PRINCIPII GENERALE ÎN APLICAREA

TRATAMENTULUI

Pentru ca programul de kinetoterapie să se desfăşoare în condiţii

optime, terapeutul trebuie să respecte o serie de principii. Pentru aceasta

este necesară o pregătire corespunzătoare, teoretică şi practico-metodică a

kinetoterapeutului. Totodată, terapeutul trebuie să se afle într-un

permanent dialog cu pacientul, care trebuie să-l informeze continuu asupra

efectelor terapiei aplicate.

1. Principiul utilizării eficiente a cunoştinţelor de specialitate.

Este important a se utiliza în mod cât mai eficient bagajul teoretic şi

practic în raport cu situaţiile întâlnite, astfel încât stabilirea diagnosticului

şi apoi planificarea activităţii să se facă cât mai eficient, cu cât mai puţine

riscuri pentru pacient. Acest principiu se subordonează principiului de

bază, creat de părintele medicinei, Hipocrate, fiind vorba de :"Primum non

nocere", adică "În primul rând să nu faci rău!"

2. Principiul evaluării şi planificării. Este recomandat ca evalurea

pacientului să se facă de către medicul specialist. În privinţa tratamentului

kinetic, programul de recuperare va fi întocmit de kinetoterapeut. Pentru a

se verifica eficacitatea terapiei se va realiza o evaluare periodică în echipă.

Precocitatea instruirii tratamentului este un principiu care derivă din

promptitudinea stabilirii diagnosticului de către medical specialist.

3. Principiul colaborării şi ajutorării reciproce. Acest principiu se

referă la relaţia kinetoterapeutului cu pacientul şi cu familia acestuia.

Kinetoterapeutul trebuie să fie informat de către pacinet sau de către

familia/ anturajul acestuia despre integrarea pacientului în viaţa cotidiană:

locul de muncă, responsabilităţile pe care le are pacientul faţă de cei din

jur, mediul înconjurător, etc., pentru a putea tine cont de acestea în

elaborarea programului terapeutic. De asemenea, relaţia pacientului cu

terapeutul va fi una sinceră, prin care pacientul va comunica efectele pe

care le are tratamentul asupra acestuia.

4. Principiul dozării eficiente / accesibilitatii. Acest principiu are o

importanţă hotărâtoare în actul recuperator. Planificarea programului de

recuperare se realizează în funcţie de toleranţa la efort a pacientului; când

capacitatea motrică a pacientului este nulă, tratamentul kinetic va începe

de la zero.

Gradarea efortului va avea la bază aceleaşi reguli ce se aplică în

Educaţie fizică şi sport: de la simplu la complex, de la uşor la greu, de la

cunoscut la necunoscut. Trecerea la exerciţii noi sau combinate se poate

realiza numai după ce pacientul a învăţat foarte bine exerciţiile cele vechi

şi simple.

Progresivitatea se va realiza urmărind reacţiile fiziologice şi

fiziopatologice ale organismului. Astfel, durata şi numărul exerciţiilor va

scădea atunci când apar semne de neadaptare, prelungindu-se în schimb

pauzele. Numărul şedinţelor se vor rări până la dispariţia completă a

semnelor de oboseală sau intoleranţă la efort. De asemenea atunci când

evoluţia este bună, se va încerca depăşirea valorilor funcţionale anterioare

îmbolnăvirii.

5. Individualizarea tratamentului. Acest principiu are o mare

importanţă în aplicarea tratamentelor de kinetoterapie, deoarece fiecare

pacient are o reactivitate proprie faţă de boală ceea ce rezultă că

tratamentul aplicat va fi individualizat în funcţie de nevoile şi necesităţile

fiecărui pacient.

Astfel, fiecare pacient va primi o prescripţie medicală în corcordanţă cu

natura şi faza bolii, reactivitatea organismului şi eventualele complicaţii.

Se va ţine cont, de asemenea, de particularităţile legate de vârstă, sex,

profesie, temperament, condiţii de viaţă şi mediu etc. Un alt rol important

îl au posibilităţile intelectuale ale bolnavului datorită faptului că nivelul

ridicat a acestora contribuie în mare măsură la atingerea obiectivelor

urmărite.

6. Continuarea tratamentului până la recuperarea integrală. Acest

principiu este mai greu de înţeles pentru mulţi dintre pacineţi care

consideră că recuperarea constă doar în vindecare somatică. Recuperarea

completă se obţine în timp, după ce se obţine o vindecare funcţioanlă

completă.

7. Asocierea cu alte mijloace terapeutice. De cele mai multe ori

kinetoterapie vine în ajutorul mai multor tratamente, precum cele

ortopedico-chirurgicale sau medicamentoase, dovedind că este o verigă

importantă a terapiei complexe.

PRINCIPIILE PSIHOPEDAGOGICE sunt obligatorii.

1. Convorbirea kinetoterapeutului cu pacientul are rolul informării

acestuia în legătură cu durata, scopul şi modul de acţiune a mijloacelor

folosite. Astfel, pacientul nu se va supune tratamentului pasiv şi resemnat,

ci va participa activ şi cu încredere.

Unii dintre ei, cu afecţiuni care necesită un tratament prelungit, din

cauza efectelor care se duc lent, au o stare psihică depresivă. Acestea sunt

cazurile cele mai delicate, în care prezenţa psihologului este obligatorie. În

rest, psihologul poate fi suplinit de medicul specialist şi de kinetoterapeut,

care prin încurajri, sugestii, exemple pozitive pot crea stări de bună

dispoziţie şi încredere în rezultate.

Psihopedagogia contemporană vede în optimizarea procesului

instructiv-educativ şi principii care să determine subiectul să acţioneze

individual, în cadrul propriului proces de recuperare.

2. Principiul conştientizării presupune înţelegerea de către pacient a

efectelor incluse de mijloacele utilizate şi a raţiunii pentru care se aplică

într-o anumită succesiune.

3. Principiul activităţii independente este obligatoriu; pacientul trebuie

să repete şi în afara şedinţelor de sală de recuperare, procedee metodice

(de exemplu contracţii izometrice), tehnici de psihoreglare sau exerciţii

fizice cunoscute şi recomandate de kinetoterapeut.

4. Principiul motivaţiei presupune găsirea modalităţilor de a-l

determina pe pacient să vină cu încredere la tratament, să-şi dorească

efortul fizic, să nu se sperie de acesta sau de celelalte mijloace folosite, cu

alte cuvinte trebuie să crească motivaţia internă.