FACULTATEA DE MEDICINA DENTARA ‘’APOLLONIA’’ DIN IASI

INDRUMATOR: Prof. univ. dr. Sinitchi Georgeta

SPECILIZAREA: Baleno-fizio-kineto-terapie si recuperare

STUDENT: Capra Ionela-Nicoleta

ANUL: I

SISTEME DE GIMNASTICA IN SECOLUL AL XIX-LEA

INTRODUCERE

Termenul de “sistem” provine din greaca si are sensul de unire, asamblare,

compunere. Deci, a fi alcatuit si coordonat intr-un ansamblu cu alte parti. In cazul

domeniului nostru, conceptul ca ca atare a fost promovat in vocabularul si literature de

specialitate pentru a desemna o viziune holistica (globala) asupra educatiei fizice si

sportului dint-o tara, dintr-o epoca, perioada, asupra organizarii cunostintelor, practicilor

si ideilor intr-un tot organic.

Educata fizica si sportul din Franta Epocii Moderne, de pilda, nu pot fi scoase din

contextual sistemului European de educatie si cultura decat atunci cand se doreste a fi

studiate si cercetate separate.

In vreme ce scoala desemneaza un current important in gandirea si creatia stiintifica

a domeniului, ai carui reprezentanti se disting prin eleborarea unor teorii critice,

novatoare, sistemul este termenul general care include totalitatea scolilor (curentelor),

doctrinele (principiilor, tezelor fundamentale) ale acestuia.

Popoarele Antichitatii au avut un rol important in crearea si raspandirea experientei

dobandite de omenire in domeniul instituirii, educarii si dezvoltarii capaitatilor

psihomotrice ale omului.

Ideile, reflectiile, normele, principiile si indrumarile lor referitoare la practica

exercitiilor fizice in scopuri igientice, educative, tehnico-aplicative, militare etc. au

condus la crearea unor adevarate sisteme de cunostinte in Egipt, China, India, la

spartani, atenieni, romani etc.

Pe experienta gimnasticii grecesti s-au intemeiat numeroase doctrine ale educatiei

fizice.Au fost suficiente perioade cand s-au afirmat si s-au impus si modele (paradigm)

care dupa un timp au fost inlocuite, dovedindu-se utopice, invechite, depasite, fara aport

stiintific exemplar, unanim recunoscut. Altele s-au dovedit a fi adevarate anomalii. Dar,

in totalitatea lor, problematica adusa de pluralismul opiniilor a largit orizontul gandirii in

educatiei fizica si sport.Cei care au contribuit la crearea unor scoli si sisteme s-au

impotmolit in demersul lor cand au trebuit sa raspunda cui se adreseaza: invatamantul,

formal si informal sau/si asociatiilor sportive. Militarilor, clasei muncitoare, varstei a treia

etc., deci celor din afara scolii, respinsi din invatamantul informal – cum acea sa se

numeasca mai tarziu.

Epoca Renasterii a fost aceea care, indeosebi in secolul al XVI-lea, a dat nastere

celor mai numeroase doctrine din nevoia de a organiza si guverna miscarea si

fenomenul educatie/cultura fizica si sport. Numarul lor mare reflecta nivelul de

dezvoltare al educatiei/culturii fizice universal, toate contribuind la acest impuls fara

exceptie.

Odata cu nasterea constiintei nationale acest fenomen se va oglindi in doctrinele

educative. Ideilelui Jahn, Clias, Ling, Arnold au conduc la crearea, la inceputul secolului

al XIX-lea, a unor siteme modern de educatie fizica si sport. Anglia, de pilda, a creat

sistem national bazat pe doctrina edicatiei prin sport.

Aparitia acestor sisteme in secolul al XIX-lea a fost semnul prevestitor al unor

transformari sociale, al unor schimbari soldate cu chemarea la viata sportive a noi

paturi sociale. Sistemul de educatie fizica si sport al unei societati , nu putea fi altfel

decat societatea insasi, in ansamblul ei. El a reprodus la o anumita scara istoria ei.

SISTEME EUROPENE DE EDUCATIE FIZICA

Educatia fizica s-a aflat mereu la nivelul unei politii de stat, chiar daca statul

respective nu a fost centralizat decat in a doua jumatate a secolului al XIX-lea: Tarile

Romane, Italia, Germania etc.

Cu trecere la statutul de stat national si conceptiile, scolile, orientarile de pana

atunci in educatie fizica si sport au capatat rangul unor sisteme nationale. Sistemul

presupune un ansamblu de idei inchegat, potrivit specificului tarii, invatamantului ei. Ele

sunt aproximativ asemanatoare sub aspect ethnic, metodic. Deosebirile sunt mai putine.

In Franta, de pilda, statul neimplicandu-se in problemele de instructive si educatie,

scolile erau conduse de:

- Nobilime (scoli speciale)

- Congregatiile religioase (cea mai putenica era cea a iezuitilor, care vor fi

expulzati in 1762).

Numerosi pedagogi , medici, maestri si profesori de gimnastica ai acestei perioade si-au

inscris numele in opera de ordonare a metodelor si de sistematizare, intemeiata pe

fundamente iologice si psihopedagogice, a tuturor datelor, informatiilor accumulate

pana atunci de gimnastica. Necesitatile de ordin identic, economic, dar si considerate

de alta natura, cum ar fi generalizarea practicii exercitiilor si jocurilor in cat mai multe

institutii de invatamant, i-au condus pe un mare numar de pedagogi, oameni ai armatei,

psihologi catre eleborarea unor proiecte si modele concrete de valorificare pe o arie mai

larga a binefacerilor oferite de educatie si cultura fizica.

Asa au luat nastere in numeroase tari europene adevarate scoli sau sisteme, in spatele

carora s-au aflat Amoros (1770-1848) in Franta, P.H. Ling (1776-1839) in Suedia, Jahn

(1778-1852) in statele germane, H. Clias (1782-1854) in Elvetia, Th. Arnold (1759-

1842) in Anglia, M. Tyrs (1832-1884) in Cehia, Gh. Moceanu (1835-1899) in Romania si

altii.

Astazi, numele acestor personalitati, ramase in istoria fenomenului sportive, nu ne

mai spun prea multe, insa creatiile si contributiile lor sunt de trecut cu vederea deoarece

fiecare dintre ele a influentat evolutia acestui fenomen catre nivelul atins in zilele oastre.

Henri Clias, elevetian, care si-a popularizat sistemele nu numai in Europa (Franta,

Anglia, Olanda), ci si in America, este considerat creatorul sistemului de gimnastica

pentru prescolari.

F.Ludwig Jahn, autorul volumului “Arta gimnasticii germane”, ramane creatorul unui

sistem original, intemeiat pe sporturi si, in primul rand, pe gimnastica la aparate si

instalatii variate amplasate in aer liber, in padure – spatii ce vor primi numele de

Turnplatz ce sunt structurate in trei parti:

- Prima parte (Turnkur) in care elevii efectuau in mod liber exercitiile care le placeau

sau le considerau necesare. Profesorul urmarea prin observatii, amplitudinea, forta,

mobilitatea si coordonarea fiecaruia si progresul lor in timp.

- Partea a doua (Turnschule) cupre=indea exercitii obligatorii care alcatuiau scoala

miscarilor natural si gimnastica consacrata exercitiilor metodice.

- Partea a treia (Turnrast) intercalata intre prima si a doua parte, era destinata

repausului si gustarii frugal. Alcoolul si tutunul erau cu desavarsire excluse. Turnerii

(gimnastii) se grupau dupa varsta si putere in sectii, fiecare cu un monitor (Varturner)

care impartea sectia in grupe de 10-15 elevi, care lucrau una dupa alta. Fiecare grupa

avea capul de sir care explica exercitiul, ii supraveghea si acorda ajutor la nevoie. Jahn

folosea, in partea intaia exercitiile libere si gimnastica de ansamblu ca exercitii

pregatitoare pentru salt, exercitii de l aparate, bare fixe, cal, inele, bare paralele, pentru

lupta si pentru dezvoltarea generala a corpului.

A. Spiess (1810-1858), conationalul si contemporanul sau, s-a preocupat indeosebi de

formarea profesorilor si institutiilor capabile de a preda nu numai exercitiiile fizice, ci si o

alta disciplina scoalara.

Spiess contesta valoarea exercitiilor preconizate de Jahn pentru ca le considera

artificial, pentru ca obliga corpul sa efectueze miscari nenaturale cu puncte de sprijin

aflate in afara corpului. El militeaza pentru folosirea exercitiilor mai simple, care pot fi

executate pe sol cu fortele proprii. El este primul care vorbeste de combinarea acestor

exercitii in scopul cresterii eficientei lor, care angajeaza corpul in ansamblul sau, fara

riscuri si fara a necesita o aparatura costisitoare.

Caracteristica sistemului lui Spiess rezulta din introducerea in gimnastica a exercitiilor

libere, a exercitiilor in comun si a exercitiilor de ordine. El imparte exercitiile libere in

pozitii fundamentale (stand, mers, alergare, sarituri).

Lui Spiess gimnastica ii datoreaza metodizarea exercitiilor de ordine, contributie

progresisa pentru acele timpuri. Ele sustine ca lucrul simultan cu clasa in lectia de

gimnastica trebuie realizata in ordine in mod disciplinar, in comun. Elevul trebuie sa se

simta subsumat grupului. Greseala unuia dezorganizeaza intregul. Nu se poate obtine

rezultatul total armonic, fara colaborarea si incadrarea fiecarui elev in parte. Exercitiu

realizat colectiv e denumit exercitiu de ordine. Din punct de vedere pedagogic aceasta

metoda are meritul de a promova o disciplina interioara ci ordine exterioara caci va

deprinde elevul cu exercitiul dupa comanda care exercita auzul, vederea, ritmul si

influenteaza disciplina, solidaritatea, vointa, atentia, etc.

I se impune lui Spiess caracterul militar al gimnasticii sale, ca a inchis-o in Sali, ca ar

promova docilitate in educarea copilului. Dar in pofida acestor critici lui Spiess ii revie

marele merit de a fi pus bazele educatie fizice scolare, de fi creat o metoda, de a fi creat

un nou stil cumpatat, metodic.

M. Tyrs – a creat in Boemia un sistem de gimnastica utilitara, numita socolism (de la

sokol=Soim), menit sa contribuie la regenerarea finite umane. Sistemul avea ca deviza:

sanatatea, forta, fruusetea si a fost aplicat si la noi, inseosebi in Transilvania.

P.H. Ling (1776-1839) – sistemul de gimnastica suedez, este ilustrat in opera sa

“FUNDAMENTELE GENERALE ALE GIMNASTICII” care este alcatuita din patru parti:

-legile organsmului omenesc

-principiile fundamentale de pedagogie

-principiile militare medicale si estetice

-elemente si mijloace ale gimnasticii.

In conceptia sa, sistematizarea gimnasticii se face dupa criteria pedagogice fiziologice,

psihologice si sociale in patru parti:

-Gimnastica pedagogica (gimnastica educativa);

-Gimnastica militara;

-Gimnastica medicala si ortopedica;

-Gimnastica estetica.

Lectia de gimnastica suedeza reprezinta o solutie didactica, dupa opinia noastra, mai

elaborat. Sub influenta lui Gutsnuts si Nachtegall, care insista asupra gradarii exercitiilor

si aplicarea lor intr-un sistem de gimnastica scolara. Ling creeaza o lectie superior

fundamentala, plecand de la cateva principii in alegerea exercitiilor fizice. Ele se disting

prin caracterul lor logic si irrational si reflecta legile dezvoltarii organismului uman.

Ling considera ca pentru a mentine si intarii sanatatea, a dezvolta forta, rezistenta si

mobilitatea, energia si curajul, ele trebuiesc alese dupa criteriul utilitatii in cadrul

anatomiei si fiziologiei umane. El considera coloana vertebrala ca cel mai important

organ al miscarilor omului, axa de sprijin a tuturor parghiilor corpului. Bratele sunt luate

in consideratie in functie de influenta ce-o exercita asupra toracelui iar membrul inferior

in functie de influenenta exercitata asupra abdomenului.

Miscarile de gimnastica propriu-zise cuprind:

-exercitiile pregatitoare (analitice segmentare si pozitii)

-exercitii fundamentale (pentru membrul inferior de extensie a coloanei, suspensie,

echilibru pentru musculatura dorsal, pentru musculature abdominal si cea lateral,

sarituri si exercitii respiratorii)

-miscari de aplicatie care au aplicatie practica si se exercita cu sau fara arme (sarituri

peste cal, echilibru, salturile, unele sporturi).

Structura lectiei de gimnastica, bazata pe criteria anatomo-fiziologice ordoneaza

exercitiile in urmatoarea succesiune (dupa Nor Lander):

-exercitii premergatoare

-exercitii puternice

-ridicari in brate

-exercitii de echilibru

-exercitii pentru ceafa

-exercitii pentru muschii adbominali

-mers si alergare

-exercitii pentru trunchi, in diferite directii

-exercitii pentru picioare

-exercitii pentru ridicari in brate (suspensii)

-sarituri

-exercitii de incheiere si respiratie.

Aceasta schema era obligatorie pentru toate categoriile de varsta si trebuie sa realizeze

o anumita curbura a efortului, deci sa se inscribe in limitele unor valori standard. Ori se

stie ca, nu succesiune in sine determina ecoul fiziologic, ci dozarea exercitiilor, deci

metodic aplicarii ei.

Profesorul Dr. Adrian N. Ionescu - om de stiinta si pedagog de inalta valoare -

este considerat pe drept cuvant “creatorul sistemului de cultura fizica medicala” in tara

noastra. Doctor in medicina, licentiate in educatie fizica si psihologica, si-a perfectionat

pregatirea de specialitate prin stagii clinice in tari cu traditii in domeniul medicine de

recuperare. Astfel a efectuat cursuri de perfectionare in Suedia (Stockholm 1934),

Franta ( Paris 1935) si Germania (Berlin si Hamburg 1935-1936).

Activitatea didactica a desfasurat-o la Catedra de Gimnastica Medicala si Masaj

din Institutul de Educatie Fizica, (astazi Academia de Educatie Fizica si Sport) si a

insemnat, de fapt, intreaga perioada dintre 1930 – (cand a fost numit asistent la acest

institute) – si 1972 – (cand a parasit aceasta lume) – fiind sef de lucrari, conferentiar si

professor doctor docent (1967), in lucrarea “Dupa 35 de ani” Prof. Adrian Ionescu isi

caracterizeaza singur aceasta activitate: “ Dat fiind locul fie raspunsurile mele

profesionale in Institut, am fost preocupat de mult de problemele medicale ale culturii

fizice si m-am straduit sa contribui la constituirea unui system de Cultura Fizica

Medicala si a unei teorii a Medicinei Culturii Fizice, adaptate la particularitatile si

necesitatile patriei noastre”.

Masajul este definit ca un ansamblu de manevre manual sau mecanice aplicate

asupra tesuturilor moi ale corpului omenesc in vederea obtinerii unor efecte morfologice

si fiziologice. Cunocut si practicat din cele mai indeparatate timpuri, masajul a fost

intotdeauna considerat unul din mijloacele simple, naturale, de ingrijire a sanatatii de

catre persoanele tinere, adulte sau in varsta. Explicarea clara a efectelor directe si

indirecte, imediate, generale si locale, fac ca aceasta metoda sa fie usor de inteles de

cei ce practica aceasta tehnica.

Kinetoterapia moderna a fost fondata in Marea Britanie spre finele secolului al 19-lea.

Imediat dupa, chirurgii americani au inceput sa trateze copii cu dizabilitati si au angajat

personal educat in recuperare medicala, masaj si exercitii. Aceste tratamente au fost

promovate intens in perioada crizei de Poliomelita din 1916. Pe durata Primului Razboi

Mondial, femeile au fost recrutate pentru a lucra cu soldatii raniti ce aveau nevoie de

restaurarea functiei de miscare pierdute, astfel kinetoterapia ca si profesie a fost

institutionalizata. In Canada, kinetoterapia ca si profesie a inceput sa fie practicata chiar

inainte de sfarsitul razboiului, atunci cand a devenit foarte evident ca era necesara o

forma de reabilitare fizica a soldatilor raniti intorsi din lupta.

Primul studiu din kinetoterapie apare in Statele Unite ale Americii in anul 1921 si a

fost intitulat „Evaluarea kinetoterapiei”. In acelasi an, Mary McMillan a organizat

Asociatia Kinetoterapiei (astazi denumita Asociatia Americana de

Kinetoterapie/Fizioterapie sau American Physical Therapy Association).

In anii ´40 kinetoterapia era in mare parte sustinuta prin exercitii, masaj si tractiuni, abia

la inceputul anilor ´50 incepandu-se practicarea manipularilor vertebrale si articulare. La

finalul acelei decade, meseria de kinetoterapeut a inceput sa se desfasoare si inafara

mediului spitalicesc, astfel kinetoterapia fiind practicata in cadrul clinicilor de ortopedie,

scoli, centre de batrani, universitati si centre medicale generale.

Conceptul de specializare a fost adus in kinetoterapie in anul 1974, moment din care

toti cei implicati in procesul de reabilitare a pacientului au fost repartizati pe arii de

expertiza ca si neurologie, pediatrie sau geriatrie. Prima specializare inregistrata a fost

ortopedia. Acesta este considerat momentul definitoriu pentru ceea ce este astazi

kinetoterapia moderna.

Primele cercetari experimentale care urmareau stabilirea stiintifica a efectelor si a

indicatiilor masajului pentru organismul sanatos si bolnav au fost efectuate si publicate

în secolul al XIX-lea.

Si în tara noastra, la începuturi, masajul a fost aplicat în mod empiric, observându-

se efectele benefice asupra organismelor bolnave.

Cu timpul, au început sa se puna bazele stiintifice (se apreciaza ca dezvoltarea

masajului medical dateaza din a doua jumatate a secoluiui al XIX-lea).

Primii care l-au aplicat cu determinare medicala tintita au fost "ortopedistii",

chirurgii, traumatologii si reumatologii. Între cele doua razboaie mondiale a început sa

fie folosit ca tratament ajutator în reeducarea si recuperarea ranitilor si invalizilor de

razboi.

Prima lucrare despre masaj dateaza din 1885, apartinând lui R. P. Manga

(lucrarea, destul de complexa, se refera la date istorice, descriere de tehnici, observatii

asupra efectelor masajului aplicat în tratamentul reumatismului, al anchilozelor fibroase,

al nevralgiilor si al "artritelor").

CONCLUZIE

“Daca am trai ca stramosii nostrii, rasfirati in paduri si daca corpul ar fi fost invatat

de tanar sa suporte caldura, frigul si intemperiile de tot felul; si daca simturile ar fi fost

aduse de la asctimea lor originala, prin traiul in aer curat; si daca muschii nostrii s-ar fi

dezvoltat datorita folosirii armelor , a alergarii si a salturilor, a inotului, a urcatului, atunci

nu am avea nevoie de un mijloc artificial pentru educarea corpului.

In zilele noastre nu exista nici o meserie sau activitate sociala care sa presupuna o

dezvoltare multilateral a corpului.

Situatia este mai grava la orasean, pentru ca miscarile lui nu sunt nici macar

unilateral, si nici nu se misca in aer liber, asemeni taranului. Copiiisunt tinuti de mici in

casa, ca sa nu-I arda soarele, ei primesc doar mancare slaba si putina ca sa nu se

ingrase. Ei trebuie sa invete devreme franceza si cunostintele care il fac pe om sa

straluceasca in lume, iar lucrul acesta necesit timp, asa incat ar fi barbar sa obosesti

copilasul prin exercitii fizice. Astfel s-a ajuns ca sa fie normal sa te simti slabit sis a

suferi; astfel ca numai tarancile pot sa fie sanatoase.

Sa fie date posibilitatile si puterile corpului uman de catre Creatorul milostiv in

zadar? Omul nu trebuie sa posede doar posibilitatea unui corp perfect, si pentru ca il

poate vea, sa-l aiba in realitate!” ROBERT BRAUER – profesor de gimnastica

Bibliografie

1) Masajul – Procedee tehnice, metode, efecte

2) Aplicatii in sport – Adrian Ionescu, Editura ALL 1944

3) Istoric al masajului– ScriTube

4) Partile ascunse ale istoriei kinetoterapiei – Kt. Alexandru Lefter

5) Gimnastica pentru toti – Robert Bauer 1846

6) Arta gimnasticii germane – F. Ludwig Jahn

7) Fundamentele generale ale gimnasticii - P.H. Ling

8) Voiculescu Carmen, Istoria educației fizice și sportului, Editura

Ovidius University Press, Constanța 2002

9) Neta Georghe, Istoria milenară a educației fizice și sportului,

Editura Risoprint, Timișoara, 1998

10) Chis Mircea, Istoria educației fizice și sportului, Editura

Orizonturi Universitare, Timișoara, 2003