PREŞEDINTELE ROMÂNIEI. ROLUL, ALEGEREA ŞI DURATA MANDATULUI PREŞEDINTELUI

În România instituţia Preşedintelui este considerată a fi reglementată într-un mod atipic, pornindu-se în Decretul-Lege nr.92/1990 (actul normativ care a stat la baza primelor alegeri libere) de la nişte prerogative largi, apropiate de un regim semiprezidenţial, care s-au modificat substanţial odată cu adoptarea Constituţiei din 1991 conform căreia atribuţiile conferite Preşedintelui apar ca şi componente ale unui regim parlamentar, cu singura deosebire că Preşedintele este ales direct de către popor, prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat.

Constituţia din 1991 a proiectat un Preşedinte de republică pentru a satisface, pe de o parte, necesitatea de reprezentare a statului, iar pe de altă parte, necesitatea de arbitraj între puterile statului, între stat şi societate.

Evitându-se concentrarea unei puteri prea mari în mâinile unei singure persoane, s-a ajuns la diminuarea competenţelor Preşedintelui şi creşterea influenţei Parlamentului, realizându-se astfel un regim mixt, sau cum mai este denumit regim semiprezidenţial atenuat având la bază următoarele argumente:

1. Atât Parlamentul cât şi Preşedintele sunt aleşi prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat, fiind organe reprezentative la nivel naţional, însă doar parlamentul este calificat expres ca fiind organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării (art. 61 alin.1);

2. Dreptul Preşedintelui de a dizolva parlamentul presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii (art. 89);

3. Constituţia consacră o formă de răspundere politică a Preşedintelui, prevăzând suspendarea acestuia din fucnţie în anumite condiţii urmate de organizarea unui referendum pentru demiterea sa (art. 95);

4. Constituţia consacră, în art. 96, o formă de răspundere penală a Preşedintelui, caz în care, după punerea sa sub acuzarea de înaltă trădare, cu votul a două treimi din totalul parlamentarilor, competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

5. Preşedintele poate cere poporului să-şi exprime voinţa, prin referendum cu privire la probleme de interes naţional, numai după consultarea Parlamentului;

6. Preşedintele desemnează un candidat la funcţia de prim-ministru, dar îl numeşte în funcţie numai după acordarea votului de încredere de către Parlament;

7. Atât Preşedintele, cât şi fiecare Cameră a Parlamentului are dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului, pentru fapte săvârşite în intereseul funcţiei lor. Preşedintele poate dispune suspendarea acestora din funcţie dacă s-a început urmărirea penală (art.109 alin.2);

8. Guvernul răspunde în întregul său şi fiecare membru solidar cu ceilalţi membrii numai în faţa Parlamentului (art.109 alin.1);

9. Preşedintele nu are drept de iniţiativă legislativă, aceasta aparţinând doar Guvernului, parlamentarilor sau unui număr de cetăţeni (art. 74);

10. Preşedintele poate refuza promulgarea unei legi o singură dată după primirea acesteia (în interiorul termenului de 20 de zile); în urma reexaminării acesteia de către Parlament, promulgarea urmând să se facă în cel mult 10 zile (art. 77);

11. cele mai importante atribuţii ale Preşedintelui în domeniul politicii externe, al apărării, al stărilor excepţionale sunt condiţionate fie de intervenţia Guvernului, fie de cea a Parlamentului;

12. Decretele Preşedintelui emise în exercitarea celor mai importante atribuţii ale sale sunt contrasemnate de primul ministru (art. 100);

Art. 80 din Constaituţia României prevede:

“Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.

Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.”

Analizând prevederile constituţionale referitoare la instituţia Preşedintelui, putem conchide că acesta îndeplineşte trei funcţii care conturează de fapt rolul Preşedintelui şi anume:

- funcţia de şef de stat – caracterizată prin reprezentarea statului român atât în interior cât şi în exterior şi concretizată prin atribuţii specifice;

- funcţia de şef al exeutivului – rezultată din atribuţiile pe care legea fuundamentală le acordă Preşedintelui în această direcţie;

- funcţia de garant al Constituţiei şi de mediator între puterile statului – care reiese, în special, din alegerea acestuia prin vot universal, secret deschis şi liber exprimat, atribut care îi conferă Preşedintelui o legitimitate crescută, precum şi neaparteneţa acestuia la vreun partid politic, de unde reiese echidistanţa şi neutralitatea acestuia, cel puţin în termeni teoretici (aici existând numeroase discuţii atât în doctrină cât şi în literatura de specialitate). Neutralitatea Preşedintelui îi conferă acestuia posibilitatea de a tranşa orice neînţelegere exclusiv prin prisma intereselor ţării;

Alegerea Preşedintelui României

Ca şi parlamentarii, Preşedintele României are o legitimitate populară, fiind ales prin vot uninominal, în cadrul unei circumscripţii ce cuprinde întreaga ţară.

Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, de către toţi cetăţenii cu drept de vot din România.

Este declarat admis candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi pe listele electorale.

În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit majoritatea necesară, se organizează un al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur.

Sistemul de alegere în două tururi de scrutin, duce la consecinţa că, alesul, chiar dacă la primul tur nu a obţinut votul majorităţii corpului electoral, la al doilea tur de scrutin, în cadrul căruia voturile se împart între doi candidaţi, va deveni exponentul a cel puţin jumătate plus unu din numărul votanţilor.

Acest sistem de vot conduce la bipolarizarea opiniei publice, situaţie aflată în contradicţie cu împărţirea ei într-un număr foarte mare de partide. Soluţia pare firească, deoarece putem constata modul normal în care a evoluat societatea politică românească de la aproximativ 200 de partide înregistrate în 1992 până la câteva zeci de formaţiuni politice în 2004 (dintre care 6 au reprezentare parlamentară după alegerile din noiembrie 2004).

Prin alegerea directă a Preşedintelui de către electorat s-a avut în vedere situarea acestuia deasupra presiunii partidelor politice.

Controlul întregii proceduri electorale şi confirmarea rezultatelor de care depinde, după caz, organizarea celui de-al doilea tur de scrutin, desemnarea candidaţilor între care va avea loc alegerea într-o asemenea situaţie, precum şi desemnarea câştigătorului care a obţinut în final mandatul este asigurată de Curtea Constituţională conform atribuţiilor pe care legea fundamentală le conferă acestei autorităţi (art. 146 lit.f).

Mandatul Preşedintelui României

Durata mandatului este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului.

Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României pentru mai mult de două mandate, care pot fi şi succesive.

În varianta din 1991 a Constituţiei, mandatul Preşedintelui era de 4 ani, deşi chiar şi atunci a existat în adunarea Constituantă propunerea unui mandat prezidenţial de 5 ani, acea opinie având, în mare, aceleaşi argumente care au triumfat abia în 2003.

Realizarea unui decalaj între alegerile parlamentare şi prezidenţiale a devenit o necesitate pentru viaţa politică românească iar mărirea cu un an a mandatului Preşedintelui faţă de mandatul Parlamentului apare ca fiind necesară pentru a menţine continuitatea instituţiei prezidenţiale în perioada campaniilor electorale parlamentare, ceea ce reprezintă un plus de garanţie pentru stabilitatea politică a ţării.

În desfăşurarea normală a oricărei activităţi pot interveni situaţii deosebite, speciale. Pe perioada unui mandat prezidenţial, cel puţin teoretic, pot apărea situaţii extraodrinare care pot perturba serios continuitatea exercitării funcţiei supreme dacă ele nu sunt reglementate corespunzător. Legiuitorul constituant a prevăzut aceste excepţii astfel:

1. în caz de război –mandatul Preşedintelui se prelungeşte prin lege organică;2. în caz de catastrofă – mandatul se prelungeşte prin lege organică.

Existenţa unei asemenea situaţii, prin interpretarea stării de lucruri de la un anumit moment, fiind lăsată la aprecierea Parlamentului deoarece conceptul de catastrofă nu este unul strict determinat din punct de vedere juridic;

3. vacanţa funcţiei – intervine în caz de demisie, de demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces. În termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Preşedinte ;

4. interimatul funcţiei- este o consecinţă a intervenţiei vacanţei funcţiei prezidenţiale şi este prevăzută de art. 98 din Constituţie “dacă funcţia de Preşedinte devine vacanţă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură în ordine de Preşedintele Senatului sau de Preşedintele Camenrei Deputaţilor”. Caracterul provizoriu al situaţiei de interimat este demonstrat de faptul că, pe perioada interimatului, persoana care ocupă această funcţie nu se bucură de legitimitatea Preşedintelui ales, atribuţiile sale fiind limitate de Constituţie (art. 98 alin.2). Astfel, Preşedintele interimar nu poate adresa mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii, nu poate dizolva Parlamentul şi nu poate cere poporului să-şi exprime voinţa cu privire la probleme de interes naţional. În ceea ce priveşte instituţia interimatului, este considerat a fi o lacună a legii faptul că, în situaţia în care atât Preşedintele Senatului cât şi Preşedintele Camenrei Deputaţilor se află în imposibilitatea de a asigura interimatul funcţiei prezidenţiale, nu există nici o precizare referitoare la persoana care ar trebui să ocupe această funcţie. În doctrină se susţine “de lege ferenda” că aceste prerogative ar trebui preluate de Primul Ministru, dar numai după ce acestă precizare va fi făcută expres în lege.

În timpul mandatului său Preşedintele nu poate fi membru al unui partid politic şi nu poate îndeplini nici a altă funcţie publică sau privată.

Această prevedere constituţională a fost şi este controversată, deoarece mulţi autori consideră că prin prisma naturii umane este greu de făcut diferenţa dintre persoană şi instituţie. Imparţialitatea unui şef de stat provenit din rândurile unui partid politic (de cele mai multe ori candidatul la funcţia supremă fiind preşedintele acelui partid), care îşi dă demisia în urma obţinerii mandatului prezidenţial este mai mult de ordin teroretic, fiind greu de crezut că din fruntea partidului, imediat după câştigarea mandatului, preşedintele lasă deoparte doctrina partidului din care provine, şi devine cu adevărat un mediator perfect echidistant .

Pentru exercitarea de către Preşedintele României a prerogativelor conferite de lege, a fost organizată Administraţia Prezidenţială, instituţie publică cu personalitate juridică, definită de

L47/1994 (republicată în MO 25/255 aprilie 2001) ca reprezentând totalitatea serviciilor publice puse la dispoziţia Preşedintelui României pentru îndeplinirea atribuţiilor acestuia.Funcţiile de conducere specifice din cadrul Administraţiei prezidenţiale sunt: consilier prezidenţial cu rang de ministru şi consilier de stat cu rang de ministru de stat. Legea de organizare şi funcţionare a Administraţiei prezidenţiale prevede că personalul instituţiei poate fi încadrat numai pe baza încrederii acordate de Preşedintele României în condiţiile semnării unui angajament de loialitate stabilit de Regulamentul de organizare şi funcţionare, fapt care exprimă în modul cel mai clar caracterul politic al numirilor în funcţie de la nivelul Administraţiei Prezidenţiale. De altfel, practica ne demonstrează că fiecare schimbare a Preşedintelui duce schimbări masive la nivelul personalului Administraţiei Prezidenţiale.

Atribuţiile Preşedintelui în raport cu puterea legislativă

În România, puterea legislativă este reprezentată de Parlament ca unică autoritate legiuitoare a ţării. În raport cu aceasta, Preşedintele ţării are anumite atribuţii conferite de Constituţie, care să-i asigue rolul de mediator între puterile statului. Astfel:

a) Preşedintele poate dizolva Parlamentul, după consultarea preşedinţilor celor două camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură. Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată în cursul unui an dar nu în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui sau în timpul stării de mobilizare, război, asediu sau urgenţă.

Dreptul Preşedintelui de a dizolva Parlamentul este supus, în sistemul constituţional românesc, unor limite care au în vedere eşecul tentativelor de formare a Guvernului. Astfel legea fundamentală restrânge atribuţia Preşedintelui de a dizolva Parlamentul numai la situaţia în care trebuie format un nou Guvern, fie după alegerile legislative, fie în urma exprimării unui vot de neîncredere în cel existent. Se consideră aproape unanim în doctrină că, măsura dizolvării Parlamentului trebuie să fie rezultatul eşecului evident de formare a unui Guvern care să aibă acceptul Parlamentului.

Deşi prevăzută în mod expres de Constituţie, posibilitatea Preşedintelui de a dizolva Parlamentul este aproape imposibil de realizat în practică datorită numeroaselor condiţiilor cumulative care trebuiesc îndeplinite.

b) Preşedintele convoacă Parlamentul în cel mult 20 de zile de la alegeri sau în sesiune extraordinară, convocarea putând fi realizată pentru o singură cameră sau pentru camerele reunite.

El are în acest sens, o obligaţie constituţioanlă, conform art. 63 alin 3 din Constituţie: “Parlamentul nou ales se întruneşte în cel mult 20 zile de la alegeri, sau are posibilitatea potrivit art. 66 alin.2, alături de biroul permanent al fiecărei camere ori cel puţin 1/3 din numărul deputaţilor sau senatorilor să ceară întrunirea Camerei Deputaţilor şi a Senatului în sesiune Extraordinară”;

c) Preşedintele promulgă legea – promulgarea reprezentând învestirea legii cu formulă executorie.

Conform art. 77 din Constituţie: (1)“Legea se trimite spre promulgare Preşedintelui României. Promulgarea legii se face

în cel mult 20 de zile de la primire.(2) Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată,

reexaminarea legii.(3) Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificafrea

constituţionalităţii ei, promulgarea se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau după primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.

Această atribuţie este considerată a fi cea mai importantă pe care Constituţia o conferă Preşedintelui. Astfel, în termen de 20 de zile de la primirea legii de la Parlament, Preşedintele are următoarele posibilităţi:

1. va promulga legea - situaţia uzuală în care, după adoptarea legii de către cele două camere ale Parlamentului, aceasta ajunge pe masa Preşedintelui României, care are, putem spune, rolul final în procesul de legiferare. Promulgarea conduce în pasul următor la publicarea legii în Monitorul Oficial, intrarea în vigoare (conform Constituţiei la 3 zile de la publicare sau la o dată ulterioară prevăzută în conţinutul ei) şi producerea de efecte juridice. De remarcat că nepublicarea legii atrage după sine inexistenţa acesteia, ea neputând produce efecte juridice decât după ce este adusă la cunoştinţă publică;

2. o va trimite spre revizuire Parlamentului – Preşedintele are posibilitatea o singură dată să trimită legea înapoi, spre reexaminare, Parlamentului, în situaţia în care consideră că legea prezintă aspecte de neoportunitate.

Cererea va fi adresată printr-un mesaj prezidenţial care va cuprinde obligatoriu motivele pentru care s-a considerat necesară reexaminarea legii. Aceasta va avea ca efect repetarea procedurii parlamentare, punerea din nou în dezbatere a legii, începând cu camera la care a fost iniţial dezbătută, neexistând, însă, obligaţia rediscutării ei în întregime.

Ca urmare a noii dezbateri, parlamentarii îşi pot însuşi în întregime sau în parte punctul de vedere al Preşedintelui, ceea ce va duce la modificarea legii, şi în noua formă acesta va fi obligat să o promulge în termen de 10 zile de la primire. Se mai poate întâmpla ca parlamentarii să nu ţină cont de argumentele aduse de Preşedinte în cererea de reexaminare, votul lor fiind acelaşi ca la început, situaţie în care Preşedintele va fi de asemenea obligat să promulge legea în acelaşi termen de 10 zile prevăzut de Constituţie.

S-ar putea înţelege că Preşedintele este obligat să promulge legea indiferent de situaţie şi că posibilitatea acestuia de a interveni este numai formală;

3. o va trimite Curţii Constituţionale în situaţia în care consideră că aceasta prezintă aspecte de neconstituţionalitate;

Pot apărea două împrejurări: - Curtea Constituţională decide că legea nu prezintă aspecte de neconstituţionalitate, o retrimite Preşedintelui care va fi obligat să o promulge în termen de 10 zile;

- Curtea Constituţională hotărăşte că legea prezintă aspecte de neconstituţionalitate, împărtăşind totalsau parţial poziţia Preşedintelui, şi va retrimite legea Parlamentului care, conform art. 147 alin.2 “va fi obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale”

Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii sau dacă s-a cerut verificrea constituţionalităţii ei, promulgarea se va face în termen de 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau după primirea deciziei Curţii Constituţionale prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.

d) Adresarea de mesaje Parlamentului – art. 88 din Constituţie “Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii”.

Mesajul este definit a fi expresia exclusivă şi unilaterală a concepţiilor politice ale Preşedintelui României. Prin intermediul său, preşedintele îşi poate face cunoscută poziţia asupra unor probleme existente la un anumit moment dat în societate. Mesajul poate reprezenta un important factor în realizarea funcţiei de mediere între puterile statului prin depăşirea unor posibile blocaje instituţionale sau armonizarea unor puncte de vedere divergente.

Pentru a primi mesajul preşedintelui, Camerele Parlamentului se reunesc în şedinţă comună, neexistând însă obligativitatea dezbaterii acestuia imediat după primirea lui.

Atribuţiile Preşedintelui României care necesită intervenţia Parlamentului

a) atribuţiile Preşedintelui în domeniul apărării – în exercitarea prerogativelor constituţionale de comandant al forţelor armate şi de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a

Ţării, conform art. 92 alin. 1 “preşedintele României poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare”. Declararea mobilizării totale (chemarea sub arme atuturor cetăţenilor care formează rezerva armatei) sau parţiale (chemarea sub arme a unui număr limitat de contingente sau a rezerviştilor dintr-o anumită parte a ţării), este o atribuţie a Preşedintelui României pe care acesta o exercită prin emiterea unui decret prezidenţial contrasemnat de primul ministru, dar numai cu aprobarea prealabilă a Parlamentului.

În cealaltă situaţie, când preşedintele consideră că este vorba despre o situaţie excepţională, poate emite decretul de mobilizare şi abia după aceea, în termen de cel mult 5 zile, va fi supus aprobării Parlamentului. Refuzul Parlamentului de a aproba decretul preşedintelui are ca efect anularea acestuia. În asemenea situaţii deosebite, Parlamentul îşi continuă activitatea pe toată durata aceastor stări, sau, dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor.

b) în virtutea rolului de comandant al armatei ia măsuri pentru respingerea agresiunii împotriva ţării, pe care le aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu este în sesiune se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii;

c) instituie starea de asediu, de urgenţă în întreaga ţară sau în unele unităţi administrativ teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea acestora în cel mult 5 zile de la luarea acesteia;

Atribuţiile preşedintelui româniei în raport cu puterea executivă.

Fiind unul dintre cei doi şefi ai executivului, atribuţiile Preşedintelui în cadrul puterii executive se exercită în raport cu Guvernul şi cu alte autorităţi ale administraţiei publice, bineînţeles în deplină conformitate cu prevederile constituţionale şi legale.

Astfel, în raport cu Guvernul, Preşedintele are următoarele atribuţii:1. numeşte Guvernul – după încheierea alegerilor parlamentare, Preşedintele, desemnează

un candidat pentru funcţia de Prim ministru, după consultarea cu partidul care a căştigat alegerile sau cu partidele reprezentate în Parlament şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament; Nu putem să nu remarcăm libertatea redusă de care se bucură Preşedintele în desemnarea candidatului la funcţia de Prim ministru în situaţia în care un partid deţine o majoritate confortabilă în Parlament, Preşedintele fiind obligat să desemneze un candidat din rândurile acelui partid.

2. în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte pe unii membrii ai Guvernului, la propunerea primului ministru şi numai pe baza aprobării Parlamentului, dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului (cea care a primit votul de investitură din partea Parlamentului);

3. Preşedintele poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită. În situaţiile în care Preşedintele consideră necesar, are posibilitatea de a convoca Guvernul pentru a-l consulta, în final însă decizia cu privire la problemele supuse dezbaterilor aparţinând Preşedintelui, părerile membrilor Guvernului având doar un caracter consultativ. Se impune precizarea că Preşedintele nu poate consulta un ministru fără să recurgă la intermediul Guvernului, legiuitorul constituant urmărind să accentueze poziţia proeminentă a Primului Ministru în cadrul Guvernului, Preşedintele neputând să recurgă la concursul unui organ al administraţiei publice decât prin intermediul premierului;

4. poate lua parte la şedinţele Guvernului, în care se dezbat probleme de interes general privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului ministru, în alte situaţii. (art. 87 alin.1 şi 2 din Constituţie). Atunci când Preşedintele participă la aceste şedinţe, el le prezidează, dar nu are drept de vot, deoarece, în caz contrar ar răspunde solidar cu membrii Guvernului pentru hotărârile şi măsurile aprobate. Cu toate acestea, opinia pe care Preşedintele o exprimă în şedinţa Guvernului la care participă, va putea avea o influenţă considerabilă asupra hotărârii finale

5. în raport cu autorităţi ale administraţiei publice, Preşedintele României poate îndeplini următoarele atribuţii:

a. propune numirea conducătorilor unor autorităţi ale administraţiei publice, astfel: propune Parlamentului, spre numire, pe directorii serviciilor de

informaţii (art. 65 alin.2 lit.h din Constituţie); potrivit art 94, lit c., Preşedintele numeşte în funcţii publice în

condiţiile prevăzute de lege – ex. Doi membrii în Consiliul Naţional al Audio-vizualului, prim-adjunctul directorului Serviciului Român de informaţii şi pe cei trei adjuncţi ai acestuia, la propunerea directorului, conform legii. Atribuţia Preşedintelui de a numi o persoană într-o funcţie publică nu poate fi exercitată decât dacă, în prealabil, o lege ordinară sau organică instituie această funcţie şi stabileşte condiţiile în care se face această numire

Atribuţiile Preşedintelui României în domeniul politicii externe

Considerând că domeniul politicii externe aparţine sferei administraţiei publice, prezentăm în continuare atribuţiile Preşedintelui în acest domeniu, remarcând grija constituantului de a reglementa aceste atribuţii în aşa fel încât îndeplinirea lor să se realizeze prin colaborarea autorităţilor publice ale statului:

În acest context, atribuţiile Preşedintelui României în domeniul politicii externe sunt următoarele – conform art 91 din Constituţie:

- încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului într-un termen rezonabil; această sintagmă – termen rezonabil fiind o modificare adusă Constituţiei ca o aliniere la Convenţia Europeană a drepturilor Omului. Observăm că legiuitorul constituant a gândit încheierea unui tratat internaţional ca o “operă complexă” la a cărei finalizare concură cele mai imporante autorităţi ale statului: Preşedintele, Guvernul şi Parlamentul, fără consensul acestora neputându-se încheia un tratat interneţional;

- acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României la propunerea Guvernului prin decrete prezidenţiale care trebuie contrasemnate de primul ministru;

- aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice, la propunerea Guvernului;

Atribuţiile Preşedintelui în raport cu justiţia

- acordă graţieri individuale. Graţierea individuală este un drept al şefului de stat, care reprezintă o măsură de clemenţă în virtutea căreia o persoană condamnată penal este scutită de executarea totală sau parţială a pedepsei stabilite prin hotărâre judecătorească de condamnare rămasă definitivă;

- participă la şedinţele Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) ori de câte ori consideră că prezenţa sa la dezbateri este necesară, şi atunci când participă le prezidează dar fără a avea drept de vot, Preşedintele României nefiind unul dintre membrii Consiliului. Participarea Preşedintelui la lucrările Consiliului Superior al Magistraturii apare ca o formă de garantare a drepturilor cetăţenilor, care îi sesizează acestuia diferite aspecte din justiţie, pe care Preşedintele le poate aduce în discuţie, într-o formă instituţionalizată, pentru a se trage concluziile şi a se adopta măsurile care se impun1 ;

- numeşte în funcţie magistraţii (judecătorii şi procurorii), cu excepţia celor stagiari, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii. Magistraţii stagiari sunt recrutaţi de Ministerul Justiţiei pe baza unei metodologii prevăzute în mod expres de lege. În

1 Dana Apostol Tofan, op.cit, pg.131

desfăşurarea procedurii de numire a magistraţilor, Preşedintele României va putea refuza numirea unei persoane, dar nu va putea adăuga nici un nume pe lista celor primite de la CSM;

- numeşte trei judecători ai Curţii Constituţionale (art. 142 alin.3);- poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea legii

înainte de promulgarea acesteia sau pentru soluţionarea altor conflicte juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice;

Pe lângă celel prezentate până acum, Preşedintele României mai îndeplineşte şi alte atribuţii:- conferă decoraţii şi titluri de onoare;- acordă gradele de mareşal, general şi de amiral;

Deşi îndeplinirea acestor din urmă atribuţii nu presupune în mod necesar o propunere din partea Guvernului, va fi firesc ca exercitarea lor să se facă de şeful statului la propunerea Guvernului, deoarece acesta dispune de aparatul de specialitate în măsură să cunoască cel mai bine împrejurările care au dus la opţiunea şefului statului.

Atribuţiile Preşedintelui în relaţiile cu poporul. Referendumul

Conform Legii nr.3/2000 cu privire la organizarea şi desfăşurarea referendumului, referendumul naţional constituie forma şi mijlocul de consultare directă şi de exprimare a voinţei suverane a poporului cu privire la :

- revizuirea Constituţiei;- demiterea Preşedintelui;- probleme de interes naţionalConform art. 90 din Constituţia României: „Preşedintele României, după consultarea

Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional”.

În literatura de specialitate întâlnim:- referendumul constituţional, care va fi organizat cu ocazia revizuirii Constituţiei – art

151, al3 – revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire;

- referendum legislativ – care priveşte adoptarea unei legi;- referendum consultativ – prevăzut la art. 90;

Actele şi răspunderea preşedintelui româniei

Ca şi modalităţi de realizare a atribuţiilor sale, în activitatea Preşedintelui României întâlnim:

1. acte juridice – decrete - care se publică în MO, nepublicarea lor atrăgând inexistenţa acestora.

Decretele prezidenţiale sunt acte administrative producătoare de efecte juridice, ele putând fi atacate la instanţa de contencios administrativ, potrivit legii speciale în materie, cu excepţia decretelor care intră în sfera actelor exceptate de la controlul în contencios administrativ. Regula în ceea ce priveşte caracterul decretelor prezidenţiale este că ele sunt acte administrative individuale, iar prin excepţie ele pot fi acte administrative normative – decretele de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate.

Decretele prezidenţiale sunt supuse contrasemnării de către primul ministru, lipsa contrasemnăturii atrăgând nulitatea decretului, deoarece prin contrasemnare, primul ministru îşi angajează răspunderea politică faţă de Parlament. Prin excepţie, decretele prezidenţiale care au ca obiect exercitarea atribuţiilor inerente Preşedintelui (numirea în funcţii publice, consultarea poporului, etc.) nu se contrasemnează de către primul ministru;

2. acte exclusiv politice – acte care prin conţinutul lor nu produc efecte juridice - mesaje, declaraţii, discursuri, interviuri.

Din punct de vedere al semnificaţiei sale, mesajul reprezintă un mijloc de legătură între două autorităţi publice, unul din şefii executivului şi organul reprezentativ suprem al poporului român2;

3. fapte materiale juridice – activităţi ale căror efecte juridice nu se produc ca o consecinţă a unei manifestări de voinţă, ci iau naştere ca urmare a unei actrivităţi materiale. Depunerea unei obiecţii de neconstituţionalitate a unei legi la Curtea Constituţională - produce un efect juridic, şi anume, obligă Curtea la pronunţarea unei decizii, dar aceasta nu reprezintă o manifestare de voinţă a Preşedintelui, ci o consecinţă a unei activităţi din partea acestuia (depunerea obiecţiei);

4. operaţii administrative – activităţi desfăşurate în vederea realizării unor atribuţii, dar care nu produc prin ele însele efecte juridice, cu alte cuvinte nu se concretizează în manifestări de voinţă destinate să producă efecte juridice – primirea în audienţă de către Preşedintele României a unui ambasador al unui stat străin, prezenţa Preşedintelui la diferite ceremonii oficiale, participarea la conferinţe internaţionale – în general activităţile desfăşurate în vederea îndeplinirii atribuţiilor de reprezentare a statului;

Răspunderea Preşedintelui României

Constituţia României consacră două articole (95 şi 96) instituţiei răspunderii Preşedintelui. Astfel, s-a realizat o delimitare între două forme de răspundere, politică şi penală.

- răspunderea politică a Preşedintelui României în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care Preşedintele încalcă Constituţia –este reglementată de legea fundamentală sub forma suspendării din funcţie – art. 95 Constituţie.

Preşedintele poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Propunerea de suspendare poate fi iniţiată de cel puţin 1/3 din nr. deputaţilor şi senatorilor şi se aduce neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui, pentru a se apăra, iar dacă aceasta este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui.

Constituţia prevede trei niveluri pe care se dezvoltă răspunderea politică a Preşedintelui României, şi anume:

1. iniţiativa parlamentară;2. poziţia Curţii Constituţionale;3. votul poporului.

Pentru a se finaliza procedura de suspendare din funcţie a Preşedintelui, trebuiesc parcurse toate etapele de mai sus cu acelaşi rezultat, în caz contrar, dacă una din verigi se rupe, procedura de suspendare se încheie.

Iniţiativa parlamentară se concretizează prin iniţierea de către o treime din nr total de deputaţi şi senatori (cifră raportată la totalul parlamentarilor şi nu la membrii uneia din Camere, deci nefiind important câţi senatori sau câţi deputaţi au semnat propunerea de suspendare, important fiind să se întrunească 1/3 din nr. total de parlamentari) a cererii de suspendare, care trebuie să fie temeinic motivată.

- răspunderea penală a Preşedintelui României – sub forma punerii sub acuzare – art. 96 din Constituţia revizuită.

Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună pot hotărî, cu votul a cel puţin 2/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor, punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare.

Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce neîntârziat la conuştinţa Preşedintelui pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele care i se impută.

De la data punerii sub acuzare până la data demiterii, Preşedintele este suspendat de drept. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

2 V.Vedinaş, op.cit, pg.257

Punerea sub acuzare are semnificaţia ridicării imunităţii prezidenţiale, prevăzute de art. 84, alin.2, în domeniul penal.

Acuzarea poate fi numai pentru înaltă trădare, aceasta fiind o sintagmă regăsită în mod tradiţional în constituţiile democratice şi nu denumirea unei infracţiuni prevăzută de Codul penal.

Aprecierea unei fapte comise de Preşedinte ca fiind înaltă trădare este o apreciere politică, ea depăşind sfera conceptelor juridice, putând fi definită ca cea mai gravă încălcare a intereselor poporului în exerciţiul atribuţiilor sale. Fapta de înaltă trădare se situează la graniţa dintre politică şi drept, constând în abuzul de funcţie pentru o acţiune contrară Constituţiei.

Iniţierea propunerii de punere sub acuzare este realizată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi cererea se depune la Secretarul General al camerei de unde sunt preponderenţi semnatarii şi se aduce neîntârziat la cunoştinţa Preşedintelui pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele care i se impută.

La fel ca şi la procedura de suspendare, camerele reunite discută propunerea, fiind necesară o majoritate calificată (adică 2/3 din totaul parlamentarilor) pentru ca aceasta să fie votată.

Trimiterea în judecată a Preşedintelui va fi făcută de Parchetul General, competenţa de judecată revenind în fond Secţiei Penale de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în recurs Secţiunilor Reunite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De drept, hotărârea de condamnare are ca efect demiterea Preşedintelui, acesta fiind singurul caz în care Preşedintele României, deşi ales de corpul electoral este demis de autoritatea supremă a jurisdicţiilor naţionale.