a competenţei acesteia decătre statul în cauză, ratificarea Convenţiei americane echivalînd ipso facto cu aceastăacceptare [25, p. 231-245, p. 236].

Distincţia dintre competenţa obligatorie a Comisiei Interamericane a DrepturilorOmului în materie de plîngeri individuale şi competenţa ei facultativă pentru sesizărilestatale este exact inversă faţă de cea care exista în sistemul regional european, în faţafostei Comisii Europene a Drepturilor Omului, înainte de intrarea în vigoare aProtocolului nr.11 la Convenţia europeană a drepturilor omului [26, p. 238].

În cazul în care Comisia Interamericană a Drepturilor Omului declară o petiţieadmisibilă, ea cercetează faptele şi caută informaţii pe lîngă guvernul în cauză.

În primul rînd, trebuie să fie căutată o reglementare amiabilă. În cazul în care eaeste găsită, Comisia redactează un raport, transmis petiţionarului şi statului-parte,apoi comunicat, în vederea publicării, secretarului general al Organizaţiei StatelorAmericane. Acest raport se limitează la o expunere sumară a faptelor şi a soluţiei lacare s-a ajuns. Dacă unul din statele interesate o cere, sunt furnizate informaţii cît maidetaliate posibil.

În cazul în care nici o reglementare amiabilă nu poate fi găsită, Comisiaelaborează un raport expunînd faptele cauzei şi concluziile sale. Întocmind raportul,Comisa Interamericană a Drepturilor Omului poate formula propunerile şi recomandărilepe care le consideră corespunzătoare. Raportul este transmis statelor interesate, carenu au facultatea să îl publice [26, p. 239].

Dacă în termen de 3 luni de la data trimiterii raportului Comisiei Interamericanea Drepturilor Omului către statele interesate cauza nu este soluţionată sau deferităCurţii Interamericane a Drepturilor Omului de Comisia Interamericană a DrepturilorOmului sau de statul în cauză, Comisia Interamericană a Drepturilor Omului poate săemită un aviz şi concluzii asupra chestiunii supuse examinării sale. Comisia


Interamericană a Drepturilor Omului formulează recomandările pertinente şi fixează,după caz, un termen în care statul trebuie să ia măsuri pentru remedierea situaţiei.Observăm că, în acest caz, se repetă modelul Comisiei europene.

Sistemul prevăzut de Convenţia americană se bazează pe sesizarea Curţii decătre Comisie, pentru ca o decizie definitivă şi obligatorie de drept să fie emisă faţă destatul autor al violării drepturilor individuale. Curtea a precizat că procedura în faţaComisiei este prealabilă înaintea sesizării Curţii: această procedură permite exercitareadrepturilor individuale importante, drepturi cu atît mai importante cu cît individul nupoate juca un rol activ în procedura în faţa Curţii [27, p. 239]. Rolul Comisiei în faţaCurţii este pe de altă parte relativ vast, deoarece ea este prezentă în toate afacerile şireprezintă un fel de minister public, care apără ordinea juridică instituită prin Convenţie.Chiar dacă individul nu poate sesiza direct Curtea, aceasta prevede în statutul său căComisia poate fi asistată în faţa Curţii de către toate persoanele care vor fi desemnate.

Deci locul individului în cadrul sistemului american este încă redus. Astfel, încadrul acestui sistem individul joacă rolul de informator, deoarece înştiinţeazăcomunitatea internaţională despre violările de către stat a obligaţiilor sale internaţionale.Dacă această activitate poate fi utilă pentru colectivitate, totuşi ea nu prezintă interesmajor pentru victimă, deoarece nu-i permite să obţină repararea prejudiciului pe careaceasta l-a suferit. Mai mult decît atît, pînă în prezent nu pare ca Comisia să fi jucatrolul său destul de efectiv. Nesesizînd Curtea, Comisia interamericană permite unuicaz individual de a se sfîrşi printr-o decizie cu un caracter neobligatoriu şi diminueazădeci eficacitatea dreptului de recurs individual. În afară de aceasta, numărul mic dehotărîri emise pînă în prezent de către Curtea interamericană a drepturilor omului sedatorează, în mare parte, practicii Comisiei faţă de sesizarea Curţii. În revanşă, însistemul european, individul puţin cîte puţin este plasat la nivel de egalitate cu statul[28, p. 507-519, p. 512].

B. Formarea unui statut activ al individului în cadrul sistemului europeanIniţial, sistemul european funcţiona conform aceloraşi principii ca şi omologul

său american, deoarece individul nu avea decît posibilitatea de a sesiza Comisiaeuropeană a drepturilor omului, fără a putea apoi sesiza el însuşi Curtea europeană. Oastfel de situaţie nu era satisfăcătoare, căci dreptul individului de a sesiza Curteapărea o prelungire naturală a dreptului său de recurs în faţa Comisiei.

1) Situaţia iniţialăO dată cu discuţia cu privire la elaborarea unui sistem european de protecţie a

drepturilor omului, problema posibilităţii pentru individ – victimă a unei violări a unuidrept al său de a sesiza direct un organ internaţional a fost pusă de către unii juriştiadepţi ai acestei soluţii. Totuşi relaţiile directe dintre individ şi un organ internaţionalerau în contradicţie cu principiul tradiţional al competenţei statului pentru a reprezentaindividul pe scena internaţională. Pentru majoritatea statelor, era foarte importantărecunoaşterea dreptului de acces la un organ internaţional de anchetă (comisia) a


individului. Trebuie de admis că recunoaşterea în 1950 a dreptului de recurs individualîn faţa unui organ internaţional era un pas îndrăzneţ.

Individul deci putea sesiza numai Comisa europeană a drepturilor omului,sesizarea Curţii fiind rezervată statelor şi Comisiei. Totuşi Comisia şi Curtea rapid „aumanifestat preocuparea de a face individul să participe mai activ la procedură” [29, p.1273]. În aşa mod, Comisia a prevăzut în Statutul său informarea individului în caz desesizare a Curţii de către stat sau de însăşi Comisie, comunicarea individului despreraportul elaborat de către aceasta şi posibilitatea de a transmite observaţii scriserelativ la acest raport [29, p. 1273]. În noul său statut din 1983, Curtea a permisindividului de a participa direct la procedură: el se poate apăra singur sau prinintermediul consiliului, poate să se prezinte în faţa Curţii şi să formuleze observaţii şipoate primi o asistenţă judiciară.

2) Situaţia intermediară care decurge din Protocolul nr.9 la Convenţiaeuropeană a drepturilor omului

Protocolul nr.9 adoptat la 6 noiembrie 1990 şi intrat în vigoare la 1 octombrie1999 pentru statele care l-au ratificat a recunoscut rolul individului în faţa Curţii.Unele state, cum este, de exemplu, Franţa, nu au ratificat acest Protocol adiţionalinvocînd funcţia sa dublă acum cu Protocolul nr.11. În revanşă, aproape toate ţărilePECO l-au ratificat, cu excepţia Bulgariei şi Lituaniei. Art. 5 al Protocolului modificăart. 48 al Convenţiei prevăzînd că un caz poate fi înaintat Curţii nu numai de cătreComisie şi stat, dar şi de către individul care a sesizat Comisia.

Dar dreptul de acces direct la Curte nu prevede un drept de examinare a petiţieide către Curte [29, p. 1279]. Deci noua procedură prevede filtrarea petiţiilor individualede către un comitet alcătuit din 3 judecători înainte ca ele să fie examinate de cătreCurte. O petiţie nu va fi transmisă Curţii dacă ea nu abordează vreo problemă gravărelativ la aplicarea sau interpretarea Convenţiei şi dacă ea nu este supusă examinăriide către Curte din alt motiv [29, p. 1279].

Pe de altă parte, competenţa Comitetului de Miniştri în reglementarea cererilorindividuale, care era considerată ca o anomalie în sistemul european, practic a dispărut.

3) Protocolul nr.11 la Convenţia europeană a drepturilor omului şistatutul activ al individului

Protocolul nr. 11 care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998 de asemenea aabordat problema locului individului în examinarea cazurilor de către Curtea europeană.Deci clauza facultativă a dreptului de recurs individual a fost transformată în clauzăobligatorie, ceea ce înseamnă că competenţa Curţii în privinţa unui stat devine automată[30]. Pe de altă parte, individul a căpătat dreptul de a sesiza direct Curtea şi statutul de„parte” în faţa Curţii [31]. Constatăm deci că individul capătă treptat un statut activ încadrul procedurii în faţa organului jurisdicţional de control, „personalitatea sainternaţională materială” [32] rămînînd încă mult timp incomplectă în cadrul sistemuluieuropean şi devenind a devenit, o dată cu intrarea în vigoare a Protocolului 11, oadevărată personalitate juridică internaţională.


În pofida dificultăţilor care pot apărea în procesul executării hotărîrilor uneijurisdicţii internaţionale în materia drepturilor omului, instituirea unui control judiciaral respectării de către state a obligaţiilor lor internaţionale reprezintă un progres pentrudreptul internaţional al drepturilor omului şi pentru dreptul internaţional în ansamblu.Deci supunerea statelor jurisdicţiei unei Curţi internaţionale şi a deciziilor saleconstituie mijlocul cel mai sever pentru a le impune autoritatea dreptului internaţional.

Bibliografie:1. Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor.2. Convenţia americană relativă la drepturile omului.3. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.4. Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice.5. Bello E.G., The African Charter of human and people’s rights. A legal analysis,

RCADI 1985-V.6. Buergenthal Th., The Inter-American Court of huma rights, AJIL, 1982.7. Byrnes Andrew, Slow and stady wins the race?: the development of an optional

protocol to the Women’s convention, ProcASIL, 1997.8. Dhommeaux J., Le Comite des droits de l’homme, dix ans de jurispudence, AFDI,

1987.9. Dormenval A., Procédures onusiennes de mise en oeuvre des droits de l’homme:

limites ou défauts?, PUF, 1991.10. Elisabeth Evatt, The right to individual petition: assessing its operation before

the Human Rigts Committee and its future application to the Women’s Conventionon discrimination, Proc ASIL, 1995.

11. Flauss J.-F., Le droit de recours individuel devant la Cour européenne desdroits de l’homme: le Protocole nr.9 à la Convention européenne des droits del’homme, AFDI, 1990.

12. Gschmidt Markus, Individual human rights complaints procedures based onUN Treaties and the need for reform, ICLQ, 1992.

13. Maie Jean-Bernard, État des ratification au 1er janvier 1998, RUDH, 1998, vol.10.14. The African Charter on human and people’s rights, Martinus Nijhoff Publishers,

1997.15. McGoldrick Dominic, The Human Rights Committee, Glaredon Press, Oxford,

1991.16. Murray Rachel, Report on ghe 1996 sessions of the African Commission on

human and people’s rights, HRLJ, 1997, vol.18, nr. 1-4.17. Nowak Manfred, The activities of the UN Human Rights Committee: developments

from 1st August 1992 to 31st july 1995, HRLJ, 1995, vol. 16, nr.10-12.18. Ouguergouz Fatsah, La Charte africaine des droits de l’homme et des peuples.

Une approche juridique des droits de l’homme entre tradition et modernité,PUF, 1993.

19. Popescu C.-L., Protecţia internaţională a drepturilor omului, Bucureşti, EdituraAll Beck, 2000.


Referinţe:1. Protocolul a intrat în vigoare la 1.11.1998.2. The African Charter on human and people’s rights, Martinus Nijhoff Publishers

1997.3. A.Dormenval, Procédures onusiennes de mise en oeuvre des droits de l’homme:

limites ou défauts?, PUF, 1991.4. Art.1 din Protocolul facultativ la PIDCP, art.14 din Convenţia cu privire la

discriminarea rasială, art.22 din Convenţia cu privire la tortură.5. Elisabeth Evatt, The right to individual petition: assessing its operation before

the Human Rigts Committee and its future application to the Women’sConvention on discrimination, Proc ASIL, 1995.

6. Andrew Byrnes, Slow and stady wins the race?: the development of an optionalprotocol to the Women’s convention, ProcASIL, 1997.

7. Jean-Bernard Maie, État des ratification au 1er janvier 1998, RUDH 1998, vol.10,nr. 1-2.

8. Popescu C.-L., Protecţia internaţională a drepturilor omului, Bucureşti, EdituraAll Beck, 2000.

9. Markus Gschmidt, Individual human rights complaints procedures based onUN Treaties and the need for reform, ICLQ 1992.

10. Manfred Nowak, The activities of the UN Human Rights Committee: developmentsfrom 1st August 1992 to 31st july 1995, HRLJ, 1995, vol. 16, nr.10-12.

11. Dominic McGoldrick, The Human Rights Committee, Glaredon Press, Oxford,1991.

12. J.Dhommeaux, Le Comite des droits de l’homme, dix ans de jurispudence, AFDI,1987.

13. Ibid. p.158: astfel, statele au modificat legislaţia lor considerată incompatibilă cuPactul (Finlanda, în cazul Torres, de ex.) sau au eliberat prizonieri politici deţinuţiarbitrar (Madagascar sau Uruguay).

14. Dominic MAC Goldrick, The Human Rights Committee: op. cit.15. Este vorba despre Revista Universală a drepturilor omului pentru publicarea

constatărilor în limba franceză şi de Human Rights Law Journal în limba engleză.16. Membrii Comisiei sunt personalităţile africane, bucurîndu-se de „cea mai înaltă

reputaţie, cunoscute pentru deosebita lor moralitate, integritate, imparţialitate şio competenţă în materia drepturilor omului şi ale popoarelor”.

17. Rachel Murray, Report on the 1996 sessions of the African Commission onhuman and people’s rights, HRLJ, 1997, vol.18, nr. 1-4.

18. Art. 46 în ceea ce priveşte comunicările statale şi art.55 al Cartei în ceea cepriveşte „alte comunicări”. U.Oji Umozurike, The African Carter on human andpeople’s rights, Martinus Nijhoff Publishers, 1997.

19. E.G.Bello, The African Charter of human and people’s rights. A legal analysis,RCADI, 1985-V.


20. Art. 58 şi 59 din Carta africană.21. Art. 58 al 2 din Carta africană.22. Art.59 al. 3 al Cartei africane.23. Fatsah Ouguergouz, La Charte africaine des droits de l’homme et des peuples.

Une approche juridique des droits de l’homme entre tradition et modernité,PUF, 1993.

24. Art.44 al Convenţiei americane a drepturilor omului, art. 25 al CEDO cu privire ladreptul de sesizare a Comisiei europene, art. 48 al CEDO cu privire la dreptul desesizare a Curţii Europene în baza protocolului nr.9 şi art. 34 al CEDO cu privire ladreptul de sesizare a Curţii unice în baza Protocolului nr. 11.

25. Th. Buergenthal, The Inter-American Court of huma rights, AJIL, 1982.26. Popescu C.-L., Protecţia internaţională a drepturilor omului, Bucureşti, Editura

All Beck, 2000.27. Decizia Curþii interamericane din 13.11.1981 Government of Costa Rica (in the

matter of Viviana Gallardo et al.) citatã de Th.Buergethal, The InterAmericanCourt of human rights, op.cit.

28. J.-F.Flauss, Le droit de recours individuel devant la Cour européenne des droitsde l’homme: le Protocole nr.9 à la Convention européenne des droits del’homme, AFDI, 1990.

29. Geneviève Janssen-Pevtschin, Le Protocole nr.9 de la Convention européennedes droits de l’homme, op.cit.

30. D.Bribosia, Le Protocole nr.11 à la Convention européenne des droits del’homme: une révolution de palais à Strasbourg?, J.T.D.E., 1995.

31. Olivier Jacot-Guillarmod, Observations sur quelques critiques récentes adresséesau Protocole nr.11 à la Convention européenne des droits del’homme, Budapest1995, Editions du Conseil de l’Europe.

32. Geneviève Janssen-Pevtschin, Le Protocole nr.9 de la Convention européennedes droits de l’homme, Bruxelle 1992.


Tatiana TRIBOI

Protecţia drepturilor omului în Republica Moldova

La protection des droits de l’Homme a une grande importance à present partoutdans le monde.

Dans la République de Moldavie la protection des droits de l’Homme est realiséepar deux voies: avec des mécanismes internes et des mécanismes internationaux.

Les institutions du mécanisme interne de la protections des droits de l’hommeont, parmi leurs fonctions la protection des droits de l’Homme. Ce sont: le Parlementde la République; le Président de la République; les autorités de l’administrationlocale; le maire; les autorités judiciaires; la Cour Constitutionelle, les avocatsparlementaires.

La Constitution de la République de Moldavie prevoit que les dispositionsconstitutionelles concernant les droits et libertés de l’homme soient interprétées etsoient apliquées en concordance avec la Déclaration Universelle des Droits de l’Homme,les pactes et les autres traités signés par la République de Moldavie.

Protecţia drepturilor omului în Republica Moldova este reprezentată în formădublă: cea prevăzută de dreptul internaţional şi cea prevăzută de sistemul intern, însăpractica a demonstrat că pot apărea anumite divergenţe între dreptul internaţional şidreptul intern, fiind necesară o reglementare a raportului între aceste două sisteme.

În legătură cu problema dată, Constituţia Republicii Moldova stabileşte cădreptul internaţional al drepturilor omului este o parte componentă a legislaţiei interne.Tratatele internaţionale privind drepturile omului sunt direct aplicabile pe teritoriulRepublicii Moldova şi prevederile lor se bucură de invocare directă în instanţelejudecătoreşti. Astfel, Constituţia stipulează supremaţia dreptului internaţional faţăde prevederile legislative naţionale, inclusiv supremaţia faţă de Constituţie. Aceastăsoluţie ne demonstrează încă o dată faptul că izvoarele internaţionale ale drepturiloromului constituie piatra de temelie a dimensiunii în procesul edificării statului dedrept în Republica Moldova.

Pornind de la importanţa respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale,legislatorul a pus accentul pe supremaţia dreptului internaţional al drepturilor omului,fapt ce se poate vedea prin analiza următoarelor stipulări ale art. 4 din Constituţie:

„(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului seinterpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte.


(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturilefundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne,prioritate au reglementările internaţionale”.

De asemenea, prin aderarea, ratificarea tratatelor internaţionale din domeniuldrepturilor omului a fost pus fundamentul unui nou sistem juridic şi social-politic,care în următorii ani s-a dezvoltat vertiginos.

În acest sens, Republica Moldova, ca stat tînăr apărut, a ratificat cele maiimportante instrumente internaţionale şi regionale în materia drepturilor omului.

În prezent, protecţia drepturilor omului se realizează prin două modalităţi: prinmecanisme interne şi mecanisme internaţionale.

Protecţia internă a drepturilor omului în Republica MoldovaAutorităţile reprezentative

1. ParlamentulParlamentul este calificat de Constituţie [1] drept organ reprezentativ suprem

al poporului şi unica autoritate legislativă a statului. Deci acţiunea parlamentarăconstituie un cadru prin care pot fi enunţate şi promovate o serie de idei cu privire ladrepturile omului.

Pe lîngă funcţiile pe care le exercită Parlamentul mai are şi funcţia de control.Art.66 lit. f) fixează că Parlamentul exercită controlul parlamentar asupra puterii

executive sub formele şi limitele prevăzute de lege.Astfel, controlul parlamentar este efectuat prin mijloace proprii, poate fi exercitat

de parlament în întregime, examinînd informaţii ale Guvernului (art.104), audiind mesaje,informaţii, rapoarte ale Preşedintelui (art.84). Controlul este efectuat şi de Curtea deConturi (art.133), Avocaţii parlamentului (Legea nr.1349-XIII din 17 octombrie 1997),comisiile permanente, fracţiunile parlamentului sau de deputaţi prin intermediulîntrebărilor şi interpelărilor (art.105), precum şi prin dreptul deputaţilor de a cereGuvernului prezentarea informaţiilor şi documentelor necesare.

Parlamentul exercită controlul asupra activităţii Guvernului şi asupra altorautorităţi publice prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor. Această formă de control are oimportanţă deosebită, deoarece, în funcţie de informaţia obţinută, ea poate generacelelalte forme de control deja menţionate, întrebări, interpelări etc.

2. Preşedintele Republicii MoldovaAlineatul 2 al art.77 din Constituţie stabileşte că Preşedintele Republicii

Moldova reprezintă statul şi este garantul suveranităţii, independenţei naţionale, alunităţii şi integrităţii teritoriale a ţării.

Preşedintele veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare aautorităţilor publice, exercitînd în scopul acesta funcţia de mediator între puterilestatului; precum şi între stat şi societate.

El reprezintă statul atît pe plan extern, cît şi pe plan intern.


Funcţia de garant se realizează într-o dublă direcţie: garant al statului şi garantal Constituţiei. În calitatea sa de garant al statului, Preşedintele îşi asumă răspundereapentru independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a ţării.

În calitatea sa de garant al Constituţiei, Preşedintele veghează la respectareaîntocmai a acesteia.

Preşedintele este investit şi cu dreptul de a sesiza Curtea Constituţională (art.25 din Legea cu privire la Curtea Constituţională) în cazul în care va decideneconstituţionalitatea unor acte juridice sau acţiuni ale Parlamentului.

În virtutea exercitării atribuţiilor de reprezentant şi garant, Preşedintele aredreptul de a cere orice informaţie, documente de la orice autoritate publică, organ destat, întreprindere, direct sau prin intermediul serviciilor speciale, iar în cazuldescoperirii unor încălcări, abateri să ceară repararea situaţiei, iar vinovaţii – traşi larăspundere [2, p. 343].

Ca şi Parlamentul, Preşedintele efectuează control şi prin petiţiile cetăţenilor,conform Legii cu privire la petiţii, fiind obligat să organizeze audierea cetăţenilor şiexaminarea petiţiilor.

3. Autorităţile administraţiei publice localeÎn Carta europeană a autonomiei locale din 10 octombrie 1985, pe care Republica

Moldova a ratificat-o prin Hotărîrea Parlamentului nr.1253-XIII din 16.07.1997 [3, p.14], se stipulează că „autoritatea administraţiei publice locale reprezintă unul dintreprincipalele fundamente ale oricărui regim democratic” şi că „dreptul cetăţenilor de aparticipa la rezolvarea treburilor publice face parte din principiile democratice comunetuturor statelor-membre ale Consiliului Europei, acest drept putînd fi exercitat în modulcel mai direct”.

O regulă de bază a funcţionării administraţiei într-un stat democratic o reprezintăautonomia locală care priveşte organizarea şi funcţionarea administraţiei publice localeşi reprezintă dreptul şi capacitatea colectivităţilor locale de a rezolva şi de a gestiona,în condiţiile legii, sub proprie răspundere şi în favoarea lor, o parte importantă dintreburile publice (art.1 din Legea privind administraţia publică locală nr.123-XV din18.03.2003) [4].

Autonomia locală este prima şi cea mai importantă verigă a democraţiei, verigade bază, întrucît vizează relaţia nemijlocită şi cu cea mai mare frecvenţă a cetăţeanuluicu statul [5, p. 242].

Autorităţile administraţiei publice prin care se exercită autonomia locală însate (comune) şi oraşe (municipii) sunt consiliile locale, ca autorităţi deliberative, şiprimarii, ca autorităţi executive (art.5 din Legea nr.123-XV din 18.03.2003).

În vederea realizării atribuţiilor, organele administraţiei publice pot consultapopulaţia prin referendum local în problemele de importanţă deosebită.

De asemenea, în probleme de interes local care preocupă o parte din populaţiaunităţii administrativ-teritoriale pot fi organizate consultări, audieri publice şiconvorbiri.


4. Rolul primarului în acţiunea de protejare a drepturilor omuluiPrimarul, în calitatea sa de autoritate executivă a satului (comunei) sau oraşului

(municipiului), este elementul esenţial în administrarea localităţii în care a fost ales.Dintre atribuţiile vizînd asigurarea protecţiei drepturilor omului ce revin

primarului menţionăm: asigură ordinea publică prin intermediul colaboratorilor poliţiei,a gărzilor populare, serviciului de pompieri şi salvatori şi a organelor de protecţiecivilă, acestea fiind obligate să reacţioneze cu promptitudine la solicitările primarului,în condiţiile legii; iniţiază referendum local, alte măsuri de consultare a populaţiei înprobleme locale de interes deosebit; ia măsuri pentru organizarea alegerilor şi areferendumurilor; ia măsuri de interzicere sau de suspendare a spectacolelor, areprezentaţiilor şi a altor manifestări publice care contravin ordinii de drept sau bunelormoravuri; contribuie la asigurarea condiţiilor pentru buna funcţionare a instituţiilorde învăţămînt, de cultură, de ocrotire a sănătăţii care deservesc localitatea; organizeazăşi supraveghează măsurile de protecţie socială şi de ajutor social; coordoneazăactivitatea de asistenţă socială asupra copiilor, persoanelor în etate, invalizilor, familiilorcu mulţi copii, asupra altor categorii de persoane socialmente vulnerabile, sprijinăactivitatea asociaţiilor obşteşti de utilitate publică din teritoriul satului (comunei),oraşului (municipiului); asigură realizarea programelor naţionale şi locale privindutilizarea forţei de muncă, crearea a noi locuri de muncă, organizarea lucrărilor publiceremunerate; întreprinde măsuri, în condiţiile legii, menite să asigure protecţia mediului;recomandă consiliului local să confere persoanelor fizice cu merite deosebite, cetăţeniai Republicii Moldova şi străini, titlul de cetăţean de onoare al satului (comunei),oraşului (municipiului).

5. Autoritatea judecătoreascăAtaşată idealurilor democraţiei contemporane, în care recunoaşterea şi

garantarea drepturilor omului reprezintă un element central, Republica Moldovapăşeşte pe drumul creării cadrului instituţional şi legislativ al unui stat de drept.Reforma judiciară şi de drept este componenţa principală a procesului de tranziţie la osocietate democratică. Un sistem judiciar viabil este necesar şi pentru a atrageinvestiţiile, a combate corupţia, a proteja eficient drepturile şi libertăţile fundamentaleale omului, în condiţiile noi, legea regimului totalitar-autocratic şi centralizat urma săfie înlocuită de o justiţie, care operează în mod obiectiv, este bazată pe cunoaştereadreptului, accesibilă, transparentă, previzibilă, care protejează proprietatea privată,drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, interesele legale. În mod cert, aceastătranziţie presupune schimbarea radicală a modului de elaborare şi adoptare a legilor, amodalităţilor de aplicare a lor de către judecători, procurori şi avocaţi, precum şiperceperea legilor de către public.

În această ordine de idei, un loc major revine puterii judecătoreşti, chemate săreacţioneze prompt la orice atentate la drepturile şi libertăţile omului. Temeiul juridic alrolului de garant al drepturilor omului atribuit puterii judecătoreşti îl constituie art.20al Constituţiei Republicii Moldova, în care se regăseşte dispoziţia art.8 al DeclaraţieiUniversale a Drepturilor Omului, conform căruia: „orice persoană are dreptul la


satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelorcare violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime. Nici o lege nu poateîngrădi accesul la justiţie”.

Aceasta, prin definiţie, trebuie să garanteze drepturile cetăţenilor împotrivaoricăror abuzuri, sancţionînd pe cei vinovaţi de încălcarea legii şi restabilind drepturilece au fost încălcate. Cu toate că aceste lucruri par astăzi fireşti, nu întotdeauna justiţiaa avut atît de clar stabilit profitul activităţilor sale, al sarcinilor pe care trebuia să leîndeplinească. Ideea implicării justiţiei în apărarea drepturilor omului este, evident, ocreaţie modernă, legată de însuşi conceptul existenţei acestor drepturi.

În condiţiile separaţiei puterilor, judecătorii, pentru a-şi putea îndeplini sarcinilede mare răspundere ce le revin, trebuie să fie independenţi şi să se supună numailegii. Ei activează numai în limitele sistemului instanţelor judecătoreşti, acestea fiindsingurele autorităţi publice chemate să înfăptuiască justiţia în stat cu sprijinulprocuraturii, organelor de anchetare, avocaturii. Se poate afirma că protecţia celor maiimportante drepturi ale persoanei va fi garantată de organele judiciare.

Potrivit reglementărilor procesuale democratice, împotriva hotărîrilorjudecătoreşti, părţile interesate şi organele de stat competente pot exercita căile deatac (art. 113 din Constituţia Republicii Moldova) în condiţiile legii. Pentru a păstraordinea şi disciplina în timpul desfăşurării dezbaterilor judiciare şi pentru a evitaincidente nedorite, Constituţia prevede că instanţele judecătoreşti dispun de o poliţiecare este pusă în serviciul lor.

Ca organ autonom în sistemul jurisdicţional există Procuratura. Ea apără ordinealegală, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, contribuie la exercitarea justiţiei, în condiţiilelegii. Prin activitatea sa procuratura contribuie la asigurarea legii, executarea ei exactăşi uniformă în scopul consolidării legalităţii şi apărării drepturilor şi libertăţilorcetăţenilor de către organele administraţiei publice, de către persoanele juridice şifizice şi asociaţii lor. Principalele sale atribuţii constau în efectuarea urmăririi penalesau supravegherea acesteia, sesizarea instanţelor judecătoreşti, exercitarea acţiuniicivile în cazurile prevăzute de lege, participarea la judecarea cauzelor, exercitareacăilor de atac, supravegherea respectării legii în activitatea de punere în aplicare ahotărîrilor judecătoreşti.

O importantă măsură procesuală care dă expresie respectului drepturilor omuluio constituie recunoaşterea dreptului de apărare a învinuitului, inculpatului şi celorlaltepărţi, pe tot parcursul procesului penal. Organele judiciare sunt obligate să asiguredeplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege.

În tot cursul procesului penal, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat,ales sau numit din oficiu (art.26 din Constituţia Republicii Moldova). Persoana careefectuează urmărirea penală, ofiţerul de urmărire penală, procurorul şi instanţa dejudecată au obligaţia să-i asigure posibilitatea bănuitului, învinuitului sau inculpatuluide a se apăra cu mijloacele şi metodele stabilite de lege, precum şi protecţia drepturilorlor personale şi patrimoniale. Doar în prezenţa avocatului sînt aduse motivele reţinerii


şi învinuirii. Orice amestec în activitatea persoanelor care exercită apărarea în limiteleprevăzute este inadmisibil şi se pedepseşte prin lege.

Pe linia apărării şi garantării respectului pentru drepturile omului în tot cursulprocesului penal, Codul de procedură penală a prevăzut că nici o persoană nu poatefi reţinută, nici supusă unei forme de restrîngere a libertăţii, decît în cazurile şi încondiţiile prevăzute de lege. Persoana împotriva căreia s-a luat măsura arestăriipreventive are dreptul de a se adresa instanţei competente, iar dacă măsura preventivăa fost luată în mod ilegal, are dreptul la repararea pagubei suferite.

Potrivit art. 401 alin. l p.6 CPP al Republicii Moldova, poate declara apel oricepersoană ale cărei interese legitime au fost prejudiciate printr-o măsură sau printr-unact al instanţei. Această reglementare vădeşte concepţia legiuitorului de a nu limitasfera titularilor apelului numai la subiecţii procesuali care au participat în cauza penală,lăsînd posibilitatea, în mod practic, oricărei persoane vătămate în drepturile sale, prindesfăşurarea procesului penal, să ceară anularea actului sau măsurii dispuse deinstanţă şi prin care i-au fost prejudiciate interese legitime.

Chiar şi după reforma judiciară ce a avut loc, sistemul judecătoresc în RepublicaMoldova rămîne a fi dificil, deoarece dosarele parcurg o distanţă lungă în timp şiexaminarea lor se tergiversează. În această ordine de idei, considerăm că este necesarde a revizui legislaţia naţională în sensul reevaluării Codurilor de procedură şiracordarea lor la standardele internaţionale.

6. Contenciosul administrativPrincipiul separaţiei puterilor în stat, după care sunt organizate şi funcţionează

cele trei puteri în statul de drept – puterea legislativă, executivă şi judecătorească,implică atît o colaborare, cît şi un control reciproc pentru buna funcţionare a statului.

De aceea, colaborarea şi controlul autorităţilor judecătoreşti pentru asigurareaaplicării corecte a legii de către autorităţile administraţiei este o condiţie necesară şiimportantă pentru consolidarea ordinii de drept.

Controlul autorităţilor judecătoreşti, efectuat fie de instanţe specialejurisdicţionale (tribunalele administrative din Franţa, Germania, Spania, Grecia ş.a.),fie de instanţe judecătoreşti de drept comun (Anglia, Norvegia, Danemarca), cu ocaziasoluţionării litigiilor, generate de activitatea administraţiei publice, poartă denumireade contencios [6] administrativ.

Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV, adoptată la 10.02.2000 (învigoare de la 18.08.2000), este prima reglementare în legislaţia noastră, în materie decontencios administrativ, care consacră un regim juridic adecvat instituţiei în cauză[7, p. 193].

Prin contencios administrativ se înţelege activitatea de soluţionare de cătreinstanţele judecătoreşti specializate, prevăzute de lege, a conflictelor în care cel puţinuna din părţi este o autoritate publică, un funcţionar al acesteia ori un serviciu public,create din acte administrative ilegale ori din refuzul rezolvării unei cereri referitoare laun drept recunoscut de lege.


Conform art.1 al legii Contenciosului administrativ, „Orice persoană care seconsideră vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un actadministrativ sau prin nesoluţionare în termenul legal al unei cereri, se poate adresainstanţei de contencios administrativ competente, pentru a obţine anularea actului,recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.

Calitatea de reclamant în acest litigiu poate fi orice persoană (fizică sau juridică)vătămată într-un drept al său, cu condiţia că acest drept este recunoscut de lege.

Calitatea de pîrît în litigiul de contencios administrativ o poate avea, după cumrezultă din art.3, autorităţile publice şi autorităţile asimilate acestora în sensul Legiinr.793 (persoanele de drept privat care exercită atribuţii de putere publică sau utilizeazădomeniul public, fiind împuternicite prin lege să presteze un serviciu de interes public);subdiviziunile autorităţilor publice (cu condiţia să aibă capacitatea juridică procesuală)şi funcţionarul acestor autorităţi în condiţiile prevăzute de lege.

7. Curtea ConstituţionalăO parte inalienabilă a mecanismului juridic de realizare a statului de drept

constituie controlul constituţionalităţii legilor care, de rînd cu controlul jurisdicţionalal legalităţii actelor administrative, precum şi organizarea unei justiţii independente,ţine să execute în fapt garanţiile privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omuluişi cetăţeanului în Republica Moldova.

În conformitate cu actuala Constituţie, în Republica Moldova controlulconstituţionalităţii legilor anterior şi posterior intrării lor în vigoare este exercitat deCurtea Constituţională, care, constituind „unica autoritate de jurisdicţie constituţionalăîn Republica Moldova”, garantează „responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi acetăţeanului faţă de stat” (art. 134, alin. l şi 3 din Constituţia Republicii Moldova).

Rolul Curţii Constituţionale în asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentaleconstă în garantarea acestor drepturi şi libertăţi de către legiuitor sau, altfel spus,asigurarea supremaţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale faţă de modul în careacestea sunt reglementate prin lege, deoarece respectarea Constituţiei şi a supremaţieiei de către legiuitor este obligatorie [8, p. 5].

Constituţia Republicii Moldova prevede mai multe atribuţii ale CurţiiConstituţionale, dintre care la problema abordată în lucrare se referă nemijlocit cele cese conţin în art. 135, lit a), g) şi h):

a) exercită la sesizare controlul constituţionalităţii legilor, regulamentelor şihotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova,a hotărîrilor şi ordonanţelor Guvernului, precum şi a tratatelorinternaţionale [9];

g) rezolvă cazurile excepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridicesesizate de Curtea Supremă de Justiţie [10];

h) hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unuipartid [11].


Din ansamblul atribuţiei sale, la problema protecţiei drepturilor se referănemijlocit cele ce se conţin în art.135, lit a), g) şi h), deoarece prin intermediul exerciţiuluilor, Curtea Constituţională se prezintă drept garantul drepturilor şi libertăţilorfundamentale ale omului şi cetăţeanului în mod direct, fie prin prevenirea unor încălcăriale drepturilor, fie prin soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate din legi saualte acte normative care nesocotesc sau încalcă drepturile subiective ale indivizilor.

În Republica Moldova, această modalitate de protecţie a drepturilor şilibertăţilor fundamentale este realizată pe două căi: prin excepţia deneconstituţionalitate şi prin intermediul avocaţilor parlamentari [12, p. 201].

8. Avocaţii parlamentariÎncepînd cu anul 1997, în Republica Moldova se implementează, cu concursul

programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, un amplu proiect care urmăreştecrearea şi funcţionarea unei instituţii naţionale independente pentru promovarea şiapărarea drepturilor şi libertăţilor omului cu mandat de reflectare a tratatelor şiconvenţiilor internaţionale la care statul nostru este parte, a prevederilor dinConstituţie referitoare la drepturile omului. La 17 octombrie 1997 Parlamentul RepubliciiMoldova a adoptat Legea privind avocaţii parlamentari (nr.1349/XIII din 17.10.1997,Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.82-83/671 din 11.12.1997), iar la 5 februarie1998 – Hotărîrea cu privire la Regulamentul privind Centrul pentru Drepturile Omului.

Funcţiile pe care le exercită instituţia avocatului parlamentar sunt următoarele:Ø funcţia de supraveghere a respectării drepturilor fundamentale şi a

legalităţii;Ø funcţia de cercetare şi de control a administraţiei publice;Ø funcţia de mediere sau de sugerare a unor noi măsuri legale;Ø funcţia de sancţionare sau de penalizare a autorităţilor care îngreunează

activitatea.În procesul de activitate avocaţii parlamentari se orientează spre asigurarea

garanţiilor de respectare a drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului decătre autorităţile publice centrale şi locale, instituţii, organizaţii şi întreprinderi,indiferent de tipul de proprietate, asociaţiile obşteşti şi persoanele cu funcţii derăspundere de toate nivelurile (art.1 al Legii cu privire la avocaţii parlamentari).

Conform art.2 al aceleiaşi legi, avocaţii parlamentari contribuie la repunerea îndrepturi a cetăţenilor, la perfecţionarea legislaţiei ce ţine de domeniul apărării drepturiloromului, la instruirea juridică a populaţiei.

Avocaţii parlamentari, împreună cu personalul auxiliar, formează Centrul pentruDrepturile Omului.

Conform legislaţiei în vigoare, Centrul asigură activitatea avocaţilorparlamentari, avînd ca direcţii prioritare de activitate următoarele:

a) examinarea sesizărilor cetăţenilor ale căror drepturi şi interese legitime aufost încălcate, verificarea informaţiei despre cazurile de încălcare a drepturilor şi


libertăţilor omului, precum şi despre fapte aparte de lezare a drepturilor omului de oimportanţă socială deosebită;

b) pregătirea şi remiterea autorităţilor publice centrale şi locale în baza analizeidatelor privind încălcarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului, obiecţiilorşi propunerilor de ordin general referitoare la asigurarea drepturilor şi libertăţilorconstituţionale ale cetăţenilor, la perfecţionarea activităţii aparatului administrativ deconducere;

c) difuzarea în rîndul populaţiei ţării a materialelor informative despre drepturileomului;

d) colaborarea cu mijloacele de informare în masă, precum şi cu asociaţiileobşteşti neguvernamentale şi organizaţiile care activează în vederea apărării drepturiloromului în ţară şi peste hotare.

Centrul prezintă Parlamentului un raport anual despre respectarea drepturiloromului în Republica Moldova, care se publică în Monitorul Oficial al RepubliciiMoldova.

Astfel, Centrul pentru Drepturile Omului din Republica Moldova, împreună cuavocaţii parlamentari, contribuie cu succes la dezvoltarea societăţii civile în RepublicaMoldova şi la schimbarea stereotipurilor în mentalitatea populaţiei, cît şi la concentrareaatenţiei statului asupra acestor probleme, în scopul creării celor mai eficiente mecanismede asigurare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti garantate prin Constituţie şi altelegi interne şi internaţionale [13, p. 103].

Referinţe:1. Constituţia Republicii Moldova, art.60.2. Popa Victor, Dreptul public, Chişinău, 1998.3. Publicată în ediţia oficială “Tratate internaţionale”, 1999, vol.14.4. Publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.49/211 din 19.03.2003.5. Iorgovan Antonie, Odiseea elaborării Constituţiei, Tg.Mureş, Editura Uniunii

Vatra Românească, 1998.6. Etimologic, cuvîntul „contencios” derivă de la latinescul „contendere”, care

înseamnă – a lupta, a pune faţă în faţă sau a confrunta.7. Orlov Maria, Drept administrativ, Chişinău, Editura Epigraf, 2001.8. Constantinescu M., Rolul Curţii Constituţionale de garant al drepturilor şi

libertăţilor fundamentale // Revista Română de Drepturile Omului, nr.3, 1992.9. Art.135, lit.a) din Constituţia RM.10. Art.135, lit.g) din Constituţia RM.11. Art.135, lit. h) din Constituţia RM.12. Zubco Valeriu, Curtea Constituţională – unica autoritate publică politico-

jurisdicţională, Chişinău, 2000.13. Potînga A., Rolul instituţiilor democratice în stat, Funcţionarea instituţiilor

democratice în statul de drept, Materialele Conferinţei teoretico-ştiinţificeinternaţionale, 25-26 ianuarie 2003, Chişinău, 2003.


Veaceslav URSU

Unele referinţe privind conceptul de proxenetism

Proxenetismul şi prostituţia constituie fapte imorale, periculoase pentrusocietate, care au existat şi există într-o interdependenţă continuă. Anume prostituţiaeste fapta care determină săvârşirea infracţiunii de proxenetism şi invers. Adicăprostituţia se practică, de multe ori, la îndemnul sau cu ajutorul altor persoane, acesteasunt persoane aflate într-o totală stare de descompunere morală, care înţeleg sărealizeze venituri de pe urma practicării prostituţiei de către o altă persoană.

Se ştie că prostituţia, în limbaj popular, “este una din cele mai vechi meserii”.Din diferite motive, cum ar fi starea materială precară, cuceririle, pirateria, şantajul şialtele, fetele şi femeile au ajuns să practice această „meserie”.

În acest domeniu, spiritul întreprinzător al unor indivizi, care din păcatecontravenea legii, a găsit oportunitate de afirmare deosebit de atractivă. Astfel, ca unfenomen „adiacent” prostituţiei a apărut proxenetismul.

De-a lungul timpului, proxenetismul şi prostituţia au evoluat sub diferite formeşi acoperiri: curţi regale (curtezanele), case de toleranţe, firme în domeniul show-businessului, firme de intermediere, hoteluri, staţiuni etc.

Astăzi, prostituţia şi proxenetismul au căpătat o amploare foarte mare, ajungândsă cuprindă reţelele la nivelul tuturor continentelor, de la cel naţional la cel regional şitrasnaţional, fiind strâns legat cu traficul de fiinţe umane, îndeosebi traficul de femeiîn scopul exploatării sexuale.

Proxenetismul, deşi este recunoscut ca unul din domeniul ilicitului penal, nu afost definit de doctrină ca alte activităţii ilicite, practica judiciară însă a interpretataceastă activitate ca o acţiune de racolare de femei, în vederea practicării de relaţiisexuale, de regulă, prin mijloace de constrângere psihică, dar şi prin forţă fizică, traficarede persoane în acelaşi scop, precum şi tragerea de foloase de pe urma practicăriiprostituţiei de către o persoană [1, p. 51].

Fapta de a îndemna, favoriza sau exploata prostituţia practicată de o altăpersoană aduce atingere în cel mai înalt grad regulilor de convieţuire socială, principiilormorale şi demnităţii umane. [2, p. 734]. Totodată, constituind o sursă de procurare amijloacelor de existenţă pentru făptuitor, care, în felul acesta, se sustrage de la muncă,fapta reprezintă forma cea mai josnică, cea mai gravă, de manifestare a parazitismuluisocial. De aceea, era cu totul firesc ca legiuitorul să incrimineze fapta la care nereferim, cu atât mai mult cu cît periculozitatea sa socială depăşeşte pe cea a prostituţiei.


Cînd vorbim de proxenitizm, în mintea noastră apare un stereotip - adicăprostituţie, exploatare sexuală, sclavie a femeilor şi fetelor, chiar trafic de femei,deoarece traficaţii în cele mai multe cazuri pun la dispoziţia proxeneţilor femei, fete ceau devenit victime ale acestui flagel.

Proxenetismul, din punct de vedere sociologic, este un tip de comportamentilicit care se distinge de altele prin folosirea corpului străin în scopul comercial, maiprecis, prin decizia zilnică a unei persoane de-a vinde corpul unei persoane, ceea ceconduce la căderea din dreptul cel mai elementar al ultimei, acela de a dispune liber decorpul propriu.

Aşadar, proxenetismul face parte din categoria vânzării trupului unei alteipersoane, femeie sau fată, pentru a întreţine relaţii sexuale în scopuri de profit şi capurtare se află în vecinătatea imediată a sclavajului.

Unii jurişti au încadrat proxenetismul în categoria acelor fenomene pe careConvenţia Europeană a Drepturilor Omului le încadrează în ceea ce numesc „dreptulpersoanei de a dispune de corpul său”.

În realitate, proxenetismul suspendă acest drept al persoanei din clipa în careşi-a vândut corpul (sexul), ceea ce trece dreptul de folosinţă a propriului corp asupraunei altei persoane şi anume a “cumpărătorului”, adică asupra proprietarului casei detoleranţă care devine astfel şi patronul trupurilor celor ce s-au vândut.

În acest caz întâlnim acelaşi paradox ca şi cel pe care Tonnies 1-a prezentat încadrul relaţiei dintre muncitori şi capitalist sau patron, doar că aici în locul vânzăriiforţei de muncă este vândut trupul.

Astfel, după modul lui Tonnies, evidenţiem cele trei momente ale unei asemenearelaţii:

- vânzarea trupului;- folosirea trupului;- valorificarea trupului (adică a rezultatelor dobândite prin folosirea

trupului).În aceste trei momente ale relaţiei, posesorul trupului (adică persoana care s-

a decis pentru o astfel de vânzare ce reprezintă în fapt prostituţia) este liber doar înprimul moment, adică nu mai atunci cînd cu “ libera voinţă” a decis să-şi vândă trupul.

În momentul al doilea al relaţiei, persoana devenită prostituată este numaicauza materială (trupească) a relaţiei, nu şi cauza ei formală, căci ea nu-şi decide nicipartenerii, nici chiar preţul, nici ritmul folosirii trupului şi, mai presus de toate, sefoloseşte neliber de trup, adică fără o implicare spirituală, de vreme ce contractul oobligă să se ofere oricui i-o cere. Prostituata în totalmente depinde de patronul său,adică a proxenetului, fiind o maşină de sex în facerea banilor, nimic mai mult.

Fenomenul al treilea, cel al valorificării rezultatelor dobândite prin prostituţie,arată că persoana nu are nici un fel de control asupra valorificării morale şi material-fianciare a trupului ( ea nu poate influenţa sub nici o formă acest proces), totuldepinde de patron.


Deci proxenetismul dispune suspendarea dreptului unei persoane de a dispunede corpul său . Acest tip de interdicţie îşi are prototipul în robia cea mai flagrantă pecare o societate o poate provoca fiinţei omeneşti, şi anume sclavia.

Numai sclavul este comparabil cu persoana prostituată, căci doar aceasta nuare acces la libera folosinţă (materială şi spirituală) a corpului său. Singura relaţie desclavie este cea în care altcineva dispune de propriul său corp, de fiinţa sa corporală.Anume proxeneţii folosesc corpul unei altei persoane după interesul său, ca unobiect, până ia o anumită uzură când nu mai poate fi folosit.

Deci atât timp cat femeile şi copii implicaţi în practica prostituţiei sunt cumpăraţişi vânduţi, deţinuţi contrar voinţei lor reale şi exploataţi pînă la distrugerea lor fizică,nu putem vorbi decât de o autentică relaţie de exploatare de tipul stăpîn - sclav.

Faţă de sclavagismul epocii primare, care avea, în cele mai multe cazuri,reglementări privind viaţa de familie sau un anumit respect al vieţii private, intime, asclavilor, sclavagismul modern al femeilor cumpărate pentru prostituţie constă prinexcelenţă în exploatarea sexuală, în interdicţia de a avea o viaţă normală de familie, înfelul acesta sclavagismul modem este mult mai josnic, dar şi mai ipocrit în contextulunei societăţi care vorbeşte de drepturi şi echitabilitate, care afirmă libertatea persoaneişi a opţiunilor, reglementând, în acelaşi timp, exploatarea sexuală ca meserie.

Proxeneţii controlează, înrobesc, violează şi posedă femeile. Marea majoritatea copiilor şi a femeilor în prostituţie ocupă un statut de sclav. Ei sunt cumpăraţi şivânduţi pentru sex şi violenţă. Cumpărarea sexului şi a violenţei este proprie prostituţieişi o caracteristică esenţială a acesteia este puterea pe care bărbaţii o deţin asuprafemeilor, materializarea acestei puteri delimitează o clasă de femei şi de copii disponibiliincestului, violului, violenţei, torturii. Clientului puţin îi pasă dacă o femeie consimtesă se prostitueze sau a fost constrânsă să facă acest lucru., el oricum obţine ceea cevrea. Puţin îi pasă dacă o posedă în New-York, sau aceasta este ceea ce proxeneţii,clienţii şi chiar feminiştii vor să ne convingă să denumim sex, expresia sexualităţiifeminine. În numele acestui sex, al sexualităţii feminine, clienţii sau proxeneţii provoacăuneori moartea copiilor, copii încă imaturi sunt fotografiaţi nuzi pentru a stimula apetitulsexual al bărbaţilor, bărbaţi de 60 de ani ţin pe genunchi fete de numai 14 ani.

La ora actuală, fenomenul proxenetismului, ca şi corupţia, economia subterană,evaziunea fiscală sau fraudele financiare, reprezintă una dintre cele mai extinse traumede manifestare a criminalităţii care, într-un termen record, a înregistrat proporţiiimaginabile şi acceptabile pentru societatea noastră.

Proxenetismul este o problemă de control a crimei organizate, totodată şi unadintre cele mai urgente probleme ale drepturilor omului. Victimele proxenetismuluisuportă încălcări severe şi multiple ale drepturilor omului. Proxenetismul încalcăprincipiile fundamentale ale drepturilor omului cum sunt demnitatea umană, libertateapersonală, libertatea de mişcare, dreptul la viaţă privată, autodeterminarea şi interzicereasclaviei şi a practicilor ce ţin de aceasta.


Statul este obligat să preîntâmpine astfel de încălcări ale drepturilor omului, săîntreprindă măsurile necesare împotriva celor care încalcă aceste drepturi şi să oferevictimelor proxenetismului asistenţă şi protecţie juridică, compensaţie şi reabilitare,în cazul acuzării, aceasta înseamnă că eforturile de pedepsire a proxeneţilor trebuie săfie realizate într-un sistem care respectă şi protejează drepturile victimelor la viaţăprivată, demnitate şi securitate.

Proxenetismul este cea mai vulgară formă de discriminare şi violenţă contrafemeilor şi fetelor, calificată drept cea mai modernă formă de sclavie a fiinţelor vii.

Proxenetismul a devenit, din păcate, un fenomen bine organizat, de proporţiimondiale, majoritatea persoanelor fiind femei, în scop de constrângere la prostituţie.

În scopul prevenirii şi combaterii proxenetismului pe plan internaţional au fostîncheiate mai multe convenţii [3].

Există câţiva factori de ordin general care favorizează proxenetismul şiprostituţia:

- factorul economic: sărăcia, şomajul, lipsa de oportunităţi pentru generaţiiletinere, spiritul consumat, veniturile mici, divizarea populaţiei în bogaţi şisăraci, afluxul de informaţie despre viaţă în raz;

- factorul social: nivelul de educaţie scăzut, lipsa unei susţineri din parteasocietăţii; lipsa spiritului de caritate, conflictul dintre generaţii, pierdereainfluenţei familiei în societate, pierderea valorilor în societate;

- factorul politic: lipsa unor strategii de stat privind migrarea, legislaţiinaţionale la acest capitol; inerţia statului care nu reuşeşte să-şi protejezecetăţenii aflaţi la muncă în alte ţări; lipsa unor strategii de absorbţie aşomajului.

Problema proxenetismului, după cum vedem, este una atât de nivel juridic, cainfracţiune, cît şi de nivel social, ca viciu al societăţii. Desigur noi o să ne oprim latratarea problemei date prin prisma dreptului penal, în cele din urmă, deoarece doctrinas-a preocupat mai puţin de definirea conceptului de proxenetism, aceasta rămânândpe seama practicii judiciare şi a legislaţiei.

Astfel, potrivit art.220, alineatul 1 al Codului penal al Republicii Moldova,proxenetismul este “îndemnul sau determinarea la prostituţie, ori înlesnirea practicăriiprostituţiei, ori tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei de către o altăpersoană, precum şi recrutarea unei persoane pentru prostituţie”.

Definirea prostituţiei este un element obligatoriu în studiul problemei care nepreocupă, deoarece indică toate aspectele de care trebuie să se ţină cont la analiza şicalificarea faptei social-periculoase. Legiuitorul, înscriind în legea penală noţiuneaproxenetismului, a minimalizat contradicţiile care pot apărea atât în rândul practicienilor,cît şi în rândul teoreticienilor.


Analiza juridico - penală a proxenetismului

Viaţa umană este ocrotită de legea penală într-un cadru mult mai larg, cel alocrotirii personalităţii şi principalelor însuşiri ale acesteia: demnitatea persoanei,onoarea, inviolabilitatea vieţii sexuale, viaţa şi sănătatea persoanei, libertatea etc.

Fiecare din aceste însuşiri ale persoanei constituie valori pe care statul dedrept are menirea şi obligaţia să le ocrotească, să le asigure existenţa şi dezvoltarea.

Aceste valori nu reprezintă realităţi izolate, exclusiv individuale, ce au oimportanţă socială; în jurul şi pe baza lor se formează, se desfăşoară şi se dezvoltărelaţii interumane, conferind acestor valori caracterul de valori sociale, adică de valoriîn a căror existenţă este interesată întreaga societate şi, totodată, de valori al cărorconţinut se referă pe deplin numai în cadrul relaţiilor sociale.

Nu putem concepe faptul că valorile sociale ce întruchipează omul ar puteaexista şi dezvolta în afara unei convieţuiri sociale, unui coraport sănătos între oameni.De aceea, legea penală incriminează unele fapte ce atentează la relaţiile de convieţuiresocială, printre care este şi proxenetismul (articolul 220).

Săvârşirea oricăror infracţiuni contra convieţuirii sociale, aducând atingereuneia din valorile sociale care reprezintă atribute ale societăţii, pune în pericol sauvatămă înseşi valorile relaţiilor sociale ce s-au format şi se desfăşoară pe baza acestorvalori sociale.

Deci infracţiunea de proxenetism (art.220), făcând parte din grupul infracţiunilorcontra convieţuirii sociale, anterior va avea acelaşi obiect juridic generic propriuinfracţiunilor care fac parte din acest grup.

Infracţiunea de proxenetism are ca obiect juridic special relaţiile sociale careimplică procurarea mijloacelor de existenţă prin muncă în condiţii de respect pentruregulile de morală şi de asigurare a demnităţii umane, cu excluderea oricăror acte deproliferare a prostituţiei sau de dobândire a unor foloase din practicarea acesteia decătre o altă persoană [4, p. 599].

Se mai consideră că obiectul nemijlocit al infracţiunii de proxenetism estelibertatea sexuală a persoanei, demnitatea persoanei şi moralitatea raporturilor sexuale.

Sancţionând faptele prin care se aduce atingere convieţuirii sociale, legiuitorulocroteşte implicit relaţiile sociale care iau naştere şi se dezvoltă în jurul acestor valoriconstituite din principalele însuşiri ale persoanei, cum sunt onoarea, demnitatea,libertatea, inviolabilitatea sexuală [5, p. 587].

Proxenetismul provoacă decesul spiritual al persoanei care a fost determinatăla prostituţie, adică pierderea calităţii sale de fiinţă spirituală, înzestrată liber arbitru,întrucât suprimă în persoana umană forţa spirituală, făcând din ea casa desfrâului şideci o casă a morţii, a sinuciderii spirituale. Totodată, putem sesiza că prostituţiaînseamnă şi o decădere din posibilitatea pe care o are omul ca făptură creată, de a semanifesta ca fiinţă spirituală. Acest prerogativ creaţional al omului univers (caredistinge pe om de animal) este tocmai ceea ce se pierde prin actul prostituţiei.

Prin urmare, proxenetismul deposedează persoana umană şi de exerciţiulspiritului, moralităţii, demnităţii nu numai de dreptul de a dispune liber de corpul său.Degradarea morală şi corporală a persoanei umane ca urmare a prostituţiei este atestatăşi de primejdiile brusc intensificate în cazul prostituatelor. În unele ţări europene, 25-30 la sută dintre prostituate prezintă testul ELISA pozitiv, ceea ce poate duce la faptulca această categorie de persoane să reprezente principala cale de transmitere a bolii.


Deci putem spune că proxenetismul atentează în mod indirect şi la sănătateapopulaţiei, punând în pericol un număr esenţial de persoane.

Se consideră că riscul îmbolnăvirii cu maladia SIDA de la o prostituată este de30 de ori mai mare . Deci fiecare prostituată trece acest coeficient de risc asupra celorîncă 60 de persoane (soţi şi soţii), dintre care cîte 30 (respectiv soţiile) fără de cea maimică urmă de consimţire. Prin urmare, proxenetismul atestă o neaşteptată agravare aproblemei morale şi juridice într-o societate, căci acordă dreptul privilegiat uneicategorii de persoane de a provoca răul cel mai mare (condamnarea la moarte) unuinumăr foarte mare de fiinţe nevinovate, cu desăvârşire inocente (mamele copiilornoştri).

În dreptul penal român, infracţiunea de proxenetism are şi un obiect material,adică corpul persoanei constrânse la prostituţie sau care a făcut obiectul traficului învederea practicării prostituţiei.

În Codul penal al R.M., componenţa de infracţiune nu are un obiect material,cu toate că în cazul determinării la prostituţie prin constrângere, înşelăciune existăobiectul material, adică corpul persoanei, deoarece în cazul acesta proxenetul a făcutca o anumită persoană să se prostitueze, adică să-şi “vândă” corpul; în cazul cîndacea din urmă nu se prostituează, atunci nu putem vorbi de semnul determinării. Amputea spune, mai bine zis, că cuvântul determinare este un sinonim al cuvântuluiconstrângere, folosit în articolul 379 Cod penal al României.

Deci în acest sens, obiectul material constă în corpul victimei în viaţă, deregulă de sex feminin, care este format dintr-o totalitate de funcţii şi procese organicece o menţin în viaţă.

Legea penală, ca expresie a voinţei societăţii, apără demnitatea, onoareapersoanei nu ca bun individual (deşi ea prezintă un interes primordial pentru fiecareindivid), ci ca un bun social, ca valoare pentru existenţa colectivităţii. Aceastaîndreptăţeşte pe legiuitor să pretindă tuturor cetăţenilor să se respecte reciproc şi săse abţină de la orice fapte care ar aduce atingere acestei valori sociale şi implicitintereselor vitale ale comunităţii.

Proxenetismul prezintă un grad de pericol social mai mare decât prostituţia,subiectul creându-şi sau mărindu-şi veniturile din exploatarea unor femei. De aceea,chiar în legislaţiile care nu incriminează prostituţia, cum este şi în cazul legislaţieipenale a Republicii Moldova, proxenetismul este considerat totuşi infracţiune.

Referinţe:1. Titulescu I., A1 III-lea Război Mondial. Crimă Organizată, Bucureşti, Ed. Naţională,

1996.2. V. Kahani S., Oancea I., Fodor L., Bulai S., Stănoiu R., Roşea V., Explicaţii teoretice

ale Codului penal. Partea specială, vol. IV, Bucureşti, Ed. Academiei, 1971.3. Convenţia pentru reprimarea traficului de fiinţe umane şi a exploatării prostituării

altuia, adoptată de către Adunarea Generală a ONU la 02.12.1949.4. Loghin O., Toader T., Dreptul penal român. Partea specială, Bucureşti, Casa de

Editură şi Pessă “Şansa”, 1999.5. Коментарий к Уголовному Кодексу Российской Фудерации, под. Ред. Наумов

А.В., Москва, Юристь, 1997г.


Лилия ВЛАСЮК

Отдельные мошеннические действия в страховойсфере Украины и пути борьбы с ними

Радикальные изменения, необходимые Украине, что б выйти на путьэкономического развития, невозможны без усиления внимания к институтустрахования.

Система страхования прошла достаточно длительный путь развития.Основание ее возникновения – необходимость создания коллективнойсамозащиты людей от событий и действий, несущих неблагоприятныепоследствия.

Страхование в Украине сегодня находится на этапе своего становления иразвития. Закон Украины “О страховании” определяет страхование как “видгражданско-правовых отношений относительно защиты имущественныхинтересов граждан и юридических лиц в случае наступления определенныхсобытий (страховых случаев), определенных договором страхование илидействующим законодательством, за счет денежных фондов, которыеформируются путем уплаты гражданами и юридическими лицами страховыхплатежей (страховых взносов, страховых премий) и доходов от размещениясредств этих фондов” [1].

Необходимо отметить, что за последние 12-14 лет правовое регулированиефинансовых отношений в сфере страхования развивалось в условиях постоянногореформирования социально – экономической системы Украинского государстваи изменений общих концепций развития украинского общества.

Несмотря на то, что зачатки зарождения страховых отношений проявилисьеще во времена вавилонского царя Хаммурапи (Вавилон, 1792-1750 г.г. до н.э.), ив наши дни осталось много нерешенных вопросов в этой области. Так, например,на сегодняшний день в сфере страхования, как и во многих других, совершаетсяогромное количество не только правонарушений, но и уголовных преступлений.Практика показывает, что они совершаются как со стороны страховых компаний,так и, в большей своей части, со стороны клиентов этих компаний.

Абсолютное большинство страховых компаний непосредственносоприкасаются с таким криминальным явлением, как страховое мошенничество.Согласно ч. 1 ст. 190 Уголовного кодекса Украины мошенничество это “завладение


чужим имуществом или приобретение права на имущество посредством обманаили злоупотребление доверием ” [2]. Для противодействия этому злу во многихстраховых фирмах, созданы и успешно функционируют собственные службыбезопасности. Ущерб, причиняемый страховым компаниям в результатемошеннических действий недобросовестных клиентов (страхователей) весьмазначителен и по различным оценкам колеблется от 1 до 2% от суммы поступившихвзносов. Впрочем, среди страховщиков принято считать, что от 10 до 20% всехстраховых выплат приходится на страховые случаи, подготовленные иинсценированные мошенниками. Наиболее полной информацией ораспространенности обманов располагают службы безопасности страховыхкомпаний, ведущие учет сомнительных случаев, заявленных как страховые.

Анализ обобщенных данных позволяет страховщикам выявлятьхарактерные признаки, совокупность которых с определенной долей вероятностисвидетельствует о мошенничестве. Тут, правда, следует отметить, что количестволиц, привлеченных к уголовной ответственности за страховое мошенничество,незначительно и явно не соответствует распространенности данного видапреступления. Опытными страховщиками и их службами безопасностинедобросовестный клиент зачастую выявляется уже на стадии подготовкидоговора страхования, при анализе первичной информации, полученной как отнего самого, так и из других источников. Ни одна солидная страховая компанияне будет заключать договор страхования, если возникли обоснованные сомненияотносительно добросовестности намерений клиента и достоверностипредставленной им информации. Тем не менее, выявление намеренийстрахователя, направленных на обман страховой компании, при заключениидоговора страхования представляет определенную сложность. Как правило, оналичии умысла на обман страховщика может свидетельствовать завышеннаястраховая сумма. Зная об этом, мошенники действуют все более изощренно,представляя страховщику в обоснование стоимости объекта страхованиянадлежащим образом заверенные, но не соответствующие действительностидокументы, которые очень сложно опровергнуть [3].

Чем выше уровень страховой культуры у человека, тем больше он видитвозможностей для обмана страховой компании. Пользуясь услугамистраховщиков на протяжении нескольких лет, человек постепенно начинаетпонимать всю “внутреннюю кухню” процесса страхования. У некоторых послетаких “университетов” возникает непреодолимое желание воспользоватьсясвоими знаниями.

Схемы, по которым действуют мошенники, просты. Возьмем, к примеру,такой вид мошенничества, как ложный угон. Это самый верный способ получитьмаксимальный размер страхового возмещения, как правило, равного страховойсумме. В данном случае заключается договор страхования, обычно на дорогуюмашину, затем автомобиль продается по частям или целиком за треть-четверть


своей реальной стоимости. При необходимости перебиваются номера запчастейи выправляются фиктивные документы, а после этого подаются документы встраховую компанию. По имеющейся информации, настоящий бум этого видамошенничества пришелся на 1994-1995 годы.

Другой не менее “доходный” вид мошенничества – страхованиегражданской ответственности. Автомобиль страхуется, затем намеренноразбивается или “угоняется”, после чего мошенник опять же может рассчитыватьна страховые выплаты. Однако здесь, как и в первом случае, успешно проходиттолько групповое мошенничество: с подкупом представителей ГАИ, страховыхагентов и даже экспертов.

А “высшим классом” в автомобильном мошенничестве считается двойноестрахование. В данном случае страхование автомобиля по любому из рисковпроводится в двух компаниях.

Страховые мошенники стараются заработать на любом виде страхования.В практике страховых компаний нередко случаются ложные поджоги и ложнаяпорча имущества. Конечно, автовладельцу нет абсолютно никакого резонанамеренно уничтожать свой автотранспорт. Но вот поменять его отдельныедетали, сымитировать кражу – можно.

Другой, менее популярный способ обогащения – фальсификациямедицинских документов для получения страхового возмещения по страхованиюот несчастного случая. Причинять физический вред самому себе никто не станет,а вот купить рентгеновские снимки, медицинскую карту или справку УЗИ прибольшом желании можно [4].

К сожалению, проблеме предотвращения и выявления страховыхмошенничеств не уделяется достаточно внимания со стороныправоохранительных органов. Судебная практика привлечения за страховоемошенничество практически отсутствует. И, как следствие, на сегодня в Украинеэта тема особенно актуальна, поскольку негативное отношение многихстрахователей к размеру страхового взноса, определенного государством,автоматически проецируется на страховые компании.

Анализируя вышеизложенное, необходимо отметить, что, хотя и не надостаточном уровне, но борьба с преступностью в данном направлении ведется.Для повышения эффективности и результативности в сфере противодействиястраховым мошенничествам необходимо:

q объединить усилия страховщиков, наладив обмен информацией осомнительных страховых случаях и их фигурантах, о розыске“угнанных” автомашин, чтобы исключить их повторное страхованиев другой страховой компании;

q за счет ежегодных отчислений страховых компаний в видеопределённого страховщиками процента от суммы поступившихвзносов учредить и содержать некоммерческую структуру (по типу


“Альфы”, действующей во Франции), призванную координироватьборьбу со страховыми мошенничествами, вести необходимые учеты,взаимодействовать с правоохранительными органами, выявлять иустранять причины и условия, способствующие этомукриминальному явлению и т.д.;

q проводить совещания-семинары сотрудников служб безопасностистраховых компаний по обмену опытом о выявлении ипредотвращении страхового мошенничества, выработкепрактических рекомендаций;

q подготовить и представить в Верховный Совет Украины проект закона“О службах безопасности страховых компаний”, в которомпредусмотреть права и полномочия работников этих служб пополучению информации о страхователе, обстоятельствах и причинахзаявленного им страхового случая.

Библиографические ссылки:1. О страховании: Закон Украины. Ведомости Верховного Совета, 1996г., № 18,

ст. 78, с последними изменениями и дополнениями.2. Уголовный кодекс Украины. Ведомости Верховного Совета, 2001г., № 25-26,

ст. 131, с последними изменениями и дополнениями.3. Милиция и страховщики договорились о совместной борьбе с

мошенничеством.htm.4. Кто застрахует от мошенников // дело (г. Самара) № 45, 2001г.

www.allinsurance.ru.htm.

http://www.allinsurance.ru.htm


Сергей ВОЗНЮК

Некоторые аспекты состава хищения в крупных размерах

Большое значение для раскрытия сущности хищения имущества в особокрупных размерах имеет правильное определение обьекта этого преступления,ибо он имеет решающее значение для конструкции состава отдельныхпреступлений, раскрытия их социально-экономического содержания и выяснениеобщественной опасности.

Обьект преступления больше, чем другие элементы состава, определяетсоциальное содержание преступления, а также имеет весьма важное значениедля характеристики других элементов состава.

Объектом уголовно-правовой охраны являются общественные отношения.Действующее уголовное законодательство исходит из того, что общественныеотношения, причем не все, а лишь те из них, которые охраняются уголовнымзаконом, являются объектом любого совершаемого преступления.

Имея общим объектом посягательства на общественные отношения,хищение имущества собственника в особо крупных размерах относятся к группепреступлений, посягающих на совокупность общественных отношенийсобственности, неприкосновенность которых охраняется уголовным законом.

Эти общественные отношения собственности и являются родовымобъектом рассматриваемых преступлений. Непосредственным же объектомконкретного хищения выступают те или иные общественные отношения,конкретно формы собственности.

Таким образом, общий, родовой и непосредственный объектыпреступлений при хищении имущества собственника в особо крупных размерах,представляя определенную совокупность общественных отношенийсобственности, отличаются друг от друга степенью охвата, мерой или объемомэтих отношений.

Спорным остается вопрос о целесообразности выделения формсобственности при рассмотрении непосредственного объекта применительно кст. 195 УК РМ. Одни авторы непосредственным объектом при любой формехищения, в том числе в особо крупном размере, признают собственностьгосударственную, общественную, муниципальную, частную и другие формыотдельно [1, с. 23].

В настоящее время в Уголовном кодексе Республики Молдовапредусматривается единая ответственность за хищение имущества любогособственника, ибо все формы собственности едины по своей социально-


экономической сущности. Нецелесообразность деления родового объекта,анализируемых преступлений аргументирована тем, что уголовный закон неделает различия между различными формами собственности.

Ответственность за посягательства на них наступает по одним и тем женормам права, но в определенных ситуациях закон допускает суммированиеущерба, нанесенного одновременно различным собственникам, в частности прихищении в особо крупных размерах. Таким образом , при хищениигосударственного и общественного имущества в особо крупных размерах ущербпричиняется одному и тому же объекту - отношением собственности.

Теоретически, разграничение объекта на общий, родовой инепосредственный, чаще всего ведет к совпадению родового инепосредственного объектов посягательства.

Несмотря на то, что закон в одинаковой мере берет под охрану любуюформу собственности, а преступное посягательство на эти все формысобственности квалифицируются по одной и той же статье (ст. 195 УК РМ), точноеустановление принадлежности похищенного имущества в каждом случаесовершения преступления имеет важное значение, например, для выясненияпричин и условий, способствующих совершению хищения, для установленияпотерпевшего, решения вопроса о возмещении материального ущербапотерпевшему и т.д.

С целью ограничения непосредственного объекта общественногоотношения от других элементов в теории уголовного права принято выделятьпредмет преступления.

В основном авторы сходятся во мнении, что предметом преступленияможет служить вещь в широком смысле слова.

Предметом преступления против имущества собственника в особокрупных размерах, по действующему законодательству, как правило, может бытьтолько то имущество, те предметы, в которые вложен труд человека [2, с. 32].

Предметом хищения в особо крупных размерах могут быть вещи,обороноспособность которых ограничена в целях обеспечения государственнойи общественной безопасности. К таким предметам относятся: оружие,драгоценные металлы, взрывчатые вещества, сильнодействующие яды, наркотикии т.п., которые приобретаются по специальным разрешениям в установленныхзаконом пределах, а также имущество, находящееся в момент совершенияпреступления в фондах государственных или общественных организаций. Чащевсего имущество находится во владении определенных юридических илифизических лиц.

Однако оно может быть вверено и любым лицам, например, для перевозки,переработки, во временное пользование (оружие у военнослужащих,транспортные средства у водителя и т.д.), передано в аренду, напрокат и т.д.

Из числа документов, - пишет Г.А. Кригер, - могут быть предметомхищения лишь деньги, ценные государственные бумаги, а также ценные бумаги,находящиеся в обращении и представляющие собою как бы эквивалент


стоимости (билеты денежно-вещевой и иных лотерей, знаки почтовой оплаты,предъявительские билеты на проезд, талоны на бензин и т.д.) [3, с. 52].

В судебно-следственной практике имеются случаи, когда предметомхищения в особо крупных размерах являются основные средства производствапредприятий, организаций и учреждений, различного рода станции,оборудование, автомобильный транспорт и т.п., а также имущество физическихлиц (граждан).

Законодательство Молдовы устанавливает уголовную ответственность законкретное общественно-опасное деяние (действие или бездействие), поэтомунеобходимо уделять серьезное внимание определению объективной стороныхищения.

В качестве основных признаков объективной стороны преступлениявыступают общественно опасное действие (бездействие), общественно опасноепоследствие (преступный результат, причиненный действием или бездействием)и причинная связь между действием субъекта и реальным преступнымпоследствием [4, с. 97].

Существо причинной связи заключается в том, что действия виновногопо обращению в свою пользу или пользу других лиц имущества собственникасопровождается причинением ему ущерба в особо крупных размерах. Данныйущерб приводит к незаконному обогащению виновного или других лиц. Поэтомув каждом конкретном случае, прежде всего, необходимо разрешить вопрос, естьли вообще какая-либо объективная связь между определенным действием лицаи теми событиями, которые вменяются ему в ответственность [5, с. 219].

Без этого причинная связь между действиями виновного и ихпоследствиями отсутствует, а потому отсутствует и состав хищения в особокрупных размерах.

Своеобразие причинной связи при хищении в особо крупных размерахсостоит и в том, что действие при таких его формах, как кража, грабеж, разбойобычно сразу же влечет за собой и последствие, тогда как при других формаххищения (путем присвоения, шантажа, мошенничества) между действиями пообращению имущества в пользу виновного или других лиц и причинениемущерба в особо крупных размерах возможен определенный разрыв во времени.Размер похищаемого играет роль посредствующего звена между действиемсубъекта и причинением ущерба собственнику. Это говорит о том, чтообщественно опасное действие или бездействие может быть квалифицированов зависимости от размера похищаемого. При хищении в особо крупном размереспособ завладения имуществом имеет второстепенное значение и наквалификацию деяния не влияет [6, с. 90].

Кража, грабеж, разбой, мошенничество, присвоение - самостоятельныепреступления и каждое из них может быть совершено различными способами.В то же время они предусмотрены законом в качестве способов совершенияиного преступления - хищения имущества собственника в особо крупныхразмерах.


Обычно выбор способа хищения в особо крупных размерахобусловливается объективными и субъективными факторами: тот или инойспособ хищения преступник выбирает не произвольно, а с учетом обстановки, вкоторой оно совершается, предмета преступного посягательства, состояния учетаматериальных ценностей и контроля за их сохранностью, характера иособенностей должностного положения, возможности доступа к материальнымценностям и т.д. Хищения имущества юридических лиц часто скрываютсяподделкой документов (накладных, актов ревизии и т.п.), запутыванием учетаматериальных ценностей, подлога документов, искусственного завышения суммвыплаты денежных средств и т.п.

Действия, посредством которых совершаются хищения имущества в особокрупном размере, могут носить характер тайного или открытого похищения,присвоения имущества, преступного распоряжения этим имуществом с цельюприсвоения его или передачи третьим лицам, разбойного нападения, с цельюзахвата имущества, обмана или злоупотребления доверием с целью завладенияим. Для того чтобы обратить в свою собственность имущество, вверенноевиновному или находящееся в его служебном ведении, ему необходимосовершить определенные действия по соблюдению этого имущества, выносу,вывозу или иному перемещению его из места постоянного или временногохранения, т.е. необходимо изъять это имущество. При этой форме хищенияконкретные способы обращения виновным имущества в свою пользу или впользу третьих лиц не влияет на квалификацию преступления.

Для признания хищения имущества в особо крупном размере оконченнымнеобходимо установить, что имущество вышло из владения собственника иперешло во владение виновного или передано им во владение других лиц.Исключением из этого правила является лишь хищение, совершенное путемразбоя, состав которого построен по типу так называемых усеченных составов.

При разбое преступление считается оконченным с момента нападения сцелью завладения имуществом собственника. В остальных случаях для признанияхищения оконченным необходимо установление факта завладения виновнымимуществом или факта передачи такого имущества третьим лицам.

В связи с этим большое значение для совершенствования судебнойпрактики имеет разъяснение Пленума Верховного Суда Республики Молдова(ныне Высшая Судебная палата Республики Молдова) №5 от 6 июля 1992 года,где говорится, что хищение следует считать оконченным, если имущество изъято,и виновный имеет реальную возможность им распоряжаться по своемуусмотрению или пользоваться им [7].

Признавая безвозмездность изъятия имущества существенным признакомхищения, следует иметь в виду, однако, что добровольное возмещениеимущественного вреда виновным или возвращение похищенного имуществапосле того, как преступник завладел имуществом или передал его с корыстнойцелью третьим лицам, не устраняет состава преступления и не дает основаниядля оправдания его. Это обстоятельство может быть учтено судом приопределении меры наказания, как смягчающее обстоятельство.


Следует отметить, что выяснение способов действий виновного имеетпрактическое значение для отграничения от других форм хищения. В частности,с ним связана методика расследования преступления, организацияпрофилактической работы, вскрытия причин и условий, способствующихсовершению данного преступления, а также определение уголовнойответственности и назначение наказания.

Общее определение объективной стороны рассматриваемогопреступления должно даваться, исходя из сущности самого хищения, и па основеобобщения признаков объективной стороны всех конкретных форм этогопреступления.

Сущность хищения заключается в обогащении виновных путем извлеченияимущества из фондов собственника и обращения его в пользу отдельных лиц, неимеющих права на получение этого имущества.

Для большинства форм хищения способом извлечения являетсяпреступное завладение имуществом собственника, сопряженное с изъятием егоиз чужого владения (хищения путем кражи, грабежа, мошенничества). Присовершении хищения путем присвоения действия виновного не сопряжены сизъятием имущества из чужого владения.

Здесь виновный вначале владеет имуществом правомерно, а затем, приняврешение об удержании имущества, начинает им владеть преступно. Моментизменения характера владения представляет собой не что иное, как преступноезавладение имуществом собственника, находившимся ранее в правомерномвладении виновного.

Таким образом, во всех указанных случаях лицо преступно завладеваетимуществом собственника, т.е. извлекая это имущество из фондов собственника,становится фактическим обладателем его, имея возможность распорядиться импо своему усмотрению. В отдельных случаях - хищения путем злоупотребленияслужебным положением, когда государственное или общественное имуществонаходится не во владении, а в ведении должностного лица, имеющего правораспоряжаться этим имуществом через других лиц, виновный может, неустанавливая над имуществом непосредственно своего незаконного владения,передать его с корыстной целью третьим лицам. Обобщая все способы извлеченияимущества из фондов собственника, содержания действия при хищении, можноопределить в общей форме как преступное завладение имуществом собственникаили передачу его третьим лицам.

Хищение представляет собой преступное завладение или передачуимущества третьим лицам, т.е. виновный незаконно, безвозмездно завладеваетимуществом или передает его третьим лицам [8, с. 92].

При всем многообразии форм хищения и своеобразии присущих каждойиз этих форм, способов преступного завладения имуществом, последствиядействий виновного всегда одинаковы: преступник нарушает отношениясобственности и неразрывно связанные с ними отношения по распределениюматериальных благ. Конкретно это выражается в причинении имущественногоущерба собственнику и преступном обогащении за его счет виновного, который


либо сам завладевает имуществом в целях обогащения, либо передает его скорыстной целью третьим лицам.

Наличие двух указанных последствий при хищении вытекает из сущностиэтого преступления, а учет их в совокупности дает возможность определитьхарактер и степень общественной опасности отдельных посягательств, в частностиправильно решить вопросы, связанные с определением размера хищения.

Последнее очень важно для квалификации данного преступления,назначения наказания, а также возмещения виновным ущерба, причиненногопреступлением.

Теория и практика уголовного права при определении имущественногоущерба при хищении исходят из того, что он выражается лишь в так называемом“причиненном материальном ущербе”, т.е. измеряется стоимостью похищенногоимущества в ее денежном выражении.

Под имущественным ущербом, как последствием хищения в широкомсмысле следует понимать не причиненный ущерб, но и упущенную выгоду.Однако это вовсе не означает, что общая сумма ущерба в упомянутом смысле иесть та сумма, которая определяет размер хищения.

Понятие имущественного ущерба нельзя отождествлять с понятиемразмера хищения, так как последний зависит и от второго последствия прихищении - степени обогащения виновного. Обогащение виновного происходиттолько в пределах суммы похищенного, и в этом заключаются его устремления,что в значительной мере определяет характер и степень общественной опасностисодеянного и самого преступника. Поэтому в основу определения размерахищения в уголовном праве кладется, прежде всего, стоимость похищенного, аупущенная выгода и другие обстоятельства, связанные с тяжестью последствий,играют вспомогательную роль при квалификации хищений. Все этиобстоятельства имеют существенное значение и при назначении наказания.Установление размера упущенной выгоды очень важно для установления сумм,подлежащих взысканию с виновного в порядке возмещения ущерба.

С субъективной стороны хищение, в какой бы форме оно ни совершилось,всегда предполагает наличие у виновного прямого умысла, направленного напреступное завладение имуществом собственника с целью обращения его в своюпользу или передачу его с корыстной целью другим лицам. Это значит, чтовиновный сознает, что похищаемое имущество является собственностьюфизического или юридического лица, что он не имеет права на имущество но,тем не менее, руководствуясь корыстными мотивами, стремлением кпаразитическому обогащению, активно направляет свою волю к тому, чтобыпреступно завладеть этим имуществом.

Характерной особенностью субъективной стороны хищения особокрупных размерах является и осознание того, что похищается имущество именнов особо крупных размерах.

Теория уголовного права и судебная практика придерживается единойточки зрения, что для признания виновности лица в хищении имущества требуетсяустановление наличия у виновного умысла и определенной цели [9, с. 48].


А.А. Пионтковский пишет, что с субъективной стороны необходимоустановить у лица умысел на незаконное обращение имущества в своюсобственность, а умысел находит свое внешнее выражение в том, что лицораспоряжается этим имуществом, как своим собственным, или незаконноиспользует его для себя или передает его как свое собственное в собственностьдругих лиц [10, с. 415].

Хотя в ст. 195 УК РМ законодатель не указывает на такие признаки какцель или заведомость, вина здесь может быть только умышленной, причем толькопрямой. Это означает, что виновный не только сознает общественно-опасныйхарактер своих действий и предвидит наступление общественно-опасныхпоследствий, но и желает совершить эти деяния и наступление этих последствий.

Под установлением субъективной стороны преступления следуетпонимать процесс установления в деянии субъекта признаков умысла илинеосторожности, указанных в законе, выяснение вида, содержания инаправленности умысла, содержание и неосторожности, мотивов, целипреступления и иных признаков субъективной стороны и определении степенивины преступника.

Вторым, существенным моментом субъективной стороны хищения вособо крупных размерах является то, что виновный должен сознавать и сознает,что у него отсутствует какое-либо право на данное имущество, и он преступнозавладевает им или передает третьим лицам.

Другой характерной особенностью субъективной сторонырассматриваемого хищения является сознание виновным факта, что своимидействиями он причиняет имущественный ущерб собственнику. В отличие отнекоторых других форм хищений, например: кражи, грабежа, разбоя, субъект домомента завладение имуществом в большинстве случаев осознает и предвидитразмер ущерба. Другими словами, умысел виновного направлен на завладениеконкретной вещью.

При завладении имуществом путем злоупотребления доверием, виновныйтакже сознает размер похищаемого имущества. Определение этого моментанеобходимо для правильной квалификации хищения и дифференциацииответственности в зависимости от размера причиненного ущерба.А.А.Пионтковский подчеркивает, что ответственность за совершенное хищениеможет иметь место лишь в тех пределах, в каких оно охватывалось предвидениемвиновного. Большинство криминологов сходится на том, что цель, которуюпреследует виновный при хищении, является корыстной [11].

Следовательно, корыстную цель можно считать обязательным элементомсубъективной стороны хищения. Однако в юридической литературе существуетточка зрения, что корыстные цели нельзя считать обязательным элементомсостава хищения. Аргументируется это тем, что виновный, совершая хищение,не всегда обращает похищенное в свою пользу, а нередко передает его другимлицам, не преследуя корыстной цели. Так, Г. А. Кригер пишет, что «признаниекорыстной цели необходимым признаком при хищении не сможет полностьюоградить от посягательства охраняемый объект - социалистическую


собственность, так как иногда преступник, совершая хищение, не извлекает самматериальной выгоды, а предоставляет возможность делать это другим лицам,будучи даже сам корыстно в этом не заинтересованным» [12, с. 98].

Таким образом, видно, что при анализе субъективной стороны хищения вособо крупных размерах понятия “корысть” и ‘’цель’’, преследуемые виновным,следует рассматривать в их взаимосвязи. Понятие “корысть” уже само по себеозначает определенную цель, стремление и является основным признаком,характеризующим субъективную сторону хищения.

“Хищение немыслимо без корыстной цели, т.е. цели незаконной наживыбез затраты общественно полезного труда, именно установление корыстногомотива позволяет вскрыть преступные цели, отграничить хищениегосударственного и общественного имущества от иных, смежных с нимпреступлении “ [13, с. 38].

Точное установление умысла, направленного на хищение имуществасобственника в особо крупных размерах и обращение этого имущества в своюсобственность, вовсе не исключает признания состава хищения и тогда, когдавиновный совершает его не для себя лично, а для других лиц. Цель передачи надопонимать не просто как стремление лица незаконно передать имущество полюбым мотивам в пользу третьих лиц, а только как намерение путем такой передачиполучить материальную выгоду лично для себя или дать возможность нажитьсяродственникам, близким друзьям и иждивенцам, в судьбе которых данное лицозаинтересовано.

Следовательно, хищение может быть направлено не только на незаконноеобращение имущества в особо крупных размерах в свою собственность, но и нанезаконную передачу его в собственность других лиц. Такое хищение обычносвязано со злоупотреблением должностным лицом своим служебнымположением. Несколько сложнее обстоит дело с пониманием цели присовершении хищения в особо крупных размерах и при соучастии в нем.Корыстная цель является необходимым признаком хищения, но не обязательнымпризнаком действия каждого участника хищения в отдельности. На практикевозможны случаи, когда корыстная цель преследуется не всеми участниками.Речь идет о соучастниках хищения, действующих из личной заинтересованности:желания угодить и помочь родственникам, приятелям, под действием служебнойзависимости, шантажа и т.д. Согласно главы IV УК РМ соучастником хищения вособо крупных размерах может быть признано лицо в тех случаях, когда онодействует умышленно, предвидит, что тем самым содействует хищению. В данномслучае важное значение имеет установление того факта, что соучастник осознаетне только характер своих действий, но и характер совершаемого исполнителемпреступления, т.е. что он способствует совершению хищения. Таким образом,за совершение подобных действий виновный должен нести ответственность каксоучастник хищения в особо крупных размерах, т.е. по главе IV и ст. 195 УК РМ.

Рассматривая цель хищения имущества в особо крупных размерах какэлемент субъективной стороны, следует различать и мотивы, которыми


руководствуется виновный [14, с. 119], ибо: «Мотив есть то что, отражаясь всознании человека, побуждает его совершить преступление» [15, с. 12].

Хотя цель и мотив в субъективной стороне деяния тесно связаны междусобой, это не тождественные категории. “В отличие от мотива, отвечающего навопрос, что движет человеком, цель - это желаемый, ожидаемый илипредполагаемый результат действия, направленного на предмет, при помощикоторого человек намеревается удовлетворить ту или иную потребность” [16, с.271]. Мотив, формируясь в сознании лица в сочетании с другимиобстоятельствами, характеризующими личность виновного, содействуетустановлению цели, а через нее и направленности умысла. Следовательно, онпредставляет собой побуждение человека к достижению цели.

Все формы хищения совершаются по корыстным мотивам, которымсоответствуют и корыстные цели. Корыстная цель, которую ставит виновныйпри совершении хищения в особо крупных размерах, есть не что иное, как цельумышленная, т.е. преступник желает завладеть конкретным имуществом, извлечьматериальную выгоду. Цель действия является тем фоном, на которомопределяется характер и содержание мотива преступления.

Таким образом, мотив преступления — это один из компонентовпсихической регуляции поведения в виде сформировавшейся под воздействиемпотребностей, интересов, криминогенных свойств личности субъекта,объективной обстановки, в которой он находился, побуждая к общественноопасным уголовно наказуемым деяниям.

Выяснение мотива и цели в каждом конкретном случае может выявитьобъективные и субъективные причины поведения субъекта, связанные ссовершением преступления, в частности с хищениями, в установлении причини условий, способствующих совершению преступления, играет важную роль вобъяснении содержания общественно-опасных действий виновного, а также дляправильной квалификации преступления [17, с. 217].

В настоящее время абсолютное большинство авторов считают, чтокорыстная цель имеет место и в том случае, когда преступник стремится датьвозможность извлечения материальной выгоды другим лицам, в судьбе которыхон так или иначе заинтересован.

Уголовное право определяет субъект преступления как вменяемоефизическое лицо , достигшее к моменту совершения преступленияопределенного возраста. Однако, не всякое физическое лицо может бытьсубъектом преступления. Деяние, совершенное в состоянии невменяемости илипод угрозой физического насилия, под действием непреодолимой силы, непризнается преступлением [18, с. 135].

Невменяемость - юридическое понятие, означающее условие, наличиекоторого при совершении общественно-опасного деяния лицом исключаетвозможность признания лица субъектом преступления, а само деяние -содержащим состав преступления. Невменяемость “определяет совокупность


условий, исключающих уголовную ответственность лица вследствие нарушенияего психической деятельности, вызванного болезнью” [19, с. 18].

Другим обязательным признаком субъекта хищения являетсяустановленный законом возраст - 16 лет, а для хищения в особо крупных размерах- 14 лет.

Библиографические ссылки:1. Кириченко Г.Л., Закон и общественность в борьбе с хищениями, Москва,

1971г., Пинаев А.А., Уголовно-правовая борьба с хищениями, Харьков, 1975г.2. Макарь И.М., Охрана социалистического имущества, Кишинев, «Картя

Молдовеняскэ», 1978г.3. Кригер Г.А., Квалификация хищений социалистического имущества, Москва,

Юрлит, 1974г.4. Drept penal. Partea generală, Chişinău, Ed. Ştiinţa, 1994.5. Пионтковский А.А., Учение о преступлении, Москва, Юрлит.6. Кригер Г.А., Квалификация хищений социалистического имущества, Москва,

Юрлит, 1974г.7. О судебной практике по уголовным делам о хищении имущества

собственника. Постановление Пленума Верховного Суда РМ №5 от 6.07.1992г.8. Макарь И.М., Охрана социалистического имущества, Кишинев, «Картя

Молдовеняскэ», 1978г.9. Кригер Г.А., Борьба с хищениями социалистического имущества, Москва,

Юрлит, 1965г., с.77; Сирота С.И., Преступления против социалистическойсобственности и борьба с ними, Воронеж, 1968г.

10. Пионтковский А.А, Меньшагин В.Д., Курс советского уголовного права, том1, Москва, Юрлит.

11. Кригер Г.А., Квалификация хищений социалистического имущества, Москва,1974г., с.82, Борзнеков Г.Н., Ответственность за мошенничество, Москва,Юрлит 1971г., с. 12, Лобанов В.А. , Мотив и цель при хищениисоциалистического имущества, Минск, 1965г.

12. Кригер Г.А., Квалификация хищений социалистического имущества, Москва,1974г.

13. Бупсен Р., Дашков Г., Борьба с преступлениями против социалистическойсобственности, Москва, 1978г.

14. Пионтковский А.А., Учение о преступлении, Москва, “Наука”, 1970г.15. Волков Б.С., Мотив и квалификация преступлений, Казань, 1969г.16. Луков Г.Л., Планонов К.К., Психология, Москва, 1964г.17. Волков Б.С., Мотив и квалификация преступлений, Казань, 1969г.18. Трайнин А.Н., Общее учение о составе преступления, Москва, 1957г.19. Лунц Д.Р., Проблема невменяемости в теории и практике судебной

психиатрии, Москва, 1996г.

ANUARUL ŞTIINŢIFIC, Ediţia a VI-a

Bun de tipar 27.03.2006Coli de autor 23.67 Coli de tipar 27.21

Tirajul 100Tirajul executat sub comanda 234

Tipografia Academiei “ Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.MoldovaMD-2009 Chişinău, str.Gh.Asachi 21; telefon: (+373) 2 723959, fax: (+373) 2 738994

web: www.academy.police.md; e-mail: [email protected]

http://www.academy.police.md;

mailto:[email protected]

Probleme actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii

Documents

Transcript of Probleme actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii