COLECȚIE COORDONATĂ DEVASILE DEM. ZAMFIRESCU

CuplulCuplul — între dezirabil și periculos

ROBERT NEUBURGERTraducere din franceză de Ana Mihăilescu

Ilustrații de Tom Tirabosco

EDITORI:Silviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

DIRECTOR EDITORIAL:Magdalena Mărculescu

REDACTOR:Manuela Sofia Nicolae

DESIGN:Faber StudioFoto copertă: © Dennis Hallinan / Gulliver / Getty Images

DIRECTOR PRODUCȚIE:Cristian Claudiu Coban

DTP:Răzvan Nasea

CORECTURĂ:Lorina ChițanMaria Mușuroiu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a RomânieiNEUBURGER, ROBERT Cuplul : între dezirabil si periculos / Robert Neuburger ; trad.: Ana Mihăilescu. - București : Editura Trei, 2016 ISBN 978-606-719-497-5

I. Mihăilescu, Ana (trad.)

159.922.1

Titlul original: Le Couple. Le désirable et le périlleuxAutor: Robert Neuburger

Copyright © 2014, 2015, Editions Payot & Rivages

Copyright © Editura Trei, 2016pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, BucureștiTel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20E-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

Lui Sveti, în semn de recunoș­tință pentru sprijinul constant și sfa turile sale prețioase.Le mulțumesc, de asemenea, tuturor cuplurilor și familiilor cu care m­am întâlnit; nici nu își pot închipui cât de îndatorat le sunt pentru ceea ce m­au învățat.

CuprinsPreambul 9Introducere. Marea schimbare: libertatea de alegere 13Capitolul I. Dezirabilul în cuplu 17

Ce este un cuplu în zilele noastre 17 De ce un cuplu? 21 Cum se formează un cuplu? 26 Ce aduce relația amoroasă: cuplu

și identitate sexuată 27 Cuplul și apartenența: casa­cuplu 30

Capitolul II. Pericolul în cuplu 35 Cuplul­pasiune 36 Cuplul se uzează doar dacă

îl neglijezi 40 Retorsiunile: complementaritate

sau simetrie? 47 Problema normelor: a comunica

nu înseamnă doar a vorbi 48 Câteva întrebări pe care ar fi bine

să ni le punem 53 Ce putem aștepta de la o terapie

de cuplu? 55 Și în caz de ruptură? 61

Capitolul III. De ce un copil? De ce o familie? 65 Copiii „programați“ 65 Dorința de a întări cuplul 68

Dorința de a avea o relație cu copilul 69

De ce o familie? 70 Familia­relație și familia­apartenență 76 Ce întrebări se pun? 80 „A fi și mamă“, „a fi și tată“:

oare toate familiile au devenit homoparentale? 84

Capitolul IV. Cuplul față în față cu copilul și familia: care este pericolul 91

Cuplul — periculos pentru copil: oare toți copiii au devenit niște copii adoptați, iar familiile — niște familii adoptive? 92

Copiii­cireșe 95 Exagerarea apartenenței 98 Copilul periculos pentru cuplu:

consecințele procreărilor asistate 99 Consecințele periculoase ale

coparentalității: familia — o uzină cu doi patroni? 99

Cuplu contra familie: fraternizarea în cupluri 104

Cupluri „familializate“ în terapie 108Capitolul V. Cupluri și familii confruntate cu divorțul 113

Distrugerea trecutului 113 Divorțuri „fericite“ 115

Concluzie. A trăi o nouă aventură 117Mulțumiri 121

8Cuplul

ROBERT NEUBURGER

PreambulPentru a facilita lectura acestei lucrări, mi se pare ne­cesar să lămuresc o noțiune fundamentală. Doi piloni conferă sens existenței noastre. Pe de o parte, relațiile pe care le creăm între noi și alte ființe umane, relații reciproce și de natură diferită — fraternale, amoroase, filiale, parentale  — și, pe de altă parte, relațiile de apartenență, care sunt suporturi de identitate. Acestea se referă la grupurile umane cărora decidem să le aparținem, ceea ce înseamnă și un raport de reciproci­tate: ne simțim recunoscuți ca aparținând acestor gru­puri, care devin suporturi de identitate, asigurând, în schimb, prin participarea noastră, existența lor. Aceste grupuri pot fi de natură diferită: grupuri fraternale — gașca de prieteni, de exemplu —, grupuri familiale — ceea ce poate fi resimțit în grupurile ideologice, precum o familie politică, religioasă sau sportivă — și, în fine, cuplul și familia, care presupun, cu siguranță, relații între membrii lor, dar și o dimensiune instituțională, cea de suport de identitate.

Primul care a remarcat această diferență majoră a fost Émile Durkheim, care spunea că își iubește soția pentru că el o alesese și că­și iubește sora pentru că

aparțineau aceleiași familii. După ce observase com­portamentul mamei sale, Elias Canetti evidenția și el diferența între relație și apartenență: „Cunoștea bine (mama mea) mecanismele unui fel de delir autodistruc­tiv în cadrul familiei sale; cu siguranță, ar fi fost în stare să scrie un roman despre asta, ceea ce nu înseamnă însă că nu se mândrea cu această familie. Dacă ar fi fost vorba despre iubire, poate că aș fi înțeles­o mai bine. Dar erau prea mulți protagoniști pe care nu îi iubea; pe unii, pur și simplu nu putea să­i sufere, pe alții, îi disprețuia, însă față de familia ei luată ca un tot nu avea decât sentimente de mândrie*“.

Miza acestor diferite tipuri de relații — relații cu alte persoane și relații cu grupuri de apartenență — este ca ele să constituie suporturile noastre de existență. Fără aceste suporturi, riscăm să ne cufundăm cu ușurință în ceea ce numim astăzi depresie, iar unele drame famili­ale sunt ilustrări a ceea ce se poate întâmpla când ele lipsesc.

Cuplul a dobândit o importanță considerabilă în cadrul suporturilor de existență, poate și din cauza șubrezirii suporturilor tradiționale, precum familia de origine sau lumea profesională. Doar că investirea prea centrată pe o relație sau o apartenență este periculoasă, căci, dacă apar dificultăți, nu mai există alternative.

Constatările descrise în această lucrare sunt rezul­tatul practicii mele clinice de terapeut de cuplu și fa­milie. Câmpul meu de microobservație se deosebește

* Elias Canetti, Écrits autobiographiques, Paris, Le livre de poche, coll. „Pochothèque“, 1998, p. 7.

10Cuplul

ROBERT NEUBURGER

de analizele bazate pe anchete de teren, care necesită mai multă distanțare și un număr mare de observații. Totuși, ceea ce putem constata ca terapeuți în timpul consultațiilor de cuplu sau de familie anticipează, de multe ori, ceea ce, ulterior, va fi demonstrat de socio­logi, permițând uneori orientarea cercetărilor acestora.

11

IntroducereMarea schimbare: libertatea de alegereCuplul și familia nu sunt date biologice. Omul este o ființă culturală, iar crizele sunt deci inevitabile și de dorit, ele fiind legate de schimbări sociale. Ieșim dintr­o lungă perioadă de criză, care a afectat mai ales cuplul, familia și legăturile dintre ele. Această criză, care a înce­put în timpul Primului Război Mondial, a cunoscut pri­mul val de emancipare a femeilor, apoi, după al Doilea Război Mondial, aceasta a atins apogeul în anii 1960, odată cu apariția comunităților și libertății sexuale și, recent, ca urmare a problemelor ridicate de căsătoria homosexuală și homoparentalitate.

Cuvântul „criză“ nu are o conotație negativă, el înseamnă: „Trecutul este mort, iar viitorul încă nu s­a născut“ (Antonio Gramsci). Crizele sunt determinate de

schimbări care necesită o redefinire a relațiilor dintre oameni. Una dintre schimbările cele mai importante care s­au produs, de care beneficiază acum fiecare din­tre noi, este, după părerea mea, libertatea de alegere notabilă în ce privește investirile în cuplu și familie. Schimbările care ne permit susținerea acestui punct de vedere sunt numeroase. Pe parcursul a câtorva decenii, dependența fiecăruia de familia sa de origine s­a dimi­nuat, aceasta autorizând astfel alegerile mai personale ale partenerului sau partenerei, inclusiv alegerea de a se căsători sau nu, de a crea sau nu o familie. Presiunea socială s­a micșorat, divorțul s­a banalizat, dând posi­bilitatea de a rămâne sau nu într­un cuplu fără riscul oprobriului din partea contextului social în care trăiește fiecare. O anumită toleranță față de homosexualitate face ca alegerea unui partener de același sex, ba chiar și constituirea unei familii homoparentale să fie accep­tate. Controlul fertilității — mai ales de către femei — permite exercitarea sexualității fără să mai existe pre­ocuparea pentru procreare, deci pentru angajament. Același lucru se întâmplă și cu posibilitatea — contro­lată, desigur — de a obține o aprobare pentru întrerupe­rea sarcinii. Conceptul egalității între femei și bărbați le permite persoanelor de orice sex libertatea de inițiativă în alegerile pe care le fac, precum și alegerea tehnicilor de procreare — cea mai mare parte dintre ele fiind le­gale în multe țări —, dar și o alegere fundamentală, cea a formulei de viață: cuplu fără familie, cuplu cu familie, familie fără cuplu… Toate aceste schimbări s­au produs în cadrul unei ideologii dominante care valorizează in­dividul, autonomia sa și libera alegere.

14Cuplul

ROBERT NEUBURGER

Însă libertatea nu este întotdeauna trăită ca un cadou, căci ea înseamnă și responsabilitate personală. În Caligula, Albert Camus vorbea despre „înspăimântă­toarea libertate“. Fiecare dintre noi trebuie să­și asume deciziile referitoare la cuplu și familie, fără a mai putea să transfere responsabilitatea asupra anturajului fami­lial sau social, așa cum se întâmpla până acum.

Scopul acestei lucrări este de a înlesni alegerile fie­căruia în ceea ce privește angajamentul într­un cuplu sau într­o familie. Voi scoate în evidență ceea ce le face dezirabile, dar voi arăta și în ce măsură ele pot fi peri­culoase, recunoscând însă că raționalitatea nu este un ingredient neapărat favorabil întemeierii unui cuplu sau a unei familii. Vom constata că nu puține sunt pa­radoxurile în acest domeniu, dar poate că tocmai acest lucru face ca subiectul să fie atât de pasionant.

Voi încerca să argumentez că menținerea unui cuplu nu se bazează pe respectarea unor norme psihologice, practice sau sociale. Existența sa ține de gestionarea unei serii de echilibre între mai multe elemente: între relația amoroasă și ceea ce presupune ca solidaritate faptul de a aparține unei aceleiași microinstituții nu­mite cuplu; între concepțiile educative ale celor doi parteneri care formează un cuplu în cazul în care decid să procreeze; între păstrarea unei intimități de cuplu și implicarea familială necesară.

Problema este că aceste echilibre pot deveni pe­riculoase, iar edificiul va fi atunci fragil. Există oare posibilitatea de a anticipa anumite dificultăți? Și ce putem să facem când unele dezechilibre se instalează în mod  durabil?

15

Capitolul IDezirabilul în cupluCE ESTE UN CUPLU ÎN ZILELE NOASTRE

Nu a trecut prea mult timp de când, deși oamenii se căsătoreau fără nicio îndoială pentru a putea trăi în cuplu, acesta era mai ales un proiect familial. De altfel, într­un anumit mediu, căsătoria se înfăptuia cu scopul de a stabili o alianță între două familii. Pentru a crea și a menține o familie, cuplul se baza, în mod funda­mental, pe funcția sa parentală, pe responsabilitățile fiecăruia. Însăși expresia „cuplu parental“ spune mult despre ceea ce îi unea pe cei doi parteneri. Legătura de cuplu ca urmare a căsătoriei era, într­un fel, familiali‑zată. Nici măcar acum, după treizeci de ani, nu mi­a dispărut din memorie amintirea (penibilă!) a unui se­minar despre cuplu pe care am fost rugat să­l moderez în Sicilia, la care au participat mai mulți specialiști. Problema era că participanții nu înțelegeau subiectul. Pentru ei, cuplul făcea parte din familie și nu avea o

existență autonomă, femeia fiind, esențialmente, mamă de familie.

S­au scurs mulți ani de atunci, iar criza a determinat modificări importante. Sunt mai mulți factori care au dus la necesitatea acestor schimbări: apariția pe piața muncii a femeilor, controlul fecundității (mai ales de către femei), o diminuare a puterii religiei, însoțită de o scădere vertiginoasă a credinței în infern, succesul de care s­a bucurat ideologia care proclamă autonomia și realizarea personală ca ideal pentru fiecare individ în parte și o pierdere a credinței în valorile tradiționale, precum familia și munca. Cât despre patria­mamă, nici nu are rost să mai vorbim! Pe parcursul acestor peri­oade zbuciumate, am asistat la diverse experiențe (ca aceea a comunităților familiale de după 1968), progrese și regrese. Acum au fost definite legal norme noi, care stabilesc modele noi. Putem să le criticăm sau, dimpo­trivă, să ne entuziasmăm, ceea ce nu înseamnă însă că ele nu s­au impus. Fiecare corpus de norme ale unei epoci prezintă avantaje, dar și inconveniente. Să nu uităm că, nu de mult timp, violențele conjugale erau ba­nalizate, avortul era incriminat, violul conjugal nu era penalizat, iar abuzurile sexuale erau negate sau atribu­ite unor atitudini provocatoare ale copiilor.

Toate aceste schimbări au presupus mai mult decât necesitatea adaptării la ele. Ne­am confruntat cu in­ventarea unor modele și a unor norme noi. În afară de cartea căștigătoare pe care am primit­o — libertatea de alegere —, să vedem ce alte cărți bune am mai tras din teanc. Schimbarea cea mai importantă în ce privește cuplul este că, până acum, nu exista decât o singură

18Cuplul

ROBERT NEUBURGER

instituție, familia, din care făcea parte cuplul parental; în prezent însă, această structură tradițională s­a spart în două părți separabile — cuplul și familia, astfel că este nerealist să mai vorbim de cuplul parental. Suntem cuplu și părinți.

Aceasta înseamnă că un copil nu mai este un proiect de cuplu. Un proiect de cuplu este, de exemplu, să pleci un weekend la Madrid, la Amsterdam, la malul mării. Copilul este un proiect parental individual. Bineînțeles, de multe ori, decizia este luată în comun, dar angaja­mentul viitorilor părinți este de a asigura o funcție educativă, fie că acel cuplu supraviețuiește sau nu unei astfel de încercări. Un studiu realizat pe baza răspunsu­rilor date de tinere studente la drept releva că, în cazul lor, alegerea unui partener de viață se baza, printre altele, pe ceea ce presupuneau că ar putea fi comporta­mentul parental al acestuia dacă s­ar ajunge la separare.

Au apărut deci două noi instituții, pe de o parte, „cuplul“, pe de altă parte, „familia“. Cuplul nu mai este acum un element al familiei, s­a despărțit de ea și a de­venit o instituție de sine stătătoare. Această constatare, pe care am făcut­o acum mulți ani în cadrul activității mele practice, a fost confirmată ulterior de sociologi. Este evident că, în caz de insatisfacție în cuplu, fie că este vorba despre căsătorie sau nu, fie că există sau nu un copil, separarea nu mai este un tabu. Fiecare pare să­și dorească un cuplu, chiar și o familie, dar fără ca cele două instituții să fie considerate ca indisociabile. Separarea acestora a fost recunoscută ca legală în Franța datorită instituției numite Pactul Civil de Solidaritate (PACS), ea devenind, din acel moment, realitate.

19

Căsătoria fundamentează o familie, ceea ce se materia­lizează în remiterea unui livret de familie. PACS­ul, în schimb, fundamentează un cuplu. De altfel, se întâmplă destul de frecvent ca partenerii dintr­un cuplu să se că­sătorească doar când așteaptă un copil.

Această schimbare sociologică are consecințe impor­tante, mai ales aceea de a împovăra cuplul cu așteptări care, până acum, erau mai degrabă de resortul dimensi­unii familiale, îndeosebi în ce privește baza de siguranță a fiecăruia. Familia devine o instituție limitată la exerci­tarea unei parentalități centrate mai degrabă pe dorința de a­i vedea pe copii integrându­se în viața socială decât pe transmiterea unor valori familiale. Este necesar deci să revizuim modelele de dinainte, nu să le regretăm. Prin urmare, se impune să ținem cont de această situație nouă. Timpul nu merge niciodată în marșarier!

Ceea ce au în comun cuplul și familia cu toate celelalte instituții este faptul că se întemeiază pe baze mitice: va­lorile care le sunt atribuite, așteptările pe care le suscită fiecare dintre ele. Dar acești piloni mitici s­au schimbat. S­a trecut de la ideea că întemeierea unei familii cimen­tează cuplul la o situație în care copilul este cel care îl pune în pericol. De altfel, numărul mare de despărțiri care intervin îndeosebi după nașterea celui de­al doilea copil este elocvent în această privință. Familia pe care o creează copiii din momentul în care se nasc a devenit o instituție rivală, care ciuntește intimitatea cuplului.

Dar dacă nașterea copilului este de acum contrariul cimentării cuplurilor, atunci pe ce se mai pot sprijini acestea pentru a exista? Prima încercare de a institui un nou cuplu a fost făcută imediat după mai 1968. Pilonul

20Cuplul

ROBERT NEUBURGER

mitic valorizat în acea perioadă era „libertatea“: liberta­tea sexuală a fiecăruia, autonomia, realizarea dorințelor individuale. Astăzi însă, puțini mai sunt adepții aces­tui model, el fiind înlocuit cu un altul, care se bazează esențialmente pe „încredere“ și „fidelitate“. Dacă ne­am mira că tinerele cupluri pun în prim­plan aceste două valori, ar însemna să contestăm consecințele aces­tei separări dintre cuplu și familie asupra cuplurilor. Așadar, ceea ce conduce la crearea unui cuplu nu este nicidecum — sau doar rareori — proiectul de întemeiere a unei familii. Aceasta apare ulterior, abia atunci când cuplul face dovada unei anumite trăinicii a relației.

Și atunci, dacă nu proiectul de întemeiere a unei fa­milii duce la apariția unui cuplu, cum se explică dorința de a forma un cuplu?

DE CE UN CUPLU?

În zilele noastre, celibatul nu este sinonim cu abstinența sexuală sau cu lipsa relațiilor amoroase. El înseamnă, pur și simplu, că nu avem chef sau ocazia de a ne consacra unui cuplu.

Acest parti‑pris de a­și apăra propria libertate aparține celor care sunt copleșiți de alte investiri sau celor cărora acestea le sunt suficiente pentru a simți că există (investiri profesionale, confesionale, politice, so­ciale, artistice), precum și celor care, după despărțire, au în grijă copii și nu doresc să formeze o familie re­compusă, date fiind complicațiile pe care aceasta le

21