(Preview) Zotta Alexandru Lecturi Parabolice Din Roman

7/21/2019 (Preview) Zotta Alexandru Lecturi Parabolice Din Roman

http://slidepdf.com/reader/full/preview-zotta-alexandru-lecturi-parabolice-din-roman 1/20



Alexandru ZOTTA

Lecturi parabolice din proza

românească

Editura Virtual2010



-II-

ISBN(e): 978-606-8267-39-5

Avertisment

Acest volum digital este prevăzut cu sisteme de siguranţă anti-piratare. Multiplicarea textului, sub

orice formă este sancţionată conform legilor penale în vigoare.

Digitizare realizată de Merlin IT Consulting Ltd. London, U.K.



-III-

Cuprins

I. REPERE PE UN TRASEU DISCONTINUU

1. Nevoia de înţelepciune şi cărţile populare* .....................................................................................1

2. „Ţircalamurile" cantemireşti şi promisiunile unei formule parabolice ............................................6

3. Ţiganiada. Între interpretări contradictorii .....................................................................................10

4. Momentul matein. Enigma şi blazonul ..........................................................................................15

5. O izotopie istorică. Momentul sadovenian ....................................................................................20

Note....................................................................................................................................................26

II. PERFORMAREA PARABOLICĂ A PROZEI

1. Emblema unui context....................................................................................................................29

2. Un context critic îndelungat...........................................................................................................31

3. Dificultăţile iniţierii. Modelul kafkian...........................................................................................39

4. Alte dificultăţi ale iniţierii ..............................................................................................................44

5. Iniţiere şi personalizare ..................................................................................................................47

6. O parabolă profetică .......................................................................................................................53

7. Deistoricizarea mitului. ..................................................................................................................62

8. După modelele mitului...................................................................................................................64

9. Performarea parabolică a romanului ..............................................................................................69

10. Oglinzile istoriei...........................................................................................................................75

Note....................................................................................................................................................85

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/



-IV-

III. PARABOLĂ. PASTIŞĂ. PARODIE .......................................................................................89

Note..................................................................................................................................................105

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/



I. REPERE PE UN TRASEU DISCONTINUU

1. Nevoia de înţelepciune şi cărţile populare*

Absenţa unei tradiţii de literatură sapienţială, semnalată de istoria şi critica literară, nu

înseamnă şi absenţa înţelepciunii în spiritualitatea naţională. Într-o existenţă cu numeroase şi grave

momente de criză, nevoia imperioasă de înţelepciune a determinat apelul la experienţa altor culturi,

la soluţiile adoptate de alte popoare în situaţii asemănătoare, la modelele şi exemplele oferite de

acestea, deschizând spiritualitatea naţională spre dialogul universal. În cadrele ample şi mobile ale

dialogului cultural, schimbul de valori se produce, de cele mai multe ori, prin procesele de

enculturaţie şi aculturaţie, aflate în raporturi complexe, deseori contradictorii. Supus presiunilor

puterii, raportul amintit poate lua şi aspectul importului şi exportului de ideologie, declanşatoare de

evenimente ce pot afecta grav sensul dinamic al tradiţiei, avansarea cunoaşterii şi a creaţiei.

În absenţa unei literaturi culte originale, pentru o perioadă îndelungată din istoria culturii

naţionale, cuprinzând aproape trei secole, nevoia de înţelepciune a fost servită de cărţile populare şi,

cu deosebire, de cele de înţelepciune. Acestea au înlesnit „deschiderea spre fondul de idei şi spre

tehnicile literare din patrimoniul universal". Pătrunderea lor în spaţiul naţional a fost determinată de

nevoile spiritualităţii proprii. Caracterul de împrumut al acestor cărţi nu a rămas în afara controlului

spiritualităţii naţionale: „există o selectare operată de spiritul naţional asupra inventarului de teme şi

motive", care „nu este identică în toate fazele dezvoltării unui popor." Pentru faza în discuţie,

cuprinzând Renaşterea românească întârziată, selecţia opera mai puţin; importantă era acumularea

unei experienţe sapienţiale, reclamată de prelungirea şi adâncirea crizei istorice.

Dincolo de conştiinţa crizei, asupra fondului de valori etice şi estetice împrumutat au operat

şi determinările etnice ale spiritualităţii, dominantele specifice ale culturii noastre naţionale. Aşa

cum afirmă Mircea Eliade „fiecare grup etnic şi-a asimilat ceea ce era conform cu structura sa

mentală şi cu nivelul său spiritual".Cărţile populare în ansamblul lor au acoperit nevoi spirituale reale. Ele s-au adăugat

spiritualităţii noastre spre creştere şi nu spre substituirea unor structuri constituite, purtătoare de

valori stabile. Cărţile populare au contribuit substanţial la lărgirea orizontului cultural românesc;

prin ele experienţa existenţială şi sistemul de valori creat în spaţiul naţional s-au îmbogăţit cu noi

dimensiuni etice şi estetice. Pătrunderea lor în arealul românesc a pregătit spiritul naţional pentru

identificarea şi receptarea de valori necesare, a contribuit la mişcarea ideilor şi la lărgirea

conceptelor. Caracterul de împrumut a corespuns unor nevoi reale şi nu a afectat sensul tradiţiei. Pefondul unor cerinţe istorice şi culturale reale, procesul de enculturaţie s-a conjugat fericit şi s-a



-2-

echilibrat cu cel de aculturaţie, de adaptare semantică la dimensiunile spiritualităţii.

În cultura românească, preponderent populară, la începutul secolului XVII se constituise un

ansamblu de valori, în special un etos specific, concretizat în modele de comportament de ridicată

altitudine. O serie de personalităţi cu existenţă istorică reală, intraseră deja în conştiinţa poporului,

pătrunseseră în pantheonul spiritual naţional. Acestora li se adaugă cele ale ficţiunii folclorice,modelate după aspiraţiile legitime ale poporului, chiar dacă rareori acestea reuşeau să întrunească

sentimentul plenitudinii. Prin „gestele" baladelor şi cântecelor epice, prin exemplaritatea etică a

basmului, etosul folcloric a ridicat fiinţa la altitudine eroică, configurând finalităţi superioare ale

existenţei. Situaţiile critice reclamau însă nu numai asemenea finalităţi, ci, mai cu seamă,

imperativul actelor de salvare a individului şi a comunităţii, dezvăluirea temeiurilor pentru

conservarea şi afirmarea „fiinţei istorice" a poporului. Identificarea soluţiilor salvatoare revine, în

primul rând, cărturarilor, înţelepţilor neamului, care trebuie să le ofere spre edificare puterii politice,respectiv voievodului; acesta trebuia el însuşi pregătit pentru transpunerea lor în faptă. Contribuţia

împrumuturilor este solicitată cu deosebire în acest plan şi detaşarea „cărţilor de înţelepciune" din

ansamblul cărţilor populare răspunde tocmai unor astfel de cerinţe. Enculturaţia se înscria astfel în

orizontul de aşteptare al fiinţei naţionale, nefiind receptată ca element alogen, deformator. Condiţia

de necesitate a acestor cărţi de înţelepciune a imprimat corpului de valori existenţiale, etice şi

estetice, constituite în spaţiul naţional, un caracter permisiv, deschis. Tradiţia se dezvoltă integrând

noile valori, asumându-le. Aculturaţia nu însemna în acest caz respingerea experienţei alogene. Ea a

evidenţiat un pattern spiritual permisiv, deschis spre acumulare şi asumare de noi valori, reclamate

de propria devenire istorică.

Prin cărţile populare repertoriul de structuri artistice al tradiţiei se diversifică şi se

întregeşte. Poarta deschisă acestora mai întâi de universalitatea creştinismului, s-a lărgit

considerabil, deschizându-se şi istoriei, socialului şi politicului, iar în ultimă instanţă, prezentând şi

propensiuni spre plenitudinea existenţială, aşa cum atestă „cărţile de desfătare", care, cel puţin în

împrejurările istorice date, nu cultivau hedonismul divertismentului. Aşa s-a ajuns ca „într-o vreme

în care literatura originală se nutrea aproape exclusiv din experienţa imediată a istoriei, (...) sufletul

cărturarilor mari şi mici îşi găsea desfătarea cu o literatură, ce-i drept de împrumut, dar care,

pătrunzând pe tărâmul sensibilităţii şi al limbii naţionale, a fost integrată literaturii originale, a

devenit un bun al tuturor păturilor de cititori secole în şir".

Situarea poporului român în inconfortul de la Porţile Orientului şi Occidentului, dincolo de

frecvenţa ridicată a momentelor de criză, a favorizat deschiderea spre dialogul universal. În

contextul diversificat al schimburilor de valori culturale cu spaţii mai îndepărtate, orientale mai

întâi, pe parcursul Evului Mediu românesc, occidentale ulterior, în special în Renaştere, se

detaşează cu pregnanţă rolul cărţilor de înţelepciune.



-3-

Situat la interferenţa filosofiei, istoriei şi literaturii, segmentul cultural al cărţilor de

înţelepciune se individualizează în istoria culturii şi a mentalităţii româneşti prin destinaţia lor:

„cărţile de înţelepciune nu pot fi confundate nici cu acele produse ale fanteziei, destinate să

satisfacă imaginaţia ascultătorilor, cum sunt cărţile populare, şi nici cu lucrările de uz strict liturgic

(cazanii, cuvinte de învăţătură) menite să explice textele sacre". Cărţile de înţelepciune „înglobeazăun ansamblu de norme, culese din diverse texte, incluzând şi pe cele sacre, şi cu scop strict

personal ; ele sunt destinate meditaţiei, iar cititorii lor au revenit adeseori asupra textului pentru a

afla calea mântuirii, dar şi calea îndeplinirii datoriilor obşteşti". Destinaţia personală a acestor

cărţi relevă funcţionalitatea lor didactică pe de o parte, dar şi personalizarea normelor, regulilor şi,

mai ales, a principiilor, ceea ce corespunde funcţiei metanoietice.

Destinate meditaţiei, asemenea cărţi răspund unei nevoi de edificare a fiinţei, de formare a

personalităţii. Orientarea lor spre finalităţi laice şi cetăţeneşti permite proiecte cu obiective socialeşi politice determinate de condiţii istorice concrete.

Într-o rezumare succintă cărţile populare, în ansamblu, şi cele de înţelepciune, în particular,

reflectă conştiinţa nevoii de înţelepciune, nu însă şi posibilitatea de parabolă ca modalitate de

discurs, cu atât mai puţin ca modalitate literară deşi, în plan universal, parabola există de mult timp

şi cu eficienţă etică şi estetică incontestabilă.

În structura cărţilor de înţelepciune se disting florilegiile, dioptrele ş apoftegmele.

Florilegiile nu constituie propriu-zis o literatură. Ele sunt mai degrabă culegeri de sentinţe, de

maxime, de proverbe şi zicători sau, în cel mai fericit caz, comparaţiisau metafore parabolice care

trimit la situaţii şi comportamente determinate de imperative etice. Tot astfel apar asemenea cărţi de

înţelepciune şi în culturile altor popoare, pătrunse tot printr-un proces de enculturaţie. Importante ca

experienţă sapienţială asemenea antologii de sinteme, cum le numeşte Gilbert Durând, forma în

care „simbolurile se destind în parabole", sau chiar dicţionare, se realizează şi în zilele noastre.

Menţionăm, pentru notorietatea lor, Gândurile nepieptănateale filosofului polonez Stanislaw Jerzy

Lec sau Dicţionarul de înţelepciune al profesorului Theofil Simenski. Spre a deveni literatură

acestor sinteme le lipseşte dezvoltarea epică, narativă, ficţională. Când se încearcă asemenea

dezvoltări ele au mai întâi structura unor texte compozite cu elemente din genuri literare şi

neliterare diverse, chiar dacă intenţia lor s-ar apropia de celebrele exerciţii de admiraţiesau de

Iaudaţiileacademice.

Alteori, sub prestigiul unor modele consacrate, textele cărţilor populare se constituie în

dioptre,expuneri dialogate imitând opere clasice şi reluând, fără localizări şi adaptări, arhitextele

egiptene sau prototipurile scrierilor dialogate din culturile tradiţional religioase, divanurile

literaturii arabe. Din aceeaşi categorie fac parte şi apoftegmele, culegeri după modele vechi

egiptene preluate şi prelucrate ulterior după Pildele lui Solomon. Odată cu contaminarea acestora



-4-

de spiritul elenic apoftegmele devin scrieri patristice.

Toate tipurile de literatură întâlnite în cărţile de înţelepciune sunt profitabile pentru evoluţia

parabolei, pornind de la analiza lor structurală: „Dreapta aşezare a motivului literar este în cadrul

unei cărţi, pentru că în funcţie de structura acesteia nucleul epic îşi dobândeşte exacta valoare".8

Alcătuirea cărţilor populare „permite nucleelor epice, indiferent de dimensiunea lor (proverb,

parabolă, pildă, fabulă, episod), să aibă o existenţă independentă",9 o anumită autonomie a

fragmentului în raport cu întregul, pentru că se depăşeşte continuitatea textului, consecuţia logică,

cauzală sau temporală, a momentelor subiectului. Dar ele menţin relaţia de un anumit tip între

termeni instituiţi în schema epică, care le asigură esenţa. „Proverbul, maxima, parabola pot să apară

izolat de context, dar acest context este bănuit".10

Pentru definirea parabolei literare şi, în particular, pentru ilustrarea dificultăţii cu care

această modalitate se constituie în literatura română, pertinente sunt în primul rând dioptrele. Prin

caracterul dialogat al textelor ele prefigurează o tipologie specifică literaturii de iniţiere, un dialog

între un iniţiat, un înţelept, un guru şi un discipol dispus să-şi depăşească starea de neotenie prin

acte metanoietice, chiar dacă primele texte de acest fel „recomandă sfântul ca tip de om înţelept",11

potrivit mentalităţii medievale.

Prin semantismul termenului se prefigurează tehnica oglinzilor paralele ca mod de

prezentare în medievala vis allegorica evoluată spre oglinzile măritoare, recomandabile tehnicii

„mise en abîme" care va facilita transformarea viziunii alegorice într-o „vis parabolica". Le vomîntâlni imediat la Dimitrie Cantemir, într-o rară situaţie de continuitate culturală, şi apoi în toate

alegoriile şi parabolele moderne printr-o resurecţie care ilustrează „pertinenţa şi permanenţa

structurilor arhetipale ale povestirii"şi „neîntrerupta seducţie exercitată de povestire".12 În epocă

dioptrele sunt cu totul recomandabile scrierilor „ad usum delphini" şi cu această finalitate se

întâlnesc în Învăţăturile lui Neagoe Basarab şi apoi la Dimitrie Cantemir.

Din apoftegme, scrieri destinate clericilor, analoage Leviticului biblic, pertinente pentru

parabolă sunt cele care dezvoltă un nucleu narativ, epic de tipul: „Zis-a un bătrân..." sau „Mergând

în cetate..." prin care învăţătura morală, religioasă, se rejectează spre imanenţă, constituind

exemplul, aspect definitoriu pentru parabolă, în special pentru cea biblică.

Chiar dacă multe asemenea cărţi cuprind în titulatura lor termenul pildă, acestea nu cuprind

şi naraţiuni parabolice, cu valoare literară. Cu toate dezvoltările lor narative pildele filosoficeşti nu

constituie decât la limită o literatură. Chiar şi când sunt preluate de autorii moderni ele nu depăşesc

dimensiunile unor minimale povestiri, ale unor structuri închise. Integrate în naraţiuni mai ample,

nuvele, dar mai ales romane, ele imprimă textului un caracter discontinuu, dislocă mitosul cadesfăşurare a intrigii, ca fir sau linie narativă. Sunt digresiuni, abateri de la consecuţia cauzală sau



-5-

temporală a momentelor subiectului, realizează suspendări ale orizontului de aşteptare obligând la

reflecţie, la decodificare, provoacă meditaţia. Asemenea pilde nu se situează în continguitatea

textului, ci în proximitatea întâmplărilor subiectului, a evoluţiei lui diegetice. Când sunt reluate la

alte nivele şi dimensiuni, prin povestiri analoage, când opera are ca principiu formativ centrarea pe

o astfel de structură închisă, devenită focar, dezvoltarea ei în oglinda măritoare a naraţiunii devine parabolă.

Profitabilă pentru definirea şi pentru condiţia parabolei în literatura noastră este tipologia

schiţată de călugărul Dositei de la Neamţ în prefaţă la Vieţile sfinţilor (1807) care disociază în

scrierile iniţiatice cărţile de înţelepciune „tâlcuitoare, învăţătoare, istorisitoare". Disocierea e

pertinentă nu atât pentru tipologia parabolei, care tinde să realizeze simultan toate aceste funcţii, cât

pentru caracteristicile definitorii ale acesteia: codificare, iniţiere, exemplaritate.

Din compoziţia cărţilor populare de reţinut sunt schemele traseului şi ale cadrului. Traseul,întâlnit şi în basme, menţine, ca tip de relaţie între elementele componente, succesiunea cauzală sau

temporală. În schema cadrului tipul de relaţie este corespondenţa binară, fie că se stabileşte între

unităţile textului (textual), fie că unul din termeni se reconstituie la interpretare (metatextual).

Uneori schemele sunt combinate, un segment selectat din schema traseului fiind dublat de

corespondentul lui binar. Aşa se întâmplă în special cu intervalul luptei, dublat de inteligenţă în

schema psihomahiilor frecvente în alegoriile medievale.

Dincolo de consecvenţa structurilor arhetipale e remarcabilă, în consecinţa naturii mitice a

povestirii, capacitatea acestor texte de a cuprinde conţinuturi complexe şi de a se adresa epocilor cu

mentalităţi distincte. Paradigma lor, constituită în îndepărtata antichitate, integrată şi în cultura

română, permite actualizări şi localizări diverse, potrivit intenţionalităţii auctoriale. Mecanismul

unor asemenea permutări şi comutabilităţi, analog simbolului cu care parabola se învecinează ca

structură literară, se constituie însă metaforic prin relaţia exemplu-model, pe virtuţile şi

vicisitudinile analogiei evidente atât în expresia lor clasică, dar şi în ambiguizările moderne.

Aşa cum conchide Alexandru Duţu „iniţiativa multiplicării prin tipar a Pildelor filosofeşti,a

Florii darurilor şi a Divanului..., opere cu un conţinut şi o destinaţie diferite de cele ale vechilor

oglinzi, denotă că la începutul secolului al XVIII-lea se conturează în cultura română un moment de

afirmare a spiritului umanist, care ar fi imprimat dezvoltării acestuia un curs deosebit de original

dacă conjunctura istorică ar fi permis-o".14

Aşadar promisiunea, evidentă în cărţile populare, de devenire alegorică şi parabolică a

literaturii române este pur şi simplu spulberată de conjunctura istorică. Totuşi, dincolo de

discontinuitatea istorică, cărţile de înţelepciune au alimentat spiritualitatea naţională introducând în

cultura românească suficiente elemente pentru o construcţie literară parabolică, originală. Ca

produs artistic pătruns prin enculturaţie, cărţile populare „au reprezentat, din veacul al XV-lea şi



-6-

până spre sfârşitul celui de al XVIII-lea, singura formă de beletristică în cultura română".15

2. „Ţircalamurile" cantemireşti şi promisiunile unei formule parabolice

Personalitatea enciclopedică a lui Dimitrie Cantemir se constituie într-un context de

intensitate istorică deosebită, într-un moment de criză gravă a puterii politice şi a fiinţei istorice a

poporului român. În plan cultural epoca se caracterizează prin interferenţele multiple dintre ideile şi

valorile Renaşterii şi cele ale Iluminismului, ştiut fiind că în spaţiul est-european, în general, şi în

cel românesc, în particular, aceste ample mişcări de idei se produc cu întârziere faţă de Occident şi

se consumă la tensiuni sporite de presiunile şi ameninţările istoriei.

În raport cu mesajul cărţilor de înţelepciune creaţia literară a lui Cantemir prezintă o salutară

continuitate. Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumeaeste, alături de Floarea darurilor şi

Pildele filosofeşti, una din cărţile care au contribuit substanţial la afirmarea spiritului umanist în

cultura românească.

Spre deosebire de cele din urmă, care reprezintă compilaţii, localizări şi adaptări de

principii şi precepte culese din înţelepciunea lumii, Divanul ...cantemiresc este, într-o bună parte, o

creaţie originală. Modelul său narativ este, fără îndoială, universal, consolidat de o vechime care

coboară spre divanurile , spre avadanas-urile persane şichiar spre apoftegmele egiptene, care par

a fi arhitextele parabolei, atunci când dezvoltă în jurul preceptului o situaţie narativă, care îlilustrează ca exemplu. În asemenea texte iniţiatice, adevărate pilde, „se cumulează dezvoltarea

practică a preceptelor sacre cu concluzia întâmplării concrete".16 Observaţia lui Al. Duţu este cu

deosebire pertinentă întrucât configurează un adevărat domeniu de definiţie al parabolei, cu cei doi

poli ai ei, situaţi în transcendenţă şi imanenţă. Fie că porneşte de la un precept filosofic de

autoritate (religioasă sau laică), pe care îl ilustrează printr-o povestire verosimilă, fie că încheie cu

o concluzie filosofică o întâmplare consumată în realitate, solicitând participarea intelectului la

generalizarea acesteia şi la plasarea în sfera exemplarităţii, demersul este unul de simbolizareconştientă. La fel procedase şi Goethe în Divanul oriental-occidental, chiar dacă teoretic se

declara categoric împotriva alegoriei, pe care o considera apoetică. Reflectarea mimetică a unui

segment de realitate şi reflecţia asupra acestuia (comentariul auctorial) alcătuiau oglinzi paralele,

dioptre.

Ca şi în alte cărţi de înţelepciune, pătrunse sau nu în spaţiul cultural naţional, raportul dintre

reflectare (mimesis) şi reflecţie (speculaţie filosofică), materializat în convenţia estetică a

dioptrelor „plasează mintea umană în acel punct de trecere de la unitatea divină la multiplicitatealumii",17 în intervalul specific ocupat de înţelepciune (Sofia). Asemănător se prezintă intervalul



-7-

sofianic şi mai târziu, în concepţia lui Lucian Blaga. La spiritualitatea românească sofianicul are o

contribuţie substanţială. Mărturisirea isihastică ce se consumă în spaţiul sofianic este în esenţa ei un

dialog al imanenţei cu transcendenţa.

Convenţia dioptrelor poate întreţine şi alte raporturi definitorii pentru viziunea alegorică şi,

ulterior, parabolică. Ea se configurează şi ca relaţie între speculativ şi verosimil, între suflet, înţelesca unitate a intelectului cu senzorialul, ca pneuma, şi trup, înţplatonician ca vehicul al spiritualului

sau ca „închisoare a sufletului".18 În planul poeticii parabolei analog se constituie raportul dintre

„autarhia auctorială" şi „rezistenţa universalului",19 în termenii formulaţi de Ernst Jünger, unoscut

autor de parabole moderne. Şi în plan didactic, în care parabola este plasată de toţi analiştii pe

temeiul conţinutului său etic, degajarea preceptului, a principiului general din textura scriiturii

corespunde unei eliberări a fiinţei de forţele de represiune, adică unei funcţii metanoietice, orientată

spre plenitudine.În dioptrele Divanului... se intersectează reflectarea imaginii concrete, a corpului cu

iradierile principiului constituit în chintesenţă a cunoaşterii. Alegoria rămâne o convenţie bazată pe

un paralelism simplu, ilustrarea cea mai frecventă oferind-o fabulele. Pentru parabolă mai

interesantă este însă relaţia dintre învăţătura ilustrată de întâmplările povestirii, de morala explicită

sau implicită a acesteia şi contextul, textual configurat, sau metatextual la care imaginea face

referinţă. Relaţiile „orizontale" ale paralelismului alegoric, instituite între episoadele juxtapuse ale

operei trimit la altitudinea reflecţiei etico-filosofice care constituie temeiul edificării fiinţei.Acestea se configurează mai convingător în Istoria ieroglifică.

Cantemir are pe deplin conştiinţa caracterului indirect al discursului alegoric. În mentalitatea

lui este clară nevoia de a recurge la codul alegoriei animaliere, procedeu răspândit pe larg în Evul

Mediu şi preluat de Renaştere. În prefaţa Istoriei... el precizează: "De care lucru, pentru asupreala

mai sus pomenită pre fitecare chip supt numele a vreuniia din pasiri sau a vreunuia din dobitoace a

supune, şi firea chipului cu firea dihaniii ca să-şi răducă tare am nevoit". Autorul a înţeles condiţia

„asuprelii" care-l obligă la discursul aluziv, nevoia de a obscuriza discursul prin paralelismul

alegoric realizat între „firea chipului şi a dihaniii", prin codificarea animalieră, dar şi nevoia de a-l

readuce la transparenţă prin oferirea cheii de descifrare a codului alegoric, cuprinsă în Scara

numelor dezvăluitoare, adăugată textului.

Utilitatea acestei „scări" nu constă în oferirea cheii, de care, în general, nu este nevoie, când

discursul esopic al alegoriei este bine realizat artistic. Ecartul stilistic este suficient pentru

decodificare. La Cantemir însă codul alegoric este prin excelenţă savant, întemeiat pe o cultură cu

mult superioară contemporanilor săi. Se constituie o distanţă mult prea mare între codul cultural al

autorului, alimentat de imagini exotice, savant constituite, şi codul receptorului, menţinut într-o

aculturaţie predominant folclorică, în limitele „spiritului social obiectiv". Scara dezvăluitoare



-8-

devine necesară mai întâi pentru interpretarea euhemeristă a Istoriei... la care critica literară s-a

oprit multă vreme.

Configuraţia de „divan" a Istoriei ieroglifice, care apare ca principiu formativ al operei,

corespunde unei viziuni mai mult decât alegorice. Ca topos divanul este un spaţiu al povestirii, al

desfăşurării istorisirilor şi al prezentării punctelor de vedere. Istoria... este o alegorie politică şi personajele, travestite în dobitoace, îşi etalează „meşteşugul ritoricesc" în faţa unui auditoriu pe

care îşi propun să-l convingă şi să-l cucerească. Arta retorică întregeşte actul declamaţiei cu

elementele opsis-ului aristotelic, cu limbajul gestual, comportamental. Cu toată încărcătura savantă,

livrescă a textului, oralitatea se detaşează oferind un adevărat spectacol.

Cele „doauăsprezece părţi" ale Istoriei... au o compoziţie identică în schematismul lor,

fidelă canonului povestirii, în limitele căruia se permit diversificări tematice şi estetice. Tehnica este

renascentistă, cu prezentarea fiecărui protagonist care-şi etalează priceperea retorică (inventio,alocutio, distributio) şi argumentaţia istorică şi politică, exprimată prin silogisme. „Retorii" sunt

prezentaţi înainte de a-şi desfăşura discursul. Similar proceda Boccaccio şi, mai evident, Chaucer.

Pelerinii poetului englez „se produceau" pe parcursul călătoriei spre Canterbury. Cantemir e mai

aproape de Decameron. Personajele lui îşi rostesc discursul într-un divan, într-un spaţiu cu o

anumită circularitate, similar parlamentului actual. Exhibarea personajelor se produce într-un spaţiu

închis, adecvat spectacolului retoric. Imaginea acestuia valorifică disponibilităţile cadrului şi ale

dioptrelor care susţin teatralitatea. Teatrul este întotdeauna o oglindă în care se reflectă concentrat o

lume în esenţă. Prin circularitate se creează şi o tensiune inversă, de la periferie spre centru, ceea ce

înseamnă o centrare suplimentară a textului, a discursului pe mesaj.

Autorul, se deghizează în „inorog", chip şi fire exotică, excentrică, pentru a lua o distanţă

estetică faţă de desfăşurarea spectacolului, a se detaşa de personaj şi a-şi păstra libertatea reflecţiei.

Este poziţia ironică a alegoristului, dar mai ales a parabolistului, echidistantă faţă de protagoniştii

spectacolului.

În afara circularităţii divanului, care dispune concentric dioptrele, centrându-le pe mesaj, la

o lectură mai atentă putem desprinde şi alte observaţii interesante pentru modul în care Cantemir

foloseşte alegoria şi o deplasează discret spre parabolă. Menţinând paralelismul alegoric cu

corespondenţa biunivocă a componentelor planurilor paralele, Cantemir plasează în interiorul

textelor „une sentenţii" marcate grafic prin „din mijloc ţircalamul care sentenţia cuprinde". E o

tehnică simplă, grafică, de evidenţiere a sentinţelor („putea-le-am dzice, cuvinte alese"). Le-am

putea numi, împreună cu Gilbert Durand, „sinteme", formule lapidare în care „se destinde simbolul"

în devenirea lui parabolică. Asemenea unităţi aforistice exprimă „tâlcul" parabolei. Plasarea lor în

cuprinsul textului le oferă o poziţie privilegiată, aceea de „pivot", delimitat de o analepsă şi o

silepsă. Autorul resimte nevoia şi are priceperea centrării textului pe mesaj prin mai multe mijloace.



-9-

Mai mult decât „scara dezvăluitoare" a numelor, asemenea tehnică textualistăla autorul Istoriei...,

utilizată „avant la lettre", dovedeşte cel puţin intuiţia unei strategii reflexive, specifică parabolei.

Dezvoltată şi urmată consecvent prin sistemul oglinzilor măritoare ale parabolei, ea poate duce la

focarul metaforei mitice, la capătul dinspre origine al parabolei literare, pe ecranul concav situându-

se consecinţele istorisirilor, augmentate până la nivelul condiţiei umane. În acest fel parabola îşidefineşte domeniul de existenţă, de la vecinătatea mitului şi a simbolului (para-bol)la metafora

metatextuală, situată în vecinătatea hiperbolică a utopiei.

Observăm, aşadar, un text paralel, discontinuu, cuprins în „ţircalamurile" textului

cantemiresc, text auctorial, comentariu sapienţial al „inorogului" apostat de ingratitudinea lumii,

afectat grav în aspiraţiile lui politice întemeiate. Prin acest comentariu funcţia reflexivă a textului, a

„naratum"-ului se intensifică şi semnificaţiile întâmplărilor se generalizează. Trimiterile permanente

la acest plan sapienţial universalizează individualul şi generalizează particularul. Prin acesteextinderi semantice autorul îşi depăşeşete resentimentele, iar opera îşi depăşeşete condiţia de fabulă

animalieră: „Operă de ură şi răzbunare, ea îşi sacrifică acest caracter pentru a putea vorbi despre om

şi neliniştile lui de totdeauna. De la un nivel al său, cartea încetează să fie numai o istorie

ieroglifică, devenind o istorie a situaţiilor fundamentale".20 Putem considera parabolic acest aspect

pentru că el accentuează pregnanţa simbolică a exemplului şi face ca semnificaţiile lui să iradieze

spre un model mult mai cuprinzător. Prin aceste promisiuni şi împliniri parabolice, extrem de

interesante pentru dezvoltarea viziunii alegorice şi pentru prefigurarea, în cadrul acesteia, a unui

moment parabolic, Istoria ieroglifică nu rămâne doar „o amplă fabulă alegorică".21 Încadrarea ei

genologică a fost şi rămâne dificil de realizat: „Socotită de-a lungul timpului roman, pamflet,

epopeee, satiră socială, memorii, eseu, poem, spectacol cu măşti etc., Istoria ieroglificăse refuză cu

toate acestea încadrării în vreuna din speciile amintite".22

Propensiunile parabolice concrete şi reale nu se constituie la această dată în principiu

formativ al operei, deşi Cantemir este foarte aproape de aceasta. Ele sunt intuiţii şi dezvoltări

estetice ale unui autor înzestrat, ale unui spirit savant, cu o cultură enciclopedică, de o altitudinemult prea ridicată faţă de spiritul comun al societăţii timpului.

Constituit la o asemenea altitudine codul scriiturii sale nu a putut fi receptat adecvat de

spiritul unei societăţi aflate într-un moment de criză existenţială şi culturală, în nevoia de a asimila

rapid valorile Renaşterii şi de a le recepta pe cele ale Iluminismului, pătrunse tardiv şi sporadic în

cultura şi civilizaţia Ţărilor Române.

La distanţarea considerabilă a codului auctorial faţă de nivelul de receptare a contribuit şi

„neajungerea limbii",23

pe care Cantemir se străduieşte s-o compenseze prin creaţii lexicale şigramaticale proprii, în special prin apelul la lexicul internaţional şi la calcurile lingvistice, resimţite



-10-

ca necesare pentru imagistica metaforică a spiritului său avansat. Am putea exprima, din

perspectiva funcţiilor parabolei, că între nivelul metanoietic, urmărit de autor, şi starea culturală a

societăţii timpului rămâne o distanţă greu de surmontat. Cu toată ameliorarea acestui impact

cultural, realizată prin cărţile de înţelepciune, nivelul spiritual al societăţii româneşti era sub cel atât

de avansat al voievodului savant.Meritul lui Cantemir rămâne incontestabil; el a reuşit nu numai o conciliere a moralei

religoase cu etica filosofică, ci şi o sinteză a spiritualităţii înalte cu datele concrete ale vieţii

naţionale şi a marcat astfel „un moment de afirmare a spiritului umanist în spaţiul sud-est

european".24Continuitatea cu cărţile de înţelepciune, pe care a realizat-o pentru moment prin

Divanul... şi Istoria ieroglifică a fost însă întreruptă de conjunctura istorică defavorabilă poporului

român pentru încă multă vreme.

3. Ţiganiada. Între interpretări contradictorii

Recursul la viziunea alegorică se va mai înregistra abia peste un secol, în alte împrejurări

istorice şi pe alte căi şi modalităţi de asimilare şi asumare creatoare a disponibilităţilor acesteia. El

se produce în contextul pătrunderii şi afirmării Iluminismului în Transilvania, prin mişcarea „Şcolii

Ardelene". Racordată cultural Occidentului, Transilvania a acceptat mai pe larg şi mai profund

ideile Iluminismului european. Un bilanţ al Iluminismului arată că interesul acestui amplu curent de

idei s-a orientat spre civilizaţie şi cultură, spre o ideologie occidentală şi spre instituţionalizarea

vieţii pe baza acesteia, iar contribuţia

Şcolii Ardelene la dezvoltarea literaturii naţionale se restrânge, dobândind însă o afirmare

meritorie prin Ion Budai-Deleanu.

Judecând din perspectiva actuală, la distanţă de două veacuri, Iluminismul, cu toată

contribuţia lui efectivă la dezvoltarea civilizaţiei şi culturii naţionale, a însemnat o îngustare a

orizontului deschis de Renaştere. Raţionalismul iluminist şi instituţionalizarea vieţii limitauaspiraţia spre plenitudine pe care Renaşterea o propusese şi o realizase în plan european. Idealul de

uomo universale propus de Pico della Mirandola se disociază în domenii particulare, ştiinţifice şi

tehnologice, potrivit mentalităţii raţionaliste şi ideologiei Veacului luminilor. Plenitudinea devine

din ce în ce mai mult o nostalgie a omului „luminat" şi, în consecinţă, a celui modern.

Ca filosofie iluminismul propune un spirit liber cugetător, voltairian, care aspirase să se

instaleze şi la baza puterii, a monarhiei luminate. Ordinea raţionalistă determina ierarhiile

edificiului etatist, structurile instituţionale ale societăţii şi solicita cu preponderenţă dimensiunilecivice ale fiinţei.



-11-

Deşi produce o schimbare de paradigmă Iluminismul nu propune şi un program estetic. Arta

şi literatura se slujesc în continuare de preceptele clasicismului adaptate unor condiţii noi, în care

ideologia deţine un rol din ce în ce mai important, pozitiv în sfera civilizaţiei şi a culturii, dar nu

lipsit de limite, de separări, de îngrădiri ale spiritului liber cugetător. În general reflexul cel mai

vizibil al ideologiilor se identifică pe plan literar în utopie.În esenţă utopia izvorăşte din aspiraţia fiinţei umane spre depăşire, este într-un anume fel

proiecţia acesteia într-un spaţiu al dorinţei, al visului, al inocenţei. Ea propune o lume ideală, în care

plenitudinea umană să se manifeste într-o societate organizată perfect, cu un mecanism la care

individul să adere total. Utopia propune modelul „celei mai bune lumi posibile". Dincolo de

realizarea ei artistică, de coerenţa şi sugestivitatea imaginilor, utopia rămâne un proiect social,

configurat în dependenţă strictă de ideologie. Conotaţiile pozitive ale proiectelor utopice ţin de

aspiraţia spre plenitudine, de visul de fericire al omului dintotdeauna, de constituirea lor înalternative sociale şi politice.

Acest aspect întemeiază spiritul utopic şi îi asigură perpetuarea de la prototipul lor

platonician până în zilele noastre, chiar dacă soarta utopiei a cunoscut prefaceri care au dus-o până

la opusul intenţiei ei, la distopie.

Mutaţia produsă de Iluminism în evoluţia utopiei provine din confruntarea proiectului

utopic cu realizarea lui practică. Literar, Iluminismul îşi revendică alt prototip utopic, pe cel al lui

Lucian de Samosata, întemeietorul orientării satirice în istoria speciei. Modelul de autoritate al

utopiei satirice în Iluminism îl oferă Jonathan Swift.

În orientarea satirică a utopiei se înscrie şi „poemation-ul eroi-comico-satiric" al lui Ion

Budai-Deleanu. Ca şi Istoria ieroglifică, Ţiganiada a fost şi ea calificată drept „fabulă alegorică".

Utopia se constituie în intenţionalitatea şi integralitatea ei ca model de societate ideală, diferită de

cea reală a timpului istoric. Ea are caracter atopic şi acronic.

Alegoric în Ţiganiada este paralelismul punctual, biunivoc între lumea ideilor şi instituţiilor

propuse de ideologia iluministă şi lumea ţiganilor, o comunitate instabilă, rebelă la orice ierarhie şi

ordine instituţionalizată. Ca fabulă alegorică Ţiganiada nu este şi fabulă animalieră ca Istoria

ieroglifică, nu are nici un plan de bestiariu în paralelismul său. Discursul aluziv, având ca referinţă

directă lumea ţigănească, nu excede regnuluman.

Toposul Ţiganiadei nu mai este divanul cu circularitatea şi spectacularitatea lui, ci drumul,

traseul străbătut de convoiul ţiganilor, plin de peripeţii picareşti în descendenţă renascentistă, dar în

manieră iluminist satirică.

Viziunea satirică a lui Ion Budai-Deleanu este în primul rând carnavalescă şi burlescă. Ceata

ţiganilor se deplasează printr-un spaţiu imaginar cu corespondenţe convenţionalizate în spaţiul

transilvan, impresionând printr-un spirit rebel la ordine şi instituţionalizare. S-a observat că



-12-

interesul autorului se îndreaptă spre social, spre comunităţile cuprinzătoare, aglomerate, mai mult

sau mai puţin organizate. S-a reţinut de asemenea că „eroii" poemului, în afara unor peregrinări

haotice după idealuri contradictorii nu acţionează, ci vorbesc, ţin discursuri, expun idei şi fac

demonstraţii cu „argumente", desfăşoară permanent „o retorica garula", corespunzătoare viziunii

carnavaleşti, analizată cu deosebită pertinenţă de Mihail Bahtin. Nu lipsesc din poemul satiricindividualizările, dar acestea se realizează în primul rând prin nume, care sunt atribute ale măştilor

comice şi mai puţin prin caractere. Din acest punct de vedere Ţiganiada oferă un adevărat recitativ

de nume şi măşti. În spatele lor se găsesc, ca referinţă indirectă, personalităţi ale veacului, dar mai

ales instituţii şi idei care, transferate în „dezordinea ţigănească", alcătuiesc o deconstrucţie satirică a

ideologiei oficiale, întreprinsă de un spirit liber cugetător.

Satira iluministă se dovedeşte înclinată spre deconstrucţia paradigmei anterioare, dar şi a

celei contemporane, a ideologiei, în ultima instanţă. Aceasta întreţine prin structurile şi practicileinstituţionale constituite, o stare de „vrăjire a lumii" pe care râsul satiric o demască, dezvăluindu-i

dogmele „care nici o minte nu le cuprinde" şi „obiceaiurile, afară de fire şi crezământuri sfinte".

Prin conţinutul ei concret şi prin adresa exactă satira nu este întrutotul compatibilă cu

discursul aluziv al alegoriei şi nici cu funcţia constructivă, metanoietică a parabolei. În alegoria

simplă satira se menţine permanent în planul figurat al acesteia, în imaginile din registrul referenţial

paralel. Ea se situează la polul opus fantasticului. Situaţia se schimbă însă în parabolele moderne, în

creaţiile de mari dimensiuni, care au ca principiu formativ abimarea şi oglinzile măritoare, paralele

sau asimptotice.

În Ţiganiada am putea vorbi de o satiră cu adrese paralele. Obiectul ei îl constituie direct

lumea ţiganilor, iar indirect, paradigma ideologiei iluministe. Autorul supune ironiei şi deriziunii

ambele lumi, una pentru utopismul ei, alta pentru incapacitatea depăşirii condiţiei naturale, precare.

Adresa dublă este un simptom de dislocare a unei structuri unitare; o paradigmă este supusă

deconstrucţiei, iar paralel se constituie alta, la un nivel incompatibil cu cea dintâi, supusă şi ea

deriziunii satirice. Oricât de antrenată în dezbaterea de idei iluministe, lumea ţiganilor nu poate

depăşi un nivel de existenţă „naturală". Ţiganii convertesc idealurile sociale, modelul propus, la

aspiraţii comune, la idealuri derizorii, fabulos şi hiperbolic prezentate. Ei reduc plenitudinea la

îndestularea trupească, la nivelul nevoilor organice, naturale, la un fel de „drept natural" satisfăcut

providenţial. Percepţia modelului ipotetic al utopiei se produce în registrul „stratului material

corporal", ale ,josului fiinţei"; chiar şi impulsurile erotice, prezentate uneori în impresionante

epitalamuri, se convertesc la acest nivel inferior.

Dubla adresă, cu menţinerea aceleiaşi detaşări ironice devine paradoxală. Nici societatea

utopică a Iluminismului, exploatată euhemeristic în subsolul scriiturii, nici cea „naturală" a ţiganilor

nu sunt acceptabile şi dezirabile. Vectorul satiric trece prin ambele lumi şi interpretarea rămâne



-13-

deschisă. Extensia incursiunilor în trecutul îndepărtat (evocarea lui Gengis Han) ca un premonitoriu

Memento mori satiric mai prefigurează un nivel posibil al lumii, dincolo de cel satirizat, care pune

în relaţie categorii existenţiale fundamentale. Ioana Em. Petrescu a observat că „Varianta a doua

este un tratat despre fericire în gustul secolului al XVIII-lea," şi că autorul „restrânge acum simţitor

planul eroi-comic - adică spaţiul acordat nebuniei universale - şi amplifică, în schimb planul eroicce tinde să se constituie într-o epopee eroică exemplară, prefigurare a poemei naţionale romantice,"

alcătuită din „gesta lui Vlad şi visul lui Romândor, personaj simbolic ce marchează pătrunderea în

poem a noului titan, (...) poporul." În stratul de profunzime al poemului se produce „confruntarea

celor două principii empedocleene, Ura şi Iubirea (Urgia şi Liubovul Sfânt), al căror triumf succesiv

conduce universul spre nefiinţă (Haos) sau spre fiinţă (Cosmos). Din perspectivă parabolică se

prefigurează, pe fundalul epopeic al poemului, tipologia specifică, figurile tiranului şi înţeleptului,

şi alegerea „între fiinţă şi nefiinţă, între anarhie şi armonie socială, (...) între nebunie şiînţelepciune".25

Ţiganiada oferă astfel o „continuata satira", în care vălul alegoric este suspendat. Autorul

nu are frică nici de trecut şi nici de prezent. Plasarea subiectului pe vremea lui Vlad Ţepeş rămâne

doar un pretext alimentat mai mult din legendă decât din document, pe care de altfel Ion Budai-

Deleanu îl şi falsifică adăugându-i motivaţii şi conotaţii suplimentare. Pergamentul de la Cioara o

ilustrează. Există toate şansele ca satira să-şi găsească obiectul similar şi în viitor, chiar dacă autorul

nu prezintă disponibilităţi profetice.

În legătură cu Ţiganiada a apărutdeja un conflict al interpretărilor. Dacă nivelul alegoric

însemna critica Iluminismului prin oglinda lumii ţigăneşti, aceasta este şi ea criticată pentru

naturaleţea ei. Ceea ce înspăimântă pe ţigani e frica şi foamea, iar strategia lui Drăghici (un „rai"

iluminist, inventiv) dă roade din relaţionarea temerilor ţiganilor între ele. Ei sunt împinşi de frică şi

atraşi de promisiunile îndestulării gastronomice. Nici nucleul cavaleresc al epopeii, romanul erotic

al lui Parpanghel, nu este scutit de săgeţile satirei, care ridiculizează „confruntarea dintre un iad

alegoric şi un rai suburban, cu sfinţi plângăreţi şi arhangheli bătăuşi, trataţi de Budai-Deleanu cu

ironia dizolvantă de mitologii a • "26. În acelaşi timp misiunea iluminării utopice este suspectată de

mitologizare, de o modalitate de vrăjire a lumii.

Rezistentă rămâne interpretarea Ţiganiadei ca utopie populară, ca farsă burlescă, spectacol

al derizoriului şi deriziunii, unde nivelele alegorice au altă relevanţă. O satiră cu dublă adresă,

orientată spre prezent şi trecut se poate perpetua printr-un prezent continuu, printr-o „fugă a

ficţiunii comice într-o alegorie prelungită".

Adresa dublă a satirei evidenţiază „o parodie a epopeii eroice", realizată într-un ton grav, dar

cu efecte ironice obţinute „prin inversarea de perspectivă" faţă de „sursele" epice sau istorice ale

operei", printr-o „raportare la model" care evoluează „între citatul parodiat (...) şi comentariul extins



-14-

ironic - din text sau din note - pe marginea unei fictive surse istorice", ceea ce preface poemul într-

un fel de „comedie filologică". Strategia acestei comedii izvorăşte „din unghiul unei raportări voit

ironice a unui univers antieroic la universul eroic parodiat".27

Satirizat, proiectul social devine o utopie populară. Ţiganiada este la acest nivel o

„cocagne". Prezenţa acesteia într-un paralelism structural cu utopia iluministă duce la augmentareasensului satiric deconstructiv. Cele două oglinzi paralele imprimă Ţiganiadei ceva din structura

unei dioptre, a unei parabole. Ea este însă receptată din ce în ce mai larg ca utopie populară.

Ţiganiada plasează în spaţiul eliberat prin deconstrucţia utopiei iluministe, o utopie populară.

Prin „ţircalamurile" cantemireşti se constituia un discurs paralel, un comentariu auctorial de

ridicată altitudine sapienţială la întâmplările istorisite. Planul diegetic se complinea astfel cu cel

dianoietic, prezent în textul paralel al operei.

În cazul lui Ion Budai-Deleanu poziţia auctorială este detaşată de lumea operei.Comentariile sunt trimise la subsol, în afara textului, dar nu rămân izolate de acesta, au şi ele

rezonanţa „ţircalamurilor" cantemireşti. Valoarea lor constă în „edificarea" prin erudiţie ironizată a

cititorului, iniţierea lui în interpretarea „euhemeristă" a surselor fictive, într-o hermeneutică

deconstructivă, desemantizantă. Ţiganiada ridică şi ea dificultăţi de decodare. Utopia populară este

realizată într-un cod cultural comun cu spiritul social al epocii. La acest nivel poemul nu creează

obscurităţi şi ambiguităţi, el este un spectacol ambulant, carnavalesc, deconstructiv în două sensuri.

Vidul creat de corozivitatea ironică şi satirică este ocupat de o utopie populară accesibilă, comică,

deconstructivă şi ea. Astăzi receptăm chiar această lume ca o expresie a unei libertăţi spirituale,

chiar dacă de joasă altitudine. Ţiganiada nu propune o ordine în locul alteia, nici o nouă gnoză în

locul celei depăşite. Percepţia cea mai lejeră a poemului rămâne cea de utopie populară. Dar

aspectul de comedie filologică, rabelaisiană, complică receptarea operei. Ea se recomandă receptării

parabolice, prin structura etajată a textului, în care includem şi subsolurile, şi prin multiplicarea

perspectivelor auctoriale, a destinaţiilor ironiei şi satirei, în care trebuie însă inclus şi modelul

epopeic care prefigurează romantismul. Dacă Istoria ieroglifică se integrează cu dificultate într-un

gen literar, Ţiganiada se integrează cu aceeaşi dificultate într-un curent literar. „Deşi conţine

elemente clasice, baroce şi romantice, Ţiganiada nu se lasă integrată definitiv, în întregul ei, nici

unuia dintre aceste curente şi rămâne expresia aspiraţiei lui Budai-

Deleanu de a descoperi, pe urmele lui Homer, condiţia originară a poeziei".28 Ori poate

indica, împreună cu Rabelais şi cu Swift, satira ca preocupare estetică programatică într-un context

cultural considerat lipsit de program estetic! Oricum, ironia, stăpână pe intervalul dintre tragic şi

dogmatic, supune controlului retorica unei ideologii ce susţine o organizare ierarhică de perfecţiune

utopică. Parabolele inspirate de ideologia şi retorica iluministă ispitesc la o asemenea reconstrucţie

retroactivă.



-15-

Din consideraţiile Ioanei Em. Petrescu asupra Ţiganiadei ca epopee reţin cu deosebire

ideea că în literatura română „romanul apare târziu, urmând calea contaminării fiziologiilor cu

literatura de mistere şi nu descinde direct din epopee, aşa cum probabil s-ar fi întîmplat dacă

Ţiganiada ar fi fost cunoscută".29 Deşi afirmaţia nu contrazice ideea lui Georg Lukâcs privind

originea epopeică a romanului, ea sugerează că, alături de epopee, s-a dezvoltat şi un alt gen literarcu ascendenţă îndelungată şi valoroasă, începând din antichitate, cunoscut ca roman, satiric în

primul rând, dar şi pastoral, buc, utopic. Apuleius, Petronius, Longos sunt exemple pertinente,

prestigioase.

Din perspectivă parabolică, deşi Frye admite şi el că parabola ia naştere dintr-o formă

embrionară a epopeii, asemenea romane nu rămân în afara acestui proces. Ele devin interesante prin

diversitatea punctelor de vedere şi, cu deosebire, prin cea a formelor de discurs. Epopeea, prin

perspectiva auctorială unică şi prin amploarea ritmurilor sale, le unifică într-o bună măsură.Parabola le resuscită în contemporaneitate şi le supune parodierii, pastişării, parafrazării, fără a

înţelege prin aceasta o discreditare a lor; dimpotrivă, chiar şi în cazul parodiei, le evidenţiază

modelele, structurile, şi, paradoxal sau nu, le elogiază astfel, evidenţiindu-le elementele pertinente.

Fenomenul este ilustrat şi de literatura română, un exemplu interesant constituindu-l cartea lui

Gheorghe Crăciun, Epure pentru Longos. Într-un fel ele chiar contribuie la prefacerea structurilor

parabolice contemporane, dincolo de faptul că aduc în contemporaneitate mituri sau mitologeme de

altă natură şi pe altă cale de cum a făcut-o literatura religioasă, principala sursă de parabole şi pilde

până la romantism.

4. Momentul matein. Enigma şi blazonul

Proza lui Mateiu I. Caragiale apare într-un moment în care romanul românesc începuse un

proces de diversificare tematică şi estetică. Alături de romanul tradiţional, preponderent balzacian,

se configurase romanul ciclic, se consolidase romanul obiectiv şi începuse trecerea la romanul

subiectiv, experimental, stimulat mai întâi de contactul cu modelul proustian. Se producea

citadinizarea romanului şi sincronizarea lui cu romanul occidental. Începusem să avem roman;

ţărănesc şi citadin, patriarhal şi burghez, social şi istoric, evenimenţial şi conjunctural, de analiză,

de retrospecţie şi introspecţie, de observaţie realistă şi de idei. Cu rezultate de nivele estetice

diverse, exista totuşi roman.

Funcţiona şi o critică de întâmpinare, dar şi de orientare şi de valorizare estetică. Se forma

un public cititor care-şi sporea şi diversifica apetitul pentru lectură, cerinţele cognitive, etice şiestetice. Cu decalaje culturale mari, societatea românească era în proces de intelectualizare. Exista

(Preview) Zotta Alexandru Lecturi Parabolice Din Roman

Documents

Transcript of (Preview) Zotta Alexandru Lecturi Parabolice Din Roman