De mult am auzit de băile sărate de la Slănic Prahova, de salina imensă din adâncuri – una dintre cele

mai mari din Europa, de frumuseţea împrejurimilor. Aşa că, înainte de a pleca, mi-am făcut temele şi m-am

documentat despre locul ce urma sa-l vizitez.

Este aşezat în partea centrală a judeţului Prahova, la 40 de kilometri de Ploiești și la 100 de kilometri

de Bucureşti, unde se poate ajunge cu maşina personală sau cu microbuzul direct Bucureşti-Slănic (plecări

din Bucureşti la orele 8.00 şi 14.30) sau pentru alți vizitatori cu microbuzele Ploiești-Slănic.

Prima atestare documentară o găsim într-un hrisov din martie 1532 dat de voievodul Vlad Înecatul

(1530-1532), boierilor Vlad şi Stelea prin care li se dăruia acestora stăpânirea asupra moşiei Slănic. Astfel,

domnitorul dăruia "slugii domniei meale, anume Vlad şi Stelea ... ca să le fie lor moşie de la Ursana

(Ursoaia) până la Slănic şi de la hotarul din sus pân la Măgura lui Lungas (toponim cunoscut azi sub numele

de Podul Lungaşului) şi pe hotar în sus pân la Slănic şi pre valea Muscelului, prin Stânca Slănicului (astăzi

Piatra Verde) şi pân la Ulmu şi pân la Curmătura Prajelui (Prajei) şi pe Valea Prajelui pân la Glod şi pân la

Gura Ursani (Ursoaia)1. Originalul este astăzi pierdut. În registrele vamale ale Braşovului, Slănicul apare de

4 ori în 1542 şi câte o dată în 1544 şi 1545.

Începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea, Slănicul devine un puternic centru economic datorită

interesului pe care îl dă acestei regiuni una dintre cele mai vestite familii domnitoare, aceea a Cantacuzinilor,

prin deschiderea primei exploatări organizate de sare. În ceea ce priveşte dreptul de a deschide ocna de sare,

aceasta aparţinea oricărui beneficiar, condiţia era să obţină mai întâi autorizaţia necesară de la domnul ţării,

stăpânul absolut al bogăţiilor subsolului. Existau patru tipuri de exploatări, cele domneşti, boiereşti, ţăraneşti

şi cele clandestine (acestea din urmă se pedepseau foarte aspru).

Spătarul Mihail Cantacuzino, fratele domnitorului Şerban Cantacuzino, dându-şi seama că în regiunea

Slănic exista un zăcământ mare de sare, a cumpărat de la moşnenii satului, cu zapisul din 20 aprilie 1685,

jumătate din moşia lor: "adecă noi, satul Slănicul, am vândut Dumnealui jumătate du peste tot hotarul cu tot

locul cu sarea, drept bani gata, taleri 700, din care acum taleri 380, iar taleri 320 au rămas până ce se vor

începe ocnele de va ieşi sare bună şi nu s-ar sfârşi curând ca cea de la Teişani să aibă a ne împlini Dumnealui

şi ceilalţi bani ce au rămas, iar de va eşi sare rea şi nu va umbla ocna bine şi se va sfârşi curând să avem a

întoarce banii dumnealui înapoi cum i-au şi luat"2. Moşnenii Slăniceni socoteau că prin deschiderea ocnei de

sare, denumită "La Mihai Olteanul", vor avea condiţii mai bune de trai lucrând atât solul cât şi subsolul. În

anul 1689, prima ocnă din Slănic funcţiona deja cu aprobarea noului domnitor Constantin Brâncoveanu

(1688-1714).

Despre existenţa ocnelor de la Slănic se găsesc date interesante în lucrarea lui J.Sulzer publicată în

1782. Acesta menționează că Slănicul "situat dincolo de Vălenii de Munte, are cea mai importantă salină din

Ţara Românească, ce este adâncă de 30 de stânjeni (aproximativ 60 metri) adâncă şi foarte productivă3.

Interesul pentru exploatarea sării a crescut treptat datorită veniturilor pe care le aducea, fapt pus în evidenţă

şi de "Cartea de Cămărăşie" emisa de domnitorul Mihail Racoviţă pe 4 iunie 1784, în care menționează

cantităţile de sare la care au dreptul localnicii, cantităţi care nu puteau fi ridicate decât cu plata unei taxe

(sărăritul). În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea producţia ocnei de la Slănic ajunsese la 8 milioane de

ocale (1 oca – 1,272 sau 1,291 kg).

Datorită creşterii volumului de export, anual mii de tone de sare erau exportate la sud de Dunăre pe

străvechiul "drum al sării". Exportul se făcea prin porturile dunărene numite şi schele: sarea de la Slănic

ajungea în principal în Oltenița, dar şi în porturi ca Brăila, Călăraşi, Giurgiu, Zimnicea şi Turnu Măgurele4.

Drumul vechi al sării, cel obişnuit de la ocna Slănicului era "... ca să iasă la Ploieşti, trecând Teleajenul prin

apă...". De aici se îndrepta spre râul Prahova, pe care îl treceau pe podul de la Palanca sau prin apă. În 1836,

din cauza unor inundaţii s-a rupt podul şi s-a stricat drumul, determinând mutarea pe la Drăgăneşti, de unde

1 Documentul a fost publicat încă din 1943 de profesorul Ion Ionaşcu şi a fost reeditat târziu, în Documenta Romaniae

Historica (vol. III), Bucureşti, 1975, pag. 195-196. 2 Dr. Ing. M. Stamatiu, "Istoricul exploatărilor de sare din regiunea Slănic Prahova" în "Analele Academiei Române",

Memoriile Secţiunii Științifice, tom XVIII, Bucureşti, 1943. 3 Alexandru Gălăşescu, “Eforia spitalelor civile”, Bucureşti, 1899, pag. 50.

4 "Raportul Eforiei consumului sării din Lăuntru către Visterie", 11 august 1836, nr.493, Arhivele Statului Bucureşti,

Adm.Visteriei, dosar nr.7297/1836, f.368. "Descrierea drumului făcut de cărăuşii sării de la Telega şi Slănic la Olteniţa", 7

octombrie 1837, Arhivele Statului Bucureşti, Dir. Gen. Visterie, dosar nr. 7297/1837, f.952.

drumul sării se îndrepta spre Ialomiţa, pe care o trecea pe podul de la Fierbinţi. De acolo până la Dunăre nu

mai treceau nici o apă mai importantă, dar deseori drumul era îngreunat de condiţiile naturale. Ajunşi la

schele, cărăuşii plăteau o taxă de 12 parale pe oca5.

În 1864, prin Legea secularizărilor mănăstireşti, ocnele de la Slănic treceau din proprietatea Eforiei în

cea a statului. Se încheia astfel o pagină de istorie din existenţa exploatărilor de la Slănic.

Între anii 1847–1881, paralel cu vechile exploatări sunt date în folosinţă alte două mine: Ocna Veche

din Deal (1819–1865) şi Ocna Veche din Vale (1838–1865), amplasate la poalele dealului Râpa Roşie;

vechea exploatare în formă de clopot se păstra. Între anii 1865–1875 a funcţionat mina cunoscută sub

numele de Sistematica, deschisă de Carol Karacsony (directorul salinei Ocna Dejului din Transilvania, s-a

ocupat încă din 1857 de modernizarea Salinei Slănic ), după un sondaj general în zona Voinoaia (deschisă

din 1860). A reprezentat un progres în mineritul sării de la Slănic, deoarece s-a trecut de la exploatarea de tip

clopot la cea "sistematică cu mai multe camere", cu un profil subteran de tip ogival. Era proiectată pentru o

durată de exploatare de 130 de ani şi o producţie anuală de 17 000 de tone. A fost în exploatare până în

1875, când a trebuit să fie părăsită din cauza sării de calitate inferioară (amestecată cu mult pământ) şi a

puternicelor infiltraţii de ape, care o ameninţau cu inundarea. Fusese excavată cu două puţuri de extracţie

prevăzute cu un crivac şi un puţ pentru personal, adânci de circa 70 de metri, precum şi două camere

principale în formă de “T” denumite Sfântul Alexandru şi Sfântul Carol, cu o deschidere la tavan de 6

stânjeni (circa 13 metri). Din 1875 până în 1881 s-a mai exploatat sare şi din cele două ocne mai sus

amintite6.

În 1870, s-a deschis oficial Mina Carol I (Principatele Unite sau Mina Nouă din Deal), această

exploatare durând până în 1935. Lucrările de exploatare au început încă din 1868 şi a fost pusă în producţie

normală în 1881. Această mină consta din 4 camere care aveau deschideri la tavan de 4 metri şi la talpă de

40-50 de metri (exceptând camera 4 care are numai 40 de metri), înălţimi socotite de la tavan de circa 96 de

metri şi următoarele lungimi:

- camera 1 – 95 metri;

- camera 2 – 196 metri;

- camera 3 – 197 metri;

- camera 4 27 metri.

Sarea se scotea prin

vechile puţuri de

extracţie ale minelor

exploatate înainte, până

când, între 1878 – 1880,

s-a procedat la

construirea unui puţ de

extracţie care să

deservească direct mina

Carol I, puţ ce a fost

dotat cu o maşină de

extracţie cu aburi şi cablu

lat de alloes, procurată de

firma Cockeril din

Sercing (Belgia) – 5

februarie 1881.

Schiţa exploatării de sare de la Slănic Prahova - (după C. Săvulescu )

5 Porturile sau schele pe unde se exporta sarea din Muntenia în Imperiul Otoman şi Serbia erau în număr de cinci, dar cea de la

Slănic se transporta mai ales la Olteniţa. În raportul lui Radu Golescu, Mihai Manu, vel vistier şi Isar Ralet din 6 decembrie

1811, către General-maior Komnino, vicepreşedinte al Divanului Ţărilor Româneşti, Arhivele Statului Bucureşti, Dir. Gen.

Ad.-tive vechi, condica Mss.2365/1811, pag.79-80. 6 Ocna din Vale - adâncime 104 m, circumferinţa 180 m şi diametru 60 m; Ocna din Deal - adâncime 96 m, circumferinţa 174

m şi diametru 58 m, după Liviu Drăgănescu op.cit. pag. 199.

Este prima salină iluminată electric din România şi printre primele din lume, aparatul de iluminat fiind

procurat de la Berlin, de la firma Siemens et Halske, şi a început să deservească mina în martie 1883.

Din 1912 s-a mai scos sare şi din exploatarea Mihai I (23 August), a cărei bază a ajuns la adâncimea

de 129 metri; aici s-a introdus încă de la început iluminat electric, după ce, în 1883, mina Carol I fusese

prima mină electrificată din România. Metoda de exploatare s-a perfecţionat prin folosirea havezelor la tăiat

sare (1931) şi a explozibililor pentru derocare.

Lucrările de exploatare s-au încheiat în 1943, când s-a trecut la o noua exploatare, sub minele Mihai I

şi Carol I. S-a numit "Unirea" şi a fost executată tot cu camere trapezoidale cu înălţimea de 50-55 de metri.

Concepţia de deschidere cu un pilier central şi camere trapezoidale a aparţinut inginerului M. Stamatiu. De

aici s-a extras sare până în 1970, când exploatarea s-a mutat în Mina Victoria.

Încă din 1881, transportul sării la suprafaţă s-a efectuat utilizându-se maşina cu aburi, iar din 1934,

maşina electrică, ceea ce a dus la mărirea considerabilă a producţiei de sare. În prezent, transportul sării din

mina Victoria la suprafaţă este realizat de camioane până la 12 tone, încărcate cu ajutorul excavatoarelor.

Acestea circulă pe un tunel cu dublu sens cu o lungime de peste 14 km, de asemenea sarea fiind transportată

şi cu ajutorul benzilor rulante.

Slănicul este accesibil turiştilor în toate anotimpurile. Vara se pot face băi terapeutice, se poate sta la

plajă în incinta Băilor Verde – în prezent în reamenajare, Roşie şi Baciului, se pot face drumeţii în

împrejurimi. În restul anului, numeroşi turişti vin la tratament la Complexul Balnear – Hotel Slănic - ce

oferă o bază largă de tratatment: boli reumatismale degenerative şi diartritice, stări posttraumatismale (după

entorse, luxaţii şi fracturi ale membrelor, tratate prin metode chirurgicale şi vindecate, după artroze), boli ale

sistemului nervos periferic (pareze uşoare, sechele vechi ale poliomelitei), boli ginecologice (insuficienţă

ovariană, cervicită cronică, metrosalpingită cronică), boli respiratorii (bronşită cronică şi traheobronşită,

astmul alergic), boli dermatologice (psoriazis, ichthyosis incipient, dermatită keratotica), şi desigur boli

vasculare (varice incipientes, erythremelalgia). Într-un document din 14 august 1838 se menționează, pentru

prima dată, denumirea de "băile Slănicului", dovadă a renumelui terapeutic pe care îl căpătaseră lacurile

sărate. Prin actele din 14 şi 20 mai 1853 se solicitau fonduri importante pentru stabilimentele balneare de la

Slănic. În 1877 A. Bernard realiza cea dintâi analiză a apelor lacurilor, iar din 1855 datează prima menţiune

despre eficacitatea terapeutică a acestora (un ofiţer bolnav de reumatism, venit la Slănic în cârje, a plecat

vindecat după o serie de băi).

În 1889, Slănicul era declarat staţiune balneară, aceasta aparţinând până în 1894 Direcţiei Generale a

Monopolurilor Statului, în 1895 intrând în proprietatea Eforiei Spitalelor Civile care a concesionat-o

diverşilor particulari. Primii concesionari au fost Ioan Popescu şi Moise Teoharescu în perioada 1895–1907,

iar primii medici care s-au ocupat de tratamente balneare au fost dr. I. Margulius în 1899 şi dr. G. Paulian în

perioada 1900–1905. În perioada 1898-1917 asistenţa medicală în oraş şi la Penitenciarul Slănic era

asigurată de dr. Victor Crăsescu (născut în 1854 în Basarabia). În timp, staţiunea s-a dezvoltat oferind noi

utilităţi, până în 1976 în momentul inaugurării Complexului Balnear, baza de tratament fiind reprezentată

doar de ştrandurile cu apă sărată şi nămol (la Baia Baciului întâi şi apoi la Baia Roşie s-au înfiinţat şi cabine

pentru băi calde).

După război staţiunea a fost trecută sub administrarea Consiliului Popular Orăşenesc, iar din 1970 sub

cea a Oficiului Judeţean de Turism Prahova. Astfel, băile încep să fie căutate tot mai mult, fiind indicate

pentru vindecarea afecţiunilor cronice ale aparatului locomotor şi ale nervilor periferici, în afecţiuni

ginecologice cronice şi tromboflebite, anemie, afecţiuni endocrine, iar în Mina Unirea sunt tratate unele

afecţiuni respiratorii (astmul, bronşitele cronice, rinitele alergice.

Alte puncte turistice deosebit de interesante şi care au încântat mii de vizitatori de-a lungul timpului

sunt minele de sare: Carol I (deschisă în 1870, cu galerii cu secţiune ogivală, având patru camere), Mihai I

(deschisă în 1912, cu galerii trapezoidale, totalizând şase camere) şi Unirea. Deschisă în 1938 cu un număr

de 15 camere, toate cu un profil trapezoidal, opera inginerului Mihai Stamatiu, aflată la peste 200 metri

adâncime, este cea mai vizitată fiind destinată atât circuitului turistic cât şi tratamentelor medicale. Accesul

se face printr-un puţ, cel de vest, cu un lift (colivia) care ne coboară la 241 metri adâncime. Mina, cu o

suprafață de 70.000m2, beneficiază de un microclimat specific caracterizat printr-o temperatură constantă (12

grade Celsius), o umiditate de 61–75% şi o presiune atmosferică de 730,7 mmHg, cu 24,6 mai mare decât

cea de la suprafaţă. Înălţimea în săli este de circa 50 metri iar circuitul se desfăşoară de la ieşirea din lift, de

regulă, spre stânga în jurul enormului pilier ce susţine mina. Aici, în miezul sâmburelui de sare putem

admira basorelieful înfăţişându-l pe Mihai Viteazul, opera a sculptorului slănicean Ion Brezeanu (sala 3) sau

statuile lui Eminescu (sala 1), Decebal şi Traian (Sala Genezei) – un ansamblu sculptural realizat de

sculptorul Justin Năstase (1924–1986)7 în colaborare cu Ion Brezeanu (lucrarea a fost realizată între anii

1974–1976). Tot aici, în câteva locuri special amenajate, se poate practica sport (fotbal, volei, tenis de masă)

sau, copleşit de măreţia locului, te poţi reculege ca într-o monumentală catedrală (locul ar fi ideal pentru

amenajarea unui lăcaş de cult, asemănător celor din minele Târgu Ocna sau Cacica). De asemenea locul este

folosit la diverse evenimente sportive (în special competiţii atletice şi loc de antrenament pentru loturile

sportive), ca sanatoriu pentru astmatici sau ca decor inedit pentru cinematografie.

Chiar dacă depăşesc realitatea, impresiile unor vizitatori din ultima vreme sunt cea mai bună dovadă a

importanţei turistice a minelor: "Papa de la Roma, dacă ar vizita Salina Slănic, ar fi gelos că măreţia

palatelor sale e depăşită de aceste palate de cristal" (Dr. Ing. Karl Heinz Hofer, Leipzig)8; "Sunt foarte

surprins că mina de sare arată ca un palat. Aceasta depăşeşte imaginaţia mea" (L. Ikeda, Tokio)9;

"Fenomenal, uimitor, nici la piramide nu vezi asemenea măreţie" (general aghiotant al preşedintelui Nasser

al Egiptului către directorul Salinei)10

.

În oraş alte obiective turistice care merită să fie vizitate sunt cele patru biserici ale oraşului, o frumoasă

troiţă ridicată în vecinătatea Salinei Vechi, locuri ideale pentru regăsirea liniştii sufleteşti, statuia lui Mihail

Cantacuzino, ctitorul salinelor, operă a sculptorului Iustin Năstase (1985) amplasată în faţa Grupului Şcolar,

cea a maiorului Niță Nedelcovici, primar al Slănicului la începutul secolului XX, aflată în faţa Primăriei,

precum şi monumentele eroilor slăniceni din Primul (aflat în centrul oraşului) şi Al Doilea Război Mondial

(din faţa Bibliotecii Orăşeneşti), sau diferite locuinţe de factură sătească sau neromânească vechi aflate în

patrimoniul istoric al oraşului.

Cât despre activitatea sportivă, Slănicul nu se putea dezice nici la acest capitol, folosindu-se din plin de

posibilităţile oferite de minele de sare (cu microclimat special şi temperaturi constante tot timpul anului), cât

şi de statutul de staţiune balneoclimaterică pe care îl poartă. Anual sunt organizate concursul de atletism la

suprafaţă, în oraş, în special toamna, sau în Mina Unirea la peste 240 metri adâncime, ceea ce constituie o

competiţie originală pentru atleţii veniţi din toată ţara. Tot aici loturile naţionale de atletism (în special) sau

din alte ramuri sportive îşi desfășoară antrenamentul o bună parte din timp, cu precădere iarna. De asemenea,

Mina Mihai I, datorită structurii sale11

, a modului cum a fost construită, aceasta beneficiază de un

microclimat specific ce se caracterizează prin lipsa curenţilor de aer. La anumite perioade se organizează aici

concursurile naţionale de aeromodelism în sală, "Indoor", la care participă echipaje din ţări de pe mai multe

continente, înregistrându-se participări ale S.U.A., Japoniei, Coreei de Sud, Canadei, Poloniei sau Ungariei.

Ultimul mare concurs a fost Campionatul Mondial de Aeromodele "Indoor F1D", organizat anul trecut,

campionat considerat o mare reuşită a gazdelor (Salina Slănic) şi a organizatorilor (Federaţia Română de

Aeromodelism).

7 În cadrul acestui ansamblu se avea în vedere amplasarea în partea centrală a statuii lui Burebista. Lucrarea nu a fost

definitivată datorită dispariţiei premature a artistului. 8 Constantin Săvulescu, "Europa a intrat şi va intra la Slănic Prahova" din revista România Pitorească, august 1993, pag.5.

9 Idem.

10 Idem.

11 Sălile au înălţimea maximă de 62 metri, baza aflându-se la 129 metri adâncime. În sala principală (80m lungime, 32,5 m

lăţime, 54 m înălţime) se desfășoară campionatele de aeromodele.