Problema libertăţii umane şi tratarea ei în gîndirea filozofică

Jn istoria gîndirii filozofice problema libertăţii umane este una dintre cele mai frecventeyPentru a afla răspunsul la problema în cauză trebuie să medităm asupra următoarelor chestiuni: există oare o concepţie unică valabilă pentru toate epocile, societăţile şi pentru toţi oamenii, sau există un sistem concret de libertăţi care se constituie prin factori din interioritatea şi exterioritatea omului în situaţii sociale, istorice, politice şi spirituale concrete? Se referă libertatea la relaţiile omului cu Universul ca Univers, cu natura, sau libertatea se referă doar la împrejurările ce apar în relaţiile dintre oameni în condiţiile specifice ale vieţii sociale ? Libertatea umană se referă la fiinţa umană în întregul ei, sau se referă la aspecte sau anumite conduite de ordin cognitiv, valoric etc. ? Libertatea se referă la om ca specie sau la individul determinat ? Dacă libertatea aparţine individului, el vine pe lume cu libertatea sa sau o dobîndeşte ? Care ar fi căile prin care am dobîndi libertatea ?

Putem distinge două modalităţi de bază ale conceperii libertăţii în cadrul concepţiilor filozofice: 1) din perspectiva unor teorii ontologice generale, cum sînt cele ale stoicilor — Seneca, Epictet şi Marc Aureliu, iar în filozofia modernă — ale lui Spinoza, Hegel şi în cea contemporană — ale lui H. Bergson; 2) concepţiile filozofice care se remarcă prin orientarea lor antropologică — Socrate, Platon, Augustin, filozofiile contemporane care fondează teoria „fiinţei ca fiinţă".

Există mai multe sensuri ale noţiunii de libertate: lipsa violenţei, a jugului sau a presiunii şi în acest sens, omul este liber, dacă într-o împrejurare sau alta are posibilitatea să aleagă una dintre atitudini; liber este omul a cărui voinţă este neinfluenţată; liber e acela ce nu este influenţat de necesitatea istorică; libertatea este creaţia; omul şi libertatea sînt unul şi acelaşi lucru; libertatea este absenţa oricărei constrîngeri, înţelesul central în cadrul liberalismului şi individualismului european; libertatea este absenţa oricărei autorităţi, sens ce aparţine anarhismului (P.J. Proudhon şi M. Bakunin).

I ,a grecii antici conceptul libertăţii este dual: libertate prin lege, dar supunere faţă de lege, care reiese din definiţia dată de Aristotel în opera sa Politica — libertatea este faptul de a fi, rînd pe rînd, supus şi guvernator^Âcest sens este destul de elocvent promovat în domeniul vieţii politice: independenţa faţă de orice constrîngeri pejspnale şi supunere faţă de dispoziţiile generale, faţă de lege. Q altă tratare a libertăţii o găsim la stoici, care soluţionează problema în cauză prin legătura strînsă dintre libertate şi necesitaţi După Zenon din Citium şi Crisip, viaţa noastră se apropie de ţintă, de libertate şi fericire, după cum ea se conformează sau nu legilor de care ascultă toate lucrurile. Virtutea ar fi tocmai acordul cu ordinea universală, căci acest acord exprimă raţionalitatea vieţii noastre. De aici rezultă principiul etic fundamental al stoicilor, conform căruia virtutea prin ea însăşi este feri-cire^JSe^esitatea universală la stoici nu mai apare ca fiind străină raţiuhifnoastre, ea nu mai apare ca constrîngere, ci ca eliberare, ca fericire şi liberlgtg Stoicii ajung la formularea unei etici negative. Pentru a-şi atinge fericirea, înţeleptul trebuie să elimine toţi factorii care-1 tulbură şi-1 împiedică să ajungă la fiinţă. Nimic să nu-1 tulbure pe om. Trebuie de ajuns la starea, numită de stoici, apatie. tQbertatea se poate obţine, în aceste condiţii, (prjntr-o stare interioară caracterizată prin a dori numai ceea ce depinde de tine însuţi şi nu de ordinea rigidă a cauzalităţii şi necesităţii ce guvernează lumeaj) Stările interioare sînt considerate a fi libere prin esenţa şi natura lor. "Starea interioară de libertate este una de seninătate şi calm, de acceptare, stare identificată de Seneca cu Binele suprem, de Epictet — cu fericirea^)în concepţia stoică se prefigurează elemente fundamentale pentru definirea libertăţii ca o necesitate înţeleasă (filozofia lui Spinoza, Hegel şi Marx).

în epoca medievală se consideră că tot ceea ce există este rezultatul creaţiei desăvîrşite a divinităţii şi nimic nu poate fi modificat, că voinţa umană reprezintă o manifestare a creaţiei divine. De aici şi concluzia că omul nu poate alege, nu face ce vrea, nu este liber. D_ar .teologii creştini consideră că omul este înzestrat cu „liber ar-bitxu»". Spre exemplu, la(AAugustin „liberul arbitru" nu se confundă cu libertatea, el reprezintă capacitatea voinţei de a înfăptui fie binele, fie răul. De aceea, potrivit naturii sale păcătoase, omul poate să decadă, alegînd răul. După Augustin, libertatea apare nu ca o experienţă umană interioară, ci ca o

caracteristică a existenţei umane în lume, aşa cum a fost-«reată. Apariţia omului se identifică cu apariţia libertăţii în Uruxers<

Ideea libertăţii este centrală în filozofia lui Kant. Locul ideii de libertate în filozofia lui este aceea a activismului cunoaşterii, a ideilor. La el libertatea este necesară şi universală, este o idee transcendentală pură, nu conţine nimic din experienţă, este o lege universală a posibilităţii oricărei experienţe. Libertatea, în sens practic, după Kant, înseamnă independenţa voinţei de constrîn-gerea impulsurilor subiectivităţii.

C|nTîrozofia contemporană, existenţialismul este un curent de gîndire care, în diverse variante (M. Heidegger, K. Jaspers, J.-P. Sartre, A. Camus), a depus multe eforturi pentru a soluţiona pro-blema libertăţii) Adepţii acestui curent consideră libertatea drept un element fundamental şi constitutiv al existenţei umane. Dacă la om „existenţa precede esenţa", atunci dobîndirea acestei esenţe umane, în durata existenţei, este tocmai forma de manifestare a libertăţii. Omul nu-şi dobîndeşte umanitatea, esenţa sa, decît în măsura în care şi-o alege. Omul se află în faţa unei alternative inevitabile, în faţa unui „sau-sau" absolut, cum se exprimă S. Kierkegaard: el trebuie să aleagă. Opţiunea sa este libertatea şi existenţa sa. „în măsura în care aleg, exist; dacă nu aleg, nu exist" — susţine K. Jaspers.(După Sartre, a exista înseamnă a acţiona, „a fi este a acţiona şi a înceta de a acţiona, înseamnă a înceta să fii". Libertatea apare în actul acţiunii liber ale'se.N @rtoncepţie inedită asupra libertăţii-o formulează marele istoric român N. IorgajEl menţionează că noţiunile filozofice „maschează" conţinuturile libertăţii. O^cercetare cu folos a ideii de libertate îi apare lui N. Iorga a fi cea istorică. E vorba de o libertate care să pornească „nu din idei generale", cf „de la putinţa de manifestare organică a fiecăruia". (Premisa de la care porneşte cercetarea istorică este aceea că „omul a stat întotdeauna înţr-o formă de libertate". Fără libertate, omul ar fi încetat să fie onv)Fiecare formă istorică de societate, după el, poartă în ea un anumit chip al libertăţii şi lasă în urmă o idee istorică le libertate. O altă teză a lui N. Iorga enunţă că libertatea capătă înţelesuri diferite în raport cu „atmosfera morală a fiecărei epoci". El prezintă un model al strati-IK .11 II libertăţii în societate: pe domenii (economic, politic, spiritual), pe straturi sau categorii ale societăţii, pe structuri microsociale, pe planul devenirii unitare a istoriei europene.^Pentru Iorga libertatea este „dreapta proporţionalitate a celor trei termeni — muncă, politică, gîndire" şi nici o societate nu ne înfăţişează „proporţia de aur" a libertăti£)El ne face o clasificare istorică a formelor de liber-tate : libertatea tradiţională, de tip ţărănesc (în Sparta, Macedonia lui Alexandru cel Mare, Tracia etc.); libertatea de „piaţă publică", ilustrată de modelul Atenei lui Pericle; libertatea barbarilor (a lumii în afara cetăţilor greceşti) etc. Drept concluzie la problema abordata, vom utiliza concepţia lui Kant, ckre tratează libertate „drept acel maximum de libertate individuală care nu vine în contradicţie cu libertatea altuia". Libertatea presupune prezenţa altor oameni, deci nu poţi fi liber de unul singur