PREVIEW: Papusica Dadece. Roman pentru toţi copiii de Carina Ebenstein

42

description

Această poveste, captivantă de la un capăt la altul, ce împletește elemente de realitate cu fire de vis și de fantezie, este un ghid pentru adolescenți și tineri, învățându-i să se ferească de racilele societății de astăzi și să slujească forțelor binelui și progresului.Lucrarea poate fi citită în egală măsură de maturi, întrucât vorbește pe limba copilului din noi. Fiecare dintre noi poartă cu sine, ascuns adânc în ființa sa, un copil... o fragilitate care se vrea ocrotită și cultivată. Carina Ebenstein știe să ajungă acolo, în profundul sufletelor noastre și să ne transmită un mesaj de rară frumusețe și poezie.Personajele și întâmplările din cartea de față ne dau încredere în puterea valorilor spirituale perene ale omului. /Vasile Poenaru/

Transcript of PREVIEW: Papusica Dadece. Roman pentru toţi copiii de Carina Ebenstein

Recomandăm Păpuşica Dadece copiilor deorice vârstă, inclusiv copiilor ce încă vieţuiesc cusfiiciune în sufletele maturilor.

Este o carte care ne învaţă să iubim viaţa şioamenii şi să ne ferim de droguri şi de celelaltepericole ale vieţii.

Autoarea a descris aici, într-o formă meta-forică, alegorică, experienţa trăită de ea constândîn salvarea vieţii vecinului ei, un adolescent cedevenise dependent de droguri. Ca să ferim co-piii, rudele sau prietenii de droguri, e bine săcitim noi în primul rând cartea şi apoi să le-o re-comanăm cu căldură şi celorlalţi.

Această carte se poate comanda:

– direct la Editură: [email protected];– pe Elefant.ro (atât ediţia digitală, cât şi

ediţia tipărită pe hârtie);– la Librăria Eminescu din centrul Capita-

lei (sau prin site-ul acestei librării).

Comandaţi acum!Această carte salvează

vieţi!

Carina Ebenstein

PăpușicaDadece

Roman pentru toți copiii

Această carte se publică în format electronicși tipărit.

Ilustrația copertei: o fotografie de Carina Ebenstein.Coperta: Leo Orman.

© 2013 eLiteratura. ISBN 978-606-8407-74-6Toate drepturile rezervate.

Pentru formatele digitale ale prezenteilucrări, ca și pentru ediția tipărită,

adresați-vă editurii eLiteratura: [email protected] sau

[email protected].

www.eLiteratura.com.ro

Made in Romania

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a RomânieiEBENSTEIN, CARINAPăpușica Dadece : roman pentru toți copiii / Carina

Ebenstein. – București : eLiteratura, 2013 ISBN 978-606-8407-74-6

821.135.1-31

4

Mamei mele

CUPRINS

8 CUVÂNT ÎNAINTE

9 PĂPUŞICA DADECE

9 Doamna Regensburger

16 Casa în care locuia vecina

21 Şireturile se târau

31 Oliver dormi

33 Soarele cald

35 Puteai crede

43 Nopțile

44 Ziua

50 Oliver începu să se oișnuiască

52 Mama veni azi mai devreme

55 Dar soarta nu fu darnică

60 Cât merse

6

69 Poate că ar fi fost mai bine sub un pod

85 Nu se luminase

92 Trecură trei zile

96 În trenul

100 Următoarele trei zile

105 Teama ce îl însoțea

111 Într- un târziu

114 Soarele

116 Călătoria

126 Tăcerea adâncă învălui pădurea

127 Răcoarea dimineții

129 Fericirea, liniștea și zâmbetul

140 Cât or fi dormit

162 Cum îi merge?

165 Trecuseră câteva săptămâni

169 Trecuseră alte câteva săptămâni

176 Zilele se scurgeau

177 Zgomot de pași grăbiți

182 Era încă întuneric

189 Noaptea învăluise totul

7

CUVÂNT ÎNAINTE

Această poveste, captivantă de la un capătla altul, ce împletește elemente de realitate cu firede vis și de fantezie, este un ghid pentru adoles-cenți și tineri, învățându- i să se ferească de raci-lele societății de astăzi și să slujească forțelorbinelui și progresului.

Lucrarea poate fi citită în egală măsură dematuri, întrucât vorbește pe limba copilului dinnoi. Fiecare dintre noi poartă cu sine, ascunsadânc în ființa sa, un copil... o fragilitate care sevrea ocrotită și cultivată. Carina Ebenstein știesă ajungă acolo, în profundul sufletelor noastre șisă ne transmită un mesaj de rară frumusețe șipoezie.

Personajele și întâmplările din cartea defață ne dau încredere în puterea valorilor spiri-tuale perene ale omului.

Vasile Poenaru

8

PĂPUŞICA DADECE

Doamna Regensburger

Doamna Regensburger privi din nou nerăb -dătoare și ușor nervoasă spre pendula ce tocmaianunța ora 14. De obicei, îi plăcea să audă pen -dula, ale cărei bătăi încercau de fapt să imitecântecul unor păsărele. Că trilurile cucului nuse deosebeau prea mult de cele ale mierlei sauale scatiului, nu o deranja absolut deloc. Îi făceapur și simplu plăcere să se creadă pentru câtevaclipe undeva în pădure. Își aduse și azi amintede cearta, destul de aprinsă, ce avusese loc exactla trei zile după ce- și cumpărase acest ceas ieftin.

– Asta ce mai e? o întrebase Helga, nora ei,punând alături de „noile păsărele”, ca de obicei,o garoafă albă, pe jumătate veștejită.

De 13 ani, de când era căsătorită cu fiul eiSepp, Helga îi aducea mai de fiecare dată o

9

garoafă, totdeauna neuitând să spună: uite cegaroafa proaspătă și frumoasă ți- am adus! O așe -za când pe o parte, când pe alta, a unei vaze deporțelan de Augarten, apoi făcea un pas înapoi,admirând- o de parcă era vorba de un buchet decrini culeși cu o oră mai devreme în Paradis.

Proaspătă, la fel de proaspătă ca mine,mormăia Doamna Regensburger, atât de neclar,de nu se înțelegea mai nimic, și- i zâmbea nuroriiei ca unui dentist ce ți- a sfredelit măseaua o orăîntreagă.

În convorbirile cu ea însăși, DoamnaRegensburger se întreba deseori de ce nu prea oplăcea pe nora ei; în definitiv, ar fi putut- o iubi cape fiica ce și- o dorise dintotdeauna. Dar maimereu încheia acest dialog cu propria- i persoană,spunându- și: dacă îmi dăruia un nepoțel, doi,precis îi iertam acest zâmbet fals.

Pendula ciripi din nou. – Of, cum trece timpul! Când fac ceva trece;

când stau, tot zboară!Își lăsă bastonul sprijinit de un scaun și

făcu câțiva pași spre fereastră. Doamna Regens -burger fusese totdeauna o persoană destul derotunjoară, dar mult mai sprintenă chiar decâtverișoara Betty, care era atât de slabă, că familiao botezase „verișoara Scândurică”. Din păcate, înultimii zece ani, un reumatism păcătos ocondamnase la din ce în ce mai puțină mișcare șila o siluetă și mai voluminoasă. Ţinea totuși să se

10

considere mai departe un om normal și încercasă- și rezolve singură mai toate problemele. Des i -gur, nu totdeauna totul se desfășura conformdorințelor ei.

Într- o zi ploioasă și rece de noiembrie,întorcându- se de la cumpărături, în ciuda mer -sului încet, picioarele ei o luară deodată razna,ca și cum ar fi mers în șosete pe un patinoarproaspăt curățat. Se prăbuși pe spate cât era delungă și simți o durere ascuțită în cap.

Ei drăcie… lapte mi- a trebuit… Într- untârziu, cu chiu, cu vai, întoarse ușor capul spredreapta, apoi spre stânga, parcă încercând săcontroleze dacă mai stătea pe gâtul ei masiv; apoideschise ochii și clipi de câteva ori. Tot ce vedeaera o im ensitate albastră. De unde atâta albastrupe vremea asta, se minună ea și încercă cât decât să se ridice. Își trecu mâna peste ochi, îiînchise, îi deschise și deodată izbucni în râs.Constatase că imensitatea albastră din fața eisunt de fapt doi ochi albaștri neobișnuit de mari,înconjurați de niște gene interminabile. Așaceva… am început să am vedenii, gândi ea și îșiduse cu greu mâna la cap.

– Ei, așa ceva i se poate întâmpla oricui,auzi ea o voce cristalină, principalul este să nufiți rănită.

Două mâini mici și calde o puseră cât aizice pește pe picioare. Salvatorul, care nu ajun -gea nici măcar până la talia doamnei solide, făcu

11

un salt de veveriță peste o băltoacă plină defrunze arămii, pescui bastonul ce se oprise lângăun gard verde și, întinzându- i- l, zise râzând:

– Sprijiniți- vă și de umărul meu, eu suntbastonul numărul doi. Acum în mod sigur nu semai poate întâmpla nimic. Sunteți rănită?

Rănită nu, uimită da, gândi ea, neavând defapt curajul să se sprijine pe umărul firav ce i seoferi ca ajutor.

Încet, încet, ajunseră cu bine acasă. Celeșapte trepte de marmoră, ude, luceau de puteaisă- ți faci mustața în ele. Deci nu pot renunța laBastonel, gândi bunica fără nepoți.

– Ce- ar fi să bem un ceai împreună, să nemai încălzim un pic, întrebă ea pe micul ajutor,încercând să se sprijine cât mai puțin pe umărulmic.

– Mie îmi place numai ciocolata caldă, răs -punse gingașa făptură, lingându- și buzele, ca șicum ar fi vrut să savureze deja stropii calzi șidulci.

Sufrageria mare, cam înțesată cu mobilegreoaie de lemn de mahon, era extrem deluminată. Doamna Regensburger iubea luminași nu - i păsa ce consumă. Să fie lumină, să fielumină, căci în întuneric voi bâjbâi o veșnicie,obișnuia ea să spună.

Aerul cald se îmbălsămă cu miros puternicde cacao. În timp ce avea grijă ca laptele să nudea în foc, doamna casei trăgea din când în când

12

cu ochiul spre micul ei musafir, care, cufundatîntr- un fotoliu uriaș, părea și mai mic. Cumișcări surprinzător de vioaie și sigure, DoamnaRegensburger puse pe masă o tavă de argint pecare erau așezate două cești de cacao, una deceai și o bucată de ștrudel de mere. Căută să seașeze cât mai comod pe fotoliul de vis- a- vis șiexamină în sfârșit cu de- amănuntul pe neobiș -nuitul ei salvator, din cap până în picioare.Căldura camerei și dulceața amestecului de lapteși cacao îi pictaseră pe obraji delicate flori demac, iar ochii săi uriași păreau și mai albaștri.Drăcie… gândi ea, poate ar trebui să beau și euașa ceva, ia te uită ce culori a căpătat. Râse apoitare de propria- i idee, știind că șansele sunt nuleși dacă ar bea un litru de cacao pe zi.

Doamna Regensburger simțea că nu- și maipoate dezlipi ochii de la mica ființă din fața ei. Ofi fetiță sau băiat, gândi ea amuzată. Îmbrăcă -mintea nu- i prea putea lămuri nedumerirea: unpulover roșu cu dungi albastre și o pereche dejeans – puțin prea largi, cu astea se puteaîmbrăca de fapt orice școlar, băiat sau fată.

O, dar ce încălțări neobișnuite îmi vădochii?

Erau niște teniși albi, foarte albi, împodo -biți cu flori de clopoței albastre, exact așa dealbastre ca ochii mari și extrem de prietenoși.

13

– Să nu- mi spui că ți- ai cusut pe teniși florinaturale, care miros frumos, zise fosta directoarede bancă, încruntând sprâncenele.

În loc de răspuns, musafirul ridică unpicioruș și- 1 bălăngăni puțin în aer.

Un miros proaspăt de pădure și un clinchetscurt de clopoței umplură pentru un momentcamera bătrânei doamne.

– Eu cred că este timpul să- mi spui cevadespre tine, cine ești, ce faci, cum te cheamă…

Musafirul blond se uită în cana goală cumare atenție. Oare nu rămăsese pe fundul ei ceamai dulce picătură? Apoi o țintui pe doamnareumatică cu ochii săi neobișnuiți, ce păreau cărăspândesc raze de soare.

– Cine să fiu? Sunt Păpușica Dadece. Așamă cheamă pe mine. Dar pe tine cum te cheamă?

Doamna Regensburger închise și deschisegura de două ori la rând, vrând să spună ceva,apoi încet- încet simți că inima ei se topește ca ociocolată uitată la soare. Niciun alt nume nu is- ar fi potrivit mai bine acestei mici ființe, cepărea că vine de pe altă planetă. De pe o planetănecunoscută nouă oamenilor și care se numeapoate… Planeta Zâmbet?

Își aranjă frizura cu gesturi prelungite, apoicercetă nasturii rochiei de lână și, negăsindniciunul deschis, făcu ceva ordine pe tava deargint. Apoi zise pe un ton ce se voia foarte serios:

14

– Nu am auzit până la vârsta mea ca cinevasă aibă un asemenea nume.

Păpușica Dadece atacă a doua cană, parcătemându- se că în urma acestei discuții nu va maiavea voie să bea conținutul ispititor. După cedădu pe gât ultima picătură, sări veselă de pefotoliu și zise:

– Mulțumesc… și acum trebuie să plec, căciam o mulțime de treburi.

– Hm… ce treburi poate avea o păpușicăcum ești tu? întrebă gazda puțin ironic.

Ar fi vrut să spună: o păpușică, și amînţeles că tu ești o păpușică, stă toată ziua lacăldură și se uită în gol… dar își aduse amintede căzătura zdravănă de care avusese parte cunumai două ore în urmă și tăcu chitic.

O sonerie lungă și stridentă tulbură tăcereadespărțirii. Cine naiba o mai fi, mormăi DoamnaRegensburger, vădit enervată că cineva vreatocmai în acest moment ceva de la ea. Deschiseușa fără să privească prin vizor, cum făcea întot -deauna, hotărâtă să- 1 trimită pe nepoftit cât mairepede la plimbare. În prag se ivi o femeie cam de40 de ani. Fața ei palidă, străbătută de riduritimpurii, era scăldată în lacrimi. Doamnei Re -gensburger îi dispăru orice urmă de zâmbet. Oîmbrătișă prelung, apoi zise, aproape bâlbâ -indu- se:

15

– Este… este vecina mea de alături, vecinamea preferată. Of, of, dacă ai ști ce necazuri areacest om bun… !

Păpușica Dadece lăsă ochii în jos, parcăvrând să spună „ai dreptate, mari necazuri”.Apoi, pe neașteptate, sări de trei ori pe picioruldrept și se făcu nevăzută.

Casa în care locuia vecina

Casa în care locuia vecina, om bun, dar cuochii mai mereu roșii de plâns, fusese cândva ocasă de oameni înstăriți, ticsită cu mobile anticeși tablouri prețioase. Dar probabil că, în ultimiiani, un vânt neprielnic suflase peste bunăstareade altă dată și luase cu sine câteva piese dinfrumoasa bibliotecă de lemn de nuc cu inserțiide sidef; în jurul mesei din același lemn, nu maierau decât cinci scaune și nu douăsprezece, șiastea într- o stare de parcă fuseseră ținute înploaie în ultimii doi ani.

Pe peretele cândva argintiu, o persoanăfurioasă aruncase o sticlă de vin. Stropii „picta -seră” și tavanul și podeaua.

O pereche de ciubote uriașe și mai multeperechi de ciorapi murdari zăceau în dezordineîn fața unei uși întredeschise. Păpușica le ocoli,

16

strâmbând din nas și împinse cu ușurință ușamasivă într- o parte. Un puternic miros de tutunpărea că vrea să sugrume orice ființă ce s- ar fiaventurat să treacă pragul acestei camere, cepărea a fi un dormitor. Ușile deschise ale unuișifonier, din același lemn de nuc ca și scaunele înstare jalnică, lăsau să se vadă câteva lucruri deîmbrăcăminte curate, murdare și foarte murdare,puse claie peste grămadă. Patul lipsea; în locullui, undeva într- un colț, pe o saltea și un cearceafdespre care ți- ai fi putut cu greu imagina că afost cândva alb, dormea un băiat îmbrăcat numaicu un pantalon de pijama. Pubertatea îi presă -rase pe spate, dar mai ales pe față, o acnee ce nuprea puteai s- o treci cu vederea.

Era atât de subțire, încât, cum stătea așafăcut colac, îi puteai număra coastele. Alături, pesaltea, trei scrumiere pline de țigări fumate cusete până la filtru, două sticle de whisky goale șinumeroase siringi folosite, îți dădeau dintr- un focmulte informații despre adolescentul ce sforăiaacum cu gura căscată. Păpușica păși spre saltea,făcu un gest nedeslușit asupra ei și mormăi ceva.Ca înțepat de șarpe, slăbănogul se ridică brusc încapul oaselor și, după ce se strădui de câteva orisă nu se răstoarne din nou pe culcușul săumurdar, deschise în sfârșit ochii și privi buimăcitîn jur. Respira greu și privea încruntat în gol.Trecură câteva minute. Făcu ochii roată princameră, parcă încercând să- și facă clar unde se

17

află. Deodată dădu cu ochii de Păpușică și seîncruntă și mai tare. Mai trecură câteva minuteși, după ce înghiți în sec de câteva ori, costelivulîntrebă cu glasul unui bătrân ce dormise mulțiani sub un pod și fumase țigări de foi de porumb:

– Cine dracu’ ești și de ce m- ai trezit? Păpușica îl privi lung și întrebă: – Da de ce ai mâinile rănite??? – Ce... ce vrei?! De parcă ar fi fost vorba despre o altă

persoană, răgușitul își cercetă brațele presăratecu pete albastre și roșii, întorcând capul de ladreapta la stânga. Se încruntă și mai tare, apoiroșu de mânie, apucă una din scrumiere și oaruncă furios în capul blond. Ţigările, scrumulși scrumiera dansară câteva clipe în aer, apoiaterizară împreună undeva într- un colț, pe dușu -mea. Băiatul întinse mâna dreaptă și înșfă că unadin sticlele ce- i îndulciseră somnul, dădu pe gâtniște picături care de fapt nu mai existau de multși o proiectă, de această dată și mai furios, pestepicioarele musafirului nepoftit. Sticla se opriexact în vârful tenișilor neobișnuiți, zăbovi acoloceva timp și apoi alunecă, rostogo lindu- se, pânăce ajunse în colț, lângă scrumieră.

– Ei, Oliver, da de ce ești azi acasă și nu lașcoală?

O ușoară umbră de teamă se așternu pefața furioasă.

18

– De unde știi tu cum mă cheamă? Şi defapt cine ești tu, pitic căcăcios? Dacă- ți dau unșut în fund, te arunc pe acoperișul ăla, zise el,arâtând spre casa vecină.

Încercă să se scoale în picioare, dar seclătină și căzu din nou, cât era de lung, pesalteaua cu pricina. Deodată începu să tușeascăde credeai că- și va vărsa plămânii; de câteva orideschise gura larg, părând că se sufocă. Apoi fațași trupul deveniră total palide și începu sătremure ca și cum cineva l- ar fi culcat pe un blocde gheață.

– Vezi ce pățești dacă iei droguri și nu teduci la școală?

– Mi- e frig, mi- e frig, mor… zbiera Oliver,încercând să se învelească cu perna. Dă- mi ceva,dă- mi ceva să mă acopăr, țipă el ca din gură deșarpe, unde e pătura, pătura roșie??

– Roșie, ca ochii mamei tale?– Aha… mama te- a trimis pe capul meu, îi

arăt eu, vrăjitoare bătrână, o să… Un acces și mai violent de tuse îi întrerupse

amenințarea. Păpușica Dadece îl privea în tăcere, parcă

spunând, vezi ce ți se întâmplă dacă te ții de rele?După ce- 1 mai lăsă un timp să tremure, luă dinșifonier o cămașă cu mâneca lungă și, aruncân -du- i- o în cap, zise: îmbracă asta, nu- mi place săvăd copii cu brațe pătate.

19

Tremurând și tușind mai departe, stângaciși vizibil nervos, Oliver se îmbrăcă în grabă.

– Aștept să- mi spui de ce nu te duci lașcoală și de ce te înțepi? Ce- ți lipsește??

Apoi, privind prin fereastră, undeva depar -te, zise ușor mânioasă:

– Nu- ți lipsește nimic, din contră, ai preamult, ai tot ce vrei; te- ai săturat de bine, copilrăsfățat ce ești, nu- i așa?

Oliver se ridică cu chiu cu vai, în sfârșit, înpicioare și, privind de sus spre micul necunos -cut, zise arogant și înțepat: dar de când estetreaba ta ce fac eu și de ce nu mă duc la școală?Am fost destul la școală și află că mă plictisesc demoarte printre atâția deștepți și atâția tocilari.Uite că pot trăi foarte bine și fără geografie șilimbi străine. Ah, astea toate mama ți le- a spus,nu? Îi arăt eu ei. O să…

– Dacă ai ști câți copii pe lumea asta vor sămeargă la școală și câți copii doresc o casă, omamă…

– Idioți, idioți, o întrerupse Oliver. Şi apoisă se ducă sănătoși la școală, la dracu, să seducă unde vor. Şi tu împreună cu ei, jumătatede om ce ești!

Ha, auzi… școală… Păpușica părea că nu- 1 mai ascultă. Se

uita gânditoare în podea și deodată îl întrerupse,zicându- i pe un ton aspru, parcă nepotrivitochilor săi, de obicei atât de prietenoși:

20

– Hai, mai pune- ți ceva pe tine, că acolounde plecăm este destul de frig.

– Cine să plece, unde să plece, ce tot bațicâmpii, zise Oliver mai nervos ca oricând.

Dar întinse mâna și înșfăcă o bluză detrening al cărei fermoar nu mai funcționa demult.

Păpușica îl pironi cu ochii săi unici, întinsemâna spre el, mormăi ceva nedeslușit, apoi sărivioaie și zâmbitoare de trei ori pe piciorul drept.

Şireturile se târau

Şireturile se târau în urma bocancilor negricare nu văzuseră niciodată o perie, împiedi -cându- l pe Oliver să țină pasul cu PăpușicaDadece. Cărarea îngustă și extrem de abruptă pecare mergeau era greu de urcat, deoarece, mai lafiecare doi metri, bucăți de stâncă se desprin -deau și te făceau să aluneci înapoi câțiva pași.Tran s pirat, roșu la față, răsuflând din greu,Oliver rămase mult în urmă. Îndrăzni să se uiteîn sus și constată că drumul devenea și maiîngust, părând că se termină undeva în cer. Simțică nu mai poate face un pas, se împiedică deșireturi, se împiedică de propriile- i picioare, căzupur și simplu întâi în patru labe, apoi pe burtă,

21

rănindu- și genunchii, mâinile și bărbia. Alunecăvreo patru metri înapoi, încercând să se agațe deplantele, de altfel puternice, ce creșteau pe parteastângă a cărării cu pricina.

– Ei, ei… reuși el să- 1 strige pe micul săutovarăș de drum, stai, așteaptă- mă, ajută- mă, numai pot…

Păpușica părea că nu- 1 aude. Mergeasprintenă și nepăsătoare pe stânca fărâmicioasă,ca și cum ar fi pășit pe un covor moale. Oliver îșiadună ultimele puteri și strigă: ei… ajută- mă!!Neprimind niciun răspuns, își îndesă obrazul înmâinile murdare și zgâriate și începu să plângăîn hohote.

– Na… ce s- a întâmplat? Cum de nu maipoți? Doar tu poți orice!

Dadece îl privea fără pic de răutate. – Hai, sus cu tine, că trebuie să ajungem la

timp. După ce mai alunecă de vreo două ori,

Oliver reuși cu mare greutate să se ridice.Genunchii, brațele și mai toată fața erau zdrelitepână la sânge.

– Ce zice limba germană… ordinea esteregula numărul unu în viață… vezi ce pățeștidacă nu- ți legi șireturile așa cum trebuie?

Ochii lui Oliver împroșcară Păpușica mereuzâmbitoare cu un cocktail de mânie, neputință șinefericire.

22

– Să ajungem, să ajungem, unde dracu’ săajungem, întrebă el din ce în ce mai disperat.

Aplecându- se cu greu, își legă șireturileghetei stângi în jurul gleznei. Se străduia sămeargă la numai doi pași în urma călăuzei lui,ce se mișca de parcă era pusă într- o prizăelectrică.

Poate că am un vis urât, gândi Oliver și îșitrecu mâna peste față, ca și cum ar fi vrut săconstate dacă are ochii deschiși sau nu. Durerilece le simțea din creștet până în picioare îl făcurăsă- și amintească de salteaua moale pe carelenevea fericit, atât de des. O… ce n- aș da să măodihnesc măcar o clipă pe ea, gândi el, să staumăcar pe un colț, pe un colțișor…

– Hai, hai, iar ai micșorat pasul, auzi elglasul cristalin, de altfel deloc dojenitor, ciaproape încurajator. Uite, aproape am ajuns.

Oliver răsufla adânc, ca un câine ce alerga -se zeci de km prin căldură, cu limba scoasă.Privea numai în jos, nevrând să știe unde setermină această cărare, ce părea că- 1 va ducedirect în iad. Deodată își dădu seama că picioa -rele nu- i mai alunecă și că nu mai calcă pe piatracolțuroasă, ci pe iarbă verde. Ridică cu teamăcapul și nu- i veni să creadă: o platformă uriașă,verde și răcoritoare se întindea în fața lor. Uitândoboseala, Oliver începu să țopăie pe iarba debasm, ca un animal ce fusese ani de zile ținut în

23

cușcă și acum se văzuse în libertate. PăpușicaDadece se oprise pe loc și- 1 privea zâmbind.

– Bravo, bravo, ai văzut că poți, trebuienumai să vrei.

– Să vreau, ce să vreau, ce tot spui, ah,acum nu mai vreau nimic, decât să- mi scotghetele astea ce atârnă o sută de kg, să le scot șisă alerg desculț pe această iarbă minunată.

Își scoase grăbit ghetele și le aruncă, una înfață, alta în spatele său, alergă până la primulcopac și se uită cu mare curiozitate la florile lui.Simțind un mare gol în stomac, o întrebă peDadece: dar fructe nu cresc pe aici?

– Nici fructe, nici sticle, răspunse Păpușicași, după ce- și făcu ochii roată, se trânti unde eraiarba mai deasă.

Lui Oliver nu- i venea să- și creadă urechi -lor. Glasuri se auzeau nu departe. Erau glasurivesele de copii. Să fie adevărat, făcu el ochii mari.Era adevărat. O ceată de copii între 6 și 13 ani seapropia repede. Erau fetițe și băieți, toți îmbră -cați foarte sărăcăcios, unul singur avea niștepantofi, mult prea mari pentru picioarele sale,restul erau desculți. Se înghesuiră în jurul luiDadece, fiecare din ei vrând s- o țină măcar de undeget, dacă nu de toată mâna. Toţi vorbeau deo -dată, absolut toți aveau să- i spună ceva.

– Uite ce ți- am adus, zise o fetiță ce avea înjurul capului o coroniță făcută din propriile- icodițe. Ştiam eu că ai să vii din nou pe la noi, și- i

24

întinse o floare de iasomie. Mi- a fost așa dor detine, unde ai fost atâta vreme?

Dadece nu răspunse, dar îi îmbrățișă peabsolut toți cu ochii ei unici. Oliver privea cugura căscată. Se apropie destul de nesigur de noiiveniți și încercă să se facă auzit:

– Bine, dar… dar nu se poate… ăștia suntniște chinezi, de unde au apărut? Unde neaflăm?

– Ai dreptate Oliver, aceștia sunt niște copiichinezi, deoarece ne aflăm în China, dacă vrei săștii mai precis, în China de Sud- Vest, la granițacu Mongolia. Ei, dar este timpul să plecăm, ziseea și o luă la picior, urmată de ceata ce ciripea caun stol de vrăbiuțe.

Oliver îi urmă fără chef. După vreo trei sutede metri de pajiște verde, ajunseră la un râudestul de lat, a cărui apă curgea furioasă.

– Tocmai acolo trebuie să ajungem, îl infor -mă Păpușica, arătând cu mâna câteva clădiri cese vedeau pe malul celălalt. Acolo este școala.

Oliver privi încruntat râul tulbure pestecare nu trecea nici măcar un pod de nuiele.

– Repede, repede, că întârziem la școală,zise un băiat ce era la fel de înalt ca Oliver și caremergea tot timpul în dreapta Păpușicii blonde.

Ei, Gringo, se adresă el prietenos lui Oliver,cum crezi că ajungem noi la școală, vreau să zicla școală și bineînțeles înapoi, că doar nu o sădormim acolo!

25

Malurile râului, aflate cam la două sute demetri distanță unul de altul, erau legate prin -tr- un cablu gros de oțel, cablu pe care alunecaun scripete plin de pete de rugină.

– Acesta este avionul nostru spre școală,zise unul dintre copii, uitându- se amuzat la euro -peanul uluit, și nici măcar bilet nu trebuie să necumpărăm; ha, ha!

Şi, urmat de ceilalți guralivi, alergă spre omoviliță de pământ, se pare special construită„pentru decolare” și cât ai zice pește, se agăță cumâinile de scripetele ce ajunsese sub nasul lui șiîncepu să alunece cu picioarele chircite sub elspre malul celălalt, destul de repejor, însoțit descârțâitul cablului neuns probabil de multăvreme. Oliver nici nu se dezmeticise la vedereaacestei scene atât de neobișnuite, când al doileacopil, de data aceasta o fetiță atât de mică, încâtcineva trebui s- o ridice, se agăță cu ușurința uneimaimuțe de scripete. Acesta, dacă îl strângeaiprea tare îți lăsa urme dureroase în palme, dardacă nu- 1 strângeai suficient, te trimitea în apaadâncă, rece și presărată ici și colo cu stânci, arâului Bus- hi.

Dadece veni și mai aproape de Oliver. – Hai, nu te teme, nu este chiar așa de greu

cum pare. Totul este să nu te uiți în jos. Uită- tepe cer și numără norii, păsărelele, ce vrei, dar nute uita în jos. Şi ai să vezi că nici nu ai număratpână la zece și ai și aterizat pe malul celălalt.

26

Oliver avu chef să- i tragă lui Dadece opalmă, care s- o trimită într- adevăr direct pemalul de dincolo.

– Eu nu mă mișc de aici, nu mă intereseazăce este pe celălalt mal, nu mă interesează ce esteîn cer, ce este pe pământ, mă interesează numaice este în camera mea și du- mă imediat acolounde m- ai găsit că… vru să adauge o înjurătură,dar, aducându- și aminte de sticla ce nu putusepur și simplu să nimerească capul blond, seabținu. Du- mă acasă… zise el pe un ton plân -găreț.

– Ascultă, Oliver: ori mergi cu noi la școală,ori râmâi aici singur cuc. Hotărâște- te rapid!

Între timp toți copiii trecuseră dincolo.Rămăsese numai fetița cu coronița de cozi. Îlprivea prietenoasă și făcu un gest care ar fi pututînsemna că este gata să- 1 ajute. Dar Oliver îiîntoarse spatele și plecă agale înapoi pe pajișteaverde și se trânti la umbra copacului ginco, acumîn plină floare. Deodată se așternu o liniștedeplină. Nici țipenie de om jur- împrejur. Nicimăcar scripetele nu mai dănțuia pe cablul bineîntins între cele două maluri. Să știi că șiscripetele s- a dus la școală, încercă el să seautoînveselească. Dar această autoîncurajare nuținu mult; își dădu seama că îi este sete și chiarfoame. Ce n- ar fi dat să stea tolănit pe salteaualui și să mestece ceva! Își aduse aminte cummama venea de multe ori cu tava plină de

27

bunătăți și- 1 ruga să mănânce. Dar el avearegulile lui, praful lui preferat și sticlele lui dragi.Mie să nu- mi spună nimeni ce am de făcut, euștiu mai bine și nu am nevoie de sfaturilenimănui, devenea el agresiv atunci când mamasau altcineva încerca să- i facă clar că a apucat pecăi greșite.

Se ghemui cu genunchii la gură și închiseochii. Poate mă trezesc deodată în camera mea!Poate visez, dar cum de nu am un vis frumos, ciunul atât de urât! Ah, dacă pun mâna pe păpușaasta de- o șchioapă… îi arăt eu ei! O fac albastră,nu alta.

Albastru îl făcuse și pe Martin, colegul luide clasă, ce îndrăznise să- 1 pârască directoruluișcolii că- și vânduse ceasul relativ scump, ce- 1primise de Crăciun de la bunici, și- și cumpăraseo sticlă de whisky și marfă pentru o săptămână.Martin era de fapt mult mai solid decât Oliver,mai bine zis era un grăsan ce tot timpul ronțăiaceva dulce, o ciocolată cu alune făcea parte dinființa lui. Martin doarme cu o ciocolată, nici -decum cu o fată, îl ironizau prietenii săi. Așa grasși spălăcit cum era, Martin era un camarad bun,totdeauna gata de ajutor și deloc zgârcit. Dinciocolata fericirii dăruia cu mărinimie, mai alesfetelor ce tindeau să aibă dimensiunile unuimanechin, și, devenind roșu la obraz, încerca săglumească: hai, hai mănâncă o bucățică, nu vezică- ți pierzi oasele? Cu Oliver stătea în aceeași

28

bancă de vreo doi ani și bineînțeles că știa maimulte despre el decât alți colegi de clasă. Mai alescă Oliver îl invitase acasă și- i arătase mândru câtwhisky poate să bea, cât praf poate să inhaleze șice rezervă mare de marfă are ascunsă înbuzunarele unui palton vechi, pe care de fapt elîl purtase cu vreo șase ani în urmă, când era încăun școlar cuminte și ascultător. Martin rămăsesecu gura căscată la auzul acestor „noutăți” șibineînțeles întrebase imediat, bâlbâindu- se:

– Şi ce zice mama ta, doar te vede sau…?– Nu are nimic de zis bâtrâna, și dacă zice,

ea zice, ea aude. Ce îți închipui cumva că mi- efrică de ea? Nici vorbă, eu fac ce vreau cu viațamea. Ce tot îmi predică și ea și alții că nu e bine?Eu știu mai bine ce- mi face bine și ce nu! Claro?Hai, gustă și tu, să vezi ce grozav este!

Martin se dăduse îngrozit înapoi, schițândun zâmbet forțat.

– Nu… nu vreau să încerc… – Ești un căcăcios fricos, asta ești, ca să

știi… Hai, cărăbănește- te, nu am nevoie de iepurileșinați ca tine, întinde- o, că- ți mai trag și o labă,își amenință el colegul de bancă, apoi se trântipe salteaua cu miros de transpirație și respirăînsetat praful alb.

La început, Oliver își ascundea cu tenaci -tate petele albastre sub mânecile lungi ale unuipulover verde și se străduia să dea impresia căpreocupările lui sunt la fel de normale ca ale celor

29

din jur. Dar, în scurt timp, starea sănătății lui seschimbă radical: zăcea în același loc două zilenemișcat, nespălat și bineînțeles nu se mai putuduce la școală. Într- o dimineață însorită, omașină a Poliției se opri în fața casei impozanteși un tânăr ofițer apăsă prelung pe sonerie.Mama, care tocmai se pregătea să plece la birou,ieși alarmată și înlemni când tânărul polițistdeschise ușa mașinii în care fiul ei stătea culcatpe bancheta din spate cu ochii închiși.

– Vai, ce s- a întâmplat, strigă ea disperată,este cumva rănit?

– Hm… da, s- ar putea spune că e rănit,răspunse omul legii.

Încercară amândoi să- 1 pună pe picioare,dar nu reușiră. Îl transportară cu chiu cu vai încamera lui. Mama se văicărea, repetând:

– Nu pricep, nu pricep, aseară l- am văzutcând s- a dus la culcare, cred că era ora 22.

– O fi fost, răspunse ofițerul, dar probabils- a răzgândit. Eu l- am găsit în parcul de la colț,pe bancă, exact așa cum îl vedeți.

– Bine, bine, se bâlbâia mama, dar de undeați știut cine este, unde stă…?

– Un trecător, probabil un vecin al dumnea -voastră, l- a recunoscut și mi- a arătat unde să- 1aduc.

30

Oliver dormi

Oliver dormi buștean. Se trezi într- untârziu, înțepat de răcoarea serii. Se întoarse înculcușul lui de iarbă moale, câutând parcă unloc mai cald. Își dădu seama că îl dor toate oaseleși că picioarele îi sunt de gheață. Ce ar fi să faccâ ți va pași, poate mă mai încălzesc. Încercă săse ridice, dar o durere cumplita de cap îlîmpiedică chiar să se așeze în fund. Întredeschiseîntr- un târziu ochii și privi cerul, care era acumpresărat cu nori cenușii, aproape negri, ce semișcau repede în toate direcțiile. Întinse o mână,vrând parcă să apuce una din sticlele ce stăteauîntotdeauna, goale sau pline, lângă salteaua luimult dorită; dar pe iarba rece și deja umedă nuera nici măcar un ciobuleț. Totul îl durea cumplitși un frison puternic îi scutura trupul tânăr, darneputincios. Vru să strige pe cineva, nici el nuștia pe cine, dar nu articulă decât un aaa…prelungit. I se păru că cineva se mișcă prin iarbă.Speranța îi împăienjeni capul ce simțea că- iplesnește. Ar fi dat orice să vadă o ființă, fie eaalbă, fie ea neagră, fie chiar și Păpușica ce- 1 chi -nuia cu veșnicul ei da de ce.

31

Martin apăru deodată lângă el. Era îmbră -cat într- un palton roșu, atât de mare, încâtatârna pe pământ.

– Vai, ce bine că m- ai găsit! Acoperă- mă,acoperă- mă că mor de frig!

– Ce zici? întrebă Martin, aplecându- secătre el, dar auzind numai clănțănitul dinților,repetă: ce naiba vrei, vorbește mai clar, omule!

Apoi scoase o ciocolată ce părea că fusesefabricată pentru Guliver, pe care o rupse înbucățele mici și le azvârli în aer deasupra capuluisăgetat de dureri insuportabile. Bucățelele seprefăcură în praf fin și alb. Oliver deschise gura,deschise ochii, deschise… nasul și se căzni dinrăsputeri să inspire, să înghită salvarea albă.Martin se depărta cu pași grăbiți.

– Martin, nu mă lăsa aici, mai dă- mi, maidă- mi, uite nici măcar un strop nu am înghițit.Ajută- mă!…

– Ce tot vrei, se rățoi prietenul său. Ţie doarnu- ți place ciocolata mea; nu ai tu paltonul tăuplin cu hrana ta albă? Ai uitat ce rezerve ți- aifăcut? Întinde mâna, ce mai aștepți?

Tăcerea deveni deplină și noaptea rece îlînvălui pe Oliver cu mantia ei de stele.

32

Soarele cald

Soarele cald mângâia fața crispată dedurere. Peste buzele umflate și extrem de uscate,o gânganie minusculă cu trei piciorușe se plimbanestingherită. Oliver încercă să deschidă ochiiparcă lipiți. Cineva vorbea cu el. Dar nu înțelesenimic. Cu chiu cu vai reuși să se așeze în fund,apoi deschise, în sfârșit, ochii. Văzu ca prin ceațăo mogâldeață ce gesticula și spunea ceva. Daroare ce?

Se uită de jur- imprejur și încercă să- șireamintească ce se întâmplase.

Ah, da… m- am despărțit de sfert- de- metru- pisălog și prietenii ei, ce vezi Doamne, artrece prin foc și apă, numai să ajungă la școală…

– Dacă ai ști cât te- am căutat, de trei zilete tot caut…

În fața lui, fetița cu coronița de păr negru îisurâdea binevoitor.

– Cine te- a rugat să mă cauți, o bruscăOliver în gândul său, dar, dându- și seama că eramort de sete și de foame, nu zise niciun cuvânt.Cum de trei zile? Adineauri m- am culcat.

33

– Ce înseamnă adineauri… Nu auzi că detrei zile te caut? Acum trei zile ne- am despărțitjos la râu, cum de nu- ți amintești?

– Ce tot trăncănești, o întrerupse el. Bine -înțeles că știu totul. Şi apoi cine te- a rugat să măcauți?

Totul... nu prea știa. Cum adică, dormiseîn iarbă trei nopți? Își amintea că i- a fost cumplitde frig. Şi acum îi era cumplit de sete și de foame.

– Hai să mergem, zise mica chinezoaică,trăgându- 1 de mână în sus.

După multe încercări, Oliver reuși să seridice, făcu primii pași, clâtinându- se, apoi ob -servă că era încălțat numai cu o gheată. Începurăamândoi să râdă… na… o să merg așa…

– Ce tot spui… ori desculț ori așa cum secuvine. Din ce parte ai venit?

Auzi întrebare, gândi Oliver nervos. Dacănu mi- ar fi așa sete, i- aș arăta eu din ce parte amvenit. Cam la două sute de metri de culcușul subcerul liber, găsiră cea de a doua gheată. Era însăfără șireturi.

– Cum ai reușit să le pierzi? Ce- ai făcut cuele?

– Am spânzurat o Păpușică ce se credeSuperman, îi răspunse el în gând.

34

Puteai crede

Puteai crede că fetița a luat lecții de mersde la Dadece. Mergea exact la fel de sprintenă,sărind peste toate buturugile sau pietrele ceapăreau din când în când pe cărarea de altfeldreaptă, ce ducea prin pădure. O sete cumplită îlchinuia pe Oliver. Îi apăru în față o sticlă mare dewhisky, licoarea lui preferată. Își imagină că obea dintr- o suflare, apoi simți niște arsuri pe gât,în stomac și i se făcu și mai sete.

– Mai mergem mult? întrebă el sec.Neprimind niciun răspuns, zise tare: – Pe tine cum te cheamă?– Lao- Li, adică floare de iasomie. Merseră cam multișor. Oliver era total

vlăguit, ghetele i se păreau adevărate pietre demoară. Noroc că în pădure era răcoare. Însăpădurea se termină pe neașteptate și în fața lorapăru un cătun, cu cel mult 12- 14 case. Dar cecase!! Asemenea case sărăcăcioase nu văzuseni ciodată. Erau de lut, aproape strâmbe, atât descunde, încât puteai vedea cu ușurință că de peacoperiș lipsesc ceva țigle. Între case nu eraugarduri și de fapt ele erau atât de aproape unade alta, încât Oliver se gândi pentru o clipă, cum

35

de nu greșesc ușa cei care locuiau acolo. Cam laa patra casă, Lao- Li se opri și zise, atât de voioasăși bucuroasă „aici locuiesc eu”, de parcă ți- ar fiarătat un palat. În fața casei, acoperită cu trestieși nu cu țiglă, câteva găini și un cocoș pintenatnu se sinchisiră de apariția celor doi, scormonindîn praf și încercând să găsească bucățele depâine uscată.

– A, uite- o pe mama, zise Lao- Li, arătând ofemeie ce venea din partea cealaltă a uliței.

Mama se apropie. Era îmbrăcată într- osalopetă albastră de bumbac subțire. În picioareavea niște cizme de cauciuc, ce păreau cam maripentru picioarele ei mici, iar pe cap purta opălărie de paie nou- nouță. Pe spate ducea unsnop de paie de orez atât de mare, încât puteaigândi că- și va construi din el o căsuță. Mergeaîncet și părea sleită de puteri, dar, când dădu cuochii de copii, fața ei crispată deveni luminoasăși zâmbitoare.

– A… arătă Lao- Li cu mâna spre oaspeteleei, acesta este Oliver… o să doarmă la noi câtăvavreme…

Mama făcu ochii mari, în semn că ar dorisă știe mai multe despre cel ce ar fi ocupat unloc în casa ce nu- ți oferea oricum niciun confort,ci era numai un adăpost contra vântului și ploii.Parcă ghicindu- i gândurile, fiica ei adăugă grăbi -tă: Oliver este un prieten al lui Dadece.

36

Şi ce prieten… îi fulgeră lui Oliver prin cap,furios încă pe Păpușica vinovată de iadul princare trecea el acum.

Fața mamei deveni și mai zâmbitoare. – Ce, Păpușica este aici, întrebă ea cu o

duioșie fără margini, parcă vorbind de copilul eicel mai drag.

O femeie cam de vârsta mamei, însoțită dealta mult mai tânără și de alți cinci copii, seapropiară gălăgioși și veseli. Oliver recunoscu îngrup pe băiatul ce cu câteva zile înainte mergeatot timpul în dreapta Păpușicii. Doi băieți de vreocinci ani, gemeni, se desprinseră din grup,alergară cât îi țineau picioarele și se opriră la maipuțin de un pas de Oliver, uitându- se la el cugura căscată.

– Gata, gata, bătu Lao- Li din palme, ce vătot zgâiți atâta? Oliver este prietenul Păpușicii.

Gemenii se năpustiră ca la comandă încasă, dar reveniră cu aceeași viteză după nicimăcar un minut.

– Am zis eu cumva că Dadece este aici? îiîntrebă sora lor mai mare. Am zis numai căoaspetele nostru este un prieten de- al ei.

Ia te uită, și picii ăștia o iubesc pe Păpușicapisăloagă, constată Oliver. Sau poate o caută săo tragă de păr, speră el cu toată ființa lui.Foamea, dar mai ales setea îl chinuiau încontinuare pe adolescentul ce hotărâse să nu maicalce în viața lui în vreo școală. Fu prima dată

37

când în față nu- i apăru o sticlă de whisky, cisimțea că ar fi băut apă și dintr- o baltă stătută.Apă, și nimic altceva. Deodată, zări în spatelecasei vecine o fântână. Mai bine zis, Oliverpresupuse că trebuie să fie o fântână, căci nuvăzuse în realitate niciodată așa ceva. Sau poateîntr- un film, sau poate într- o carte? Dar ceimportanță avea asta? Se năpusti cu pași uriașispre minunea mult dorită. Pe marginea fântâniiera o găleată de metal, cam de vreo cinci litri, iarlângă ea o cană ciobită de ceramică. Of, Doamne,găleata era pe jumătate plină cu apă. Salteauamult dorită, proviziile de whisky și de droguri,toate laolaltă nu l- ar fi putut face mai fericit decâtaceastă găleată ce fusese nouă probabil cu 15 aniîn urmă. Oliver întinse mâna dar… în aceeașiclipă găleata și cana dispărură. În locul lor, pemarginea fântânii, Păpușica își bălăngănea pi -cioarele, parcă pregătită să- și dea drumul înadâncuri.

– Ia te uită! Oliver vrea să bea! Dadece apăși nu altceva… ?

Ce ar fi să- i dau vânt în fântână și să scappentru totdeauna de ea, îi fulgeră lui prin cap.Dar imediat își aduse aminte că și alte astfel deîncercări eșuaseră aproape înainte de a fi înce -pute. Înghiți un nod ce- i blocase gâtul com pletuscat și încercă să fie prietenos.

38

– Ştii, vreau să beau apă, îmi este tare sete;nici nu- mi mai amintesc când am băut ultimadată…

– Apă, când ai băut ultima dată apă, vreisă spui.

Oliver făcu un gest vag cu capul și înghițidin nou.

– Da… apă… apă, fără de care nimeni șinimic nu ar putea exista. Sper că nu este cazulsă- ți explic ce înseamnă apa. Ești destul de mareca să știi cât este de prețioasă. Din păcate, uniiau prea multă, alții nu au deloc sau prea puțină.Dacă ai ști cât se bucură copiii din Africa de opicătură de apă! Pentru un pic de apă tulburestrăbat, cu picioare desculțe și bătătorite, nesfâr -șiți kilometri, sub arșița nemiloasă a soarelui.

– Termină odată, izbucni Oliver furios, vreiacum să mă duci în Africa sau ce vrei de la mine?

– Acum nu plecăm în niciun caz nici înAfrica, nici în Patagonia, acum o să ne așezămcu mic, cu mare în jurul mesei. Nu te gâdilă înnări miros de orez fiert?

Şi sări de pe marginea fântânii: – Şi nu uita, adu apă la masă pentru toată

lumea!Găleata ruginită apăruse din nou. Era

plină, plină de apă limpede și rece… Iar Păpu -șica... ia- o de unde nu- i…

39

Recomandăm Păpuşica Dadece copiilor deorice vârstă, inclusiv copiilor ce încă vieţuiesc cusfiiciune în sufletele maturilor.

Este o carte care ne învaţă să iubim viaţa şioamenii şi să ne ferim de droguri şi de celelaltepericole ale vieţii.

Autoarea a descris aici, într-o formă meta-forică, alegorică, experienţa trăită de ea constândîn salvarea vieţii vecinului ei, un adolescent cedevenise dependent de droguri. Ca să ferim co-piii, rudele sau prietenii de droguri, e bine săcitim noi în primul rând cartea şi apoi să le-o re-comanăm cu căldură şi celorlalţi.

Această carte se poate comanda:

– direct la Editură: [email protected];– pe Elefant.ro (atât ediţia digitală, cât şi

ediţia tipărită pe hârtie);– la Librăria Eminescu din centrul Capita-

lei (sau prin site-ul acestei librării).

Comandaţi acum!Această carte salvează

vieţi!

Recomandăm Păpuşica Dadece copiilor deorice vârstă, inclusiv copiilor ce încă vieţuiesc cusfiiciune în sufletele maturilor.

Este o carte care ne învaţă să iubim viaţa şioamenii şi să ne ferim de droguri şi de celelaltepericole ale vieţii.

Autoarea a descris aici, într-o formă meta-forică, alegorică, experienţa trăită de ea constândîn salvarea vieţii vecinului ei, un adolescent cedevenise dependent de droguri. Ca să ferim co-piii, rudele sau prietenii de droguri, e bine săcitim noi în primul rând cartea şi apoi să le-o re-comanăm cu căldură şi celorlalţi.

Această carte se poate comanda:

– direct la Editură: [email protected];– pe Elefant.ro (atât ediţia digitală, cât şi

ediţia tipărită pe hârtie);– la Librăria Eminescu din centrul Capita-

lei (sau prin site-ul acestei librării).

Comandaţi acum!Această carte salvează

vieţi!