Principiul determinismului extern

Principiul relaţionării neuro-psihice

Principiul reflectării şi modelării informaţionale

Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate

Principiul  genetic şi al istorismului

 Principiul sistemicităţii

Aceste principii au apărut din raţiuni de ordin metodologic dat fiind conţinutul complex al ştiinţei psihologiei dar mai ales al unor direcţii şi orientări  al căror conţinut genera contradicţii.

1. Principiul determinismului extern (extrapsihic)Principiul determinismului extern - interpretează psihicul ca rezultat al acţiunii

factorilor externi (stimuli-mecanici, fizici, chimici - sau semnale purtătoare de informaţie) asupra organismului. Atât în plan filogenetic/istoric, cât şi în plan ontogenetic/individual, existenţa şi influenţa factorilor externi reprezintă condiţia obligatorie producerii apariţiei şi dezvoltării psihicului, în general, şi a diferitelor procese psihice diferenţiate - senzaţie, percepţie, reprezentare, gândire, emoţie etc. -, în special. Cauzele sau influenţele externe interacţionează şi se procesează (prelucrează) prin intermediul condiţiilor interne, a căror complexitate şi pondere în condiţionarea rezultatului final se amplifică de la un nivel evolutiv la altul, atât în filogeneză, cât şi în ontogeneză.

Uunul şi acelaşi stimul va produce transformări şi efecte psihocomportamentale diferite, în diferite stadii de dezvoltare a unuia şi aceluiaşi individ. Ansamblul condiţiilor interne prezintă deosebiri semnificative de la un individ la altul, ceea ce face ca unul şi acelaşi stimul aplicat mai multor indivizi de aceeaşi vârstă să producă efecte diferite.

La om, determinismul vieţii psihice atinge cel mai înalt grad de complexitate datorită atât mediului extern, cât şi ansamblului condiţiilor interne.

In ceea ce priveşte mediul extern, o dată cu apariţia omului şi a vieţii sociale, la componenta naturală iniţială se va adăuga o componentă nouă - socioculturală, care se va diversifica şi complica permanent de-a lungul istoriei, generând surse calitativ superioare de stimulaţie-informaţie pentru indivizii concreţi, în succesiunea generaţiilor.

In ceea ce priveşte ansamblul condiţiilor interne, acesta este determinat de complexitatea organizării structural-funcţionale a creierului uman, care permite realizarea unei procesări calitativ superioare a fluxurilor informaţionale externe, şi de superioritatea structurilor psihice elaborate, care se implică în recepţionarea, prelucrarea şi integrarea noilor informaţii.

2. Principiul relaţionării neuro-psihice

                Psihicul trebuie interpretat ca o funcţie a sistemului nervos central, o latură a creierului.

Principiul relaţionării neuropsihice  postulează următoarele:a. psihicul apare şi se realizează permanent ca funcţie specifică a sistemului

nervos; nu se poate concepe existenţa şi manifestarea nici unei stări şi nici unui preces psihic concret, de la senzaţie la gândire, în afara unui mecanism neurofiziologic.

               În sprijinul afirmatiei de mai sus sunt aduse următoarele argumente:                - modificarea chimismului cerebral dincolo de anumite limite –intoxicaţie alcoolică, intoxicaţie cauzată de alte droguri, fenomene farmaco-dinamice determină modificări semnificative în tabloul general psihocomportamental, de la manifestări delirante, halucinatorii la stări de comă;                - orice proces patologic fie organic fie funcţional la nivelul creierului are ca efect o tulburare mai mult sau mai puţin semnificativă în sfera cogniţiei, afectivităţii motivaţiei, limbajului.                    - deosebirile calitative existente între nivelul de organizare-funcţionare a psihicului uman şi animal se datoresc nu numai deosebirilor din mediul lor de viaţă, ci şi deosebirilor existente în nivelul de organizare structural funcţională a creierului uman, pe de o parte, şi animal, pe de altă parte. Faptul că nu putem, oricât ne-am strădui, să „inplantăm“ un psihic uman (o gândire umană, o afectivitate umană, o voinţă umană) unui animal, fie el şi superior, se datoreşte pur şi simplu limitelor de organizării ale creierului său, limite ce nu pot fi depăşite;                - deosebirile existente în nivelul de organizare al psihicului unui copil şi al unui adult se explică nu numai prin diferenţa de experienţă acumulată, ci, în primul rând, prin diferenţa semnificativă existentă în nivelul de organizare funcţională a creierului celor doi (maturizarea funcţională a creierului uman se încheie în jurul vârstei de 18 – 20 de ani iar pefecţionarea funcţională se întinde până la 30 de ani;                b. Creierul este organul psihicului, dar nu şi izvorul sau sursa lui – sursa psihicului se află în afara creierului în influenţele mediului extern şi ale mediului intern al organismului.c. Fiind funcţie a creierului şi având la bază procese de natură neurofiziologică, psihicul nu poate fi redus sau identificat cu acestea: senzaţia, percepţia, gândirea, sentimentele etc. sunt calitativ cu totul altceva decât procesele nervoase fundamentale, excitaţia şi inhibiţia, cu proprietăţile lor naturale – intensitatea (forţa), echilibrul şi mobilitatea, cu toate că interacţiunea acestor procese este indispensabilă pentru realizarea oricărei entităţi psihice.

3. Principiul reflectării şi modelării informaţionale

Afirma si explica ce reprezinta psihicul din punct de vedere ontologic, ca realitate specifica si ireductibila. In conformitate cu acest principiu, psihicul este o modalitate de reflectare si modelare informationala a obiectelor si fenomenelor externe siesi. Modelul intern, informational al lumii este deopotriva izomorf (care afectează însăși forma organismului) si homomorf (care prezintă aceeași formă), respectiv exista o corespondenta biunivoca intre elementele multimii externe si cele ale lumii interne, dar si selectie, o comprimare a acestora.

Admiţând că noţiunea de reflectare este premisa fundamentală a explicării ştiinţifice a naturii psihicului, marxismul a demonstrat că, pentru a deveni cu adevărat operantă pe terenul psihologiei umane, proprietatea reflectării trebuie abordată nu static (doar la nivel fizic elementar), ci dinamic-evolutiv, punându-se în evidenţă existenţa mai multor forme de reflectare, corespunzătoare diferitelor niveluri de organizare-dezvoltare a sistemelor reale: a) reflectarea mecano-fizică şi chimică, proprie sistemelor nevii; b) reflectarea biofiziologică, bazată pe excitabilitate, proprie sistemelor vii vegetale (plantele); c) reflectarea psihică, bazată pe sensibilitate şi sistemul nervos, proprie sistemelor animale, inclusiv omului.

Astfel, principiul reflectării subiective se completează, devenind principiul reflectării şi modelării informaţionale. Aceasta va însemna că psihicul în ansamblul său şi diferitele sale componente particulare sunt reflectări întruchipate în modele informaţionale interne ale lumii externe. Modelarea informaţională o înţelegem ca o succesiune ordonată de transformări şi operaţii de extragere, codificare, transmisie, recodificare şi decodificare a semnalelor ce desemnează însuşiri, stări, relaţii etc. ale obiectelor externe, considerate în acest caz surse (surse de informaţie).

Modelarea informaţională este de două tipuri: izomorfică şi homomorfică .Prin modelare izomorfică se realizează o corespondenţă biunivocă între „elementele

mulţimii externe" (obiectul-sursă) şi „elementele mulţimii interne" (imaginea psihică), ceea ce permite în plan comportamental obţinerea unei identificări individuale (desprinderea şi recunoaşterea unui obiect în contextul altora din aceeaşi clasă). Prin modelare homomorfică se realizează o corespondenţă selectiv-comprimată a „elementelor mulţimii externe" (obiectul-sursă) şi „elementele mulţimii interne" (constructul psihic), astfel că mai multor elemente din prima mulţime le va corespunde un singur element în cea de a doua mulţime. Modelul homomorfic permite trecerea de la identificarea individuală, singulară la identificarea de clasă, generalizată. Prin intermediul său se trece de la reflectarea senzorială la cea generalizat-abstractă (gândire).

4. Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate

El contribuie la scoaterea psihicului uman din sfera speculaţiilor abstracte şi sterile şi la includerea lui în aria cercetării concrete autentice, postulând două teze principale: prima – forma primordială de existenţă şi manifestare a psihicului este acţiunea în plan extern a copilului cu obiectele concrete din jur; dezvoltarea structurilor psihice specifice se desfăşoară dinspre exterior spre interior; a doua - între conştiinţă, ca organizare subiectivă internă, şi activitate, ca manifestare obiectivă externă, există o relaţie de dependenţă şi condiţionare reciprocă permanentă.

5. Principiul  genetic şi al istorismului

consacra ideea ca psihicul nu este un „dat” pre-format, imuabil, ci un produs al evolutiei filogenetice si ontogenetice, el reprezinta rezultanta maxima a lumii viului de a se informa si de a se adapta la mediul de existenta (aspectul filogenetic); evolutia stadiala, de maturizare a sistemului nervos si „istoria” personala a individului uman, prin experienta cunoasterii si adaptarii la mediul socio-cultural în care vietuieste marcheaza forma de evolutie a vietii psihice (aspectul ontogenetic).

Astfel, se considera că, la naştere, individul uman este total lipsit de orice zestre comportamentală înnăscută; tot ce va deveni el mai târziu, sub aspectul funcţiilor şi capacităţilor psihice, se datoreşte exclusiv influenţelor mediului extern (atotputernicia educaţiei: din oricine se poate face orice printr-o manevrare adecvată a acţiunii factorilor externi).

Acest principiu impune următoarele exigenţe: a) pentru a realiza o înţelegere şi explicare veridică a modului de organizare şi funcţionare a vieţii psihice la un moment dat, este necesar să luăm în considerare dimensiunea sa genetică şi să supunem cercetării etapele evoluţiei sale anterioare; b) cu cât o funcţie psihică este mai complexă şi se situează la un nivel evolutiv mai înalt, cu atât înţelegerea şi explicarea ei reclamă dezvăluirea şi cunoaşterea devenirii şi genezei ei, a stadiilor pe care le-a parcurs până la forma actuală (astfel, de pildă, Piaget a demonstrat că înţelegerea şi explicarea adevăratei naturi a operaţiilor formale ale gândirii nu sunt posibile fără cunoaşterea stadiilor pe care le parcurge dezvoltarea inteligenţei - stadiul senzorio-motor, stadiul operaţiilor concrete obiectuale, stadiul operaţiilor în planul limbajului

extern); c) interpretarea dezvoltării ca rezultat al interacţiunii complexe, contradictorii dintre influenţele mediului extern şi ansamblul condiţiilor interne, dintre înnăscut şi dobândit, dintre stabil, invariant şi modificabil, variabil (în cazul omului, esenţială devine interacţiunea dintre factorii biologici şi cei culturali); d) admiterea momentului de discontinuitate pe traiectoria generală a dezvoltării psihocomportamentale şi, implicit, a deosebirilor de ordin calitativ atât între indivizii situaţi pe trepte evolutive diferite (între om şi animal, între diferitele clase de animale, între copil şi adult), cât şi individuale (mai ales la om: procese inferioare, de ex., senzaţiile, şi procese superioare, de ex., gândirea logico-simbolică, abstractă);

6.  Principiul sistemicităţii

El defineşte modul general de abordare a psihicului, ca realitate specifică, din perspectiva raportului parte-întreg şi „obiect"-„mediu".

Acesta presupune că psihicul, în ansamblul său, precum şi diferitele sale componente desprinse ca obiect al cercetării concrete trebuie considerate sisteme; sistem însemnând o „mulţime de elemente aflate într-o relaţie nonîntâmplătoare", de unde rezultă o emergenţă (determinaţie calitativă supraordonată) specifică şi ireductibilă; ca urmare, centrul de greutate al analizei trebuie deplasat de la elemente (analiză anatomistă, dominantă în ştiinţa clasică) la relaţia dintre acestea (analiză funcţional-dinamică prioritară în ştiinţa contemporană). Intrucât orice sistem se delimitează în raport cu un anumit mediu, studiul său trebuie să se facă în relaţia lui cu acest mediu: S ^ M.psihicul întruneşte toate atributele cerute de noţiunea de sistem; el trebuie, aşadar, abordat, analizat şi interpretat pe baza metodologiei sistemice, cu respectarea exigenţelor ce derivă din specificul său calitativ.