Fundatii culturale si politici culturale (1866-1914)

Chita Cristina

Modernizarea societăţii româneşti în perioada domniei regelui Carol I, 1866-1914, a avut drept componentă principală modernizarea culturii care s-a realizat atât prin implicarea statului, cât şi a persoanelor particulare care au înfiinţat fundaţii şi societăţi culturale. Implicarea statului s-a tradus prin elaborarea unor principii integrate unei politici culturale în cadrul căreia formarea culturii naţionale a fost unul dintre cele mai importante obiective. Politica culturală s-a realizat prin degajarea unei politici a învăţământului care să cuprindă cel puţin două coordonate: reducerea fenomenului analfabetismului prin elaborarea unor legi prin care populaţia de vârstă şcolară să fie obligată să frecventeze şcoala primară şi dezvoltarea învăţământului superior care să pregătească viitorii specialişti pentru toate domeniile de activitate.

În vederea realizării obiectivelor culturale, un rol capital i-a revenit Ministerului Instrucţiunii Publice care, prin miniştrii săi, a propus o serie de proiecte de legi prin care să se realizeze un sistem de învăţământ naţional. Acest sistem trebuia aplicat în şcolile de stat, dar şi în şcolile particulare: pensionate, internate etc., chiar dacă aici au existat şi diferenţe de transpunere practică a programelor de învăţământ. Pentru elaborarea politicilor culturale statul a apelat la elita sa culturală. Aceasta a avut menirea nu numai de a trasa anumite jaloane culturii, dar s-a implicat în procesul de învăţământ devenind miniştrii ai Instrucţiunii Publice, învăţători şi profesori, au redactat manuale şi programe de învăţământ, au trdaus cărţi şi manuale şcolare. Elita culturală a înfiinţat, de asemenea, şi fundaţii, societăţi, asociaţii culturale care aveau menirea de a încuraja formarea individuală a unor tineri talentaţi prin acordarea unor burse de studiu pentru domenii diverse în ţară sau în străinătate, a organizat biblioteci, şcoli, a impulsionat cercetarea şi studiul prin acordarea unor premii pentru lucrări deosebite. Meritul fundaţiilor, asociaţiilor, societăţilor culturale mai ales din a doua jumătate a secolulul al XIX-lea a fost impunera unui nou model uman în România bazat pe merit personal, pe valori umane, pe ştiinţa de carte1.

De multe ori intelectualii erau membrii mai multor societăţi culturale, implicarea lor remarcându-se prin înfiinţarea şi organizarea unor societăţi culturale, prin activităţile pe care le-au desfăşurat de-a lungul timpului: prelegeri, conferinţe pe teme culturale şi

1 Chiar dacă nu s-a putut realiza dominaţia meritocraţiei în perioada studiată, din motive diverse, aceasta s-a format şi a impus o nouă mentaliate, ca o alternativă viabilă la vechile mecanisme de ascensiune socială.

ştiinţifice, fiind membrii în comisiile pentru acordarea burselor şi premiilor, organizând instituţii culturale. Foarte multe societăţi s-au organizat prin sistemul asocierii, fără implicarea statului, au funcţionat datorită taxelor plătite de membrii săi sau prin donaţii şi subvenţii pe la diverse persoane particulare.

Fundaţiile culturale s-au înfiinţat şi organizat prin sistemul donaţiilor de averi, averi mobile sau imobile donate de persoane particulare care au dorit să ofere mijloace financiare pentru organizarea şi întreţinerea unor şcoli, a unor elevi sau studenţi, pentru acordarea burselor de studiu, în ţară sau în străinătate. Cele mai importante fundaţii particulare au fost: Fundaţia Vasile Adamachi creată la Iaşi de către boierul Adamachi prin testamentul său redactat în anul 1892 prin care propunea se se organizeze o şcoală publică de băieţi în Iaşi, iar Academia Română să acorde anual premii literare. Fundaţia Ioan Otteteleşanu înfiinţată în anul 1893 la Bucureşti pe moşia de la Măgurele prin testamentul redactat în anul 1876 de Ioan Otteteleşanu. Institutul era destinat educării fetelor astfel încât acestea să capete un profil intelectual, social care să corespundă normelor morale ale epocii.

Regele Carol I s-a dovedit a fi un rege pentru care sprijinirea politicilor culturale, a iniţiativelor culturale, patronarea culturii s-au realizat şi prin implicarea sa directă oferind culturii instituţii create din fonduri regale printre care aminitim Fundaţia Universitară Carol I sau Societatea Regală de Geografie.

Secolul al XIX-lea ne oferă un tablou amplu şi divers al unor particulari care se implică în cultură, prin înfiinţarea fondurilor, fundaţiilor, ceea ce ne-a făcut să ne gândim că acest lucru era un obicei, o practică a secolului modern român, dar şi o nevoie urgentă de evoluţiea societăţii româneşti. De aceea, mai ales în Transilvania, particularii doritori de instrucţie şi dezvoltare culturală, de emancipare sub diversele ei forme se unesc, astfel că avem comunităţi întregi locale care strâng fonduri pentru a întreţine elevii sau studenţii la studii în ţară sau în străinătate. Acest lucru îl fac şi băncile care acordă un procent din venituri pentru burse de studi sau familii cu stare, ori pur şi simplu familia2.

Tema politiciilor culturale ale statului şi mai ales evoluţia învăţământului a mai fost abordată de istorici şi cercetători precum: Nicolae Iorga, Ştefan Pascu, Nicolae Isar, Cristina Gudin, Gheorghe Părnuţă ca coordonator al unei astfel de lucrări, Florin Diac, etc., ale căror lucrări le-am utilizat constituind lucrări de fererinţă. De asemnea am folosit şi documnete de arhivă importante pentru o astfel de temă. Tema formării şi evoluţiei intelectialităţii a fost abordată de istorici precum Elena Siupiur care tratează tema general românească şi este-europenaă a formării elitei, Cornel Sigmirean pentru elita Transilvaniei şi Banatului, Mihai Sorin Rădulescu îndeosebi pentru elita liberală, Elena Olariu, etc. Despre fundaţiile culturale din Vechiul regat, ca lucrări publicate, am folosit o monografie şi o programă de studii întocmită de Ioan Slavici şi publicate în volumul Opere la Editura Minerva în anul 1983, alături de publicaţiile Academiei Române despre

2 Mai ales familia ca structură socială, este cea mai fantastic prinsă de această mentalitate şi cheltuieşte sume mari pentru a-şi trimite copiii la studii universitare. Sunt mii de familii din între Sud-Estul care au cheltuit bugetul familiei pentru studii universitare...Familii de mari şi mici boieri, mari şi mici negusori, greci, germani, unguri, evrei, bulgari, sârbi, italieni, din întreg imperiul Otoman, de înalţi sau mici funcţionari, profesori, medici, jurişti, din nou creattele state greceşti şi sârb, protipendada balcanică creştină de la Constantinopol, Brusa, Smirna, familii din diaspora greacă şi bulgară,de la Viena, Rusia, din Principatele Române, toată această lume este antrenată în realizarea unui continuu şi crescând mereu buget de studii universitare în Germania, Franţa, Austria, Elena Sipiur, Intelectuali, elite, clase politice moderne în Sud-Estul european. Secolul XIX, Editura Do-MinoR, Bucureşti, 2004, p. 290

existenţa fondurilor şi fundaţiilor, dările de seamă despre gestionarea fondurilor,etc. De asemenea am folosit regulamentele şi statutele fundaţiilor publicate tot de Academia Română. Pentru a ilustra înfiinţarea şi activitatea societăţilor şi asociaţiilor culturale am folosit numeroasele bibliografii şi dicţionare publicate, de asemenea şi lucrări speciale publicate de numeroşi cercetători precum Maria Dogaru, Eugenia Glodariu, Ion Hangiu, etc.

Lucrarea îşi propune să surprindă şi să evidenţieze evoluţia culturală a României în perioada 1866-1914, prin apelare la politica culturală a statului şi în paralel prin analizarea fundaţiilor particulare regale şi alte fundaţii particulare înfiinţate în această perioadă, dar şi a diferitelor societăţi culturale. Un loc important în economia lucrării îl ocupă fundaţiile şi societăţile culturale pentru a ilustra aportul şi importanţa pe care o dă societatea civilă din Vechiul Regat factorului cultural. De asemnea am dorit să vedem rolul fundaţiilor culturale nu numai în modernizarea culturii, dar şi rolul pe care l-a avut în formarea intelectualităţii române. Am adăugat multele societăţi şi asociaţii culturale deoarece ele s-au apropiat ca activitate şi scopuri de fundaţiile culturale, fiind create de personalităţi ale culturii care s-au implicat în mod particular şi benevol în înfiinţarea şi activitatea lor, contribuind în bună măsură la formarea elitei culturale şi social-politice ale României moderne. Fondurile iniţiale ale societăţilor culturale provenite îndeosebi din taxele membrilor săi, fiind, ca putere financiară, mult mai mică decât fondurile fundaţiilor regale sau particulare, puteau fi completate prin donaţii din partea unor fundaţii sau perosane, fiind alte exemple ale implicării factorului particular. Însă în plus societăţile culturale au primit diverse fonduri şi din partea statului care prin legea din anul 1869 putea sponsoriza activitatea acelor societăţi şi asociaţii culturale înscrise pe listele Academiei Române.

Lucrarea este structurată pe patru capitole şi anume: Cap.I Cultură şi modernizare, Cap.II. Tradiţia culturală înainte de 1866, Cap.III. Politici culturale în România (1866-1914), Cap. IV. Fundaţii, societăţi, ligi şi asociaţii culturale (1866-1914).

În primul capitol am încercat să realizăm , în linii mari, o traiectorie a formării şi evoluţiei elitei culturale, cea care va deveni factorul decisiv cultural cu ajutorul căreia statul va organiza şi conduce procesul cultural în ţară, va crea politici culturale centrate pe formarea unei culturi naţionale şi cu ajutorul căreia se va realiza schimbările culturale observabile în structura societăţii româneşti în ultima perioadă a secolului al XIX-lea. De asemenea, în adoptarea de către stat a unor politici culturale, elita sa a pus în discuţie numeroase dezbateri de idei care vor fi importante pentru acceptarea şi receptarea modelului cultural occidental. Capitolul al II-lea tratează câteva dintre legile care s-au adoptat în învăţământ începînd cu debutul secolului al XIX-lea, învăţământul fiind componenta importantă a politicilor culturale. Desele schimbări de regimuri politice până la anul 1859, precum şi stăpânirile străine asupra Principatelor române au făcut din elaborarea unor politici culturale o sarcină dificilă, dar ceea ce s-a reuşit a fost orientarea învăţământului românesc pe o direcţie naţională, adoptarea limbii române ca limbă de predare, precum şi modele de evoluţie a învăţământului pe o direcţie modernă.

Capitolul al III-lea tratează modul în care statul s-a implicat, prin elita sa, în elaborarea unor politici culturale în acord cu necesităţile timpului şi cu necesitatea societăţii româneşti de a se schimba şi evolua în sens şi pe o direcţie modernă, de aceea urmărim gradul în care statul se implică în politica învăţământului de toate gradele, în dezvoltarea şcolii de toate gradele: primare, gimnaziale, secundare, a universităţilor

precum şi modul în care a înţeles populaţia să se implice în învăţământ, precum şi ponderea populaţiei implicate în această activitate de instrucţie şi formare. De remarcat este faptul că legile şi regulamentele din învăţământ aplicau un model teoretic şi nu erau bine ancorate la realităţile şi necesităţile societăţii româneşti.

Ultimul capitol tratează evoluţia unor instituţii create prin iniţiativă privată care şi-au adus o contribuţie majoră la dezvoltarea actului cultural al României moderne, fundaţii regale şi particulare, societăţi şi asociaţii culturale. Iniţiativa privată a reprezentat o alternativă pentru instrucţie şi educare a tinerimii studioase. De remaracat este că o parte a acestui segment social este „sponsorizat” şi nu învăţământul în general. Am ilustrat activitatea Academiei romîne ca instituţie care, în epoca modernă, a devenit legatară universală pentru foarte multe fundaţii particulare. Aceasta a respectat, în general, condiţiile donatorilor, realizând o bună administrare a acestor fundaţii particulare. În paralel, Academia a utilizat o parte a acestor fonduri 16% pentru cheltuielile legate de administrare, pentru îmbogăţirea fondului de carte a bibliotecii sale.

O ultimă abordare am realizat-o asupra modelului Transilvaniei şi Bucovinei provincii aflate în componenţa monarhiei dualiste cu o populaţie majoritar românească. Aici s-au format o serie de fundaţii şi societăţi culturale care, pe lângă preocuparea pentru formarea tinerimii române, s-a preocupat de problema supravieţuirii naţiunii române, un rol important revenindu-i culturii române şi orientării culturale către Vechiul Regat. În Transilvania s-au înfiinţat şi dezvoltat o serie de fundaţii particulare destinate tinerilor români de religie ortodoxă sau greco-catolică. Bursele se acordau mai ales în străinătate la Universităţi celebre din spaţiul lumii occidentale, germane în general, pregătind caracterele intelectuale şi contribuind la formarea intelectualităţii române din Transilvania multe dintre acestea se vor orienta către România, vor pregăti spiritele pentru unire sau se vor muta definitiv în Vechiul Regat. În Bucovina s-au înfiinţat societăţi culturale de către intelectualitatea română, de studenţi aflaţi la studii în străinătate, societăţi care au un program cultural, dar şi obiective legate de pregătirea tinerilor prin acordarea burselor de studii.

Dintre foştii bursieri ai diverselor fonduri, fundaţii, dar şi societăţi culturale amintim căteva nume care au devenit valori ale culturii române: Titu Maiorescu, Octavian Goga, Eugen Stătescu, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Păucescu, Alexandru Cerchez, Ludovic Mrazec, Al. Macedonschi, George Pantazzi, Ion Simionescu, Petre Bogdan şi mulţi alţii.