N Președinte Începutul mandatului Sfârșitul mandatului Partid Vicepreședinte M

32Franklin D. Roosevelt

4 martie 1933 12 aprilie 1945 [2] Democrat

John Garner3738

Henry Wallace 39

Harry S. Truman 40

33 Harry S. Truman12 aprilie

194520 ianuarie 1953 Democrat

vacant

Alben Barkley 41

34Dwight D. Eisenhower

20 ianuarie 1953

20 ianuarie 1961 Republican Richard Nixon

42

43

35 John F. Kennedy20 ianuarie

196122 noiembrie 1963 [5] Democrat

Lyndon B. Johnson 44

36Lyndon B. Johnson

22 noiembrie 1963

20 ianuarie 1969 Democrat

vacant

Hubert Humphrey

45

37 Richard Nixon20 ianuarie

19699 august 1974 [3] Republican

Spiro Agnew 46

Spiro Agnew [3] vacant

Gerald Ford

47

38 Gerald Ford 9 august 1974 20 ianuarie 1977 Republicanvacant

Nelson Rockefeller

39 Jimmy Carter20 ianuarie

197720 ianuarie 1981 Democrat Walter Mondale 48

40 Ronald Reagan20 ianuarie

198120 ianuarie 1989 Republican

George H. W. Bush

49

50

41George H. W.

Bush20 ianuarie

198920 ianuarie 1993 Republican Dan Quayle 51

42 Bill Clinton20 ianuarie

199320 ianuarie 2001 Democrat Al Gore

52

53

43 George W. Bush20 ianuarie

200120 ianuarie 2009 Republican Dick Cheney

54

55

44 Barack Obama20 ianuarie

2009(mandatul expiră la 20 ianuarie

2017, orele 11:59:59) Democrat Joe Biden

Harry S. Truman

al 33-lea președinte Pre ș edinte al SUA

În funcție

12 aprilie 1945 – 20 ianuarie 1953

Vice-președinte nici unul (1945 - 1949), Alben W. Barkley (1949 - 1953)

Precedat de Franklin D. Roosevelt

Succedat de Dwight D. Eisenhower

Harry S. Truman (n. 8 mai 1884 - d. 26 decembrie 1972) a fost cel de-al treizeci ș i patrulea vicepre ș edinte (1945) și cel de-al treizeci ș i treilea pre ș edinte al Statelor Unite ale Americii (1945 - 1953), succedând în funcție după decesul președintelui Franklin D. Roosevelt.

Președinția lui Truman a fost plină de evenimente de anvergură mondială și națională, bombardările atomice ale orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki, sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, aplicarea planului Marshall de reconstrucție a Europei ne-aflate sub controlul sovietic, începutul Războiului Rece, dezagregarea forţelor armate ale Statelor Unite, formarea Organiza ț iei Na ț iunilor Unite , cea de-a doua "Sperietoare Roşie", formarea CIA și cea mai mare parte a Războiului Corean.

Pe plan personal, Truman a fost un președinte nesofisticat și apreciat pentru atitudinea sa populară și lipsită de morgă, folosind expresii care au devenit foarte cunoscute și folosite, așa cum ar fi "Licitarea ... [ca în poker] ... se oprește aici" (în engleză, "The buck stops here") și "Dacă nu poți suporta căldura, părăsește bucătăria" (în engleză, "If you can't stand the heat, get out of the kitchen").

Truman, în mod remarcabil, a demonstrat că s-a putut ridica la înălțimea unor așteptări firești pentru un președinte aflat în timpuri atât de complexe, pornind de la așteptările inițiale care au fost scăzute datorată ilustrului său predecesor. Deși a decis să nu candideze în alegerile prezidenţiale din 1952 datorită sondajelor de opinie preliminare joase, Truman este considerat astăzi, de către majoritatea istoricilor, a fi unul dintre cei mai mari președinți americani.

Dwight D. Eisenhower

Dwight David Eisenhower, GCB (n. 14 octombrie 1890 - d. 28 martie 1969), cunoscut în mod afecționat și ca Ike, a fost un general și om politic republican american. A fost comandant suprem al armatelor aliate debarcate în Nordul Africii (1943), în Sicilia (1943) și în Vestul Europei (1944 - 1945). A fost primul comandant suprem al forțelor armate ale NATO (1949 - 1952) și președinte al SUA între anii 1953 și 1961. Doctrina sa, susținând protecția împotriva comunismului, a marcat profund politica internă și externă a Statelor Unite ale Americii pe parcursul anilor 1950 și 1960.

John Fitzgerald Kennedy

(n. 29 mai 1917 - d. 22 noiembrie 1963), cunoscut și ca John F. Kennedy, JFK sau "Jack Kennedy", a fost cel de-al treizeci și cincilea președinte al Statelor Unite ale Americii. A servit din 1961 până la asasinarea

sa survenită în ziua de 22 noiembrie 1963, la Dallas, Texas. A fost unul dintre membrii cei mai proeminenți ai familiei Kennedy implicați în politică, fiind totodată considerat un stindard al liberalismului american.

Alegerile preziden iale din 1960ț

În ianuarie 1960, Kennedy și-a anunțat candidatura la președinția SUA. Atenția sa s-a îndreptat către mass-media, făcând apel direct către poporul american. Rezultatul a fost o victorie zdrobitoare împotriva adversarului său, Hubert Humphrey, în turul preliminar, și victoria împotriva lui Lyndon B. Johnson pentru investitura Partidului Democrat. La 14 iulie 1960, la congresul Partidului Democrat de la Los Angeles, Kennedy a fost investit candidat cu aproape dublul voturilor adversarului său. S-a bazat pe tehnicile moderne cum ar fi sondajele, promovarea cu mass-media și relații cu publicul.

Lupta electorala dintre el si republicanul Richard Nixon a fost prima lupta electorala televizata, consacrând astfel un nou tip de luptă electorală. Tânărul Kennedy, care era mai puțin experimentat, l-a dominat categoric pe fostul vicepreședinte din timpul mandatlui președintelui Ike. Deși ascultătorii de la radio erau convinși că Nixon va câștiga, telespectatorii au rămas cu impresia că Kennedy va câștiga, asta pentru că Nixon le-a apărut întunecat și infernal în contrast cu zâmbitorul și sincerul Kennedy.

Pe 8 noiembrie 1960, Kennedy a fost ales al 35-lea președinte al SUA, ca primul președinte catolic de origine irlandeză, cu cea mai mică diferență de voturi din istorie: 34.220.984 pentru Kennedy contra 34.108.157 pentru Nixon.

La 20 ianuarie 1961, o mulțime de oameni au participat la inagurarea sa, pentru a urmări depunerea jurământului în fața Capitoliului, care deși a durat 15 minute, a rămas cu cele mai dinamice discursuri din istorie, rostite de Kennedy cu intensitate și dinamism.

Perioada de pre edin ieș ț

Kennedy l-a menținut în funcții pe Allan Dulles și Edgar Hoover ca directori CIA și FBI. Kennedy instista să își aleagă colaboratori pentru Casa Albă dintr-un cerc de oameni tineri, liberali, educați și activi, grupul de colaboratori fiind numit Echipa Cambridge, compus din absolvenții Universității Harvard sau cea din Massachusets. Consilierii speciali ai președintelui au fost Arthur Schlesinger Jr. și McGeorge Bundy, ministru al apărării Robert S.McNamara-fost director al companiei producătoare de autovehicule Ford, ministrul de externe Dean Rusk-fost membru al fundației Rockefeller, ambasador al SUA în India economistul John Kenneth Glbraith, ambasador al SUA în Japonia Edwin O.Reischauer, iar pe Robert Kennedy, fratele său,l-a numit ministrul justiției.

Politica noilor frontiere a lui Kennedy promitea reforme în educație, sănătatea publică, programul spațial (care a înregistrat progrese rapide), abordările problemelor constante: șomajul, locuințele și rasismul. Kennedy avea să desfășoare tranziția de la economia de război la cea de pace.

Problema rasială

Anunțarea politicii noilor frontiere a lui Kennedy întărise lupta persoanelor de culoare din SUA pentru dobândirea drepturilor egale. Kennedy a stiut că susținerea luptei negrilor i-ar fi redus popularitatea în rândul albilor din statele sudice, unde mentalitatea rasistă era intensă. În septembrie 1962, James Meredith (care era un student de culoare) s-a înscris la Universitatea din Mississippi, dar a fost împiedicat să intre. Procurorul general Robert Kennedy a răspuns prin trimiterea aproximativ 400 de trupe, fără tragere de inimă în timp ce guvernul federal a trimis 3.000 de militari după ce situația din campus a devenit violentă. Deși revoltele din campus au dus la 2 morți și zeci de răniți, Meredith s-a înscris în cele din urmă. La data de 20 noiembrie 1962, Kennedy a semnat Ordinul Executiv 11063, care interzicea discriminarea rasială în instituțiile sociale ale țării.

Lupta împotriva mafiei

Ca luptător pentru justiție socială, Kennedy a luptat împotriva mafiei cu tărie și hotărâre. Ministul justiției, Robert Kennedy s-a ocupat cu strictețe și dinamism pentru îndeplinirea voinței fratelui său, declanșând urmărirea penală împotriva a 228 membri ai crimei organizate. Comisia specială de examinare a Statului a descoperit că CIA îi atribuise lui Sam Giancana, cap al mafiei din Chicago misiunea de a-l asasina pe Castro. Totuși, sunt zvonuri care arată că Sam Giancana l-ar fi ajutat pe Kennedy să câștige alegerile din 1960 prin intermediul lui Frank Sinatra, datorită influenței tatălui său, Joseph.

Criza rachetelor cubaneze a constituit cel mai periculos punct al Războiului Rece, unde lumea a fost cel mai aproape de un război nuclear total. Prin urmare, s-a instaurat o linie telefonică directă (așa numita "linie roșie") între Kremlin și Casa Albă pentru a evita un război nedorit.

În anii de criză de după Criza Rachetelor din Cuba, SUA și URSS au ajuns la un acord bilateral-Acordul "telefonului roșu" care avea ca scop urmărirea relațiilor între cele două superputeri și soluționarea neînțelegerilor care ar fi dus la un război nuclear. În august al aceluiași an, s-a semnat între Marea Britanie, SUA și URSS o convenție care interzicea testele nucleare în atmosferă, în spațiu și pe mare.

Lyndon Baines Johnson, cunoscut mai ales ca Lyndon B. Johnson, (n. 27 august 1908 - d. 22 ianuarie 1973), adesea numit pe inițialele sale, LBJ, a fost ce de-al treizeci și șaptelea vicepreședinte și cel de-al treizeci și șaselea președinte al Statelor Unite ale Americii (1963 - 1969).

Richard Nixon

al 37-lea președinte al SUA Pre ș edinte al SUA

În funcție

20 ianuarie 1969 – 9 august 1974

Vice-președinteSpiro Agnew (1969 - 1973),

Gerald R. Ford (1973 - 1974)

modifică 

Richard Milhous Nixon, cunoscut mai ales ca Richard Nixon, (n. 9 ianuarie 1913, Yorba Linda, California - d. 22 aprilie 1994) a fost cel de-al treizeci ș i ș aselea vicepre ș edinte și cel de-al treizeci ș i ș aptelea pre ș edinte al Statelor Unite ale Americii.

Gerald Ford

al 38-lea președinte Pre ș edinte al SUA

În funcție

9 august 1974 – 20 ianuarie 1977

Vice-președinte nici unul (9 august - decembrie 1974), apoi Nelson A. Rockefeller (1974 - 1977)

Precedat de Richard Nixon

Succedat de Jimmy Carter

Gerald Rudolph Ford, Jr., cunoscut mai ales ca Gerald Ford, (n. 14 iulie 1913 -- d. 26 decembrie 2006) a fost cel de-al patruzecilea vicepre ș edinte (1973 - 1974) și cel de-al treizeci ș i optulea pre ș edinte al Statelor Unite ale Americii (1974 - 1977).

Ford a fost întâia persoană numită în calitate de vicepreședinte conform termenilor celui de-al douăzeci ș i cincilea amendament al Constitu ț iei țării. După succesiunea la președinție, datorată demisiei lui Richard Nixon, Ford a devenit prima persoană din istoria Statelor Unite care a ocupat cea mai înaltă poziție în stat fără să fi fost ales președinte sau vicepreședinte. Înaintea numirii sale ca vicepreședinte al Statelor Unite, Gerald Ford a slujit peste opt ani ca Lider al Minorității din partea Partidului Republican în Camera Reprezentan ț ilor a SUA , una din cele două camere legislative ale Congresului SUA.

În timpul mandatului său prezidențial, forțele americane s-au retras din Vietnam, urmând încheierea Războiului din Vietnam din 1975, aplicarea Acordului de la Helsinki, iar pe plan intern continuarea perioadei în care spectrul amenințator al infla ț iei și al recesiunii amenința societatea americană a epocii post-Vietnam.

Prin garantarea unei achitări prezidențiale, prin așa numita preemptive pardon, în cazul Nixon, care a ajuns în faza de impeachment datorită rolului său în Afacerea Watergate, Gerald Ford a ajuns ținta unor puternice atacuri critice lansate de multiple grupuri de interes, ceea ce ar fi condus în final (în viziunea multor analiști politici) chiar și la pierderea alegerilor preziden ț iale din 1976 în favoarea candidatului Partidului Democrat, Jimmy Carter.

James Earl "Jimmy" Carter, Jr., cunoscut mai ales ca Jimmy Carter, (n. 1 octombrie 1924) este un politician american și un autor de cărți american, care a fost cel de-al treizeci ș i nouălea pre ș edinte al Statelor Unite ale Americii (1977 - 1981) și laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 2002.

Tinere eaț

S-a născut în 1924 în Plains, Georgia, ca fiul cel mai mare din cei patru ai lui James Earl Carter, fermier și om de afaceri, și Bessie Lillian Gordy, asistentă medicală. După școala elementară de la Plains, urmează Georgia Southwestern College și Georgia Institute of Technology. În 1946, primește diploma în științe din partea United States Naval Academy. Satisface serviciul militar în cadrul trupelor navale, unde dobândește gradul de locotenent.

În 1953, decesul subit al tatălui îl determină să se retragă din armată pentru se ocupa de culturile de arahide din ținutul natal.

Cariera politică

În anii '60 este ales pentru două mandate ca senator al statului Georgia. În 1970 susține programul electoral al democratului George Wallace.

Ronald Reagan

al 40-lea președinte Pre ș edinte al SUA

În funcție

20 ianuarie 1981 – 20 ianuarie 1989

Vice-președinte George H. W. Bush

Precedat de Jimmy Carter

Succedat de George H. W. Bush

Născut(ă) 6 februarie 1911

Decedat(ă)5 iunie 2004

Bel-Air, California

Partid politic Republican

Soție(1) Jane Wyman (1940-1948, divorțat)

(2) Nancy Reagan (1951-2004)

Ronald Wilson Reagan, cunoscut mai ales ca Ronald Reagan, (n. 6 februarie 1911, Tampico, Illinois - d. 5 iunie 2004, Los Angeles, California) a fost cel de-al patruzecilea pre ș edinte al Statelor Unite ale Americii. Prin politica sa intransigentă în confruntarea cu Uniunea Sovietică în perioada războiului rece, a avut o contribuție hotărâtoare la prăbușirea imperiului comunist din răsăritul Europei și la afirmarea Statelor Unite ale Americii ca singura super-putere pentru următoarele două decenii.

Între anii 1947-1952 se angajează în politica profesională ca președinte al sindicatului actorilor din Hollywood, fiind remarcat pentru militantismul lui anticomunist; în această perioadă va fi recrutat de F.B.I. ca informator, cu codul “T-10”[2]. Interesul lui pentru politică este marcat, și dealtfel repede remarcat în cercul de cunoscuți, unul dintre ei spunând că “la el e suficient să apeși un buton, și suvoiul începe să curgă”[3]. Reagan va ține acasă discursuri politice oricui, chiar și invitaților care n-au nici un interes pentru subiect. Era așa obsedat cu lupta anticomunistă, că plictisea vorbind despre acest subiect peste tot, la studio dar și în reuniuni între amici. Doris Day spunea că “îți ținea lungi discursuri pe temele care îl pasionau”. Fosta lui soție (actrița Jane Wyman) zicea că “îl întrebi cât e ceasul, și-ți răspunde cum e făcut”; acasă, cu ocazia unui supeu, Reagan i-a relatat actriței Ann Sheridan un meci întreg de baseball pe care-l ascultase la radio; ajuns la repriza a 4-a, Wyman (soția lui) îi spune Ronnie, te rog oprește-te, pe Annie n-o interesează baseball-ul, fapt care nu l-a împiedicat pe Reagan să continue cu relatarea tuturor celor 9 reprize. [4]. În anul 1952 se căsătorește cu Nancy Davis, care-i va sta alături pentru tot restul vieții.

Reagan intră în mod activ în politică în 1954, când General Motors îi propune să țină o serie de conferințe în diversele fabrici ale concernului. Reagan își creează un important cerc de relații în lumea financiară și industrială, care, în 1964 îl determină să se consacre în mod exclusiv politicii. Participă la campania pentru alegerile prezidențiale, susținând candidatura reprezentantului republican Barry Goldwater. În 1966, Reagan candidează pentru funcția de guvernator al statului California, obținând o victorie zdrobitoare. Este reales în 1970.

Zece ani mai târziu, în 1980, Reagan este candidat al partidului republican în cursa pentru "Casa Albă". Obține victoria împotriva președintelui democrat, Jimmy Carter, în starea de spirit a electoratului american, influențată de capturarea ca ostateci a personalului ambasadei americane din Teheran (Iran). Acești ostateci au fost eliberați în timp ce Ronald Reagan presta jurământul de președinte pe Colina Capitoliului din Washington, la 20 ianuarie 1981. În ziua de 30 martie 1981, este rănit în urma unui atentat, în urma căruia va ramane cu hemotorax stâng pentru tot restul vieții. Se vindecă, dar starea sa de sănătate este permanent marcată de diverse afecțiuni în timpul anilor petrecuți la "Casa Albă".

Politica sa ca președinte al Statelor Unite este caracterizată de optimism și de încredere în calitățile poporului american. Pe plan economic, realizează cea mai mare reducere de impozite din istoria americană. În politica externă, se remarcă prin deciziile sale ferme, lipsite de compromisuri. În 1983 ordonă invazia Grenadei iar în 1986 bombardarea instalațiilor militare din Libia. Susține lupta de guerilă împotriva guvernului pro-castrist din Nicaragua și a mujahidinilor afgani în lupta lor contra ocupației sovietice.

Încurajează Ini ț iativa de apărare strategică SDI (en:Strategic Defense Initiative), cunoscută (datorită concentrării asupra apărării spațiale împotriva rachetelor intercontinentale sovietice) sub expresia de "Războiul stelelor", în confruntarea cu Uniunea Sovietică, pe care o definește drept "Imperiul Răului" (Empire of Evil - Godless, Communists, Liars and Spies). În 1984, Reagan obține al doilea mandat prezidențial. Urmează ani caracterizați de înăsprire a "Războiului rece", în care timp - pe de altă parte - are mai multe întrevederi cu președintele sovietic, Mihail Gorbaciov, la Geneva, Reykjavik, Moscova și Washington, ajungând - până la urmă - la acordul istoric de eliminare a rachetelor cu rază medie de ac ț iune din Europa . În anchetarea scandalului provocat de vânzarea de arme guvernului din Iran, pentru finanțarea forțelor "Contras" din Nicaragua, Reagan rămâne indemn de orice culpă. Își încheie mandatul cu o popularitate în continuă creștere. Se retrage la reședința sa în California; în 1994 se anunță că suferă de boala Alzheimer. Din acest moment nu mai apare în public, starea sănătății lui se înrăutățește continuu, având nevoie de o îngrijire permanentă. Ronald W. Reagan moare la 5 iunie 2004, la Los Angeles, în vârstă de 93 de ani.

George H. W. Bush

al 41-lea președinte Pre ș edinte al SUA

În funcție

20 ianuarie 1989 – 20 ianuarie 1993

Precedat de Ronald Reagan

Succedat de Bill Clinton

Născut(ă)12 iunie 1924

Milton, Massachusetts

Partid politic Republican

Soție Barbara Bush

modifică 

George Herbert Walker Bush, GCB, (n. 12 iunie 1924, Milton, Massachusetts) a fost cel de-al patruzeci ș i treilea vicepre ș edinte (1981 - 1989) și cel de-al patruzeci ș i unulea pre ș edinte al Statelor Unite ale Americii (1989 - 1993).

Înainte de a fi președinte, G. H. W. Bush a servit ca congressman al House of Representatives din Texas (1967 - 1971), ambasador al SUA la Organiza ț ia Na ț iunilor Unite (1971 - 1973), președinte al Comitetului Naţional Republican (1973 - 1974), șef al Biroului de legătură al SUA în Republica Populară Chineză (1974 - 1976), director al Central Intelligence Agency (1976 - 1977), Președinte al First International Bank din Houston (1977 - 1980) și, ca cel de-al 43-lea vicepreședinte, sub președinția lui Ronald Reagan (1981 - 1989).

Bill Clinton

al 42-lea pre ș edinte Pre ș e dinte al SUA

În funcție

20 ianuarie 1993 – 20 ianuarie 2001

Vice-președinte Al Gore

William Jefferson "Bill" Clinton, cunoscut mai ales ca Bill Clinton, (născut William Jefferson Blythe III în 19 august 1946) a fost ce de-al patruzeci ș i doilea pre ș edinte al Statelor Unite ale Americii, servind ca ș ef al executivului Statelor Unite două mandate complete de 4 ani între 1993 și 2001. Înaintea câștigării alegerilor prezidenţiale din 1992, Clinton a servit cinci mandate, dintre care ultimele patru consecutive, în calitate de al 50-lea, respectiv al 52-lea guvernator al statului Arkansas. Soția sa, Hillary Rodham Clinton, a fost senator din partea statului New York, stat în care ambii locuiesc, dar este actualmente secretar de stat în administra ț ia Obama. Bill Clinton a fondat și conduce fundația care îi poartă numele, William J. Clinton Foundation.

Discursul preziden ialț

Există patru discursuri importante prin care se observă trăsăturile de bază ale discursurilor lui Clinton: discursul inaugural din 20 ianuarie 1993, discursul Martin Luther King, discursul “I am sorry” și discursul “I have sinned” din perioada scandalului Monica Lewinsky.

Discursul de inaugurare

Discursul inaugural din 20 ian 1993 este un discurs lung, se întinde pe 4 pagini format A4, și își propune să convingă auditoriul ca prin ocuparea scaunului prezidențial de către un democrat lucrurile se vor schimba în America și toate slăbiciunile sistemului - datorate mai mult sau mai puțin republicanilor - vor fi eliminate și America își va relua poziția de “world’s greatest power” (cea mai mare putere a lumii).

Discursul jonglează foarte mult la nivel de limbaj, folosind metafore și imagini-cuvinte cheie. Încă din deschiderea discursului Bill Clinton își asumă figura salvatorului, aducătorului de înnoire și de viață prin utilizarea metaforei iarnă-primăvară. Ideea de schimbare devine astfel un lightmotiv al discursului. Este vorba de o schimbare a Americii nu “de dragul schimbării”, după cum spune Clinton, ci pentru a păstra idealurile americane – viața, libertatea și căutarea fericirii. Cuvântul “change” apare de 11 ori în discurs, iar ideea de schimbare este susținută de cele mai multe ori prin cuvinte derivate cu prefixul “re-” de tipul “renewal”, “reinvent”, “remaking”, “reborn”, etc.

De cele mai multe ori Clinton se identifică cu ceea ce reprezintă America, poporul american, reușite sau nereușite la nivel de națiune prin utilizarea pronumelui personal la persoana I plural “we”. Folosește persoana I

singular doar atunci când vorbește din poziția omului Clinton, dorind să împărtășească celor care îl ascultă și îl privesc ceva din experiența personală: un sfat, un citat din Biblie, o întâmplare, etc.

Pentru a atrage simpatia electoratului Clinton oferă evident soluții, revine în fața publicului ca și salvator, dar un salvator de tipul Moise, care se identifică cu națiunea, lăsând să se înțeleagă că vor lupta împreună pentru a-și atinge scopurile, subliniind puternic ideea de împreună – “together”, faptul că nu sunt singuri în fața a ceea ce va urma.

Își declară deschis scopurile pe care dorește să le atingă în timpul mandatului ajutat de poporul american. Subliniază din nou nevoia de a lucra împreună la renașterea Americii, de a se ajuta reciproc pentru a-și atinge scopurile nobile și lansează ideea de marea familie americană.

În încheierea discursului utilizează un citat din Biblie în primul rând pentru a-și reîntări imaginea de salvator, trimis sfânt, poate chiar un fel de arhanghel, și apoi pentru a sensibiliza credincioșii din rândul publicului.

Discursul Martin Luther King

În cel de al doilea discurs grija cu care a fost redactat evident cu mult înainte de aflarea rezultatelor, este rostit în timpul ceremoniei din Oak Bluff, Massachusetts, ținută cu ocazia celei de a 35-a Anniversare a discursului lui Martin Luther King, "I Have A Dream", discurs care a schimbat cursul politicii americane al acelei perioade.

Discursul lui Clinton debutează într-o tonalitate foarte personală, deoarece utilizează persoana I singular și verbe la trecut simplu sau continuu în alternanța cu prezentul lui “îmi amintesc”- “I remember”. Scopul acestui debut emoțional este de a sublinia impactul pe care ziua de 28 august 1968 a avut-o asupra tânărului Clinton.

La nivel ideologic, o particularitate a discursurilor clintoniene este distingerea foarte clară între eu-ul Clinton și noi-ul Americanii, căci persoana I este folosită pentru a transmite gândurile, emoțiile omului Clinton (omului politic, religios, americanului, democratului, etc), iar formulele de plural îl identifică pe Clinton cu America, poporul american, ideea de americanism. Evident, imaginea adoptată este cea a salvatorului, mai degrabă un Moise gata să-și treacă poporul printre ape, decât un Solomon sau Cincinnatus. După scandal se poate spune că tinde spre o imagine de Alexandru cel Mare în ultima perioadă a domniei, păstrând grandoarea trecutului mai luminoasă decât tumultul prezentului.

În ciuda situației stânjenitoare pentru un Președinte, Clinton reușește să păstreze simpatia publicului, să atragă compătimirea și pe undeva iertarea acestuia.

George W. Bush

Portretul oficial al lui George W. Bush

Pre ș edinte al Statelor Unite

În funcție

20 ianuarie 2001 – 20 ianuarie 2009

Vice-președinte Dick Cheney

Guvernatorul statului Texas

În funcție

17 ianuarie 1995 – 21 decembrie 2000

George Walker Bush (pronunțat: ʤɔɹʤ ˈwɔːkəɹ bʊʃ ►ascultă◄), (n. 6 iulie 1946, statul Connecticut) a devenit cel de-al patruzeci ș i treilea pre ș edinte al Statelor Unite ale Americii în urma unor alegeri mult discutate, desfășurate la sfârșitul anului 2000. Pe 2 noiembrie 2004 a fost reales pentru a doua oară, învingându-l pe democratul John Kerry, printr-un scor foarte strâns. Al doilea mandat al său s-a terminat la data de 20 ianuarie 2009, odată cu depunerea jurământului de către succesorul său, Barack Obama. Tatăl său, George H. W. Bush, a fost cel de-al patruzeci ș i unulea președinte al țării, cu 8 ani înainte.

Perioada la pre edin ieș ț

După ce a obținut candidatura din partea Partidului Republican, Bush a ieșit câștigător în cele mai strânse alegeri din istoria Statelor Unite, învingându-l pe democratul Al Gore cu 5 voturi electorale. Rezultatele scrutinului au fost discutate mai multe săptămâni, până ce la 12 decembrie 2000, Curtea Supremă a Statelor Unite a decis în favoarea lui.

Bush a fost învestit Președinte pe 20 ianuarie 2001. La doar opt luni după aceasta, au avut loc atentatele din 11 septembrie 2001 de la New York și Washington, DC, care au cauzat moartea a peste 3.000 de persoane. De atunci, lupta contra terorismului a dominat agenda președintelui Bush. Ca răspuns, Statele Unite, împreună cu o parte din aliații din cadrul NATO, au invadat Afganistanul și Irakul (vezi Invazia Irakului din 2003).

George W. Bush avea legaturi stranse cu familia lui Osama Bin Laden. In 1976 fratele mai mare a lui Osama , Saleem Bin Laden a angajat un om pe nume Jim Bath, in Texas, pentru a se ocupa de toate investitile familiei Bin Laden in SUA. Din intamplare Jim Bath este un prieten apropiat a lui George W. Bush , ei fiind si fosti colegi de armata in garda nationala. Legaturile dintre familia Bush si familia Bin Laden devin tot mai clare atunci cand George Herbert Walker Bush se deplaseaza in repetate randuri in Arabia Saudita in 1998 si 2000 din partea unei companii pe nume The Carlyle Group pentru a se intalni cu familia lui Bin Laden.George H. W. Bush se intalnea cu fratele mai mare a lui Osama , Safig Bin Laden in dimineata zilei de 11 septembrie.The Carlyle este un dintre cele mai mari companii producatoare de armament, ea continua sa faca profituri masive dupa asa zisa "Lupta cu terorismul" de dupa 11 septembrie.

În 2004 George W. Bush a fost reales președinte, contracandidat fiind senatorul democrat John Kerry.

Mandatul de președinte al lui George W.Bush s-a terminat pe data de 20 ianuarie 2009 cand a fost învestit cel de-al 44-lea președinte al Statelor Unite ale Americii, Barack Obama.

Criminal de război

La 23 noiembrie 2011, un tribunal din Malaezia a decis condamnarea fostului președinte american George W. Bush și a fostului prim-ministru britanic Tony Blair care au fost găsiți vinovați de genocid și crime împotriva păcii, după o anchetă care a durat aproape trei ani. Instanța, în frunte cu renumitul judecător malaiezian Abdul Kadir Sulaiman, i-a condamnat în absență pe Bush și Blair pentru încălcarea dreptului internațional în martie 2003, inclusiv a rezoluțiilor ONU emise împotriva lor, atunci când au decis în mod unilateral să invadeze Irakul. Pentru procurori și Comisie, Bush și Blair au făcut abuz de putere și un act de agresiune care a dus la uciderea în masă a mii de irakieni.[1]

Barack Hussein Obama al II-lea

 Pre ș edinte al Statelor Unite

Deținător actual

Funcție asumată 

20 ianuarie 2009

Vice-președinte Joe Biden

Precedat de George W. Bush

 Senator de Illinois

În funcție

4 ianuarie 2005 – 16 noiembrie 2008

Obama a lucrat ca mobilizator comunitar, docent universitar și ca avocat specializat în apărarea drepturilor civile. După o încercare nereușită de a obține un loc în Camera Reprezentan ț ilor a S.U.A. în anul 2000, în 2003 Obama și-a anunțat participarea la campania electorală pentru Senatul S.U.A.. Un an mai târziu, când era încă membru al Senatului din Illinois, Obama a ținut discursul principal la Conven ț ia Na ț ională Democrată din 2004.[5] În noiembrie 2004 Obama a fost ales ca senator al Statelor Unite, cu o majoritate de 70% din voturi.[6] În calitate de membru al opoziției democrate în al 109-lea Congres al Statelor Unite, Obama a susținut o serie de legi bipartizane care urmăreau controlul armelor convenționale și creșterea responsabilizării administrației în ceea ce privește utilizarea fondurilor publice. În aceeași perioadă a întreprins vizite oficiale în Europa de Est, Orientul Mijlociu și Africa. În Congresul actual, al 110-lea, a sprijinit legislația referitoare la lobbying și frauda electorală, schimbarea climatică, terorismul nuclear și la sprijinul care trebuie să fie acordat personalului militar întors acasă. Din februarie 2007, dată la care a anunțat începerea campaniei sale prezidențiale, Obama include printre obiectivele sale prioritare terminarea războiului din Irak menținând în același timp o politică de aparăre solidă, creșterea independen ț ei energetice și asigurarea asistenței medicale universale.[7] Căsătorit din 1992, are două fiice. Este autorul a două cărți de mare succes: Dreams from My Father, o carte de memorii, și The Audacity of Hope, un comentariu personal asupra politicii Statelor Unite.[8]

La 9 octombrie 2009, Barack Obama a fost anunțat drept laureat al Premiului Nobel pentru Pace pe 2009, „pentru eforturile sale extraordinare în scopul întăririi cooperării între popoare”.[9]

Politica internă

La 29 ianuarie 2009, Președintele Obama a promulgat prima lege din mandatul său, prin care se abroga decizia Curții Supreme din cazul Ledbetter v. Goodyear Tire & Rubber Co. reducând obligațiile pentru deschiderea de procese pe tema discriminării la angajare.[141] După cinci zile, a reautorizat Programul de Stat pentru Asigurarea de Sănătate a Copiilor (SCHIP) să asigure 4 milioane de copii anterior neasigurați.[142]

În martie 2009, Obama a anulat o politică a administrației Bush care împiedica utilizarea fondurilor federale pentru finanțarea cercetărilor în domeniul celulelor stem. Deși aceste cercetări fuseseră temă de dezbateri și controverse, Obama a declarat că el consideră că „știința și valorile morale... nu sunt incompatibile” și că avem „umanitatea și conștiința” de a efectua aceste cercetări cu responsabilitate, angajându-se să dezvolte „îndrumări stricte” pentru a asigura aceasta.[143]

La 26 mai 2009, Obama a nominalizat-o pe Sonia Sotomayor pentru a-l înlocui pe judecătorul David Souter. Sotomayor a fost confirmată la 6 august 2009 cu un vot de 68-31,[144] și a devenit prima femeie hispanică judecător la Curtea Supremă. Împreună cu Ruth Bader Ginsburg ea a devenit una dintre cele două femei din Curte și este a treia femeie din istorie ce a devenit judecător al CS.[145]

La 30 septembrie 2009, administrația Obama a anunțat reglementări noi pentru centralele electrice, fabricile și rafinăriile de petrol într-o tentativă de a limita emisiile de gaze de seră și pentru a atenua încălzirea globală.[146]

[147][148]

Politica economică

La 17 februarie 2009, Barack Obama a promulgat American Recovery and Reinvestment Act of 2009, un pachet pentru stimularea economiei în valoare de 787 de miliarde de dolari cu scopul de a ajuta economia să își revină din recesiunea mondială. Obama a efectuat o vizită foarte mediatizată pe Dealul Capitoliului pentru a discuta cu republicanii din Congres, dar legea a fost adoptată cu votul a doar trei senatori republicani.[149] Legea include creșterea investițiilor federale în sistemul de sănătate, infrastructură, educație, diferite scutiri de taxe, și asistență directă pentru persoane individuale,[150] distribuită pe durata câtorva ani, aproximativ 25% din plan fiind pentru anul 2009. În iunie, Obama, nemulțumit de ritmul investițiilor, a cerut cabinetului său să accelereze procesul.[151] În septembrie, Obama a afirmat că pachetul de stimuli a ajutat la stoparea recesiunii economice.[152]

Politica externă

În februarie și martie, vicepreședintele Joe Biden și secretarul de stat Hillary Rodham Clinton au efectuat deplasări în străinătate pentru a anunța o „eră nouă” a relațiilor externe ale SUA cu Rusia și Europa, dând semnalul unor schimbări ale politicilor administrației anterioare.[157] Acordarea primului său interviu ca Președinte unei televiziuni arabe, Al Arabiya, a fost văzută ca o tentativă de a se apropia de liderii arabi.[158]

La 19 martie, Obama și-a continuat încercările de comunicare cu lumea musulmană, printr-un mesaj video de Anul Nou adresat guvernului și poporului Iranului.[159] Această tentativă a fost respinsă de conducerea iraniană.[160] În aprilie, Obama a ținut un discurs la Ankara, discurs bine primit de guvernele arabe.[161] La 4 iunie 2009, Obama a ținut un alt discurs la Universitatea Cairo din Egipt în care a cerut „un nou început” al relațiilor dintre lumea musulmană și Statele Unite, promovând pacea în Orientul Mijlociu.[162]

La 26 iunie 2009, a condamnat acțiunile guvernului iranian față de protestele de după alegerile preziden ț iale din Iran.[163] La 7 iulie, la Moscova, a răspuns unui comentariu al vicepreședintelui Biden pe tema unui posibil atac militar israelian asupra Iranului spunând: „Le-am spus direct israelienilor că este important să încerce să rezolve aceasta în context internațional într-o manieră care să nu creeze conflicte majore în Orientul Mijlociu.”[164]

La 24 septembrie 2009, Obama a fost primul președinte american în exercițiu care a prezidat o ședință a Consiliului de Securitate al ONU.