DIRECTOR: ACAD. IONEl hAIDuC, pREşEDINTElE ACADEMIEI … · ianuarie–februarie 2014 anul xxiv...

IANuARIE–FEBRuARIE2014

Anul XXIV279–280

Nr. 1–2

DIRECTOR: ACAD. IONEl hAIDuC, pREşEDINTElE ACADEMIEI ROMÂNEREVISTĂ EDITATĂ DE ACADEMIA ROMÂNĂ

E-mail: [email protected]. 021 3188106/2712, 2713; Fax: 021 3188106/2711

DIRECTORI: Acad. Mihai DRĂgĂNESCU (director fondator)octombrie 1990 – ianuarie 1994Acad. V.N. CONSTANTINESCUfebruarie 1994 – ianuarie 1998Acad. Eugen SIMIONfebruarie 1998 – aprilie 2006Acad. Ionel HAIDUCmai 2006 –

CONSIlIul EDITORIAl:Acad. Ionel HAIDUCAcad. Dan BERINDEIAcad. Cristian HERAAcad. Marius SALAAcad. Ionel-Valentin VLADAcad. Păun Ion OTIMANAcad. Dan BĂLTEANUAcad. Solomon MARCUSConstantin IONESCU-TÂRgOVIŞTE, membru corespondent al Academiei Române

SECTOR TEhNIC:TehnoredactoriMaria PRICOPIStela ŞERBĂNESCUOperatori-corectoriAurora POPAIoneta VLAD

COlEgIul DE REDACŢIE: Redactor-şef Dr. Narcis ZĂRNESCUSecretar de redacţieSofia ŢIBULEAC Redactori I Elena SOLUNCA-MOISE Mihaela-Dora NECULA

3

Cuprins

ZIuA CulTuRII NAŢIONAlEIonel Haiduc, Ziua culturii naţionale şi Academia Română . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5Dan Berindei, Ziua culturii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7Eugen Simion, Ziua culturii naţionale – Ziua lui Mihai Eminescu . . . . . . . . . . . . . . . . . 10Ioan-Aurel Pop, Eminescu şi Transilvania. Elogiul culturii naţionale româneşti . . . . . 13PF Daniel, Eminescu şi Biserica . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18uNIREA pRINCIpATElOR ROMÂNEDan Berindei, Românii unirii din 1859 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20PF Daniel, Aniversăm un act de dreptate şi demnitate naţională „155 de ani de la unirea principatelor Române“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23SESIuNEA ION CANTACuZINO – 150Ionel Haiduc, Ion Cantacuzino – fondatorul şcolii de imunologie şi patologie experimentală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25Răzvan Theodorescu, Omul de cultură dr. Ion Cantacuzino . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26Irinel Popescu, Fondatorul şcolii româneşti de microbiologie şi medicină experimentală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28Victor Olsavszky, Institutul Ion Cantacuzino – valoare şi competenţă . . . . . . . . . . . . . 29SESIuNEA CONSTANTIN ERBICEANuDan Berindei, Constantin Erbiceanu – un mare cărturar român . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31Mircea Păcurariu, Contribuţia lui Constantin Erbiceanu la dezvoltarea studiilor de istoria Bisericii Româneşti . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .32 Lia Brad Chisacof, Constantin Erbiceanu, studiile neoelene în România şi predecesorul său Naum Râmniceanu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34Mihai Ţipău, Contribuţiile lui Constantin Erbiceanu la studierea izvoarelor greceşti ale istoriei Ţărilor Române . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38SECVENŢE ISTORICERadu Ciuceanu, Mărturii istorice (I) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43Radu Ciuceanu, Nimeni nu ne-a cerut iertare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44Radu Ciuceanu, prolegomene la geneza şi desfăşurarea mişcării de rezistenţă . . . . . . . 45CONSEMNĂRI lITERAREAlexandru Zub, un parcurs ego-istoric: paul Cornea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50EVOCĂRIPăun Ion Otiman, petre S. Aurelian – omul politic (1833–1909) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 54Alexandru Zub, Ascultând iarba cum creşte. Secvenţe etnomuzicologice . . . . . . . . . . . . 58Lidia Stăniloae, Dumitru Stăniloae – un teolog şi om de cultură . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60Mircea Păcurariu, preotul academician Niculae M. popescu – 50 de ani de la trecerea în veşnicie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65Costin Cernescu, premiul Nobel pentru medicină, 2013: elogiu lui george Emil palade . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67pREMIIlE ACADEMIEI ROMÂNEpremiile Academiei Române pentru anul 2011 decernate în anul 2013 . . . . . . . . . . . . . 70 IN MEMORIAMAlexandru Viorel Vrânceanu (1927–2014) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76

CRONICA VIEŢII ACADEMICE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .77 ApARIŢII lA EDITuRA ACADEMIEI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80ghID pENTRu AuTORI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83

4

La iniţiativa Academiei Române, Parlamentulţării a aprobat prin lege ca ziua de 15 ianuarie să fiedeclarată ZI A CULTURII NAŢIONALE. Iniţiativaa aparţinut Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artăa Academiei Române, în particular domnului acade-mician Eugen Simion, preşedinte al Academiei înperioada 1998–2006.

Academia Română consideră că nu putea fi aleasăo dată mai potrivită ca ZI A CULTURII NAŢIO -NALE decât ziua de naştere a poetului naţionalMihai Eminescu, pentru ceea ce a însemnat Eminescuîn cultura ţării. Avem în România nume însemnateîn toate domeniile culturii, adică ale artelor şi ştiin-ţelor (ştiinţa fiind parte a culturii, deşi, uneori, cul -tura şi ştiinţa sunt menţionate separat).

Mai multe nume de personalităţi ar putea can -dida pentru a defini o anumită zi drept ZI A CUL-TURII NAŢIONALE, dar Eminescu nu doar a con-tribuit enorm la formarea limbii române moderne, ciîn opera sa dovedeşte că nu era străin nici de cunoş-tinţele ştiinţifice de bază din vremea sa. Să ne amin-tim doar poezia La steaua care a răsărit…. Astăzinumele lui este venerat în largi cercuri culturale aleţării. Cu tot respectul cuvenit marilor personalităţiale culturii româneşti, decizia de a stabili ziua denaştere a poetului ca Zi a Culturii Naţionale a fostacceptată fără rezerve, fapt dovedit de numeroaselemanifestări care au loc în toată ţara.

Societatea contemporană este dominată de îngri-jorări economice şi este cuprinsă de frământări poli-tice, iar preocuparea pentru cultură are tendinţa de atrece pe un plan secundar, sau de a se limita lacercuri restrânse. Totuşi, într-o lume în care cultu rilenaţionale sunt supuse presiunilor globalizării, fie -care naţiune se străduieşte să-şi menţină identitateaprin păstrarea culturii sale, contribuind astfel labogăţia şi diversitatea culturii universale.

Omenirea este supusă unor provocări la scarăglobală, pe care numai în comun le poate aborda şi,

eventual, rezolva: schimbările climatice, poluarea şiprotecţia mediului, resursele energetice şi materiale,dezechilibrele economice şi financiare, terorismul.În aceste condiţii, globalizarea este un fenomen ine-vitabil de integrare a ţărilor şi popoarelor, determi-nat de uşurinţa comunicării şi transporturilor, de cir-culaţia liberă a bunurilor, serviciilor, capitalurilor,cunoştinţelor şi oamenilor.

globalizarea este un proces inevitabil, de marecomplexitate, corelat cu explozia demografică,revoluţia tehnologică şi revoluţia economică. Aces-tea sunt surse de oportunităţi, dar şi de tensiuni, lascară globală. Dincolo de efectele în general pozi -tive, globalizarea implică un risc major: pierdereaidentităţii şi continuităţii popoarelor – definite prinlimbă, tradiţii, cultură, spiritualitate – care ameninţăcu dispariţia dialogului dintre culturi şi civilizaţii.

5

Ziua Culturii Naţionale

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea dedicată zilei lui Mihai Eminescu – Ziua Culturii Naţionale(15 ianuarie 2014, Aula Academiei Române)

Ziua Culturii Naţionale şi Academia Română*Acad. Ionel HaiducPreşedintele Academiei Române

Acest risc se manifestă şi la noi în ţară, sub ochiinoştri, prin:

- afectarea limbii române prin adaptarea, demulte ori inutilă, sau chiar greşită a unor termeni şicuvinte străine, care au corespondent în limba ro -mână; constatăm, uneori, că se produce o adevăratăpoluare a limbii române;

- neglijarea sau minimalizarea culturii naţionale,extinderea „culturii Coca-Cola“, în favoarea cultu-rii de import;

- tratarea superficială sau deformată a istorieinaţionale (în şcoală şi nu numai);

- marginalizarea şi uneori chiar distrugerea cul-turii populare;

- promovarea violenţei, a „revoluţiei sexuale“ lateleviziune, în jocurile pe computer, în general înmass media etc.;

- promovarea pseudoştiinţelor în dauna ştiinţeiadevărate;

- promovarea unor pseudoreligii în dauna reli-giilor istorice.

Riscul pierderii diversităţii culturale şi, prinurmare, a identităţii naţiunilor ca rezultat al globali-zării a fost sesizat şi de forurile internaţionale lu -cide, în primul rând de UNESCO.

DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A UNESCODESPRE DIVERSITATEA CULTURALĂ, adop -tată la a 31-a Sesiune a Conferinţei generale de laParis, din 2 noiembrie 2001, are drept motto propo-ziţia: „Bogăţia culturală a lumii constă în diversita-tea sa, în dialog“.

Declaraţia UNESCO constată: „Cultura este încentrul dezbaterilor contemporane despre identi -tate, coeziune socială şi dezvoltarea unei economiibazate pe cunoaştere“ şi afirmă:

„Respectul pentru diversitatea culturilor, tole-ranţa, dialogul şi cooperarea, într-un climat deîncredere reciprocă şi înţelegere, sunt printre celemai bune garanţii ale păcii şi securităţii internaţio-nale.“

În acelaşi timp, Declaraţia UNESCO aduce onotă de optimism, afirmând că „Procesul de globa-lizare, facilitat de dezvoltarea rapidă a noilor teh-nologii de informare şi comunicare, deşi reprezintă

o provocare pentru diversitatea culturală, creeazăcondiţiile pentru reînnoirea dialogului între culturişi civilizaţii“.

UNESCO a adoptat în acest sens un Plan deacţiune, ale cărui linii principale prevăd:

- salvgardarea moştenirii lingvistice, încurajareadiversităţii lingvistice – cu respectarea limbii ma -terne – la toate nivelurile de educaţie;

- încurajarea învăţării mai multor limbi de la ovârstă timpurie;

- formularea de politici şi strategii de păstrare şiîmbogăţire a moştenirii culturale şi naturale, în spe-cial a moştenirii intangibile a culturii orale;

- combaterea traficului ilicit de bunuri şi serviciiculturale.

Consider că Declaraţia UNESCO aduce argu-mente convingătoare, atunci când încercăm să eva-luăm rolul culturii în societatea modernă.

Academia Română este definită prin lege dreptcel mai înalt for de consacrare ştiinţifică şi culturalăal ţării. Încă de la înfiinţarea sa, printre principalelemisiuni ale Academiei se numără cultivarea şi pro-movarea limbii şi literaturii române, a istoriei ţării,promovarea ştiinţei şi culturii naţionale şi univer -sale. De-a lungul istoriei sale de aproape 148 de ani,Academia Română a fost credincioasă acesteimisiuni.

Ziua Culturii Naţionale este un prilej de a neaminti contribuţiile oamenilor de ştiinţă şi culturădin Academie şi din afara ei la cultura naţională şiuniversală. Este important ca, măcar o dată pe an,societatea în ansamblu, dar şi autorităţile, să se con-centreze asupra acestui subiect, să cântărească tre-cutul, să evalueze prezentul şi să gândească viitorulculturii româneşti. Fără îndoială, grija pentru cul turănu trebuie să se reducă la o singură zi pe an; ea tre-buie să fie permanentă în cadrul preocupărilor pen-tru calitatea vieţii oamenilor, sănătate, educaţie şitrai decent.

Credem că prin activitatea sa, ACADEMIAROMÂNĂ trebuie să fie garantul menţinerii şi pro-movării culturii naţionale. Academia are, însă, ne -voie de sprijinul tuturor oamenilor de bine şi al auto-rităţilor, pentru a-şi putea îndeplini această misiune.

6

7

Ziua Culturii* Acad. Dan BerindeiVicepreşedinte al Academiei Române


Ziua culturii ne oferă un prilej de bilanţ şi, toto-dată, un moment în care trebuie să ne definim loculpe care Academia noastră îl ocupă şi îndatoririle ei,mai ales în împrejurările acestei tranziţii infiniteprin care trece ţara şi drumul ei către normalitate.Suntem una dintre instituţiile cele mai vechi şi maistatornice din România. Peste câţiva ani, vom îm -plini 150 de ani de fiinţare. În procesul constituiriiRomâniei moderne şi a unificării statale a naţiunii,am avut în permanenţă un rol şi aceasta chiar în eta-pele cele mai complicate ale istoriei mai apropiate aromânilor. Suntem – cum ne defineşte legea – celmai înalt for de ştiinţă şi cultură al ţării, dar totodatătrebuie să fim şi înţeleptul ei sfetnic, nefiind impli-caţi politic şi, deci, suntem situaţi în afara jocurilorde acest fel. Avem singura datorie de a veghea şi aatrage atenţia atunci când apar probleme careîngrijorează şi tulbură societatea şi, mai ales, riscăsă pună în primejdie nu numai construcţiile noastrede astăzi, ci şi pe cele ale viitorului.

Din 1866 şi până astăzi, am fost necontenit pre-zenţi şi implicaţi în marile momente prin care a tre-cut România. Din păcate, insuficienta atenţie acor-dată Academiei şi, apoi, treptata restrângere a câm-pului ei de acţiune, imixtiunile în funcţionarea ei şiînsuşirea bunurilor ei, în deceniile totalitariste, nu audăunat numai respectabilei noastre societăţi savante,ci – prin absenţa consultării ei – bunului mers alţării.

Din anul 1990, Academia a fost repusă în drep-turi, dar a fost un proces lent şi dureros, care nu s-aîncheiat nici în zilele noastre, după un sfert de veac.Bunurile, care ne-au fost răpite printr-un decret înanul 1948, ne puteau fi restituite prin altul, dupădecembrie 1989, dar acest lucru n-a avut loc, ci amfost şi suntem supuşi magmei birocratice care afec -tează întreaga societate şi recuperarea s-a doveditcomplicată şi a impus eforturi nefireşti. Nerespecta-rea fiinţării neatârnate şi autonome continuă să seproducă din vreme în vreme. Academia este şi eavictimă a unui proces general de restrângere a fon-

durilor destinate ştiinţei şi culturii, din păcate, feno-men în multe privinţe chiar planetar, care tinde săcapete forme din ce în ce mai accentuate. Aceastăsituaţie ameninţă nu numai Academia şi instituteleei, ci poate avea cele mai grave consecinţe în mersulînainte al României. Sărbătorim Ziua Culturii, dar,înainte de toate, nu putem să nu ne exprimăm în -grijorarea pentru locul acordat culturii în strategiadezvoltării României şi, implicit, deşi aserţiuneapoate apărea meschină, pentru fondurile care-i suntalocate.

În perioada construcţiei statului naţional, culturiii s-a dat o atenţie şi o pondere deosebită. Nu întâm-plător au fost create cele dintâi Universităţi ale sta-tului modern român la Iaşi şi la Bucureşti. S-a înţe-les, atunci, că era necesar un întreg sistem articulatal instrucţiunii publice şi legea din 1864 a făcutacest lucru, asigurând mersul înainte pe acest tărâmatât de important, dar şi atât de gingaş, până cândSpiru Haret, neîntrecutul şi dăruitul artizan al cultu-rii moderne româneşti, avea să vină cu legile sale defericită amintire.

În paralel, au fost formate cadre, neîntrerupt, înUniversităţile de peste hotare, dar cu preocuparea caele să se realizeze potrivit necesităţilor ţării, şi nu sădevină instrumente de înstrăinare. A avut loc un pro-ces general de creştere, de treptată dezvoltare şi ali-niere la parametrii ţărilor mai înaintate. Dar, toto-dată, temeiurile de învăţătură au devenit unităţi demăsură ale acceptării cuiva în lumea celor meniţi săconstruiască şi să conducă ţara. Doctoratul în dreptde la Paris era, în acea vreme, o condiţie culturală,dar şi politică, pentru aspiranţii la ministere şi, defapt, mai mult de jumătate dintre miniştrii de până la1918 au satisfăcut această condiţie nescrisă, adău -gându-se lor absolvenţii altor forme de învăţământsuperior.

În ansamblu, a fost vorba, în acea fază pregă -titoare a marii împliniri din 1918, de o clasă politică,(cu toate lipsurile inerente şi fireşti), ce cores pundeamisiunii istorice ce-i revenea. Cazurile de incultură

au fost sancţionate critic şi polemic de contempora-nii acelor vremuri, dar ele nu erau în realitate decâtizolate şi, ceea ce era mai important, actorii princi-pali ai vieţii politice dominau scena; spusele mul -tora dintre ei ne impresionează, deseori, până înzilele noastre, nu numai prin conţinut, ci, poate, şiprin altă dimensiune pierdută... în negura timpuri-lor, cea a dragostei, a devotamentului faţă de patrie,nu doar proclamat cu emfază, ci slujit cu sinceri tateşi dăruire.

Aşa s-a construit, împotriva tuturor obstacolelorşi piedicilor, o ţară care s-a dovedit capabilă, înperioada interbelică, de a realiza şi demonstra via-bilitatea operei ei: un stat în hotarele naţiunii! În maipuţin de două decenii, s-a demonstrat atunci că n-afost vorba de un proces artificial, ci de unul organicşi că românii de pretutindeni erau capabili de aforma laolaltă un stat al lor la înălţimea vremurilor,de a vindeca rănile foarte grele ale uriaşei confla-graţii ce avusese loc, de a unifica instituţional nouaţară şi de a se angaja într-un proces de dezvoltare,din nefericire, întrerupt cel de-al Doilea Război Mon -dial şi de era dictaturilor.

Ce însemnătate s-a dat atunci culturii, cu toatetrebuinţele cu care era confruntată ţara, înţelegândclasa politică – în multe privinţe nouă – , importanţaei deosebită! Legislaţia învăţământului, înfiinţareade noi universităţi de esenţă românească la Cluj şiCernăuţi şi, în embrion, şi la Chişinău şi Timişoara,dezvoltarea instituţiilor de învăţământ superior spe-cializat şi de ramură, ridicarea la un nivel competi-tiv european a instituţiilor ştiinţifice şi culturale aucaracterizat acea perioadă în care s-au creat sau dez-voltat şi însemnate unităţi de cercetare. Toate aces -tea au beneficiat de un sprijin generos, dar şi nece-sar al statului.

În perioada roşie a dictaturilor, după o fază cum-plită, destructivă, a instituţiilor, dar şi a oamenilor,s-a ajuns la o alta în care s-a înţeles necesitateaafirmării culturale a ţării, acordându-se pentru aceastafonduri necesare. Deşi succesele au fost manipulatepolitic şi prezentate artificial ca succese ale regimu-lui, evident ele erau rezultatul muncii şi creativităţiioamenilor de ştiinţă şi cultură, iar afirmarea unoradintre ele pe plan internaţional a dezvăluit capa-cităţile ţării ce puteau fi oferite lumii. Important afost, însă, faptul că a fost acordat sprijinul necesarexercitării activităţilor cultural-ştiinţifice, mai alescă, în spatele firmei politice, fiinţa, în majoritateacazurilor, dorinţa afirmării culturii şi ştiinţei româ-neşti.

În decembrie 1989, a avut loc marea răsturnare,prin care s-a pus capăt unui regim la care fusesemcondamnaţi prin jocurile unor mari puteri. A fost şimomentul în care au fost luate hotărâri beneficepentru cultură şi ştiinţă. Libertatea cuvântului a fostredobândită de oamenii de ştiinţă şi, de asemenea,dreptul deplin de a călători; a început şi opera dereintrare treptată în fluxul cultural-ştiinţific al lumii.Instituţiile de cercetare – care fuseseră luate Acade-miei Române şi subordonate umilitor, ca un corpstrăin – i-au fost, prin voia lor, înapoiate. Sistemuluniversitar s-a diversificat; au apărut univer sităţileparticulare.

Dar deficienţele n-au lipsit. Lucrurile nu s-audesfăşurat cum s-a sperat. S-a înlocuit un sistem cualtul, dar s-a lucrat mult la întâmplare sau imitân -du-se modele din afară, în condiţiile existente la noi.Robinetele fiind larg deschise, s-a asistat la feno -mene de inflaţie intelectuală îngrijorătoare, imix -ti uni şi influenţe politice au dus la o mult prea gene-roasă promovare, în învăţământul superior, a unorcadre didactice necorespunzătoare, degradându-se,totodată, şi calitatea cadrelor din învăţământul me -diu. Privilegierea politică, dar şi corupţia au afectatgrav lumea elevilor şi a studenţilor. goana după ti -t luri fără reală acoperire, obţinute cu mijoace necin-stite au degradat un învăţământ care reuşise să fie laînălţimea necesităţilor timp de un veac şi jumătate.Silinţele unor voitori de bine s-au lovit de un gravproces de degradare, care a afectat şi, din păcate,afectează încă, sistemul nostru de învă ţă mânt.

Imitaţiei servile, fără discernământ şi fără a seţine seama de posibilităţile şi necesităţile ţării, i s-aadăugat insuficienta atenţie acordată, de forţele poli-tice, culturii şi ştiinţei. Acestea n-au beneficiat, cumar fi fost firesc şi necesar, din partea guvernelor suc-cesive, de o poziţie privilegiată, pentru binele, pro-gresul şi afirmarea ţării, neînţelegându-se rolul loresenţial în dezvoltarea unei ţări şi în afirmarea inter-naţională a ei. A avut loc, totodată – deoarece nus-au asigurat, chiar cu sacrificii, condiţiile păstrăriilor în ţară – o migrare intensă şi foarte gravă a celormai bune cadre ştiinţifice în formare. În numelelibertăţii, abuziv invocate, s-a desfăşurat şi sedesfăşoară o adevărată propagandă, încurajândplecările şi deplângând pe cei care au curajul de anu se desţăra.

De fapt, ne lovim de o gravă problemă de edu-caţie şi formare. Discursul, adresat copiilor şi tineri-lor, este unul de imitaţie. A fost înlocuit discursul8

„marxist-leninist“ cu unul valabil în ţări temeinicaşezate de veacuri, corespunzător unor realităţi dife-rite, dar nepotrivit situaţiilor şi evoluţiilor noastre.Procesul de mondializare a fost înţeles ne cores -punzător şi, într-o interpretare care duce la distruge-rea structurilor spirituale tradiţionale seculare, lapierderea identităţii şi a trăsăturilor specifice, carene-au apărat existenţa şi ne-au ajutat la mersul înainte,prin vitregiile istoriei.

Conştientizarea naţională este mai necesară caoricând, tocmai în noile împrejurări ale globalizăriişi, de asemenea, pentru a dobândi, în cadrul UniuniiEuropene, căreia îi aparţinem din 2007, un loccores punzător şi nu acela de slujitori ai celorlalţi.Modelul comportamentului Poloniei şi al polonezi-

lor ne este oferit şi bine ar fi să-l urmăm. Înţelegemsensul şi necesitatea integrării noastre europene şimondiale, dar dorim ca acest lucru să se desfăşoarecorespunzător necesităţilor şi intereselor noastre,aşa cum acest proces a avut loc pentru toate stateleaderente, fiecare apărându-şi cu îndârjire ceea ceconsidera că este necesar şi benefic propriei entităţi,fără a neglija nici esenţiala problemă a resurselor, aavuţiei ţării. În complicatul mers înainte, într-o lumeîntr-adevăr nouă, cea a informaticii, se cuvine să negăsim cadrul adecvat fără a renunţa, însă, la ceea cene defineşte şi ne afirmă şi, mai ales, să apărăm princultură caracterul uman al existenţei prezente şi, maiales viitoare, ca o trainică pavăză împotriva dezu-manizării.

9

Sărbătorim Ziua Culturii Naţionale şi, totodată,164 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, unmare poet în care românii îşi regăsesc multe dinidealurile lor morale şi spirituale. De aceea, ei îlsocotesc – cum au precizat N. Iorga şi g. Călinescu –poetul reprezentativ, poetul naţional. Unii contestăşi azi această sintagmă, spunând, de pildă, că Emi-nescu nu poate reprezenta spiritualitatea noastră întotalitatea, diversitatea şi adâncimea ei, întrucât nueste un spirit progresist, ci conservator. Judecatăfalsă. Poezia nu este nici progresistă, nici conserva-toare, poezia este doar bună sau rea, bogată, suges-tivă sau, dimpotrivă, săracă, inexpresivă. Ea vor -beşte despre condiţia omului în univers şi despreîmprejurările sale de existenţă, cum ar fi iubirea saumoartea. Mă întreb: cum poate arăta şi ce-ar putea săne spună un poem progresist despre moarte şi cerăsunet liric poate avea în sensibilitatea noastră unpoem reacţionar despre iubire?! Cine operează cuasemenea judecăţi, este limpede, face mari confuziide planuri şi ne ţine de vorbă.

Ce este şi mai curios este faptul că i se aducmereu lui Eminescu asemenea învinuiri absurde. Bacă este pesimist şi nu este, cum s-ar cuveni, optimist,ba că este reacţionar, cum s-a văzut, şi nu progresist,cum ar dori alţii, ba că este prea localist, tradiţiona-list, autohtonist nu universalist, ba că este antimo-dern şi nu se plasează, cum, iarăşi, s-ar cuveni, departea modernităţii, zic septicii de serviciu, uitândcă nu trebuie să-i cerem unui poet să dea soluţii poli-tice în versuri; în ceea ce priveşte modernitatea şiantimodernitatea este bine de ştiut că acestea suntdouă noţiuni ideologice şi ele nu definesc, în niciunchip, valoarea estetică a creaţiei artistice. Un poetmodern nu-i, ipso facto, mai valoros decât un poetantimodern. Mai mult, se întâmplă un lucru curios,şi anume un poet care, ideologiceşte, se situează înrândurile antimodernităţii (cazul lui Chateaubriand,cazul – frapant – al lui Baudelaire, cazul lui Emi-nescu însuşi, apoi al lui Arghezi şi Blaga – adică alcelor mai mari poeţi români) se întâmplă, zic, caaceşti antimoderni să fie, adevăraţii, realii creatori ai

modernităţii lirice într-o epocă. Mai mult, se întâm-plă des în literatură ca modernii de ieri să fie percepuţi,mâine, ca spirite antimoderne, tradiţionaliste. Aveadreptate, la acest punct, Eugen Ionescu. Iată, dar, dece asemenea compartimentări încurcă mai degrabălucrurile şi sporesc numărul de confuzii şi prejude-căţi în lumea spiritului – decât să lămu rească dife-renţierile şi să definească originalitatea unui marepoet.

Am amintit toate aceste idei de bun simţ pentrucă, aşa cum ştiţi, Eminescu este din nou victimaunor atacuri publicistice cel puţin deplasate, dacă nualtfel. Am auzit serile trecute un reputat sociologromân zicând despre gânditorul politic Eminescu căeste „antisemit“. E singura propoziţie pe care dom-nul sociolog, cu o figură gravă, impenetrabilă, aputut-o spune ascultătorilor săi despre Eminescu, unmare poet, totuşi, şi, după opinia multor cărturaricare i-au studiat cu atenţie opera, un gânditor com-plex, cu bună pregătire intelectuală în mai multedomenii, în fine, un filosof al culturii şi al vieţiisociale ce merită să fie luat în seamă. Cu câţiva aniîn urmă, altcineva, un tânăr politolog, l-a consideratpe acelaşi Eminescu, nul ca gânditor politic. În fine,un respectabil istoric, ajuns la vârsta patriarhilor,consideră şi el că Eminescu este un reacţionar şi, înconsecinţă, dacă este reacţionar, articolele lui poli -tice nu merită, în fine, retipărite în zilele noastre,când, nu-i aşa?, Europa stă cu ochii pe noi, iar noistăm îngrijoraţi, speriaţi, cu ochii pe Europa ca săvedem ce zice ea şi care, nu cumva, Europa să sesupere, Doamne fereşte, pe noi… M-am mirat şi mămir încă de asemenea opinii. Alţi intelectualiromâni, mai firoscoşi chiar decât cei citaţi înainte, l-auconsiderat pe Eminescu părintele spiritual şi moralal legionarismului şi, în genere, al tuturor curentelorpolitice extremiste din societatea şi cultura noas-tră…

Mă opresc aici. După cum se poate constata,Eminescu stă în calea tuturor utopiilor ideologice şi,în numele lui, multe aberaţii şi multe fantasme sepot construi. Ceea ce nu înseamnă că ele sunt şi ade-

10

Ziua Culturii Naţionale – Ziua lui Mihai Eminescu*Acad. Eugen Simion


vărate. În ultima vreme se vorbeşte, de pildă, de„naţionalismul“ lui Eminescu, în termeni, evident,negativi. Merită să discutăm, azi, mai mult despreaceastă problemă, s-o discutăm şi s-o lămurim, jude-când-o în termenii adevărului. Aceasta înseamnă celpuţin două lucruri: 1) să plasăm tema (repet, e vorbade conceptul de „naţionalism”) în cadrul ei istoric(1870–1883) şi 2) s-o analizăm şi s-o determinăm înraport cu totalitatea operei lui, adică să ţinem seamanu de o propoziţie sau alta, de o idee scoasă din con-text, ci de construcţia generală a gândirii sale poli -tice şi filosofice. O filosofie pe care Eminescu o areşi o construcţie pe care o putem depista în proza luijurnalistică.

Aşadar: este Eminescu un spirit naţionalist şi ceînseamnă pentru el şi pentru epoca în care el scrie„naţionalismul”? Iată cu ceea ce ar trebui să înce-pem. Evident că nu avem timpul necesar şi nu estelocul potrivit să lămurim toate aspectele acesteiecuaţii care agită azi, în plin proces de globalizare,spiritele, cu precădere în ţările (naţiunile) ce se temcă globalizarea economiei şi a legislaţiei să nu ducăla uniformizarea culturilor şi, astfel, la pierdereaidentităţii naţionale.

Cine crede că Eminescu este un conservatorcompletamente depăşit, un „reacţionar“ de nefrec-ventat, azi, pentru că viziunea lui despre statul natu-ral şi mecanismele guvernării ar fi total anacronică,nu-l citeşte bine şi, de aceea, înţelege greşit filosofiasa socială. Poetul este, într-adevăr, ca şi Maiorescu,şi, în genere, ca toţi junimiştii, un adversar al „for-melor fără fond“ (mai direct spus: se opune impor-tului brutal de forme străine), dar nu este împotrivaevoluţiei organice a societăţii şi, oricât ar părea decurios, Eminescu nu respinge, în principiu, progre-sul, nu-i un „localist“, orb, fanatic, în fine, nu vreasă izoleze pe români de Europa, dimpotrivă, vrea caRomânia modernă să evolueze demn, cu o identi tatedistinctă, în concertul european. Aşa încât, cine con-sideră că Eminescu este un naţionalist desprins delume, în afara timpului şi a istoriei, greşeşte din nou.

El vrea doar ca într-o „epocă de tranziţiune“(sintagma există în articolele sale), „neajunsurilevechi“ ale societăţii să nu fie înlocuite de „formelegoale“ noi, copiate din alte părţi. De aici nemulţu-mirea, dezgustul lui ardent faţă de politică şi de poli-ticienii din vremea sa, identificaţi, aceştia din urmă,cu noii ciocoi, cu bizantinii, fanarioţii corupători.Există, cred, două aspecte care trebuie luate înseamă, când analizăm proza aceasta incendiară, pro-fetică, virulent polemică şi vehement patriotică:

1) îndreptăţirea ei istorică, dacă o raportăm la mo -mentul în care este scrisă şi 2) calitatea ei literară şifilosofică. Îndreptăţirea, desigur relativă, poate fiexplicată prin circumstanţele de la 1880. Eminescuscrie într-un moment în care tânărul stat românmodern îşi caută o identitate şi îşi construieşte unmecanism de funcţionare. Ceea ce înseamnă institu-ţii, legi, reforme etc. Identitatea priveşte, în primulrând, naţia ca atare, abia scăpată (1877) de lunguljug otoman. Cum s-ar putea în aceste condiţii caEminescu, ieşit din mica boierime pământeană şiformat la şcoala tradiţionalismului spiritual, să nupună cu anumită fermitate în articolele sale problemanaţionalităţii, vechimii şi a justificării noastre isto -rice? Are toate motivele să apere ceea ce el consi -deră a fi durabil şi sănătos în lumea românească(limba şi cultura, miturile, modelele, tipul de relaţii,clasele producătoare – în speţă ţărănimea etc.) şi faceacest lucru cu pasiunea, cultura şi talentul său. Şi,trebuie să recunoaştem onest, el are dreptate s-ofacă. În vremuri de tranziţie, asemenea accente suntinevitabile. Eminescu aduce în susţinerea lor nunumai credinţa lui sinceră, dar şi talentul lui nutritde o filosofie de existenţă sprijinită pe modeleleclasi cităţii. De aici vine ostilitatea lui programaticăfaţă de reformatorii liberali şi tot de aici iese fan -tasma fanariotului care îl obsedează pe publicistulEminescu.

Politic vorbind, cei care au dreptate sunt ceicare, la 1880, vor să modernizeze Principatele, intro -ducând drumul de fier, sistemul bancar, justiţiamodernă, încurajând comerţul, sincronizând învăţă-mântul, construind spitale şi sistemul serviciilorpublice etc. România nu putea rămâne la legile pâr-călabilor şi la civilizaţia carului cu boi la care vi -sează, în reveriile sale, poetul. Bizantinii, fanarioţii,„roşii“ antipatici au ales, oricât ar protesta juni -miştii, calea ce bună şi, cum a demonstrat mai târziuLovinescu, „formele“ lor împrumutate din Occidentau rodit, aici, în inerţia răsăriteană. Visul lui Emi-nescu de a opri evoluţia limbii pentru a o feri destrică ciuni sau de a crea un stat român modern pelegi naturale nu era şi nu este, practic, posibil.Rămâne, repet, utopia acestei idei şi rămâne, cumvoi dovedi mai departe, forţa epică a discursuluiideologic care însoţeşte această uriaşă utopie.

Mai este ceva, şi anume faptul că o formă socialănouă aduce cu sine, fatalmente, o impostură nouă.Asupra acestei noi imposturi se năpusteşte geniulpolemic eminescian. El are, acum, dreptate să vitu-pereze demagogia noii clase politice, incultura, ires- 11

pectul faţă de tradiţiile spirituale, graba ei de a dă -râma ceea ce este vechi, adică durabil şi esenţial, înlumea romanităţii orientale. Tot ceea ce ţine de tra-diţionalismul spiritual este intuşabil pentru Emi -nescu şi, repet, el este îndreptăţit să gândească ast-fel, pentru că este totdeauna ceva ce trebuie ocrotitîn evoluţia socială, şi anume modelele, arheii, aceiacare asigură continuitatea şi identitatea unei naţiuni.

Pe scurt: nu se pune problema să punem în prac-tică sau să respingem teoriile sociale ale lui Emi -nescu (legate de realitatea şi mentalităţile secoluluisău), este vorba să le înţelegem cum trebuie şi să lejudecăm, la rândul nostru, în marginile adevăruluiistoric şi în structura lor, dacă vreţi, metafizică.

Înainte de a trage o concluzie asupra filosofieisociale a lui Eminescu, să mai reţinem câteva aspectedin războiul său cu „fantasmagoriile“ epocii şi „cul-tura frazelor“. Eminescu gândeşte progresul socialîn funcţie de ceea ce am putea numi, văzând modulîn care se repetă tema, religia muncii. El judecă gru-purile sociale în funcţie de poziţia lor faţă de acestfactor. Admiră pe ţărani şi pe meseriaşii de stilvechi, pentru că aceştia produc ceva util societăţii şicombate funcţionarismul pentru că este parazit, iarparazitul este, se ştie, un agent de imoralitate însocietate. Nu-i iubeşte, se înţelege, pe noii negus-tori, pentru că aceştia speculează ceea ce produc cla-sele pozitive (intră în această categorie şi aristocra-ţia istorică). Pornind de la această structură, Emi-nescu face teoria clasei superpuse, formată în ge -nere, zice poetul, din alogenii recent veniţi. Nu cereeliminarea lor, le cere doar să se împământenească,să intre în rânduiala firească, să se asimileze învă-ţând limba şi obiceiurile românilor. Observând

rezistenţă faţă de acest proces, Eminescu îi atacă vio-lent şi în atacurile sale apar uneori accente intole-rante (despre greci, unguri şi evrei, îndeosebi, fixaţiîn compartimentul păturilor superpuse), accente pecare trebuie să le judecăm în raport cu turbulenţelepolitice şi ideologice ale epocii. Nu-i vorba, repet,de a-l apăra sau de a-l incrimina pe Eminescu, ci dea interpreta corect pasionalitatea lui, atunci cândvorbeşte de dorinţa românilor de a fi ei înşişi şi de afi împreună într-un moment în care Transilvania,Bucovina, Dobrogea, Basarabia se află sub ocupaţiestrăină.

Este Eminescu un „naţionalist”? Este, dar înlimitele adevărului, cum ar spune Maiorescu şiîntr-un „secol al naţiunilor“ (cum este secolul alXIX-lea) şi în circumstanţele unei istorii în caretânărul stat român luptă pentru independenţa lui,după ce românii stătuseră secole de-a rândul sub stă-pânire otomană şi nu stăteau, încă, toţi între aceleaşigraniţe nici la 1880. Este Eminescu un spirit xeno-fob, un extremist, un localist forcené? Nu, Emi nescueste un european, un om învăţat, cu multă cartenemţească, un mare poet care are sensul universali-tăţii şi, cum bine, înţelept, strategic scria odatăMaiorescu, Eminescu este aşa cum trebuie să fie unspirit lucid, un umanist european, un creator auten-tic, adică: un spirit naţional cu faţa spre universali-tate. În proza lui politică, excepţională, sunt şi frazeatingătoare la adresa altor neamuri (un stil ce sepractică în epocă, pretutindeni), dar frazele pamfle-tare se pierd într-un discurs ardent, franc, creator (însens literar) în cel mai înalt grad, plin de idei şi colo-rat de o pasionalitate şi o imaginaţie a ideilor pe carenu ştiu câţi alţi gazetari români au putut şi vor putea,vreodată, s-o egaleze.

12

Lui Mihai Eminescu i-au adus laude toţi româniicare l-au citit, de la cei mai mari cărturari până laoamenii de rând, fascinaţi de versul şi de verbul său.Nu pot pomeni aici toate monografiile şi ediţiileEminescu şi nici elogiile închinate, din secolul alXIX-lea încoace, marelui poet. Trebuie doar săamintesc că, începând cu anul 1932, george Căli-nescu i-a tot prezentat viaţa, pentru generaţii deromâni, cu măsura omului echilibrat şi a specialistu-lui desăvârşit, plasându-l pe Mihai Eminescu subsemnul eternităţii. Concluzia exegetului era tulbură-toare: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţăcel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreo dată,poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şipeste locul îngropării sale va răsări pădure saucetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări,până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şisă le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria par-fumurilor sale”1. De aceea, ni s-a părut tuturor dreptcel mai firesc lucru ca Ziua Culturii Naţionale, pen-tru toţi românii, să fie ziua naşterii lui Mihai Emi-nescu.

În deceniile din urmă, totuşi, şi statura de scri itornaţional a lui Eminescu a fost pusă în chip drastic îndiscuţie, cu accente de condamnare care păreau fărădrept de apel. O singură justificare poate să expliceasemenea reacţie, anume cultura oficială de tipulcorului cu o singură voce din anii „Cântării Româ-niei“, când şi cele mai înalte idealuri româneştiintraseră în ridicol şi deriziune. În acest context ide o -logic – cum se ştie – nici Eminescu nu putea fi decât„luceafăr“, „geniu“, „poet nepereche“, „patriot“ etc.fapt care a condus, prin repetare abuzivă, la tocirearespectivilor termeni şi, pentru cei mai mulţi, lagolirea lor de sens. Justificarea este însă numai par-ţială, fiindcă ea nu explică de ce, în peisajul culturalromânesc post-decembrist, multe judecăţi de valoaredespre Eminescu au căzut în extrema condamnării,denigrării şi calomnierii, când, de fapt, nu era nevoiedecât de revenirea la calea de mijloc, realistă. Înacest cadru eterogen, abordarea echilibrată a creaţiei

scriitorului a rămas mult timp o rara avis. Abia ulti-mii ani par să mai fi potolit din patimile exhibate deunii „critici“ imberbi atunci când venea vorba deEminescu. Meritul unei asemenea atitudini naturaleîl are, în cea mai mare parte – spre cinstea ei – Aca-demia Română, prin Secţia sa fondatoare de filolo-gie şi literatură română.

Un exemplu de denigrare „erudită şi matură“, excathedra (expresia nu este metaforică, fiindcă auto-rul denigrării era pe atunci titular la prima universi-tate a ţării, din capitală), a lui Eminescu a venit în1997, printr-o lucrare-eseu, apărută apoi în maimulte ediţii, în tiraje „de masă“, la Editura „Huma-nitas”2. Cu toate precauţiile luate de autor, Emi -nescu este portretizat, în chip necruţător, în paginilecărţii drept „mit“, cu următoarele conotaţii: „autoh-tonist şi xenofob“ (p. 11), „naţionalist“ (p. 60),„gazetar şi profet naţionalist“ (p. 91), „antiocciden-tal“, prolog, prin Doină, al unor „invocaţii naţionalelegionare“, plasat, într-o succesiune nefastă, alăturide Zalmoxis, Ştefan cel Mare, Horea şi Căpitan(p. 320)3 etc. Toate aceste lucruri – expuse într-oma nieră alertă şi într-un stil atractiv, convingător –pot părea şi par multora reale, aievea, mai ales căîntre cititori, puţini sunt cunoscători profunzi ei ope-rei eminesciene şi, mai puţini încă, sunt la curent cuevoluţia detaliată a istoriei moderne şi contempo -rane, în lume şi la noi. Mesajul lucrării menţionate4(şi al altora, care exprimă opinii aproape identice)păcătuieşte, în cazul lui Eminescu, din cel puţindouă motive: 1) face din Eminescu un om dedublat,cu o faţă de mare poet şi cu o alta – total diferită –de gazetar xenofob şi naţionalist; cu alte cuvinte,unul este Eminescu-poetul şi cu totul altul Emines-cu-ideologul; 2) judecă ideile literare, dar mai alespolitice, ale lui Eminescu prin prisma unor idealurideclarate cumva universale şi atemporale, dar careau, toate, caracter istoric şi au apărut recent; altfelspus, Eminescu este „rău“, fiindcă nu a anticipat„Declaraţia universală a drepturilor omului“, nicidrepturile minorităţilor definite de Comisia Euro-

13

Eminescu şi Transilvania. Elogiul culturii naţionale româneşti*Acad. Ioan-Aurel Pop


peană şi nici nu a protestat când numele său a fostalăturat de legionari numelui Căpitanului! În treacătfie spus, plasaţi în acea situaţie nefericită, nu s-auputut revolta nici Ştefan cel Mare şi nici Horea,adică alţi „naţionalişti”! Suprema acuză adusă poe-tului se leagă cumva de poezia Doină, consideratăun fel de esenţă în versuri a xenofobiei eminesciene:„Cine-a îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima cânii“(p. 231)5. Aici se procedează prin izolare, individua-lizare şi scoatere din context, încât cititorii înţeleg că„geniul naţional al românilor“ este un mărunt autoh-tonist, un naţionalist şi un xenofob, în contrast cuspiritele luminate ale timpului său. Autorul omite săspună că toţi marii creatori romantici şi post-roman-tici ai secolului al XIX-lea – mai ales cei afirmaţi înrândul popoarelor central şi sud-est europene –exprimau aceleaşi idei cu Eminescu despre străinii„cotropitori“, în spiritul aspiraţiilor de libertatenaţională şi de formare a statelor naţionale. Cele maiprogresiste figuri ale secolului lui Eminescu erauluptătorii pentru propăşirea idealurilor naţionale,îndreptate împotriva ocupanţilor, împotriva „naţiu-nilor imperiale“, educate ca să stăpânească. glorifi-carea trecutului nu este „păcatul“ lui Eminescu, ci altuturor creatorilor romantici, de oriunde, iar ura(exprimată poetic ori gazetăreşte) faţă de străiniiasupritori (sau consideraţi ca atare, în bloc) este unatribut general al elitelor popoarelor supuse. A-lacuza pe Eminescu de xenofobie în acord cu idealu-rile democratice de azi şi cu legislaţia în vigoare esteca şi cum l-am respinge pe Aristotel pentru că i-adefinit pe sclavi drept „unelte vorbitoare“. De alt -minteri, asemenea tentaţii sunt curente. Să ne amin-tim că şi Bălcescu i-a reproşat lui Mihai Viteazulfaptul că nu i-a eliberat pe ţărani, ca şi cum lumea definal al Evului Mediu s-ar fi putut ghida după prin-cipiile democrat-liberale ale secolului al XIX-lea.Dar nici Bălcescu nu scapă de pana vajnicului critic,fiind acuzat nu numai de naţionalism incurabil, darşi pentru vina de a fi permis să i se pună de cătrecomunişti chipul pe bancnota de o sută de lei. Caurmare, şi el apare drept un fel de criptocomunist. Înacelaşi fel, după judecăţile din cartea menţionată,Eminescu – preluat şi de legionari după aproape ojumătate de secol de la moartea sa – ar fi fost un gar-dist avant la lettre!

A fi „naţionalist“ în epoca lui Eminescu însemnaa-ţi iubi în chip neţărmurit ţara şi poporul şi a luptapentru libertatea naţională. Acesta era unul dintrecele mai înalte idealuri morale posibile, exprimatenumai de spiritele cele mai alese. Termenul, ca toate

ismele, a dobândit conotaţii peiorative (cu sensul deexagerare a unui sentiment, a unei atitudini etc.)mult după moartea lui Eminescu, în secolul alXX-lea. Toţi marii contemporani ai lui Eminescu,din România şi din ţările vecine, au construit ţărilelor, naţiunile lor moderne, s-au mândrit cu aceasta şis-au declarat „naţionalişti“. A fi „naţionalist“ atunci,însemna a lupta contra puterilor multinaţionaleînglobante, care îngrădeau folosirea limbii proprii, areligiilor şi confesiunilor specifice, a tradiţiilorpopoarelor mai mici, oprimând sute de milioane deoameni. Prin prisma unor anumite curente contem-porane, această atitudine poate părea demnă de con-damnat, dar abordarea aceasta este complet falsă şiarată lipsa unei gândiri istorice.

Acuza de naţionalism adusă lui Eminescu esteînsă – inclusiv din perspectiva contemporană – foartegravă. Ea vizează şi atitudinea poetului faţă de Tran-silvania. Să ne amintim că în anul 1850, când se năş-tea micul Eminovici la Ipoteşti, ţara noastră existanumai în sufletele unor vizionari, era o ţară de ţărisupuse puterilor vecine. Oltenia şi Muntenia formauceea ce străinii numeau Valahia, iar românii ŢaraRomânească, „provincie privilegiată“, situată înorbita Imperiului Otoman; Dobrogea era, de maibine de patru secole, efectiv sub ocupaţie turcească;regiunea dintre Carpaţi şi Prut forma ciuntitul prin-cipat al Moldovei, dependent, aidoma Valahiei, deImperiul Otoman; Ţara de Sus – numită ulteriorBucovina – cu vechile capitale ale Moldovei şi cugropniţele domneşti (inclusiv cu mormântul lui Şte-fan cel Mare) se găsea, de la 1775, sub austrieci;Moldova de răsărit (dintre Prut şi Nistru) era frântăde ruşi la 1812; Transilvania, Banatul, Crişana,Maramureşul se aflau sub Habsburgi de la 1688 şisub stăpâni străini de vreo şapte-opt secole. Oriceintelectual român responsabil de atunci nu putea săfie decât revoltat de această situaţie şi dornic de uni-ficare politică a naţiunii, adică „naţionalist“.

Pe când „băietul“ care „cutreiera păduri“ şi „seculca ades lângă izvor“ avea vreo nouă ani, Munte-nia, Oltenia şi mica Moldovă (fără Basarabia şiBucovina, dar cu cele trei judeţe din sud, reprimitela 1856) se uneau sub Alexandru Ioan Cuza, for-mând Principatele Unite, chemate oficial, la scurtăvreme, România. Când pleca silit principele Alexan-dru Cuza şi venea incognito principele Carol I deHohenzollern, adolescentul precoce Mihai îi cerea„frumoasei Bucovine să se îmbrace în doliu“, fiindcă„se stinse un luceafăr“. Aşa găsise cu cale elevul dela Cernăuţi să-l cheme pe dascălul său ardelean,14

Aron Pumnul, care studiase în limbă străină la Cluj,în aceeaşi înaltă şcoală crăiască în care învăţase alt„naţionalist“ înverşunat, anume Avram Iancu. Apoi,crescând într-o lună cât alţii într-un an, Eminescu ascris despre „Dragoş Vodă cel Bătrân“, despre„românii pierduţi pe Criş şi pe Mureş“, despre„Mureşan“ care „scutura lanţul“, despre „Târnavaprinsă în galbine maluri“, l-a văzut aievea pe Horea„stând călare pe-un munte falnic“, strajă pământuluişi poporului „de la Nistru pân-la Tisa”… În tot acesttimp, a văzut mai adânc decât alţii devenirea ţării,adică independenţa de la 1877 şi nedreptatea mari-lor puteri faţă de sacrificiile românilor, pierdereaBugeacului şi obţinerea Dobrogei (în 1878, cândvecinii generoşi „ne-au luat ceea ce era al nostru şine-au dat ceea nu era al lor”), proclamarea ţării dreptregat, cu prestigiul crescut în Europa (1881) şi apoi,la scurtă vreme, nu a mai văzut nimic din nimicnicialumii acesteia, hotărând să ne vegheze din ceruri, ca„un tânăr voievod“ rătăcitor prin stele.

Nu se cuvine să vă spun Domniilor Voastre, subaceste „falnice bolţi“ încărcate de înţelepciune, cuma cunoscut Eminescu ţara toată, pe care o avea înti-părită în suflet, în ciuda vieţii sale scurte de numai33 de ani deplin lucizi. Nu pot şi nu se cade să insistasupra acelor familii Eminovici (Iminovici) de pelângă Blaj şi Făgăraş, nici să spun despre Iosif Vul-can şi a lui „Familie“ orădeană, ori despre emoţiapoetului când a văzut cu propriii ochi Mica Romă,salutată din inimă… Îmi închipui numai cât se va fiiluminat, în cea dintâi călătorie sau în cealaltă, cutrupa de teatru a lui Mihail Pascaly, sub turnul Bise-ricii Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, la sfat cuvoievozii ctitori, apoi la Alba Iulia, la adunarea„Asociaţiunii“, apoi în satul Bucerdea, pe Târnave,de unde pornise în lume familia Maiorescu, ori laTârgu Mureş sau la Sibiu, ajutat de Nicolae Densu-sianu să ajungă la Răşinari, la popa Bratu, buniculdinspre mamă al lui Octavian goga… Îl văd aievea,mustrat părinteşte de Slavici la Viena, sfătuit degeorge Bariţiu, stimulat de Vulcan, ajutat de unii,neînţeles de alţii. Poezia de dragoste de cea maiadâncă vibraţie i-a fost inspirată apoi de un alt spirittransilvan (năsăudean) – Veronica Micle, dătătoarede har pentru „Eminul ei iubit“.

Eminescu, purtând în suflet ţara întreagă, „de laNistru pân-la Tisa“, nu avea cum să ocolească, înviaţa reală şi în cea recreată prin opera sa, Transil-vania. A văzut în Transilvania originea statelorromâneşti, prin voievozii descălecători, origineaşcolilor în limba română, prin dascălii „descălecaţi“

la Bucureşti şi Iaşi, dinspre Sibiu, Braşov, Blaj oriCluj, a admirat în Transilvania leagănul erudiţiei,acribiei şi dăscăliei, dar, mai presus de toate, icoanaromânismului păstrat nealterat, cu rădăcinile luidaco-romane, cu obsesia latinităţii, cultivate deŞcoala Ardeleană şi de epigonii ei. Eminescu a fostemoţionat sincer în Transilvania, de oameni, de port,de maniere, de nevoia deşteptării acestei părţi anaţiunii, ţinute încă în ignoranţă şi supunere. A făcutchiar proiectul unui ciclu de conferinţe populare,destinate maramureşenilor şi menite să cuprindăurmătoarele teme: Geniul naţional; În favoarea tea-trului; Studii asupra pronunţiei; Patria română;Poezia populară6. La serbările Putnei, Eminescu astrâns simbolic ţara la un loc, sub oblăduirea spiritu-lui ştefanian, iar în organizarea evenimentului s-asprijinit în chip serios pe transilvăneni şi bucovi-neni. Prima poezie i s-a publicat în „Familia“, iarprima răsplată literară pecuniară tot de acolo i-avenit. Iată ce-i scria poetul, la un moment dat, luiMecena al său (Iosif Vulcan): „Mult stimate dom -nule şi amice, Mulţumesc pentru onorariul trimis –cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primitvodată-n viaţă. În România domneşte demagogia, şiîn politică şi în literatură; precum omul onest rămâneaici necunoscut în viaţa publică, astfel talentul ade-vărat e înecat de buruiana rea a mediocrităţilor, aacelei şcoale care crede a putea înlocui talentul prinimpertinenţă şi prin admiraţie reciprocă. Iartă-mi,stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că afost pentru mine o rară mângâiere de-a mă vedearemunerat dintr-un colţ atât de depărtat al Româ-niei, din Oradea-Mare – când în ţara mea proprienu voi ajunge nicicând să însemnez ceva, excepţiefăcând de cercul restrâns al câtorva amici. Şi-apoisă nu fiu pesimist?”7

Şi totuşi, cu toată mizeria materială şi morală, cutoate nopţile de înecat amarul la „Bolta Rece“ sauaiurea, cu toată disperarea şi boala, Eminescu nu s-asupărat niciodată pe România, nici pe ţările care for-mau ţara cea mare şi nici pe poporul român şi nicimăcar pe neamurile străine. Despre România, atuncicând era mai obidit, mai revoltat şi mai flămând,Eminescu a scris cele mai frumoase versuri. S-asupărat, fireşte, pe conducătorii răi, de toate etniile,pe prostie şi răutate, pe mediocritate şi rapacitate.Insinuarea de xenofobie este, cel mai adesea, gra -tuită, câtă vreme Eminescu îi veştejeşte pe aceiacare stăpâneau şi asupreau poporul său, mai alespoporul de jos. Natural, are unele tonuri prea aspre,confundă partea cu întregul, sau pe inamicii reali cu 15

cei imaginari, proferează critici nedrepte, mai alesatunci când, în mintea lui, realitatea interfera cu fic-ţiunea. Putem constata chiar – printr-o formă degândire anistorică – faptul că Mihai Eminescu, jude-cat după normele noastre actuale, a exprimat ideixenofobe şi antisemite. Dar, după nici un secol deunitate politică naţională, suntem oare noi vrednicisă-l judecăm pe Eminescu? Oare nu s-ar cuveni să-llăsăm pe el să ne judece? Sau ne temem să nucoboare asupra bicisniciei noastre fulgerul judecăţiipoetului? Eminescu a fost geniu, nu sfânt, cu gene-roase ieşiri, cu egoisme copilăreşti, cu logice planuride propăşire a patriei şi a universului şi cu lamenta-bile neputinţe omeneşti.

Dar calitatea de arhitect (în sens spiritual) alRomâniei moderne nu i-o poate lua nimeni lui Emi-nescu. Mort trupeşte, în 1889, poetul nu a apucat săvadă Războiul cel Mare de Întregire a Neamului,nici Mărăşeştii, nici adunările de la Chişinău, Cer-năuţi şi Alba Iulia, nici dreptatea istorică pe care, înfine, ne-au făcut-o cei mari la Paris, în 1919–1920,recunoscând deciziile democratice ale românilor.Când a trăit Eminescu, România de pe harta politicăeuropeană avea maxim 137 000 de km pătraţi, iar la1918–1920 Regatul României era de circa 300 000de km pătraţi, exact „de la Nistru pân-la Tisa“, cumprevestise marele vizionar. Cu alte cuvinte, Eminescunu apucase să vadă pe hartă nici măcar jumătate dinRomânia reală şi nici nu a avut stringentă nevoie!Când a fost la Cernăuţi, la Blaj şi la Sibiu, ori în atâ-tea alte părţi, a pipăit ţara aievea şi s-a convins căceea ce avea în suflet corespundea cu geografia şi cuetnografia. Când a scris Dulce Românie, asta ţi-odoresc!, s-a gândit cu siguranţă la România rotundă,descrisă în Doină, aşa cum, în pomenita scrisoarecătre binefăcătorul său, plasează fără ezitare „Ora-dea Mare“ într-un „colţ îndepărtat al României“.Pentru poet – prin urmare – România exista demult,ca şi pentru Kogălniceanu odinioară (la 1843), sauca şi pentru Nichita Stănescu (cu mult după, prinanii şaptezeci ai secolului trecut), ca şi pentru atâteageneraţii de români: patria română era peste tot undese vorbea româneşte; patria era chiar limba română!

Nicolae Iorga, în spirit eminescian, a scris celemai frumoase cuvinte în proză despre România şiţările ei de demult: „În timpurile cele vechi, româniinu făceau nicio deosebire în ceea ce priveşte ţinutu-rile pe care le locuiau; pentru dânşii, tot pământullocuit de români se chema Ţara Românească. ŢaraRomânească erau şi Muntenia, şi Moldova, şi

Ardealul, şi toate părţile care se întindeau până laTisa chiar, toate locurile unde se găseau români.N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebiteleţinuturi pe care le locuiau şi toate se pierdeau pen-tru dânşii în acest cuvânt mare, covârşitor şi foartefrumos, de Ţară Românească“. Şi adaugă, lămuri-tor: „Ţara Românească a avut odinioară un sens pecare foarte mulţi l-au uitat şi unii nu l-au înţelesniciodată; ea însemna tot pământul locuit etnogra-ficeşte de români8”. Numai ignoranţii sau/şi răuvoi-torii se pot mira de aceste afirmaţii. La fel scrisesepe la 1700 Dimitrie Cantemir, când vorbea despre„toată Ţara Românească, ce apoi s-au împărţit înMoldova, Muntenească şi Ardealul“ sau, cu câtevadecenii mai înainte, Miron Costin, convins că„numele [nostru] cel drept din moşi-strămoşi esteromân, cum îşi cheamă şi acum locuitorii din ţărileungureşti, şi muntenii ţara lor şi cum scriu şi răs-pund cu graiul: Ţara Rumânească“. Dar – ceea cenu spun detractorii – la fel scriseseră şi gândiseră şiDante, Shakespeare, Cervantes, goethe, Puşkin sauPetöfi, ca şi gibbon, Mommsen sau Michelet despreţările şi popoarele (naţiunile) lor. Nici ei nu mai suntcitiţi integral azi în culturile lor şi în cultura univer-sală, dar cât de mediatizate sunt în continuare mesa-jele lor! Şi cât de nesemnificativi şi de mărunţi suntaceia care-i hulesc! Marile spirite universale – chiardacă exprimă idei generale – nu pot reflecta decâtepocile şi ţările lor. Toţi marii scriitori ai lumii suntmai întâi scriitori naţionali, fiindcă – chiar şi atuncicând nu recunosc asta – exprimă chintesenţa popoa-relor lor, specificul local, cel mai adesea specificulnaţional.

Cum să fi fost Eminescu „universalist“, „inter-naţionalist“ şi „cosmopolit“, când ţara aceasta, de-alungul vieţii lui pământeşti, nu a existat în realitateaei recunoscută decât în sufletele şi în minţile româ-nilor? Cum să fi predicat Eminescu unirea cu alteneamuri, când nu era făcută şi acceptată încă unireaneamului său? Cum să ne permitem că condamnămo linie firească de gândire care, din Evul Mediu pânăla Ureche şi Costin şi de la Dimitrie Cantemir şiŞcoala Ardeleană la Eminescu, Iorga, Constantingiurescu, Ioan Lupaş sau gheorghe Brătianu, a con-dus treptat, în chip firesc, la crearea prin cultură aadăpostului politic necesar acestui popor, adăpostnumit România. În acest edificiu – văzut de Emi-nescu aievea şi glorificat prin creaţia sa – Transilva-nia era coloană vertebrală, axă de susţinere şi rezer-vor etnic românesc. 16

Academia Română are menirea – prin testamen-tul lăsat de atâţia înaintaşi şi, în primul rând de Emi-nescu – să vegheze la conservarea, dezvoltarea şiperpetuarea acestei realităţi şi să nu permită punereasub semnul întrebării a legatului unităţii naţionale,prin voci izolate, care vor să impresioneze, ori săstrângă capital politic şi pecuniar. De aceea, se cu -vine ca insinuările evocate şi altele (care susţin căEminescu este perimat şi bun de pus în debarauaistoriei, ori că limba română nu mai poate să ser-vească pentru comunicare, ci doar pentru înjurăturietc.) să fie auzite (trăim, slavă Domnului, într-o ţarăcare respectă libertatea de opinie!), dar nu şi ascul-tate. Să nu ne lăsăm amăgiţi de visele autonomiste,care amintesc triste experienţe de discriminaremedievală! Poporul acesta, deplin format prin seco-lele IX-X după Hristos, atunci când apar primeleştiri scrise despre blaci, vlahi, valahi, volohi etc., atrăit circa un mileniu (şi mai trăieşte încă, în parte)despărţit şi umilit, obligat să se plece sub sabie şi săse ticăloşească, a cunoscut peste patru decenii dedictatură comunistă şi alte multe rele. generaţii deînaintaşi vrednici s-au chinuit, s-au luptat şi, mulţi,au murit ca să făurească România, s-o apere, s-o pri-menească şi s-o preamărească. România – visată şicântată de Eminescu în versuri – există, sub aspec-tul dreptului internaţional şi cu multe avataruri, decirca un secol sau un secol şi jumătate. N-a fostaceasta o vreme edenică, dar a fost una de afirmarea naţiunii, în vreme ce alte „ţări şi neamuri“ – cumspune cântecul – „au pierit“. Ca şi Eminescu – sim-bolul naţional – România nu a fost şi nu este per -fectă, dar există. Putem să fim dezamăgiţi de multerealităţi, tărie, energie, personalitate, onoare şi dem-nitate. Eminescu nu a fost şi nu este infailibil şipoate fi, natural, criticat. Dar dacă Eminescu a gre-şit în chestiunea naţională, atunci toate spiritelenoastre tutelare au greşit, ceea ce este absurd, revol-tător şi ruşinos. Mai ales când o spun unii dintre noi,românii! Blamându-i pentru sentimentul lor naţionalpe Eminescu şi Bălcescu, pe Kogălniceanu şi Alec-sandri, pe Bariţiu şi Bărnuţiu, pe Iorga şi Brătianu –chiar dacă ne vindem uşor panseurile publicate întiraje generoase şi câştigăm uşor banul – ne dăm sin-

guri, până la urmă, certificate de paupertate intelec-tuală. Chiar şi străinii lucizi şi oneşti, pe aceia dintrenoi care facem asta, ne dispreţuiesc în adâncul lor,ne desconsideră, ne blamează. Nu trăim într-o societate ideală şi nici măcardreaptă şi cuminte. Suntem tentaţi mereu să criticămşi să ne supărăm, pe bună dreptate. Dar când nesupărăm tare pe unele şi pe altele, pe unii şi pe alţii,este bine să avem în faţă lecţia pesimistului Emi -nescu şi să rezistăm. O mie de ani de dezbinare şidespărţire ne-au condus pe noi, românii, la un secolde unitate naţională! Cum să punem semnul egalită-ţii – la scara timpului pământesc – între o mie de anide singurătate şi o sută de ani de unitate? Deocam-dată, trebuie să fie clar pentru multe generaţii vi -itoare că „unirea face puterea“ – cum spusese altmoldovean, dar, mai mult decât atât, unirea subsemnul culturii naţionale şi al lui Eminescu ne dăraţiunea de a fi ca popor pe această lume.

Eminescu nu are nevoie de laude sau de elogii.În această magnifică aulă doi confraţi transilvani aufăcut „elogiul satului românesc“ şi au adus „laudăţăranului român“, spre cinstea lor şi a instituţieinoastre. Eminescu este, în sine, elogiul şi laudapoporului român!

Note1 g. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1966,

p. 317.2 L. Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti,

1997.3 Trimiterile se fac la ediţia a doua a menţionatului eseu, apă-

rută în anul 2000.4 Vezi critica acestei cărţi la Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevă-

rul şi miturile (note de lectură), Bucureşti, 2002.5 Paradoxal, după deceniile de interdicţie de sub dictatura

comunistă, respectiva poezie ajunge din nou pusă la index, de astădată în plină epocă a democraţiei.

6 g. Călinescu, op. cit., p. 153.7 Ibidem, pp. 280–281.8 N. Iorga, Români şi Slavi. Români şi Unguri, Bucureşti,

1922. 9. I.-A. Pop, Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi

România/Valahia, discurs de recepţie la Academia Română, rostitla 29 mai 2013, cu răspunsul acad. Dan Berindei, Bucureşti, 2013,passim.

17

Ziua de naştere a marelui poet naţional al româ-nilor, Mihai Eminescu, care şi-a iubit deopotrivăţara şi credinţa strămoşească, trebuie cinstită şi ca Zia Culturii Naţionale.

În şedinţa de lucru din 28 februarie 2013, Sfân-tul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât caZiua Culturii Naţionale să fie aniversată, prin pro-grame speciale, în toate eparhiile ortodoxe românedin ţară şi străinătate.

Născut şi crescut în spiritul creştin ortodox alunei familii evlavioase, care avea legături strânse cuBiserica şi monahismul românesc, Mihai Eminescua rămas, pentru toată viaţa, profund pătruns şi inspi-rat de universul spiritual al locurilor natale botoşă-nene, presărate cu dealuri domoale şi mult cer, cumănăstiri şi schituri de viaţă sfântă şi cu tradiţiipopulare de o mare frumuseţe artistică.

Ataşamentul, respectul şi admiraţia lui Eminescupentru Biserica neamului, pe care a văzut-o mereuprezentă în dezvoltarea culturii şi identităţii naţio -nale a poporului român, le-a dobândit din familia sa,de la surorile mamei sale care erau călugăriţe, unadintre ele chiar stareţă la schitul Agafton, undecopilul, apoi tânărul Mihai Eminescu mergea ade-sea. Aşa s-a familiarizat el de foarte timpuriu cusluj bele şi cântările bisericeşti, reflectându-le maitârziu în unele din creaţiile sale, în care foloseştemetafore inspirate din universul liturgic ortodox, ca,de pildă, în poezia Rugăciune.

Iubit şi preţuit de oamenii Bisericii, de la vârstafragedă a copilăriei şi până la sfârşitul vieţii, Emi-nescu a fost, la rândul său, un iubitor şi apărător alBisericii. Astfel, el a numit Biserica Ortodoxă„maica spirituală a neamului românesc, care a năs-cut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului(…)”1; „păstrătoarea elementului latin (…) care astabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atâtde admirabil, încât suntem singurul popor fărădialecte propriu-zise (…)”2.

Făuritor al limbii române literare moderne, Emi-nescu a înţeles că, între multe daruri moştenite de la

înaintaşi în patrimoniul spiritual al neamului româ-nesc, cel mai mare dar este limba naţională în carene exprimăm identitatea şi comuniunea între gene-raţii, în care chemăm pe Dumnezeu în rugăciune, încare descriem frumuseţile locurilor natale şi alesufletului românesc.

Cunoscând bine viaţa şi istoria poporului român,precum şi rolul Bisericii în dezvoltarea culturii şi alimbii române ca veşmânt viu al învăţăturilor de cre-dinţă şi al cultului liturgic, Mihai Eminescu a apăratadesea Biserica, spunând: „Cine combate Biserica şiritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist,republican universal şi orice i-o veni în minte, darnumai român nu este!”3

De asemenea, Mihai Eminescu, împreună cuIoan Slavici, a fost printre primii intelectuali românicare au lansat şi susţinut ideea construirii unei cate-drale naţionale, ca semn de mulţumire adusă luiDumnezeu după Războiul de Independenţă din anii1877–1878, un edificiu bisericesc cu valoare desimbol naţional4.

Permanent viu în memoria colectivă ca poet,Mihai Eminescu a fost, în acelaşi timp, un mare jur-nalist, publicistica lui fiind o adevărată enciclopedieîn care exprimă cunoştinţe din toate domeniile deactivitate: sociologie, statistică, economie, istorie,arheologie, religie ş.a.

Aniversarea Zilei Culturii Naţionale este un pri-lej deosebit de a comemora cu recunoştinţă şi pre-ţuire pe marele nostru poet naţional Mihai Emi nescuşi de a mulţumi, cu adâncă evlavie, lui Dumnezeu,pentru darul făcut poporului român, prin acest geniual literaturii române, un om cu o cultură vastă îndomenii diferite, un patriot român autentic şi, în ace-laşi timp, un român cu o deschidere universalădeosebită. El nu se izola temându-se de dialog, darnici nu se pierdea în dialog dizolvându-şi identita-tea.

Mihai Eminescu a fost şi rămâne modelul româ-nului dornic de cunoaştere universală şi, în acelaşitimp, fidel păstrător al identităţii sale naţionale.

18

Eminescu şi Biserica*PF Daniel**Membru de onoare al Academiei Române

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea dedicată zilei lui Mihai Eminescu – Ziua Culturii Naţionale(15 ianuarie 2014, Aula Academiei Române)**Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Mulţumim domnului academician Ionel Haiduc,preşedintele Academiei Române, pentru invitaţia dea participa la lucrările Adunării generale a Acade-miei Române, dedicate Zilei Culturii Naţionale, feli-cităm şi binecuvântăm pe toţi cei care au contribuitşi contribuie ca Ziua Culturii Naţionale să fie o ade-vărată sărbătoare a valorilor spirituale, a identităţiişi demnităţii poporului român!

Note1 M. Eminescu, Timpul, 14 august 1882, în Opere, Ed. Aca -

demiei Române, Bucureşti, 1989, vol. 13, pp. 168–169.2 Idem, Liber-cugetător, liberă-cugetare, „Timpul“, 2 februa-

rie 1879, în Opere Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1989,vol. 10, p. 187.

3 Ibidem, p. 187.4 N.Şt. Noica, Catedrala Mântuirii Neamului – istoria unui ideal,

Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2011, p. 51.

19

Românii din epoca Unirii au încheiat osârdia ageneraţii anterioare pentru o categorică reînnoire adestinelor poporului lor. Ei au fost aceia care au datîntruchipare unui vis, care păruse multora ireal şiutopic şi au deschis un drum pe mai departe urmaşi-lor lor. Este însă drept că au putut acţiona într-un cli-mat al lumii favorizant, într-o etapă de mari schim-bări, căreia au ştiut să i se integreze eficient.

Veacul al XVIII-lea deschisese omenirii noi per-spective pe multe planuri. Ştiinţa şi cultura înregis-traseră salturi spectaculoase, înlesnindu-se ritmulprogreselor în domeniul tehnicii, fusese veaculrevoluţiei industriale în apusul Europei şi tot atuncise încheiase descoperirea pământului. Dar, poate,mai însemnate fuseseră schimbările hotărâtoare careavuseseră loc în viaţa social-politică, mai întâi înţările mai înaintate, dar, treptat, apoi, ele răspândin-du-se şi cuprinzând mare parte din omenire.

Pe o nouă bază ideologică, secolul Luminiloroferise temei pentru schimbări cu consecinţe funda-mentale. Mai întâi, se afirmase dreptul la libertate înLumea nouă, în nordul continentului american, undecele 13 colonii ale Marii Britanii se ridicaseră pro-clamându-şi neatârnarea şi apoi instaurând o repu-blică, deschiseseră o nouă cale afirmării individualea omului, dar prin aceasta şi colectivă a celor care-lalcătuiau. Urmase marea răsturnare a Revoluţiei fran -ceze din 1789, care înfruntând lumea monarhiilorabsolute, trecând şi prin momente complicate şi sân-geroase, sfârşise printr-o aşezare a ei în limite raţio-nale sub bagheta lui Napoleon Bonaparte. Apăruseatunci un nou tip de stat-model, un stat modern, mo -narhie constituţională sau republică, ce avea să seimpună în cursul veacului al XIX-lea. Dar aceastăschimbare se întemeiase şi prin afirmarea dreptuluila viaţă liberă şi egală a naţiunilor şi astfel naţiuneamodernă se înfăţişase ca purtătoarea de cuvânt înnoua eră ce se inaugura, iar fiinţa naţio nală se impu-sese pe primul plan de atenţie.

Împărţiţi în state diferite, la cheremul unor mariimperii – otoman, de care depindeau cele două stateale lor, dar şi cele două mari imperii creştine, aus-triac şi rus, care incluseseră provincii dominantromâneşti în posesiunile lor – românii au avut în faţalor un drum tare greu de străbătut, ceea ce a părutmultora ca imposibil de realizat şi totuşi imposibilula fost înfăptuit! Era însă rezultatul unor transformăride mentalitate decisive şi mai ales de trezire naţio-nală, care n-a cunoscut hotarele despărţitoare, ci aavut loc într-un întreg areal de românitate.

Românii s-au arătat a fi una, indiferent că eraustăpâniţi de otomani, de austrieci sau de ruşi. Aceastăconştiinţă a izvorât din cea de neam, care însoţise peromâni şi în perioada medievală şi contribuise să ledea necontenit sentimentul unităţii lor, inclusiv deorigine. Îndepărtata Romă, unul din centrele lumii şicentrul marelui imperiu întemeietor, a figurat în men -talul românilor ca un preţios indicator de obârşie şiîn fiecare zi, limba pe care o vorbeau şi denumireape care şi-au păstrat-o şi şi-o dădeau unii altora,chiar dacă se găseau sub stăpâniri diferite, le puneauîn faţă ideea fundamentală a originii – sinteză cufactorul dominant al apartenenţei la civilizaţia latină– şi, mai ales, a unităţii lor. Carpaţii nu însemnaserăun hotar despărţitor, ci mai degrabă o punte de legă-tură şi de refugiu pentru români şi cu atât mai puţinMilcovul despărţise pe munteni de moldoveni.Fenomenul transhumanţei ajutase la conservarea şitransmiterea limbii, la menţinerea unităţii ei – feno-men atât de rar la celelalte popoare de origine roma-nică!

Din veacul al XVI-lea, tiparul se realizase şi înspaţiul românesc şi în curând se imprimaseră cărţi,mai ales de cult, în limba română, care nu evidenţiaudeosebiri lingvistice, ci, dimpotrivă, unitatea limbii.Ele au circulat necontenit în întreg spaţiul românesc,ajutând la întreţinerea caracterului unitar al limbiivorbite, confirmând totodată românilor că erau fraţi,

20

Unirea Principatelor Române

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea dedicată împlinirii a 155 de ani de la Unirea Principatelor Române (24 ianuarie 2014, Palatul Patriarhiei Române)

Românii unirii din 1859*Acad. Dan BerindeiVicepreşedinte al Academiei Române

indiferent de locul lor de locuire. Lăcaşurile ridicatede domni şi boieri în ţările vecine ale neamului lorau însemnat, de asemenea, dovezi şi instrumente aleunităţii românilor, ca şi dependenţa lungă a bisericiiortodoxe a românilor ardeleni de cea din ŢaraRomânească.

Secolul Luminilor avea să însemne şi veacul tre-zirii spirituale a românilor şi lucrul acesta s-a petre-cut mai ales sub impulsul Şcolii Ardelene, care aacţionat cu eficienţă nu numai în Transilvania, dar înîntreg spaţiul românesc. Curtea de la Viena a deter-minat o parte a românilor transilvani la unirea cubiserica romano-catolică, dar în perioada următoares-a ajuns la o conlucrare naţională între cele douăbiserici, care avea să se vădească cu pregnanţă şi înbeneficiul naţiunii în 1848 şi 1918. Oricum, pentruromâni, indiferent de ţara căreia îi aparţineau, con-vingerea apartenenţei lor la trunchiul unic al româ-nităţii, sentimentul unităţii, a tins să se generalizezeîncă din secolul al XVIII-lea şi cu atât mai mult încel de-al XIX-lea, veac al naţionalităţilor! Un roldecisiv l-a avut şi şcoala, cu mulţi învăţători şi pro-fesori veniţi din Transilvania, care au fost foarte efi-cienţi răspânditori ai convingerilor naţionale încădin prima jumătate a veacului al XIX-lea.

Biserica, prin slujitorii şi cărţile ei, lucrările con-sacrate limbii şi istoriei de slujitori ai ei şi acţiunilepractice au ajutat mult la necontenita creştere a sim-ţămintelor unităţii naţionale, treptat având să se ală-ture, pe lângă convingerea unicităţii naţionale, şiidealul realizării, într-un viitor cât mai apropiat astrângerii la un loc, într-un stat al românilor, a între-gii naţiuni. Predominant a apărut ca nefiresc hotaruldintre moldoveni şi munteni, care despărţea douăţări cu instituţii similare şi cu o soartă asemănă toare,aflându-se amândouă sub o unică suzeranitate, cea aPorţii otomane. gândul unificării lor a apărut stărui-tor şi el avea să fie slujit de întreaga românitate; prinînvăţător şi preot, românii, în ansamblu – de lasăteanul aservit la boier – aveau să fie înzestraţi spremijlocul veacului cu ideile însufleţitoare ale treziriinaţionale, dar pe acestea aveau să se altoiască şicele ale secolului respectiv, cele ale trecerii într-oaltă etapă a existenţei românilor pe plan social-poli-tic şi instituţional.

Revoluţia din 1848 a avut o însemnătate hotărâ-toare în acest proces, care părea doar utopic, darcare, în fapt, conducea pe români spre concretizareaunor visuri. Unitatea românilor a fost demonstratăprin amploarea revoluţiei şi îmbrăţişarea ei peaproape întreg spaţiul de locuire al românilor, dar şi

prin programele care au fost elaborate şi care aureliefat cu pregnanţă unitatea de vederi şi de obiec-tive, cu deosebiri neînsemnate de la o ţară la alta.Acest program avea să fie, în mare măsură, apoi, celal Epocii Unirii şi cel de făurire a statului naţionalmodern. Revoluţia din 1848 a dat românilor şimăsura forţei pe care ei o aveau, deşi erau dominaţide imperiile zonei; le-a conferit puterea de a mergemai departe în lupta pe care au dat-o pentru liber tateşi o dădeau pentru făurirea unei Românii şi a uneiRomânii noi! Printre ţelurile Revoluţiei, care avu -sese loc, ideea unificării naţiunii ocupase un locdeosebit, în aşa măsură încât pentru Bălcescu eareprezentase – în analiza pe care o făcuse ulteriorevenimentelor revoluţionare – principala direcţie deacţiune a viitorului şi-l determinase să-şi consacretoate forţele unei lucrări-simbol dedicate primeiuniri a românilor din vremea lui Mihai Viteazul.

Deceniul ce urmase revoluţiei fusese unul decontrarevoluţie, de apăsare şi deziluzii, dar porţileviitorului fuseseră deschise şi nimeni nu mai puteaopri mersul istoriei! Frământaţi şi zguduiţi de revo-luţie, românii nu renunţaseră la ceea ce avuseserăefectiv timp de câteva luni în Ţara Românească şi operioadă şi în Transilvania. Se adăugase şi războiulCrimeii, care a fost semnalul trezirii interesului sta-telor mari din occidentul continentului pentru Eu -ropa de Răsărit şi de Sud-Est. Speranţele s-au redeş-teptat şi condiţiile istorice au dus la formarea uneiputernice mişcări unificatoare. A avut loc, atunci, unfenomen social-politic de o amploare fără prece-dent, la români.

Trezirea naţională şi implicarea politică au deve-nit generale. Întreaga societate din cele două princi-pate, dar în fapt din întreg spaţiul românesc, au fostcuprinse în febra perspectivelor ce se deschideau.Simţămintele patriotice au devenit îndrumătoareleprincipale ale mersului înainte, iar unirea un obiec-tiv al tuturor, considerată un panaceu universal, casingura cale pe care românii din Ţara Românească şiMoldova trebuiau s-o urmeze, lăsând drumul des-chis şi pentru ceilalţi români, când împrejurărileaveau să fie favorabile.

Este adevărat că problema Principatelor a deve-nit o chestiune internaţională şi, astfel, chiar o com-ponentă a jocurilor marilor puteri ale epocii, darconducătorii mişcării naţionale, întemeiaţi pe unsprijin aproape unanim şi constant al conaţionalilorlor, au avut dibăcia de a îndruma „corabia neamu-lui“ pe apele învolburate ale istoriei şi de a asiguracu îndrăzneală, curaj, dar şi inteligenţă politică, 21

depăşirea obstacolelor şi atingerea obiectivelornaţiunii. Cum spunea odată Kogălniceanu, pe dreptcuvânt, „Unirea, naţiunea a făcut-o!“

A avut loc, în anii Unirii, o uriaşă mişcare apoporului român, cu meritul stăruinţei neîncetate,vreme de mai bine de o jumătate de deceniu, în care,firesc, divergenţe au existat, dar totul a fost subsu-mat, cu un consens unanim, ţelului fundamental, celal făuririi României. Interese au fost subsumate deunii sau de alţii acestui obiectiv, Bucureştii s-auimpus drept capitala noului stat, Iaşii plătind tributulpierderii întâietăţii în spaţiul său; caracterul unitar alinstituţiilor, rezultate dintr-o sinteză echilibratămoldo-valahă, avea să contribuie la consolidareaputernică a edificiului naţional care a fost ridicat.S-a desfăşurat un proces de reformă, cu măsură, deşigrabnic înfăptuit, în care au fost utilizate modele dinafară, dar cu tact şi inteligenţă politică şi doar prinadaptare la realităţile interne. Într-un răstimp scurt,s-a schimbat înfăţişarea ţării celei noi, confirmândexistenţa unei etape esenţiale a modernizării şi alini-ind treptat noua Românie statelor Europei aceleivremi. Unirea n-a reprezentat doar un memorabilmoment istoric, ci ea a inaugurat o nouă etapă a isto-riei naţionale, care a stat la temeiul României inde-pendente, moderne şi întregite în hotare naţionale.

Marele salt, realizat în temeiul votului decisiv dela 24 ianuarie, a fost opera naţiunii române, înteme-

iată pe un val de voinţă şi entuziasm popular şiîndrumată de conducători patrioţi şi dăruiţi interesu-lui naţional, nu doar rostogolit în vorbe, ci slujit,efectiv, cu abnegaţie. România nu era încă indepen-dentă, dar dubla alegere a fost semnalul unei voinţenaţionale nezdruncinate, marile puteri – garante prinTratatul de la Paris din 1856 – fiind puse de fapt înfaţa unui fapt împlinit, care concretiza, spectaculos,hotărârile de bază cvasiunanime ale adunărilor ad-hoc din 1857 şi ele expresie a altui fapt împlinit, rea-lizat consensual de moldoveni şi de munteni. Unireapolitico-administrativă de la sfârşitul anului 1861,secularizarea, lovitura de stat din mai 1864, legearurală din august 1864 aveau să fie, apoi, alte fapteîmplinite, îndrăzneţe, novatoare, dar menţinute înlimitele posibilului.

Reformele şi faptele împlinite în cadrul procesu-lui de modernizare, pregătirea politico-militară acuceririi neatârnării şi, de asemenea, convingereatransmisă naţiunii că ei îi revenea să realizeze maideparte, când aveau să apară circumstanţele favori-zante, unificarea naţiunii din întreg spaţiul româ-nesc, au fost urmările zilei de 24 ianuarie 1859, „zide aur“, cum i-au spus contemporanii, de veşnicăamintire pentru români, datori a cinsti recunoscătoripe făuritorii ei patrioţi de acum 155 de ani, adevă -rate modele de comportament pentru generaţiileurmătoare!

22

Astăzi, la împlinirea a 155 de ani de la UnireaPrincipatelor Române, în acest Palat al Patriarhieine aflăm, de fapt, pe locul fostei clădiri a Mitropo-liei Ţării Româneşti, unde s-au desfăşurat lucrărileAdunării elective, care a ales la 24 ianuarie 1859 pedomnitorul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, şidomnitor al Ţării Româneşti, înfăptuind astfel Uni-rea celor două Principate Române.

Aşadar, în acest loc, pe cunoscutul Deal alMitropoliei, reper al istoriei, credinţei şi culturiicreştine româneşti, s-a desfăşurat, în urmă cu 155 deani, Unirea Principatelor Române, binecuvântată şisusţinută atunci de rugăciunea Bisericii, evenimentistoric pe care îl aniversăm cu respect şi recunoş -tinţă. De aceea, în ziua de 24 ianuarie a fiecărui an,la Catedrala de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti,se săvârşeşte slujba de Te Deum, ca mulţumire adusălui Dumnezeu, dar şi ca amintire a nenumăratelorslujbe de Te Deum pe care le-a săvârşit Bisericanoastră în toate momentele importante ale lucrărilorpentru Unirea Principatelor. Cu o slujbă de Te Deumau început lucrările Adunărilor ad-hoc din Moldovaşi Ţara Românească (1857), cu slujba de Te Deumau început lucrările Adunării elective de la Iaşi, care,în ziua de 5 ianuarie 1859, l-a ales pe AlexandruIoan Cuza domnitor al Moldovei, cu slujba de TeDeum a început şi Adunarea electivă de la Bucureşti,care, în ziua de 24 ianuarie 1859, l-a ales domnitoral Ţării Româneşti tot pe Alexandru Ioan Cuza.

Deci, slujba de Te Deum, nume care provine dinlimba latină şi înseamnă „Pe Tine, Dumnezeule, Telăudăm“, are o semnificaţie deosebită în viaţa po -poru lui român, deoarece, prin această slujbă, maiîntâi mulţumim lui Dumnezeu pentru darurile primitede la El, între acestea aflându-se, mai ales, darul uni-tăţii de cuget şi simţiri, pe care Biserica Ortodoxă

Română l-a cultivat prin rugăciune, predică, sfat şiîndemn bun, dar şi prin cărţi tipărite „pentru toatăseminţia românească“. De aceea, o mulţime deierarhi, preoţi, monahi şi teologi români ortodocşiau militat şi au lucrat pentru realizarea Unirii Prin-cipatelor Române. Totodată, în slujba de Te Deumcerem ajutorul lui Dumnezeu pentru păstrarea şi cul-tivarea darului unităţii naţionale, ca pe o luminătransmisă din generaţie în generaţie, ca pe o făcliede Înviere spirituală şi ca pe o coroană a demnităţiinoastre româneşti.

Contemporanii Unirii Principatelor Române aunumit, pe bună dreptate, data de 24 ianuarie 1859„Ziua cea mare a veacului“, pentru că Unirea Prin-cipatelor Române, numită de unii „Unirea Mică“, afost de fapt „Unirea de Bază“ sau „Unirea Funda-ment“. De ce? Pentru că ea a constituit temelia deînceput pentru realizarea statului român modern,care, din anul 1862, se numea ROMÂNIA, temeliepentru obţinerea independenţei naţionale româneşti(9 mai 1877) în urma Războiului de Independenţădin anul 1877, temelie pentru ridicarea României larang de Regat în anul 1881 şi, mai ales, temelie pen-tru Marea Unire de la Alba-Iulia, din 1 decembrie1918, ca Unire a Transilvaniei cu România, prece-dată de Unirea Basarabiei cu România, la 27 martie1918, şi Unirea Bucovinei cu România, la 28 noiem-brie 1918. Pentru biserica noastră, Unirea Principa-telor Române a fost temelie pentru recunoaştereaoficială a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Româneîn anul 1885 şi ridicarea Bisericii Ortodoxe Românela rang de Patriarhie, în anul 1925, după realizareaRomâniei Mari.

În această perspectivă a autocefaliei Bisericiinoastre, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a promul-gat deja, la 3 decembrie 1864, Decretul organic, în

23*Alocuţiune susţinută la Sesiunea dedicată împlinirii a 155 de ani de la Unirea Principatelor Române (24 ianuarie 2014, Palatul Patriarhiei Române)** Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Aniversăm un act de dreptate şi demnitate naţională „155 de ani de launirea principatelor Române“*PF Daniel**Membru de onoare al Academiei Române

care se arăta că „Biserica Ortodoxă Română este şirămâne independentă de orice autoritate biseri-cească străină, în tot ceea ce priveşte organizarea şidisciplina“ şi că „Sinodul general al Bisericii Ro -mâne păstrează unitatea dogmatică a sfintei cre -dinţe ortodoxe cu Marea Biserică de Răsărit, princoînţelegere cu Biserica Ecumenică a Constantino-polului“1.

Multe dintre reformele domnitorului AlexandruIoan Cuza care priveau Biserica au fost foarte pro-gresiste pentru acea vreme, iar unele măsuri luate deel au creat neînţelegeri şi nemulţumiri. Având unaccentuat spirit reformator, Alexandru Ioan Cuza adorit să facă unele înnoiri, dar, după propria-i afir-maţie, el „n-a voit să facă rău Bisericii strămoşeşti,decât numai bine“2.

Urmare a promulgării, în decembrie 1863, a„Legii pentru secularizarea averilor mănăstireşti“,adică a preluării averilor bisericeşti de către Stat, întimpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-au regle-mentat şi principiile legale prin care Statul se obligă săsprijine Biserica. În acest sens, s-au stabilit prin legeplata unei părţi a salariului preoţilor de la bugetul deStat, sprijinirea învăţământului teologic seminarial şiuniversitar, acordarea a 8,5 ha de pământ bisericilorparohiale ş.a. Aceste măsuri reparatorii începute dedomnitorul Alexandru Ioan Cuza au fost împlinite maitârziu, în timpul Regelui Carol I, prin „Legea cleruluimirean şi a seminariilor“, din 29 mai 1893.

Unirea Principatelor Române a permis domnito-rului Alexandru Ioan Cuza înfiinţarea Universităţiidin Iaşi, în anul 1860, care cuprindea şi Facultatea deTeologie, înfiinţarea Universităţii din Bucureşti, înanul 1864, înfiinţarea de noi gimnazii şi şcoli primare,precum şi obligativitatea şi gratuitatea învăţământuluiprimar, fapt întâlnit mai rar atunci în Europa.

Pentru toate binefacerile Unirii Principatelor Ro -mâne, aducem astăzi mulţumire Preasfintei Treimişi pomenim cu recunoştinţă pe domnitorul Alexan-dru Ioan Cuza, pe mitropolitul Nifon al Ţării Româ-neşti, pe mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldo-vei şi pe toţi cei care au contribuit la realizarea Uni-rii Principatelor Române.

Totodată, ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute săpăstrăm şi să cultivăm darul unităţii naţionale cafiind un simbol al demnităţii poporului român, obţi-nut cu multe jertfe şi multe eforturi spirituale şimateriale, spre slava Preasfintei Treimi, binele ţăriinoastre şi bucuria românilor de pretutindeni.

Note: 1Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi centrale

pentru afacerile religiei române, Bucureşti, 1865; Constantin Dră-guşin, Legile bisericeşti ale lui Cuza Vodă şi lupta pentru canoni-citate, în „Studii Teologice“, IX (1957), nr. 1–2, pp. 86–103.

2I. Vicovan, Alexandru Ioan Cuza şi reformele bisericeşti, înIstoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ed. Trinitas, Iaşi, 2002,p. 164.

24

25

Sesiunea Ion Cantacuzino – 150Ion Cantacuzino – fondatorul şcoliiromâne de imunologie şi patologie experimentală*

Membru al Academiei Române (membru cores-pondent ales în 24 mai 1918 şi membru titular din30 mai 1925), Ion Cantacuzino este unul din rareleexemple, care a dus o cercetare de la faza de studiufundamental, până la aplicarea pe cea mai largăscară în domeniul medical pe care l-a promovat, maiales imunologie şi vaccinuri.

Ion Cantacuzino a urmat Liceul „Louis legrand“, la Paris (1879–1882), a făcut studii de filo-sofie la Sorbona, de ştiinţe naturale şi apoi de medi-cină la Paris (1887–1894), studii pe care le-a finali-zat cu un doctorat cu o teză referitoare la vibrionulholerei. A făcut un stagiu la Institutul Pasteur, întreanii 1892–1894. A revenit în ţară ca profesor demorfologia animală, la Iaşi (1894–1896), a trecutapoi la Facultatea de Medicină din Bucureşti, caprofesor de medicină experimentală. După câţivaani în serviciul public medical, a înfiinţat, în 1921,Institutul de Seruri şi Vaccinuri, care-i poartă nu -mele şi pe care îl sărbătorim odată cu aniversareaprofesorului Ion Cantacuzino.

În evidenţele Academiei Române, se păstreazăinformaţii despre activitatea profesorului Cantacu -zino: se menţionează că a înfiinţat o serie de revistemedicale, dar şi intensa activitate politică pe care adesfăşurat-o, de exemplu fiind membru în Comitetulnaţional român de la Paris, sau delegat la Confe rinţade pace din 1920.

Ion Cantacuzino este fondatorul şcolii românede imunologie şi patologie experimentală. Activita-tea ştiinţifică a profesorului Cantacuzino este foartebogată şi se concretizează în numeroase studii şipublicaţii, lucrări ştiinţifice, mai ales în domeniulimunităţii şi bolilor infecţioase. Meritul său deosebiteste legat de elaborarea de vaccinuri, care au ajunssă servească populaţia României în anii care auurmat şi până în zilele noastre, cu o mică întreru perecare a avut loc relativ recent, iar Academia Română

salută faptul că Institutul Cantacuzino renaşte dincenuşa care îl ameninţa.

Ion Cantacuzino a fost membru al Academiilorde Medicină din Paris, Bruxelles; membru în Comi-tetul de igienă al Ligii Naţiunilor şi doctor honoriscausa la mai multe universităţi: Atena, Bordeaux,Bruxelles, Montpellier, Lyon; comandor al Legiuniide Onoare (1917). Toate acestea dovedesc nu numairealizările şi meritele sale deosebite, dar şi recu-noaşterea internaţională de care s-a bucurat.

La această aniversare – 150 de ani de la naşte-rea profesorului Ion Cantacuzino –, Academia Ro -mână se alătură şi cinsteşte pe unul dintre membriisăi cei mai renumiţi.

Programul de astăzi este bogat şi interesant şisunt convins că va încheia într-un mod elegant, plă-cut şi util seria acestor manifestări, Academia Ro -mână având ocazia şi privilegiul de a găzdui ultimadintre aceste manifestări. Vă doresc o zi plăcută încadrul acestei întâlniri.

Ionel HaiducPreşedintele Academiei Române

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea ştiinţifică dedicată împlinirii a 150 de ani de la naşterea lui Ion Cantacuzino(25 noiembrie 2013, Aula Academiei Române)

26

„O vitalitate imensă respira din trupul său voi-nic, din superbu-i cap de rege barbar ducându-şioştile la asaltul Romei râvnite, din podoaba bogată,acum albă, a părului care-i aureola fruntea, dinstrângerea de mână puternic prietenească, din ochiistrălucitori de lumină, bunătate şi veselie, din in -flexiunile glasului în care era simfonia însăşi aacestui tare ritm de vieaţă pe care vârsta nu-l scă-zuse“. 1

Aşa evoca pe doctorul Ion Cantacuzino la 18ianuarie 1934, patru zile după dispariţia sa, NicolaeIorga, adăugând: „Fără gestul lui, vieaţa intelec tualăa ţerii va fi ceva mai îngustă, şi simţitor mai rece“. 2

Savantul care se năştea acum un secol şi jumă -tate, care a întemeiat şcoala românească de micro-biologie şi de medicină experimentală şi care des-cindea din, probabil, cea mai ilustră familie aristo-cratică a ţării acesteia, având drept bunic pe Con-stantin Cantacuzino, marele vornic şi marele bandevenit caimacamul de la 1848 al Ţării Româneşti,iar drept tată pe Ion Cantacuzino care, deşi candidatla domnie, l-a votat pe Cuza, a fost una dintre celemai luminoase figuri ale intelectualităţii naţionale,în primele decenii ale secolului trecut.

generos, democrat cu vederi largi, în ciuda rude-niei sale cu conservatorii P.P. Carp şi gh. grigoreCantacuzino Nababul sau cu liberalul D.A. Sturdza,cel pe care un alt medic ilustru, Iuliu Haţieganu l-anumit, cândva, „medicul curant al naţiei“, şi-a măr-turisit vocaţia cultural aleasă şi orizontul neobişnuitatunci când încheindu-şi studiile în capitala Franţeila Liceul de elită „Louis le grand“ era atras deopo -trivă de studiile de filosofie şi de cele de biologie înParisul lui Pasteur şi Mecinikov.

Adolescentul ce vizita cu regularitate Luvrul –profesorul george Oprescu care l-a admirat nespusşi care afirma că doctorul Cantacuzino ştia toatemuzeele Europei, îmi povestea cu decenii în urmădespre extraordinara calitate de „connaisseur“ aacestuia, în raport cu patrimoniul muzeistic al conti-nentului – şi-a conturat de timpuriu pasiunea pentru

gravură. Cum aceasta implica gustul pentru precizieşi pentru detaliu se înţelege bine înrudirea vizualuluişi a mentalului viitorului savant cu preocupările şti-inţifice ale celui ce avea să stăruie în faţa micros -copului.

Iubitor de Durer şi de grünewald a început detimpuriu să colecţioneze litografii ale lui Daumier,ca şi grafica lui Rembrandt şi a lui Degas, a luiBreughel şi a lui Sisley, a lui Claude Lorrain şi a luiDelacroix, dar şi stampe japoneze, ceramică deRouen, de Nevers şi de Strabourg.

Întors în ţara unde s-a născut acel loc mirabilcare este Institutul ce-i poartă numele şi unde ur -mele sale pământeşti se odihnesc, unde a creat dis-cipoli şi urmaşi de talia profesorului ConstantinIonescu-Mihăieşti, unde a descoperit în laborantulDumitru ghiaţă pe viitorul sobru clasic al picturiinoastre moderne, doctorul Cantacuzino, prietenulunor Pallady, Petraşcu şi Ressu, a dublat permanentactivitatea ştiinţifică cu preocuparea sa pentru arte,dorind ca prin acestea să facă ştiută ţara strămoşilorsăi pe eşichierul internaţional ce-i era atât de fami-liar – să nu uităm că la Institutul de Cooperaţie Inte-lectuală de la geneva stătea alături de Paul Valery şide Einstein – şi să aducă valori ale culturii europeneînaintea publicului românesc.

În anul 1923, fondul principal al expoziţieibucureştene Portretul în gravura franceză, intro -dusă de george Oprescu, viitorul academician, pro-venea din colecţia doctorului Ion Cantacuzino – deani buni membru corespondent al Academiei Ro -mâne (1911), pentru ca doi ani mai târziu, în 1925,tot savantul, acum titularizat în Academia ţării sale,să fie printre organizatorii, ba chiar printre prefaţa-torii – alături de marele prieten al României, istori-cul de artă Henri Focillon şi de george Balş, specia-listul de renume în istoria arhitecturii noastre medie-vale – marii expoziţii de artă românească veche şimodernă organizată la Paris, la celebra sală Jeu dePaume din grădina Tuileries-ilor. Catalogul expozi-ţiei pentru secţiunea pictură modernă purta semnă-

Omul de cultură dr. Ion Cantacuzino* Acad. Răzvan Theodorescu


27

tura ilustrului medic care înţelegea să omagieze şiaici a doua sa patrie intelectuală atunci când scriadespre „l’action civilisatrice de la France”3, pentruca apoi să prezinte concis şi pertinent ceva din este-tica ţăranului român, subtilitatea geometrică, croma-tica fină şi nuanţată, armonia discretă a formelor,ceea ce a condus şi la trăsăturile esenţiale ale opereipictorilor moderni, fiind aici pe simeze pânze degrigorescu şi Andreescu, Luchian şi Ressu, Iser şiPetraşcu, Ştefan Popescu şi Steriadi, Pallady şi Eus-taţiu Stoenescu, Rodica Maniu şi Cecilia Cuţescu-Stork: „Ce peintre roumain – scria Cantacuzino – estavant tout un coloriste; il a le goût des beaux tons,des nuances fines et de l’élegance dans les formes...il aime les idées claires; c’est un réaliste. Toutcomme le peuple roumain il est paysagiste et phy-sionomiste avant tout.”4

găsim în aceste cuvinte nu doar foarte exactecaracterizări ale artei picturale româneşti din pri -mele decenii ale secolului trecut – pentru sculptură,artiştii selectaţi la Jeu de Paume erau Han, Jalea,Medrea şi Paciurea –, ci şi orizontul estetic clasici-zant al dr. Ion Cantacuzino, pentru care „anarhismulviolent“, cubismul şi curentele avangardiste nuaveau priză în spaţiul cultural românesc („cet anar-chisme d’essence essentiellement slave“ – trimitereala Kandinsky sau la constructiviştii ruşi îmi parestrăvezie ... „importé en France, plutôt qu’y ayantpris naissance, et peu conforme à l’esprit rationa-liste du peuple roumain”)5. Evident, cuvintelesavantului puteau suna ciudat în Parisul unde tocmairomânul Brâncuşi cioplea în lemn un Socrate inspi-rat de oratoriul lui Eric Satie şi realiza ovoidul inti-tulat Începutul lumii, iar la Bucureşti avea loc primaexpoziţie internaţională a revistei „Contimporanul“,la care expuneau Arp, Klee, Marcel Iancu, VictorBrauner, Maxy, Miliţa Pătraşcu şi Brâncuşi elînsuşi...

Armonia clasicizantă, iubirea de oameni şi defrumos vor fi fost acele linii de elegantă portretizarespirituală ale dr. Ioan Cantacuzino, cel care făcea

pelerinajele la Bayreuth din dragoste pentru Wagner,cel care în tinereţe tradusese în franceză libretulTris tan şi Isolda, cel la a cărei moarte Ionel Perlea adirijat Idila lui Siegfried.

Colecţionarul şi umanistul Ion Cantacuzino în acărui aleasă bibliotecă se aflau ediţii princeps alepărintelui anatomiei Vesalius şi ale maestrului medi-cinii renascentiste Ambroise Pare – cel ce a rostitcuvintele pe care mi le-am făcut deviză în viaţă:„prefer să am dreptate singur, decât să mă înşel cutot restul lumii“ – a fost înainte de toate, o ştim preabine, marele reformator al României în câmpulmedical.

Din copilărie încă, fiind crescut într-o familie demedici, auzeam rostit cu respect, cu veneraţie chiarnumele său, bunicul meu matern, ftiziologul Corne-liu gancevici fiind însărcinat de dr. Cantacuzinoimediat după Primul Război Mondial, să repună înfuncţiune – şi a făcut-o timp de patru decenii şijumătate – Spitalul de la Bârnova, lângă Iaşi. De laistorisirile bunicului meu în copilărie şi adolescenţă,la cele ale academicianului Oprescu la maturitate,figura profesorului de medicină experimentală, adirectorului general al Serviciului Sanitar Român, adirectorului Institutului de Seruri şi Vaccinuri, aministrului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale,aşadar, a savantului şi omului cetăţii a fost mereudublată de imaginea omului de cultură de largă res-piraţie umanistă pe care peste ani şi generaţii oputem simţi, o respectăm şi o omagiem aşa cummarii români o merită.

Note1. N. Iorga, Oameni care au fost, II, ed. V şi S. Râpeanu,

Bucureşti, 2012, p. 270.2. Ibidem, p. 271.3. Exposition d’art roumain ancien et modern, Paris, 1925,

p. 65.4. Ibidem, p. 76.5. Ibidem, p. 77.

28

În numele Academiei de Ştiinţe Medicale dorescsă adresez sincere felicitări tuturor membrilor Insti-tutului Ion Cantacuzino, la această frumoasă aniver-sare. După cum se ştie, profesorul Ion Cantacuzino,membru titular al Academiei Române, a fost una dinpersonalităţile cele mai însemnate ale medicineiromâneşti. „O personalitate care se naşte o dată la500 de ani“, după cum se exprima recent dr. MarianaCombiescu. A fost fondatorul şcolii româneşti demicrobiologie şi medicină experimentală, dar şi alsistemului sanitar românesc.

În cursul formării sale profesionale a lucrat cucelebrul Ilya Mecinikov, la nu mai puţin celebrulInstitut Pasteur din Paris. Întors în ţară în 1901, acontinuat cercetările în domeniul holerei, tifosuluiexantematic, tuberculozei, febrei tifoide etc.

La nivelul cercetării fundamentale, s-a preocu-pat de subiectul major al mentorului său şi anumefagocitele şi rolul lor în imunitate. Profesorul IonCantacuzino este cel care a introdus termenul de„imunitate de contact“. În cursul celui de-al doilearăzboi balcanic a condus lupta împotriva epidemieide holeră în rândurile armatei române staţionate înDobrogea, iar în timpul Primului Război Mondial acondus lupta împotriva tifosului exantematic, boalăce a făcut numeroase victime, atât în rândul po pulaţieici vile, cât şi în armată.

În anul 1921, profesorul Ion Cantacuzino a înfi-inţat Institutul care îi poartă numele şi care, de-alungul timpului, a fost una din cele mai prestigioaseinstituţii ale medicinei româneşti.

A fost o instituţie de învăţământ şi cercetare, pebăncile căreia s-au format numeroase generaţii demedici. Cercetările întreprinse în Institut s-au con-cretizat printr-un mare număr de lucrări publicate înreviste deosebit de prestigioase, precum şi într-oserie de brevete şi invenţii. Acestea din urmă au statla baza unor linii de producţie de pe care au ieşit,de-a lungul timpului, seruri, vaccinuri şi alte pro -

duse biologice de care populaţia României aveaatâta nevoie şi cu ajutorul cărora au fost salvatemilioane de vieţi. Între anii 1960 şi 2000, InstitutulCantacuzino a avut statut de unic producător deseruri şi vaccinuri în România, ceea ce îi confereastatutul de unitate strategică.

În plus, Institutul a avut şi rolul de for metodo-logic la care Ministerul Sănătăţii a apelat ori de câteori s-a confruntat cu o epidemie mai serioasă şi pecare l-a îndeplinit cu un desăvârşit profesionalism.De aceea, este regretabil că, treptat-treptat, dupăanul 2000, acest statut a fost pierdut şi, odată cu el,aproape toate produsele care ieşeau altădată pe por-ţile Institutului, au încetat să mai existe.

Academia de Ştiinţe Medicale, împreună cutoată societatea românească, a protestat energic înfaţa acestui fenomen. În Adunarea generală a Aca-demiei de Ştiinţe Medicale din aprilie 2012, subiec-tul a fost dezbătut pe larg, la discuţii fiind invitat şiAvocatul Poporului. Nu putem decât să ne expri-măm satisfacţia că, în urma acestor demersuri,guvernul a emis Hg 320/29.05.2013, prin careInstitutul Ion Cantacuzino este desemnat ca „Servi-ciu de interes economic general“ pentru zece ani,ceea ce îi conferă din nou rolul de Institut strategicla nivel naţional, de laborator de referinţă regionalpentru supravegherea gripei şi ceea ce l-a făcut săfie inclus în „Planul strategic de producţie de vacci-nuri în caz de urgenţe majore al OMS“.

Sperăm că în anii următori, Institutul Cantacu -zino îşi va recăpăta strălucirea şi rolul însemnat pecare le-a avut întotdeauna în medicina românească.Ar fi cel mai frumos omagiu pe care generaţia deastăzi l-ar putea aduce marelui întemeietor, care afost profesorul Ion Cantacuzino.

Iar la acest moment aniversar, doresc să adresezInstitutului tradiţionala urare „Vivat, crescat, flo-reat!“

Fondatorul şcolii româneşti de microbiologie şi medicină experimentală* Irinel PopescuMembru corespondent al Academiei Române


29*Alocuţiune susţinută la Sesiunea ştiinţifică dedicată împlinirii a 150 de ani de la naşterea lui Ion Cantacuzino(25 noiembrie 2013, Aula Academiei Române)**Raportor, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)

Institutul Ion Cantacuzino – valoare şi competenţă * Victor Olsavszky**

Multă lume consideră creşterea economică aunei ţări ca fiind cel mai important lucru şi este pri-vită chiar ca singura măsură a progresului. În fapt,din perspectiva OMS, nu contează doar creştereaPIB-ului, ci şi rata la care noua bunăstare este con-vertită în reducerea sărăciei şi îmbunătăţirea sănătă-ţii. Exact aici contribuie Institutul Cantacuzino caunitate de referinţă şi excelenţă a unui sistem desănătate ce se doreşte performant; doar dacă ne gân-dim câte generaţii de români au beneficiat de activi-tatea acestui institut prin simplul acces la vaccinuri,salvându-se astfel milioane de vieţi.

Colaborarea OMS cu Institutul Cantacuzino da -tează încă de la înfiinţarea OMS, practic de la ade-rarea României la această organizaţie (1948). Laacea dată, Institutul de seruri şi de vaccinuri era dejao instituţie cu o vastă experienţă, contribuind astfella îndeplinirea mandatului OMS şi anume acela de adeţine excelenţa în domeniul sănătăţii.

Mă voi referi la câteva domenii de colaborare,unde am avut privilegiul să mă implic în ultimii anica reprezentant al OMS.

Supravegherea bolilor transmisibile prin intermediul laboratorului naţional de referinţă aflat la institut OMS având mandat bine definit în acest sens, a

putut colabora de-a lungul deceniilor cu InstitutulCantacuzino şi nu a fost deloc întâmplător faptul că,în anul 2002, ministrul Sănătăţii din acea vreme şidirectorul Institutului Cantacuzino, regretatul profe-sor Andrei Combiescu, au anunţat şi celebrat elimi-narea poliomielitei în regiunea europeană.

Vaccinurile gripaleOMS nu are plan global de acţiune pentru sti-

mularea producţiei de vaccinuri gripale, astfel încâtpână în 2015 să se producă la scară mondială o can-

titate suficientă de vaccinuri gripale, cu care să sepoată vaccina două miliarde de oameni. În plus, pro-ducătorii trebuie să fie pregătiţi să livreze vaccinulla şase luni după momentul primirii prototipului devaccin de la OMS.

Din această perspectivă, OMS încurajează şipromovează menţinerea şi dezvoltarea capacităţilorde producţie de vaccin antigripal. Prin InstitutulCantacuzino, România se află printre puţinele ţăridin lume dintr-un total de 14, care şi-au păstrat capa-cităţile de producţie locală. Dintre acestea, doarcinci, printre care şi Institutul Cantacuzino, deţinlicenţe de punere pe o piaţă în care există competi-ţie şi în care cel puţin două criterii sunt eliminatorii:siguranţă şi calitate. În aceste condiţii, InstitutulCantacuzino încearcă să se menţină în acest clubrestrâns cu puţinele resurse pe care le are.

Din experienţa colaborării cu OMS pe care amavut onoarea să o însoţesc de peste 15 ani, pot spunecă resursa cea mai importantă pe care s-a bazatîntreaga noastră colaborare este resursa umană. Suntspecialişti dedicaţi, de a căror experienţă au benefi-ciat şi alte ţări prin intermediul OMS. Acesta este unalt domeniu pe care OMS îl sprijină, cercetare şidezvoltare prin cooperare internaţională. grantul pecare OMS l-a oferit recent Institutului vine exact înacest sens, al stimulării unor cercetări şi studii deimunogenicitate şi siguranţă ale vaccinurilor.

Viruşii gripaliViruşii gripali reprezintă un alt domeniu în care

colaborarea OMS cu Institutul Cantacuzino este unade lungă durată şi în care institutul serveşte dreptcentru colaborator şi de referinţă pentru sud-estulEuropei, mai precis pentru reţeaua OMS a ţărilor dinzona balcanică. De exemplu, în perioada pandemieişi în post-pandemie, experţi ai Institutului Cantacu-zino au oferit consultanţă în ţările din subregiune,

30

iar laboratorul institutului a fost utilizat drept centrude referinţă pentru analiza unor probe recoltate dinaceste ţări. În asemenea împrejurări, cum a fost pan-demia, s-a putut vedea importanţa Institutului Can-tacuzino, atât pe plan naţional, cât şi internaţional.

Pentru OMS, laboratorul de referinţă în dome-niul viruşilor gripali se află la Londra, dar într-osituaţie deosebită cum este pandemia, când alteinstituţii de mare prestigiu internaţional, cum suntRobert Koch sau Pasteur sunt suprasolicitate, Insti-tutul Cantacuzino, centru colaborator subregional,şi-a arătat pe deplin valoarea şi competenţa. Acestlucru a fost posibil datorită profesionalismului şi

entuziasmului cercetătorilor institutului, cât şi des-chiderii şi apetenţei întregului Institut pentru cola-borare internaţională, chiar dacă uneori acest lucru apresupus un efort material din partea institutului,câteodată destul de greu de susţinut.

În pofida obstacolelor şi a greutăţilor cauzateatât de climatul economic general, dar şi de compe-tiţia, firească de altfel, dar care s-a simţit mai ales îndomeniul resurselor umane, totuşi Institutul Canta-cuzino rămâne în continuare un centru colaboratoral OMS ce deţine excelenţa tehnică în domeniileamintite, un partener de încredere în această zonă aEuropei şi un producător local de vaccinuri pe pro-ducţia căruia OMS se bazează în viitor.

Cinstim memoria unui membru al AcademieiRomâne, mare şi foarte modest cărturar. Este unmerit al lui, acela de a fi lucrat cu o sârguinţăaproape de neurmărit şi, în acelaşi timp, să-şi fi păs-trat o atitudine, să o numesc marginală, deşi avea, înfond, îndrituirea de a pretinde mult mai mult de laviaţă. A fost un om preţuit de oamenii mari ai vea -cului anterior, de Dimitrie Sturdza – unul din stâlpiiacestei instituţii timp de decenii – de Ion Brătianu,Mihail Kogălniceanu, de toţi cei care, în fond, erauconstructorii României.

Constantin Erbiceanu s-a născut în satulErbiceni. Tatăl său se numea Ionescu şi a luatnumele de Erbiceanu, tocmai pentru a se demarca deioneşti, care erau (şi sunt şi astăzi) foarte mulţi.Erbiceanu a învăţat în satul natal, şi apoi la Semi-narul Socola, din Iaşi, unde a fost mai târziu şidascăl. A făcut parte dintre tinerii care s-au bucuratde sprijinul statului pentru a urma studii pestehotare, timp de aproape o jumătate de deceniu, învremea lui Alexandru Ioan Cuza. După aceste studii,cel care s-a reîntors a demonstrat că nu şi-a pierdutvremea, ci dimpotrivă, cu multă sârguinţă a con -s truit o întreagă lume a sa, pornind, totodată, ladescifrarea unor perioade istorice, a unor etape dinistoria acestei ţări, care erau foarte importante şicare fuseseră neglijate (poate şi dintr-o cauză obiec-tivă, aceea că spre sfârşitul veacului al XIX-lea, uzullimbii greceşti – care fusese o limbă dominantă înveacul al XVIII-lea – se cam pierduse).

Constantin Erbiceanu a învăţat cu temei şi, înbaza acestei învăţături, s-a îndreptat în cercetărilesale spre studierea şi scoaterea la lumină a culturiineogreceşti din spaţiul românesc şi a epocii fana -riote. Lucrările sale privind biserica şi pe mulţi din-tre ierarhii bisericii, vor rămâne pentru totdeaunanişte monumente necesare. Reîntors în ţară, Con-stantin Erbiceanu a început cariera profesorală laSocola (acolo unde a învăţat), apoi la Facultatea deTeologie din Bucureşti, iar în ultima etapă a vieţii, laFacultatea de Litere din Bucureşti, Catedra de limbăelină. A avut parte de prietenia statornică a lui Nicolae

Iorga şi a fost preţuit de Vasile Pârvan. Aceştia aufost cei doi stâlpi ai noilor timpuri, ai unei istorio -grafii moderne româneşti. Erbiceanu a beneficiat deambele preţuiri, pe care le-a purtat până la sfârşit;chiar şi la dispariţia sa, cei doi s-au manifestat, cin-stind memoria unui prieten şi cărturar deosebit, de omodestie absolut excepţională.

La 20 martie 1890, Constantin Erbiceanu a fostales membru corespondent al Academiei Române, şititular nouă ani mai târziu. Între anii 1904–1907 aîndeplinit funcţia de vicepreşedinte al Academiei.Discursul său de recepţie a fost consacrat vieţii şiactivităţii literare a protosinghelului Naum Râm-niceanu, unul din eroii cercetărilor sale.

Constantin Erbiceanu are lucrări deosebit deimportante, majoritatea despre istoria bisericii; întrealtele, Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, dar şilucrări privind cronicarii greci, care au scris despreromâni în epoca fanariotă. Meritul său cel mai marea fost acela de a desţeleni teritoriul inedit al infor-maţiei de arhivă greceşti. Pentru Erbiceanu a fostcâmpul de activitate căruia i s-a dedicat, mergândpână acolo încât, la Iaşi, a salvat documente aflate înmare primejdie de a fi distruse de timp, de mucegai;pe acestea le-a adus şi le-a uscat acasă, le-a descri-frat şi le-a păstrat pentru cultura noastră.

Marele cărturar s-a ocupat şi de biografiile unorierarhi, de la Veniamin Costachi la Neofit Scriban.S-a apropiat de cronicarii greci, pe care i-a adunat învolumul Cronicarii greci care au scris despreromâni în epoca fanariotă, rămas până astăzi o cartede căpătâi pentru toţi cei care doresc să se apropiede veacul al XVIII-lea.

Academia Română are datoria să nu-şi uitemembrii. Constantin Erbiceanu a fost membru alAcademiei Române şi a ocupat timp de trei ani dem-nitatea de vicepreşedinte. Rostul sesiunii este de a-lreaduce în gândurile noastre. Îi mulţumesc unuidescendent al său (aflat aici), care ne-a determinat săorganizăm această sesiune comemorativă dedicatăistoricului Constantin Erbiceanu.

31

Sesiunea Constantin ErbiceanuConstantin Erbiceanu – un mare cărturar român* Acad. Dan BerindeiVicepreşedinte al Academiei Române

* Alocuţiune susţinută la Sesiunea comemorativă dedicată centenarului morţii academicianului Constantin Erbiceanu(24 octombrie 2013, Aula Academiei Române)

În anii studiilor de doctorat la Institutul Teolo gicUniversitar din Bucureşti (1956–1959), am avutmarea şansă de a urma un Curs de bizantinologie cueminentul istoric Alexandru Elian, viitorul membrutitular al Academiei Române. În anul al III-leasusţinea un curs special privind relaţiile româno-bizantine şi româno-postbizantine; în cadrul acestuicurs ne-a prezentat pe larg şi personalitatea profe-sorului de teologie Constantin Erbiceanu (1838–1913), pe care îl considera ca un adevărat „pre cursor“al studiilor de bizantinologie în România. Şi pentrucă în anul al III-lea trebuia să prezint şi o lucrare deseminar în cadrul noii Catedre de bizantinologie, pro-fesorul Alexandru Elian m-a sfătuit să întocmesc oBibliografie a articolelor de Istoria Bisericii Românecare a apărut în „Revista Teolo gică” de la Iaşi, îndru-mată de profesorul Constantin Erbiceanu, între anii1883–1887, la rugămintea mi tro politului MoldoveiIosif Naniescu (materialul meu a apărut în revista„Biserica Ortodoxă Ro mână”, nr. 3–4, 1959, pp.400–412). Cercetând cu atenţie materialele publicateîn „Revista Teologică” de la Iaşi, precum şi altelucrări ale profesorului Constantin Erbiceanu, mi-amputut da seama că a fost nu numai un „pionier” alstudiilor de bizantinologie de la noi, ci, într-un fel, şial studiilor de Istoria Bisericii Româneşti. Abia dupăo jumătate de secol, în 2008, mi-am îndeplinit o dato-rie de conştiinţă faţă de profesorul ConstantinErbiceanu, publi când un studiu într-un volum oma-gial închinat celui care mi-a atras atenţia asupra lui,adică în volumul publicat de preotul profesor VasileMuntean, cu titlul În memoria lui Alexandru Elian(Timişoara, 2008, p. 232–243, reprodus apoi în volu-mul meu Studii de istorie a Bisericii Româneşti, II,publicat la Editura Academiei Române, 2009, pp.457–467).

Erbiceanu a fost printre cei dintâi cercetători ai tre-cutului Bisericii Ortodoxe Româneşti. Până la el, sepublicaseră doar modeste sinteze, scrise de PetruMaior (1813) şi Andrei Şaguna (1860) în Transilvania,

de Alexandru geanoglu Lesviodax la Bucureşti(1845) şi de Filaret Scriban la Iaşi (1870). De la acestelucrări de sinteză s-a trecut la publicarea unor lucrărispeciale de istorie bisericească, la redactarea unormonografii care priveau numai anumite aspecte saupersonalităţi din trecutul Bisericii noastre, bazate pematerial arhivistic inedit. Începutul unor astfel demonografii l-a făcut învăţatul episcop MelchisedecŞtefănescu al Romanului, membru titu lar al Acade-miei Române (1823–1892), cu bine-cunoscutele salemonografii: Cronica Huşilor şi a Episcopiei (1869),Cronica Romanului şi a Episcopiei (2 vol.,1874–1875), Papismul şi starea ac tuală a Bisericiidin România (1883), Biserica Ortodoxă în lupta cuprotestantismul (1890), sau monografii închinatemitropoliţilor Antim Ivireanul şi Filaret II sau epis-copului Dionisie Romano şi altele. Contemporanulsău mai tânăr, episcopul ghenadie Enăceanu de laRâmnic (1835–1898), s-a remarcat printr-o primăcercetare privind Creştinismul în Dacii şi creştinarearomânilor (1878), precum şi prin editarea CondiciiSfinte de hirotonii a Mi tropoliei Ungrovlahiei (1886).

Munca episcopului Melchisedec a fost conti nuatăde fostul său elev de la Seminarul de la Socola, Con-stantin Erbiceanu. Este foarte greu să prezentămlucrările acestuia privitoare la trecutul BisericiiRomâneşti, pentru că sunt de o mare varietate, dar şipentru faptul că multe dintre ele se ocupă doar tan-genţial de tema abordată. Totuşi, nu putem trece subtăcere lucrările sale: Cronicarii greci care au scrisdespre români în epoca fanariotă (1888, LXII + 361p.), Bibliografia greacă sau cărţile greceşti impri-mate în Principatele române în epoca fanariotă şidedicate domnitorilor şi boierilor români (1903, VIII+ 210 p.), sau Bărbaţi culţi greci şi români şi profe-sorii din Academiile din Iaşi şi Bucureşti din epocazisă fanariotă, 1650–821 (1905, 42 p.).

O serie de studii a consacrat istoriei învăţământu-lui românesc din Moldova, între care: Discurs …asupra şcolii grece (sic) şi române din timpurile lui

32

Contribuţia lui Constantin Erbiceanu la dezvoltarea studiilor de istoria Bisericii Româneşti* Mircea PăcurariuMembru corespondent al Academiei Române

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea comemorativă dedicată centenarului morţii academicianului Constantin Erbiceanu(24 octombrie 2013, Aula Academiei Române)

Vasile Lupu şi Matei Basarab până la 1828 (1885, 37p.), Serbarea şcolară de la Iaşi, cu ocazia împliniriia cincizeci de ani de la înfiinţarea învăţământuluisuperior în Moldova. Acte şi documente (1885, 412p., în colaborare cu A.D. Xenopol), Istoricul Semi-narului „Veniamin” din Mănăstirea Socola (1885,136 p.), prima monografie consacrată acestei şcoli.

La 23 aprilie 1887 s-a sfinţit Catedrala Mitropo -litană din Iaşi, de către cel de-al doilea ctitor al ei,mitropolitul Iosif Naniescu. În anul următor, Con-stantin Erbiceanu a publicat, la Bucureşti, o lucrareimpresionantă ca dimensiuni şi documentaţie, subtitlul Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei şi a Ca -tedralei Mitropolitane din Iaşi, urmată de o serie dedocumente, de facsimile şi de portrete privitoare laistoria naţională şi bisericească a românilor (1888,XCVII + 548 + LVI p. + 14 planşe, format mare); erao primă monografie a Mitropoliei, deşi incompletă,dar şi cu unele date eronate.

În acest context, trebuie să menţionăm trei scurtemonografii închinate unor ierarhi moldoveni: Viaţa şiactivitatea mitropolitului Veniamin Costachi (1888,35 p.), Viaţa şi activitatea episcopului Neofit Scriban(1888, 29 p.) şi Viaţa, activitatea şi scrie rile episco pu -lui Filaret Scriban (104 p.); de asemenea, necro-loguri în revista „Biserica Ortodoxă Română”, scrisela moartea unor ierarhi moldoveni, pe care i-a cunos-cut şi care mai pot fi folosite ca material docu mentarşi azi: Arhimandritul Teoctist Scriban (1890), Epis-copii Melchisedec Ştefănescu al Romanului (1892),Iosif Bobulescu al Râmnicului (1895), GhenadieEnăceanu al Râmnicului (1898) şi Silvestru Bălănescual Huşilor (1901). În 1898 a publi cat o lucrare spe-cială cu titlul Ulfila. Viaţa şi doctrina lui sau creştinis-mul în cele două Dacii – Traiană şi Au re liană – înseco lul IV (118 p.; iniţial în revista „Bi serica Orto-doxă Ro mână“), prima cercetare româ nească despreacest episcop, considerat ca adevărat „apostol“ algoţilor stabiliţi pe teritoriul vechii Dacii.

Constantin Erbiceanu a editat şi câteva lucrări demare importanţă pentru istoria şi cultura româ nească.Între acestea, se numără lucrarea istorico-aghio -grafică a lui gavriil Protul, Viaţa şi traiul SfinţieiSale Părintelui nostru Nifon, patriarhul Ţarigradului(1888, după Ms. 464 din Biblioteca AcademieiRomâne; a doua ediţie românească după cea a luiB.P. Hasdeu din 1865), Didahiile lui Antim Ivirea nul(1888, după o copie aflată la Mănăstirea Căldăruşanide prin 1740), Procanonul lui Petru Maior (1894,după manuscrisul-autograf de la Aca demia Română),Cinci cuvinte asupra Istoriei bi sericeşti a lui Teodo -ret al Cirului (în traducerea mi tropolitului VeniaminCostachi, rămasă în manuscris), Scrierile ieroschi-

monahului arhimandrit Chiriac Râmniceanu (cu pro-fil istoric, 1889) sau manuscrisul arhimandrituluiNec tarie Banu, intitulat Viaţa şi petrecerea cuviosu-lui arhimandrit Irinarh Roset, ctitorul Bisericii Orto-doxe Române de pe Muntele Tabor (1899).

Constantin Erbiceanu a tradus în limba românăcele Patru cuvinte bisericeşti rostite de ConstantinBrâncoveanu, fiul domnitorului (1891), precum şilucrarea mitropolitului Antim Ivireanul, Sfătuiri creş-tine-politice către domnitorul Ştefan Cantacuzino(1891); de asemenea, a reeditat lucrarea aceluiaşimitropolit Învăţătură bisericească la cele mai tre-buincioase şi mai de folos pentru învăţătura preo ţilor(1894), care fusese tipărită la Târgovişte în 1710.Zeci de alte studii, articole sau note a publicat în„Revista Teologică” de la Iaşi sau în „Biserica Orto-doxă Română”, care priveau fie trecutul Bise ricii dinMoldova, fie personalitatea unor cărturari români origreci, care au activat printre români.

Constantin Erbiceanu a fost ales membru cores -pondent al Academiei Române, la 20 martie 1890, şititular la 8 aprilie 1899 (în aceeaşi zi, a fost ales titu-lar şi episcopul Nicolae Popea al Caransebeşului).Între 23 martie 1904 şi 18 aprilie 1907 a fostvicepreşedinte al Academiei (odată cu el era vice pre -şedinte şi Spiru Haret). Discursul de recepţie cu temaViaţa şi activitatea literară a protosinghelului NaumRâmniceanu l-a rostit la 17 martie 1900, în prezenţaregelui Carol I; răspunsul la discurs a fost al secre-tarului gene ral Dimitrie A. Sturdza (publicat deAcademia Română, Discursuri de recepţie, XXII,1900, 97 p.). Naum Râmniceanu (1764–1838/39) eraun fiu al Ardealului, născut în Jina, jud. Sibiu, ori înCorbi, jud. Argeş, unde familia sa se refugiase dincauza prigoanelor religioase ale autorităţilor hab sbur -gice catolice. A scris numeroase lucrări cu profil isto -ric, în greceşte şi româneşte, rămase în manuscris, încare prezenta evenimente petrecute în Ţara Româ -nească în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şiînceputul celui următor. După moartea lui Er biceanu,locul său în Academia Română a fost ocupat detânărul istoric şi arheolog Vasile Pârvan, care îi vaface un frumos elogiu în discursul său de re cepţie,intitulat: In memoriam Constantin Erbi ceanu (28 mai1914). Profesorul Constantin Erbi ceanu a fost o per-sonalitate de seamă a istorio grafiei ro mâ neşti din adoua jumătate a secolului al XIX-lea, un pionier alstudiilor de elenistică la noi, un profesor de excepţiela Seminarul Teologic „Veniamin” din Iaşi (1871– 1886),la Seminarul „Central” din Bucureşti (1886–1892),apoi la Facultatea de Teologie din Bucureşti(1887–1903) şi un apreciat membru al AcademieiRo mâne.

33

O întrebare pe care ne-o putem pune este dacătraiectul intelectual al lui Constantin Erbiceanu, pecare îl omagiem la un secol de la moarte, ar fi pututsă fie diferit. Pare ciudat spre pildă – mai ales încazul cuiva remarcat pentru un fel de a fi ieşit dincomun de dinamic – ca una dintre operele de căpătâisă-i fi apărut la vârsta de aproape cincizeci de ani!Avea girul propriei maturităţi şi se făcea conformunui program după ce, fapt foarte important, clima -tul public receptor fusese sondat1. Să insistăm puţin;demersul ştiinţific era, aşadar, rodul unei gândirimature (după experienţa unor studii făcute în me diulgrecesc, la Paris şi al predării la Seminarul Teologicde la Iaşi, la cel din Bucureşti la Facultatea de Teolo-gie din acelaşi oraş), exista un proiect, foarte proba-bil de inspiraţie junimistă, iar emitentul ţinea seamade un fond aperceptiv al unui public relativ larg.

Pe când îşi compunea ediţia Cronicarilor grecicare au scris despre români în epoca fanariotă, pu -blicat în 1888, lui Constantin Erbiceanu nu i-a trecutprobabil prin minte că deschide calea unei noi disci-pline şi nici că îi era hărăzit să sufere rigorileaposto latului. A fost bănuit de propagandă pro-gre-cească2! Disciplina se cheamă în termeni modernineoelenistică şi priveşte studiul tuturor aspectelorlegate de civilizaţia neogreacă. Pe teren românesc,avem, desigur, a face cu o variantă specifică născutădin nevoile ştiinţifice locale. Ea s-ar putea rezumaca studiu al tuturor manifestărilor ce îmbracă formalingvistică medio- şi neogreacă, începând cu jumă-tatea secolului al XVII-lea şi până la începutul seco -lului al XIX-lea.

De la Constantin Erbiceanu se revendică, aşacum remarca un confrate3, şase generaţii de învăţaţi.Să încercăm a le defini profilul şi preocupările. Dingeneraţia imediat următoare savantului, s-a distinsConstantin Litzica, cel care a început seria ca -

taloagelor valorosului fond de manuscrise greceştidin colecţia Academiei Române, manuscrise a cărorcaracteristică, spre deosebire de multe fondurieuropene, este aceea că sunt redactate în spaţiul cul-tural local, nu sunt achiziţii din piaţa anticarială.

Nicolae Iorga, care nu poate fi subsumat uneigeneraţii, făcea acea elegantă incluziune a surselorîn exegeza sa istorică sau istorico-literară de marerespiraţie.

Demostene Russo desăvârşea tehnica ediţiilor şiidentifica momentele cele mai importante ale con-tactelor româno-greceşti (am epuizat două gene -raţii).

Urmaşii imediaţi ai celui menţionat mai sus aufost Ariadna Camariano-Cioran care a dus la ultimaexpresie cercetarea învăţământului din academiiledomneşti de la Iaşi şi Bucureşti şi Nestor Camarianocare a excelat în studii monografice.

Cornelia Papacostea Danielopolu a lăsat studiiîn care domeniul neoelenistic românesc se îmbo -găţeşte cu istoria ideilor.

34* Alocuţiune susţinută la Sesiunea comemorativă dedicată centenarului morţii academicianului. Constantin Erbiceanu

(24 octombrie 2013, Aula Academiei Române)** Cercetător, Institutul de Studii Sud-Est Europene

Constantin Erbiceanu, studiile neoeleneîn România şi predecesorul său Naum Râmniceanu* Lia Brad Chisacof**

35

Cei mai tineri cercetători consacraţi în domeniu,ca, spre pildă, Mihai Ţipău, Ştefan Petrescu, Leo -nidas Rados şi Tudor Dinu par să ilustreze faza, atâtde bine reprezentată în toate ţările europene şi înS.U.A fireşte, a etapei superioare, de reluare la unnivel hermeneutic nou, a majorităţii temelor abor-date de premergătorii lor.

Autoarea rândurilor de faţă, dintr-o generaţie ceo premerge pe cea amintită mai sus, să zicem acincea din cele şase (dacă şase sunt), e adepta unorcercetări transdisciplinare, în care metode din celemai diverse preluate din varii discipline se aplicăobiectului de studiu, care, de cele mai multe ori, faceparte din imensul încă fond manuscris (din carepartea covârşitoare se păstrează în fondurile Bi blio -tecii Academiei Române) inedit, anonim şi, even -tual, chiar nedatat.

Revenind la Constantin Erbiceanu din care cer -cetările tuturor acestor generaţii se revendică, obser-vam că el îşi plasa studiile neoelene pe un teren bineobservat, în care la 1885 resentimentele legate defanarioţi erau prezente: „Rog de la început chiar peonorabilul public şi pe confraţii mei colegi să-miierte lipsurile şi poate însăşi insuficienţa espu -nerei… pe cuvântul ca câmpul ce am a-l parcurge şiexplora din punctul nostru de videre este foartepuţin cunoscut, necultivat şi aproape dat uităreipentru repugnanţa, ce poate cu dreptul avem asupraepocei fanariotice“.

Într-un sfert de veac până în 1900, data primiriiîn Academia Română, anti-fanariotismul atât cel alautorului, cât şi cel exterior pare să se fi înteţit, ast-fel încât expresia e mai dură: „Au fost, stimaţi co -legi, cum ştim cu toţii, mulţi bărbaţi, în secolul tre-cut, plini de dorul ţerii şi cu sufletul şi cu inima,conscii de nedreptatea ce se făcea neamului nostru,cari, cu durerea în inimă şi cu suspinul înăduşit înpiept, cu întristarea zu gră vită pe faţa lor spuneausuferinţa românilor. Dar au fost toţi ori exterminaţi,ori exilaţi, ori cel puţin dispreţuiţi şi daţi uitării decătre cei de alt neam, cărora alţii ne arendau pepieţele Stambulului, ca pe nişite fiinţe necuvîntă-toare! Aceşti nemernici precupeţi de pe lângă Stam-bul îşi aveau sprijinul lor pu ternic şi la popoarele cene învecinau şi cari favorizau, pentru scopuridăunătoare nouă, pe aceşti cinstiţi neguţători depopoare... Străinii conduceau destinele neamuluinostru şi numai acele plante şi flori creşteau – dinCarpaţi şi pân la mare – cari se asimilau străinilor,pentru că străinii ne stăpâneau.4

Per total, lecţia era cea justă: „Trebuie să recu -noaştem că această epocă, oricum ar fi, ni aparţinede drept în continuarea/firului istoriei noastre, este

proprietatea neamului românesc, face parte directădin vieaţa intelectuală a noastră. Numai aşa vom scipozitiv de unde am plecat, ce am fost în trecutul nos-tru, după aceea, orientăndu-ne, să putem constata,ce paşi am făcut în mersul dezvoltărei noastre in -telectuale. Apoi – după ce ne vom da socoteală de ceam fost în trecutul nostru, respectiv de cultura şidezvoltarea noastră din epoca fanariotă“ (în altăparte se referea la epoca aşa-zisă fanariotică, expri-mare pe marginea căreia putem glosa, e fie modulcel mai firesc de exprimare, fie sublinierea relati -vităţii unei denumiri generice), „şi pentru care estede mare nevoie să renunţăm pentru moment la oriceidei precon cepute, la orice antipatii naţionale şiconduşi numai de spiritul imparţial şi rece – săputem în urmă scruta şi constata adevărul, dupătoată rigoarea critică, spre a ne putea reculegedatele positive, bazate numai pe monumente şiprobe admise de critica istorică“.

urmaşul lui Naum RâmniceanuA făcut carieră în cultura noastră, şi nu fără

temei, teza maioresciană a formelor fără fond. Ar fipoate cazul să aducem în atenţie şi o altă realitate,aceea a recuperării simbolice a unei normalitaţi lanoi, până la un punct inaccesibile. Procedând pre-cum cei mai mulţi din cei care îl precedaseră înAcademia Română,5 Constantin Erbiceanu onora,cu ocazia alegerii sale în rândul membrilor Acade-miei Române, memoria lui Naum Râmniceanu, gestcores punzător omagiului adus predecesorului înAcademia Franceză. Inutil să menţionăm că ale -gerea nu e întâmplătoare şi se va fi făcut în urmaunei înţelepte chibzuinţe. Ea s-a datorat familia -rităţii cu mansucrisele călugărului dar, a presupusfără doar şi poate, o afinitate: „Conformându-neuzului şi regulamentului acestei înalte Instituţiuni,de a-mi face solemna mea intrare în colegiuld-vostre prin pronunţarea unei cuvântări în public,mi-am ales ca subiect detractat descrierea vieţii şiactivităţii lite rare a protosinghelului Naum Râm-niceanu, un că l ugăr român care, în toată viaţa sa, ascris în istoria noastră naţională şi a învăţat cartepe fiii neamului nostru românesc peste o jumătatede secol“.

gestul este, pe de-o parte, o scoatere din anoni-mat: „Timpurile vitregi şi desele prefaceri şi în lu -cruri şi în persoane, cât a trăit acest apostol al nea-mului nostru, au întins un val negru peste persoanaşi activitatea sa întreagă şi ele au rămas nevăzute şineştiute până acum, ca şi asupra altora, nu puţini,de felul acestuia“ şi, în consecinţă, un act justiţiar:

„Până la acest an, moşia strămoşească întreagăera arendată străinilor. De aceea, orice plantă,orice floare cu miros şi coloare naţională de peogorul românesc era înăduşită, dispreţuită, urgisită,ba şi persecutată de străini. Aşa a păţit şi Naumcălugărul.6 Dacă am putut reuşi, prin descrierea ceam desfăşurat-o înaintea d-vostre asupra vieţii şiactivităţii literare a lui Naum Râmnicenu, bazat pemonumente scrise, a desmormânta amintirea-i per-dută, a alunga de pe figura sa patrio tică pâcla şiceaţa groasă ce-l întuneca până acum, fiind pentruaceste cuvinte necunoscut nouă ur maşilor lor desânge şi neam, dacă, zic, am izbutit a vi-l presentaca pe un luptător vajnic şi aprig al Românismului,timp de peste o jumătate de secol, contra împilăto-rilor neamului nostru, atunci merită, i se cuvine,cred, să-şi reia şi el locul între luptătorii naţional-ităţii noastre şi să-l enumerăm şi pe Naum întreostaşii neamului românismului împreună cu ceilalţiluptători încununaţi deja pentru vitejia lor, înţelegîntre literaţii noştri Români. Căci luptă bună s-aluptat pentru conservarea limbei şi a neamului nos-tru românesc“.

Reuşita este confirmată imediat de D.A. Sturza,care dă răspunsul discursului de recepţie al luiErbiceanu: „Cuvântarea d-lui Ctin Erbiceanu ne-atransportat din vuietul mişcării zgomotoase a tim-purilor prezente în chiliuţa strâmtă a unui monah,al căruia nume zăcea în uitare, cu toate meritele decari e înconjurat, cu toată recunoştinţa ce datorimunei munci care zadarnică nu a fost în zilele ei şicare astăzi chiar ne procură o bucurie sufleteascăcurată şi limpede7“.

Considerăm, şi nu e aceasta nicidecum vreo ideeoriginală, că cel mai autentic omagiu ce se poateaduce memoriei unui savant este continuareacăutărilor sale.

Am făcut-o, chiar dacă nu cu intenţia expresă dela bun început. Am reconsiderat aşadar manuscri -sele lui Naum Râmniceanu (24 la număr), dintrecare cele mai multe provenite din donaţiile luiErbiceanu şi descrise de el la sfârşitul discursului deprimire în Academie8. De menţionat aici că rezervaserioasă de material inedit din domeniul studiilorromâno-greceşti este repartizarea, uneori arbitrară, amanuscriselor în fondurile, fie românesc, fie gre-cesc. Astfel, un manuscris minuţios descris deErbiceanu în discursul de la Academie şi catalogatsub cele româneşti9 a trecut apoi în fondul grecesc,astfel încât, multe din piesele cuprinse în el au fostignorate până acum10. Manuscrisul nu-i aparţinuse

şi era o adevărată comoară de documente privindanul 1821. Una dintre acestea e o piesă de teatru (ocomedie-pamflet) compusă de Naum (aflăm în felulacesta că şi-a petrecut timp la Braşov în timpulrefugiului masiv din Ţara Românească a celoraproape 20000 de munteni), multe poezii, printrecare una care, după părerea noastră, dă răspunsulvitezei de adaptare a rumelioţilor (etnonim aplicatmai ales aromânilor) la mediul românesc (Μήνεςτρεις η έξι φτάνει /Ρουμελιώτης να μανθάνει /όσαστην Βλαχία αρκεί [sunt suficiente şase sau trei lunica rumeliotul să înveţe ce-i trebuie în Valahia]), pre-cum şi textul Buciumul cugetării o parafrază dupăpoemul Trâmbiţa românească, în care se află expri-mată conciliantă viziunea lui Naum despre convie -ţuirea româno-grecească, într-o cuprinzătoare Dacie:„Că doao învecinate neamuri născute pentru ca săiubească, şi să aibă o cugetare între dânsele avândpre aceeaşi credinţă, dobândind mai pre aceiaşicreştere cu năravuri şi obiceiuri de o asemănare cuobşteştile folosuri“.

Apelul său e pe cât de patetic, pe atât de mi -nuţios în privinţa evocării tuturor categoriilorsociale: „Elinilor//f. 256, zicem grecilor celor ce săaflă în Dachia pentru ce protivnici pătimaşi văaduceţi şi vă turburaţi înprotiva fraţilor şi iubiţilorvoştri dachi. Patria lor nu este adevăratul pământal făgăduinţii, care la cele mai nenorocite întâm-plări ale patrii voastre v-au priimit cu braţedeşchise, v-au arătat iubire de streini, flămânzi fiindvoi, v-au hrănit, goli fiind, v-au înpodobit şi săracifiind v-au îmbogăţit? Locurile acestea n-au fost cuveacuri mai nainte cel singur dorit şi apărător alscăpării voastre? Pre cine din voi aceşti iubitori destreini eparhioţi nu au căutat sau n-au suferit înpământurile lor? Care lucru aţi vrut vreodată săuneltiţi şi nu aţi luat voie? Cei ce vă chemaţiblagorodnici nu v-aţi cinstit cu rangurile patrieilor? Închisu-v-au vreodată uşile? Adunării şi al sfa-turilor lor?

Neguţătorii, folosindu-se din închipăuitoareamultă podoabă şi dăzfătare a lăcuitorilor, câştigaatâta, cât păoate nici cel mai de frunte neguţător alacelui mai mare oraş al Evropii.

Meşterii în puţină curgere de ani să părăsea demeşteşugul lor ca să-s apuce de negoţ. Cei pedep-siţi dascali să făcea dumnezei să cinstea şi săpropoveduia făcători de bine şi luminători ai epar -hiilor. Pentru ce dar atâta vrăşmăşie, patimă şipomenire de rău împotriva fraţilor voştri dachi?“36

37

Mesajul se potriveşte punctual anului 1821 şidistrugerilor legate de răscoala greacă: „Părăsiţicalea stricăciunii şi întoarceţi paşii voştri cătrăfapta cea bună. Simţirea slobozenii, este mai alessimţirea dreptăţii. Nevrednic lucru este ca un neamcarele la începuturile politiceştii sale prefaceri nusă arată mai dreptu, mai făcător de bine, şi maimare decât altădată//f. 259 ca să dobândeascăslobozenia sa“.

Erbiceanu exprima opinii asemănătoare, în alţitermeni desigur, la trei sferturi de veac mai târziu:„…mai toate cărţile greceşti imprimate în Occidentsunt cu banii şi cooperarea românilor. Astfel dar, noiromânii nu numai am dat ospitalitate seculi întregifraţilor noştri de credinţă greci, spre a-şi face edu-caţiunea în şcoalele din Principate în timpuri cândn-aveau unde să-şi plece capul dar, încă li-amdesmormântat şi dat la lumină scrierele oamenilorlor erudiţi. Este dar drept şi în consonanţă cufaptele ca grecitatea să păstreze o profundărecunoştinţă românilor, pentru că perzându-şipatria, şi-au redobândit-o prin concursul material şimoral al Românilor!

...este adevărat că renaşterea Greciei au costatpe români multe sacrificii băneşti, multe nenorociri,mult sânge românesc vărsat, dar să fim mândri c-amcontribuit la reînvierea unui popor, după cum la1877 la renaşterea Bulgariei!“11

patria, ca Zeiţa frumuseţii Erbiceanu are un punct de vedere extrem de

stenic, îşi dezvăluie natura luptătoare în sensul uneistrategii bine gândite, apoi aplicate, apoi învingă-toare. În această dialectică îşi are loc şi contem-plarea biruitoare, constructiv nu prea lungă, de laînălţimea unei culmi: „Ştim cu toţii domnilor căneamul românesc au trecut prin multe şi dureroaseîmprejurări, au suferit ciuntiri şi truncheri, şi auîncercat şi mai multe ameninţări chiar de viaţă.Acestea au provenit pe deoparte din causa situaţiu -nei noastre geografice, iar pe de alta din causastăruinţei şi persistenţei în convingerile noastrenaţionale, şi în fine din causa credinţelor noastrereligioase strămoşeşti“.

Un punct de vedere pe nedrept pus la îndoialăastăzi ca fiind inutil apologetic, este cel pe caredoresc să-l supun atenţiei în încheiere. Nu riscă săsune patetic şi nici nu trebuie să ne activăm la modulironic parafraza caragialiană, în fond, atât Erbi -ceanu, cât şi Cargiale au fost membrii faimoaseiJunimi. Cât despre inspirata comparaţie în carenumele zeiţei e doar sugerat, nu face altceva decât sădescrie imensa afecţiune a istoricului faţă de locurilelui natale şi de neamul din care se trăgea. Să me -dităm, aşadar, o dată în plus, la mesajul care ne vinepeste timp de la istoricul Constantin Erbiceanu:„Din toată această lungă luptă şi cumplită şi careau durat seculi întregi faţă de popoarele ce neîncungiurau, numai pentru salvarea existenţei noas-tre, am avut a îndura multe prefaceri în neamulnostru, multe schimbări în moravuri, în datine, înlimbă. Cu toate aceste, cu tot amestecul, cu toatăinfluenţa străină, titlurile originei şi unitatea des-voltărei noastre ni este salvată – au apărut curatămândră şi frumoasă ca şi zeiţa din spumele agitatede va luri! Astăzi respirăm aerul viu al libertăţei şinaţio nalităţei noastre. Astăzi conştiinţa naţionalăeste puternic însădită în inimile noastre şi cu dreptaspirăm a ocupa un loc în concertul naţiunilor ci -vilizate“.

Note1 V.C. Erbiceanu, Viaţa mea scrisă de mine după cât mi-amputut aduce aminte, Bucureşti, 1913.2 V.L. Rados, Un intelectual ortodox, pionier în studiile cul-turale în Ulfila, viaţa şi doctrina lui, p. 20.3 A. Pippidi, Postfaţă la Cronicari greci... post Anexa 4. 4 Viaţa şi scrierile, p 4.5 Al. Papiu-Ilarian îl omagia în 1869 pe gh. Şincai, g. Sionîn 1870 pe Al. Donici, P. Poenaru în 1871 pe gh. Lazăr, I. ghicaîn 1880 pe B.P. Hasdeu, Ath. M. Marienescu în 1882 pe P. Maior,I. Vulcan în 1892 pe D. Cichindeal, I. Kalinderu în 1894 pe epis-copul Melhisedec, D.C. Ollanescu-Ascanio în 1894 pe V. Alec-sandri, A.D. Xenopol în 1900 pe A. Şaguna.6 Viaţa şi activitatea literară ... Bucureşti, Institutul de Artegrafice Carol gobl, 1900, p. 4.7 Ibidem, p. 33.8 Ibidem pp. 39–97.9 Sub fosta cotă ms. rom. 258.10 Ibidem, pp. 91–93.11 Discurs rostit în Aula Universităţii din Iaşi asupra Şcoaleigrece şi române, Iaşi, tipolitografia H. goldner, 1885, pp. 33, 35.

O trecere în revistă, fie şi sumară a studiilor luiConstantin Erbiceanu pune în evidenţă cantitateamare, dar nu neobişnuită pentru epocă, de surseistorice publicate, traduse sau semnalate de acesta.Sursele în limba greacă, la care ne vom referi în con-tinuare, nu sunt singurele care l-au preocupat, darsunt cele care au diferenţiat cercetările sale de celeale contemporanilor săi.

Erbiceanu a fost un deschizător de drumuri înnumeroase direcţii în domeniul izvoarelor greceşti,publicând deopotrivă documente oficiale, texte teo-logice şi istorice bizantine şi postbizantine, dar şiscrieri din perioada modernă sau contemporană,inclusiv traduceri din filosofia neogreacă.

Care este relevanţa surselor publicate de Con-stantin Erbiceanu pentru istoricul de astăzi? Vomspune cu siguranţă că este departe de a fi minimă,deşi a trecut mai bine de un secol de la apariţia lor.Un studiu atent arată că multe dintre textele publi-cate de acesta nu au cunoscut alte ediţii, rămânândadesea singurele traduceri accesibile cercetătoruluiromân. În unele cazuri cum ar fi, de exemplu, volu-mul de Cronicari greci, pentru unele texte, ediţiilesale rămân unicele care pot fi utilizate. Nu vomspune că o nouă ediţie nu ar fi putut fi realizată maibine de eleniştii care i-au urmat, ci vom constatadoar că acest lucru nu a fost încă făcut.

Ar putea fi activitatea lui Erbiceanu un exemplude urmat pentru elenistul de astăzi? O simplă com-paraţie va răspunde desigur acestei întrebări. Pe de oparte, Erbiceanu, cu mijloacele pe care le avea ladispoziţie, a semnalat numeroase manuscrise gre-ceşti şi a publicat chiar şi un succint catalog al ma -nuscriselor din colecţiile româneşti în periodiculSocietăţii Filologice din Constantinopol al căreimembru era.

Pentru celălalt termen al comparaţiei revenim înzilele noastre. Nu avem până în prezent un catalog

tipărit complet al manuscriselor greceşti din Bi -blioteca Academiei (ce formează una dintre colecţi-ile importante de astfel de manuscrise în plan mon-dial) şi care cuprinde multe exemplare dăruite chiarde către Erbiceanu. La fel, nu avem un catalog com-plet sau măcar un repertoriu al manuscriselor gre-ceşti aflate în România. Este inutil de subliniat cedificultăţi ridică aceste lipsuri pentru activitateaeleniştilor români sau străini.

Este un fapt că ritmul de publicare, de identifi-care şi de semnalare ştiinţifică a surselor greceşti aletrecutului românesc a cunoscut fluctuaţii de-a lungula o sută de ani. De remarcat însă că, în această peri -oadă, rareori ritmul l-a egalat pe cel pe careErbiceanu l-a atins în această activitate. Rareori s-amanifestat, din 1913 până astăzi, în rândurileeleniştilor entuziasmul de a publica o cantitate şi ovarietate atât de mare de surse greceşti.

Cercetările în colecţiile de manuscrise îi oferălui Erbiceanu ocazia de a face descoperiri impor-tante. Astfel era manuscrisul conţinând transpunereaîn greaca modernă a tratatului despre dregătoriilecurţii bizantine atribuit lui Codinos, transpunerefăcută de Hrisant Notaras. În articolul în care sem-nala acest manuscris, elenistul român sublinia încădin titlu că acesta era „necunoscut în literaturagreacă până acum”. Un alt caz în care Erbiceanuintra în dialog ştiinţific cu eleniştii străini (cum ar fiSathas sau Legrand) este cel în care, în Cronicariigreci, publica după un autograf al lui ConstantinDapontes o ediţie mai amplă decât cele apărute pânăatunci a Catalogului istoric al acestuia.

S-ar putea obiecta că epoca lui Erbiceanu era ceaîn care marile colecţii de manuscrise nu erau încăcercetate, sau erau în formare şi, prin urmare,descoperirile spectaculoase erau mult mai uşor defăcut. Totuşi, astăzi chiar, zeci şi sute de texte gre-ceşti provenind din Ţările Române, sau în legătură

38

Contribuţiile lui Constantin Erbiceanu lastudierea izvoarelor greceşti ale istorieiŢărilor Române * Mihai Ţipău**

* Alocuţiune susţinută la Sesiunea comemorativă dedicată centenarului morţii academicianului Constantin Erbiceanu(24 octombrie 2013, Aula Academiei Române)

** Cercetător, Institutul de Studii Sud-Est Europene

39

cu acestea, texte din toate categoriile (istorice, epis-tolare, teologice, retorice sau literare) îşi aşteaptă şiastăzi editorii. Alte texte importante pentru istoriaromânească nu dispun încă de ediţii critice şi tra-duceri pe măsura importanţei lor. Lipseşte, de exem-plu, un corpus al aşa-numitei istoriografii greco-române, din perioada medievală şi modernă. Sute dedocumente greceşti emise în Ţările Române depatriarhii Constantinopolului, Alexandriei, Antio-hiei sau Ierusalimului sunt încă inedite sau răspân-dite în diverse publicaţii, adesea cu traduceri nufoarte corecte.

Considerăm că cele enunţate anterior justifică pedeplin utilitatea unor astfel de evocări, dar şiexplorări ale preocupărilor ştiinţifice ale înain-taşilor.

Elenistul de astăzi, aşezat confortabil în faţa cal-culatorului electronic portabil şi privind imaginiledigitale ale unui codice, nu poate să nu compare,măcar în treacăt, activitatea sa cu cea pe care, cupeste un secol în urmă o desfăşura ConstantinErbiceanu pe când copia cu creionul ori tocul, lalumină slabă, manuscrise pe care le salvase poate dela o distrugere sigură.

S-ar putea obiecta că Erbiceanu a publicat multedocumente doar în traducere, fără textul originalgrecesc. Desigur că normele ştiinţifice actuale arimpune acest lucru, dar trebuie avut în vedere şicontextul epocii şi publicaţiile în care apăreau tex-tele amintite. Este posibil ca adesea lipsa textuluigrecesc să fie consecinţa limitelor impuse de spaţiultipografic (cum era cazul în periodicele ce aveau unnumăr restrâns de pagini). În alte cazuri, în care edi-torul român a preluat documente din ediţii străinedeja existente, uneori recente, este posibil să nu ficonsiderat necesară reluarea textului original, careputea fi consultat de cei interesaţi în respectiveleediţii, primând pentru moment publicarea varianteilor în limba română. De altfel, atunci când Erbi -ceanu şi-a propus să realizeze o ediţie ştiinţifică lastandardele epocii, a reuşit să o realizeze cu succes,ca în cazul volumului de Cronicari greci ai epociifanariote, în care textul grecesc primează, apărânduneori chiar şi fără traducerea românească.

O remarcă despre limba traducerilor din greacăale lui Constantin Erbiceanu; este limba epocii sale,moderat latinizantă, cu numeroase neologisme,unele mai puţin familiare cititorului de astăzi. Acestaar putea fi uneori descurajat chiar de ortografiavremii, fapt care le impune editorilor moderni ai tex-telor o inevitabilă „modernizare”. Sub aceste formeexterioare se poate detecta însă, în cele mai multe

cazuri, o surprindere atentă a sensurilor originaluluigrec, în texte din cele mai variate, adesea dificile.

În unele cazuri, cercetarea vechilor tipăriturigreceşti i-a oferit lui Erbiceanu rezultate neaştep-tate. Astfel, a descoperit că un exemplar din NouaSynopsă a Istoriilor a lui Mattheos Tzigalas aparţi-nuse mitropolitului Dosoftei al Moldovei. Ierarhulfăcuse numeroase însemnări pe paginile cărţii,însemnări ce ofereau o perspectivă interesantăasupra erudiţiei sale. Cercetările ulterioare cuprivire la această carte au confirmat şi au adus noiprecizări cu privire la informaţiile consemnate deErbiceanu.

Constantin Erbiceanu nu înţelegea prin termenulde elenist, cu care îşi definea preocupările, un spe-cialist axat doar pe cultura antichităţii clasice. Îndubla sa calitate de teolog şi de istoric, a explorattexte greceşti care acoperă o durată de un mileniu şijumătate, din secolul al IV-lea până în vremea sa, îna doua jumătate a secolului al XIX-lea. Oricine estefamiliarizat cu istoria literaturii eline, bizantine şineogreceşti înţelege că acest demers nu a fost unulsimplu. Transformările limbii elene nu au fostliniare, tendinţele arhaizante revenind periodic, untext din secolul al XVIII-lea putând fi mai dificil deînţeles decât unul redactat cu câteva secole în urmă.

Investigaţiile lui Erbiceanu în vederea des co -peririi de texte greceşti relevante pentru istoriaromânească nu se limitează la bogatele şi aproapenecunoscutele pe atunci colecţii din Iaşi şiBucureşti. Va fi făcut acest lucru şi în Constan-tinopol şi, cu siguranţă la Muntele Athos unde, laMănăstirea Xeropotamu găsea manuscrise autografeale lui Chesarie Dapontes.

Este cunoscut faptul că preţuia şi chiar colec -ţiona carte veche. Multe dintre manuscrisele dincare publica texte se aflau în posesia lui. Sunt cunos-cute donaţiile de manuscrise pe care le face Bi -bliotecii Academiei. O ediţie greacă din secolul alXVI-lea aflată astăzi în colecţiile BiblioteciiNaţionale a României fusese dăruită de Erbiceanususţinătorului său, Dimitrie A. Sturdza. La rândulsău, istoricul primea în dar în 1897 de la Manuilghedeon cartea publicată în 1789 la Bucureştidespre faptele lui Mavrogheni. În 1866 la MunteleAthos sau la Atena, Constantin Erbiceanu intra înposesia unui preţios manuscris bizantin din secolulal XII-lea, decorat cu miniaturi, cunoscut astăzi subdenumirea de Lecţionarul Evanghelic Jaharis. Înmai 1877, Erbiceanu era nevoit, probabil din motiveeconomice, să vândă la Paris codicele pe care îlachiziţionase cu 11 ani în urmă. Însemnarea de

pose sor în limba greacă cu numele ΚωνσταντίνοςΕρβιτσεάνου este proba trecerii acestui manuscris,aflat astăzi la Metropolitan Museum din New Yorkprin mâinile savantului român. De remarcat că, ante-rior, acelaşi codice aparţinuse şi lui Hrisant Notaras,ale cărui legături cu Ţările Române sunt bine-cunos-cute1.

Modul în care Erbiceanu a valorificat surselegreceşti pe care le descoperea, a fost variat: de lascurte note şi semnalări la publicarea de texte sautraduceri integrale sau parţiale. Sursele istorice gre-ceşti sunt doar una dintre dimensiunile activităţiisale de cercetare. Totuşi, cunoaşterea acestor iz -voare se reflectă şi în abordarea unor subiecte carenu se referă în mod direct la cultura greacă.

Uneori, elenistul apela la colaboratori, cum ar fiîn cazul traducerii elogiului făcut pentru Mavro -gheni de dascălul Theodor din Trapezunt, sau a celeia dificilului text despre viaţa lui Constantin Mavro-cordat a lui Petru Depasta, incluse în tomul Croni-carilor greci, traduceri realizate de fratele său,gheor ghe Erbiceanu, care studiase şi el la Atena.

Caracteristică pentru Constantin Erbiceanu estefamiliarizarea sa cu literatura de specialitate publi-cată în limba greacă, fapt care îi asigură o poziţieaparte între istoricii români ai vremii. Acest fapt îioferea o perspectivă specială asupra subiectelor pecare le tratează, inclusiv a celor de istorie ro -mânească. Răsfoind bibliografia greacă mai vechesau mai nouă, Erbiceanu face descoperiri importantepe care le comunică în articolele sale, traduce inextenso pasaje privitoare la români, iar, uneori, oferăvarianta românească integrală a unor lucrări. De -sigur, istoricul nu omite să consulte însă cu interes şiediţiile occidentale recente sau mai vechi ale auto-rilor bizantini şi post-bizantini.

Pentru perioada antichităţii târzii, Erbiceanu astudiat viaţa şi activitatea lui Ulfila, traducătorulBibliei în limba gotă, căreia îi dedică o serie de stu -dii reunite ulterior într-un volum. Lucrarea, care afost recent republicată într-o ediţie critică, reuneştetextul original şi traducerea pasajelor din autoriigreci şi latini care au scris despre Ulfila şi repre -zenta, în 1901, prima contribuţie românească cu pri -vire la personalitatea acestuia.

Istoria bisericească a lui Teodoret, episcopulCirului, este o altă scriere spre care Erbiceanu şi-aîndreptat atenţia şi a cărei traducere integrală a pu -blicat-o, mai întâi în periodicul „Biserica OrthodoxăRomână“ şi apoi într-un volum separat2. Este dreptcă, în acest caz, elenistul a beneficiat de două tra-

duceri pe care le descoperise în manuscris, dintrecare una fusese făcută de Veniamin Costaki.Descoperirea acestora îi oferă ocazia de a descriecele două manuscrise, dar şi de a face o prezentare avieţii şi activităţii lui Teodoret al Cirului.

Interesul teologului se îmbină cu cel al istoriculuiatunci când publică studiile despre canoanele sinoa -delor ecumenice, pentru care utilizează vo lumele edi-tate de georgios Rallis şi Mihail Potlis la Atena.

O altă sursă bizantină, de această dată parene -tică, publicată în traducere de Erbiceanu, sunt capi-tolele diaconului Agapet adresate împăratului Jus-tinian, scriere care a avut un rol de seamă în dez-voltarea ulterioară a „oglinzilor principilor”, atât înOrient, cât şi în Occident3.

Tot în cadrul preocupărilor de literatură bizantinăse înscrie şi prezentarea succintă pe care Erbiceanuo făcea imnologiei, începând din secolul al IV-lea şipână în epoca Sfântului Ioan Damaschin4.

O altă categorie de surse care i-a reţinut atenţiaau fost aşa-numitele cataloage episcopale bizantine,în care identifică şi studiază locul ocupat de eparhi-ile româneşti în ierarhia bisericii din Constan-tinopol. O astfel de sursă bizantină din secolul alXII-lea este publicată în traducere, însoţită denumeroase note critice. Este vorba de lucrareadespre ordinea tronurilor patriarhale a lui Nil Doxa-patris, alcătuită în anul 11435.

Descoperirea a două discursuri ale lui NicetasChoniates (pe care le socoteşte „acte oficiale”) da -tând din timpul domniei lui Isaac al II-lea Angelos îioferă lui Erbiceanu ocazia de a face o incursiune înistoria romanităţii sud-dunărene, reflectată în sur -sele bizantine. Pe lângă citatele din alţi autori bizan-tini, cele două discursuri ale lui Choniates pu blicateîn traducere, cuprind date importante cu privire larăscoala Asăneştilor care avusese loc cu puţinînainte de alcătuirea acestora6.

Mai multe documente bizantine dintr-o perioadăde o deosebită importanţă au fost puse în circulaţieşi dezbătute pentru prima dată în istoriografiaromână tot de către Erbiceanu. Este vorba despreactele oficiale din secolul al XIV-lea din registrulPatriarhiei constantinopolitane care fuseseră publi-cate de Miklosick şi Müller; a tradus texte esenţialepentru înţelegerea istoriei ecleziastice a vremii. Totpe baza acestor documente şi a altor surse, Erbi -ceanu a redactat un studiu despre începuturile ierar -hiei bisericeşti la români.40

41

Dintre sursele bizantine ale secolului al XV-lea,Constantin Erbiceanu traduce fragmente din cronicalui georgios Sphrantzes, folosind ediţia publicată laViena în 1796. Textele alese se referă la sultanulBaiazid I şi la căderea Constantinopolului7. Din ace-laşi secol datează şi originalul altor texte publicateîn traducere de elenistul român, cum sunt deciziasinodului de la Florenţa8 şi mărturisirea credinţeiortodoxe redactată de ghennadios Scholarios.Decizia de la Florenţa era publicată după o ediţie dinsecolul al XVI-lea a aşa-numitelor „acte greceşti”ale conciliului din 1439, fiind dat totodată şi textulgrec al subscrierilor reprezentanţilor Moldovei, mi -tropolitul Damian şi protopopul Constantin.

Una dintre cele mai importante contribuţii ale luiConstantin Erbiceanu este efortul de semnalare,publicare şi traducere a numeroase texte greceştibizantine şi post-bizantine, deschizându-se astfelcalea unor studii aprofundate ale acestor izvoare.Din secolul al XVI-lea datează Nomocanonul luiManuel Malaxos, pe care Erbiceanu îl descopereaîntr-un manuscris din biblioteca Seminarului Cen-tral din Bucureşti, şi pe care îl considera autograf alautorului, datând din 1562. Copist de manuscrise,compilator de texte juridice şi istorice, dar şi notar alMitropoliei din Teba, Manuel Malaxos şi-a redactatNomocanonul în două variante, în limba cultă şi încea populară. Versiunea descoperită de Erbiceanuera scrisă în limba cultă şi, deşi fusese identificată caizvor principal al Îndreptării Legii publicate la Târ-govişte în 1652, istoricul observa şi demonstra cuexemple că între cele două texte erau şi câteva dife -renţe.

Dintre sursele istorice greceşti din secolul alXVII-lea, Constantin Erbiceanu a tradus integralEfemeridele lui Ioan Cariofil, care fuseseră publi-cate cu puţin timp în urmă de către Periclis Zerlen-tis în „Buletinul Societăţii Etnografice şi Istorice agreciei“. Ioan Cariofil trăise şi activase mult timp înŢara Românească şi făcea parte din cercurile fana -riote care aveau relaţii strânse cu spaţiul românesc,însemnările sale cuprinzând multe informaţii înacest sens.

De la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutulcelui următor datează scrierile lui Hrisant Notarasstudiate de Erbiceanu. China supusă, un text bazatpe însemnările lui Nicolae Milescu Spătarul şi pealte lucrări, a fost publicat integral în traducereromânească în urma unei comunicări făcute la Aca -demie9. În introducerea la China supusă, Erbiceanudiscută pe baza textului grecesc pe care îl avea la

dispoziţie, chestiunea originii etnice a spătarului,care va preocupa mult timp istoriografia română10.

Vechile tipărituri din spaţiul românesc i-au ofe -rit un alt vast câmp de cercetare. Ne vom referi aicidoar la cele în limba greacă, reamintind însă căistoricul a fost deopotrivă preocupat şi de celeromâneşti. Dintr-o astfel de carte, Erbiceanu preia şitraduce viaţa lui Meletios Syrigos scrisă de pa -triarhul Dositei al Ierusalimului, iar din alta, Sfa-turile creştin politice adresate de Antim Ivireanul luiŞtefan Cantacuzino. Şi în acest caz, este folosit unexemplar al cărţii pe care i-l oferise în dar Manuilghedeon11. Mai mult, a încercat şi alcătuirea uneibibliografii greceşti a cărţilor ce aveau legătură cuspaţiul romanesc. Este o idee care ar merita reluatăde cercetătorii de astăzi, poate într-o formă ce arconsemna şi exemplarele din această categorie decărţi greceşti aflate în bibliotecile lumii.

Dintre numeroasele lucrări ale lui Dapontes,elenistul român traduce şi o descriere geografică aDaciei, aşa-numitul „canon”, introducerea la unmanuscris autograf conţinând scrierea Fanarulfemeilor, precum şi dedicaţia către Chesarie al Râm-nicului din ediţia din 1780 a Patericului Sfântuluigrigorie Dialogul.

Din anii 1702–1704 datează cele patru discursuripanegirice compuse de Ştefan Brâncoveanu şi ros-tite de fratele său, Radu. Publicate în original înlimba greacă de către Antim Ivireanu într-o serie debroşuri, acestea au fost prezentate pentru prima datăîn varianta lor românească de către ConstantinErbiceanu, aruncând astfel o nouă lumină asupraeducaţiei fiilor lui Constantin Brâncoveanu. Textuloriginal grec al acestor discursuri ar trebui publicatîntr-o ediţie critică adecvată, care să le facă cunos-cute eleniştilor din România şi nu numai.

Dintre textele datând din secolul al XVIII-lea,Constantin Erbiceanu a descoperit şi publicat în tra-ducere şi unele mai puţin cunoscute, cum este celreferitor la războiul ruso-polonez, sau cel cu privirela situaţia creştinilor din Turcia. Extrem de impor-tantă este semnalarea informaţiilor cu privire laromâni dintr-una din lucrările monumentale ale isto-riografiei greceşti din secolul al XVIII-lea, ceaaparţinând lui Athanasios Comninos Ipsilantis, dincare o parte importantă fusese publicată la Constan-tinopol în 1870. Această lucrare nu are încă publi-cată o ediţie integrală a textului grec, dar nici o tra-ducere românească completă.

Unele personalităţi au fost „redescoperite” decătre Erbiceanu şi operele lor repuse în circuitul şti-

42

inţific. Este cazul lui Naum Râmniceanu. Dintrescrierile greceşti ale acestuia, în afară de cele publi-cate în Cronicarii greci, vom menţiona un istoric alevenimentelor din 1821 din Ţara Românească. Întretextele de la începutul secolului al XIX-lea, trebuiemenţionate pasajele traduse din Istoria României alui Daniil Filippidis. Erbiceanu traduce folosind edi -ţia lui Sathas12şi scrierea de istorie bisericească,adesea neglijată de cercetătorii de mai târziu, a luiSergios Makreos, redactată aproximativ în aceeaşiperioadă.

Dintre scrierile greceşti contemporane, elenistulromân o traduce integral pe cea a lui EpaminondasStamatiadis, referitoare la Biografiile marilordragomani ai statului otoman, pe care o publică, caşi în alte cazuri, mai întâi în etape, în paginile revis-tei amintite anterior şi apoi într-un volum. Lucrarealui Stamatiadis rămâne şi astăzi, cu toate contribuţi-ile punctuale ulterioare, singura sinteză cu privire laacest subiect; interesa în mod direct istoria princi-patelor, funcţia de mare dragoman precedând încursus honorum al aristocraţiei fanariote pe cea dedomnitor la Bucureşti sau la Iaşi.

Tot dintre traducerile din scrierile greceşti con-temporane, trebuie amintite capitolele din cartea luiIoannis Skaltsunis, Religiunea şi Sciinţa. Medita -ţiuni filosofico-teologice pe care o publică împreunăcu Dragomir Demetrescu în 1885, pe când se aflaîncă la Iaşi13. Cartea, care aborda chestiunea rapor-turilor dintre religie şi ştiinţă, a cunoscut un largecou în cultura greacă.

Alte traduceri din autori contemporani includstudii despre sensul cuvintelor „întâi stătător” şi„locţiitor” din titulatura ierarhilor.

Mai multe documente în limba greacă redactateîn principate au fost publicate de Erbi ceanu într-oserie intitulată Materiale privitoare la istorianaţională, ce a apărut în revista „Biserica Ortho-doxă Română“, serie care a fost o primă formă devalorificare a acestei categorii de izvoare, înainte devolumul al XIV-lea al Colecţiei „Hurmuzaki“, care,în cele trei părţi ale sale, este totuşi departe de acuprinde totalitatea acestui material. Unele ediţii dedocumente sunt rodul colaborării lui Erbiceanu cupersonalităţi de seamă ale istoriografiei româ neşti,ca Alexandru D. Xenopol, pentru volumul Serbareaşcolară de la Iaşi sau Nicolae Iorga, împreună cucare publică corespondenţă din secolul al XVI-lea.

O nouă ediţie care ar reuni cele mai importantesurse greceşti publicate de Erbiceanu, însoţite de unaparat critic adecvat, surse care sunt răspândite

astăzi în vechile publicaţii, rare şi greu accesibile, arputea oferi o imagine completă asupra contribuţieiacestuia la studiile bizantine şi neoelene din Româ-nia.

Alte informaţii importante sunt obţinute deErbiceanu din însemnările de pe cărţi. Personalităţiale vremii îi recunosc competenţa şi îi oferă sprepublicare astfel de însemnări în limba greacă.

Erbiceanu a fost un deschizător de drumuri înnumeroase direcţii în cercetarea românească cuprivire la izvoarele greceşti, publicând deopotrivădocumente oficiale şi texte narative bizantine şipost-bizantine, dar şi scrieri din perioada modernăsau contemporană, inclusiv traduceri din filosofianeogreacă.

O trecere în revistă, fie şi sumară, a studiilorpublicate de Constantin Erbiceanu pune în evidenţăcantitatea mare, dar nu neobişnuită pentru aceaepocă, de surse istorice publicate, traduse, comen-tate sau semnalate. Sursele în limba greacă nu suntsingurele care l-au preocupat, dar sunt cele care audiferenţiat cercetările sale de cele ale contempo-ranilor săi.

Note1 J. Lowden, The Jaharis Gospel Lectionary. The Story of a

Byzantine Book, New York, 2009, pp. 7–9.2 Teodoret Episcopul Cirului, Cinci cuvinte asupra Istoriei

Bisericeşti de la 345–420, traduse în româneşte de MitropolitulVeniamin Costachi fiind în retragere la Monastirea Slatina, în anul1845 şi imprimate de pe original de Constantin Erbiceanu,Bucureşti, 1894.

3 Biserica Orthodoxă Română, XXXI(1907), 7, pp. 731–746.4 Biserica Orthodoxă Română, VII(1883), 3, pp. 133–141 şi

VII(1883), 4, p. 256.5 N. Doxapatriu, Ordinea tronurilor patriarhale, XIV (1890),

8, pp. 573–600.6 Cele două discursuri au fost publicate în Κ. Σάθας, Μεσαι-

ωνική Βιβλιοθήκη, Α΄, Veneţia, 1872, pp. 73–75, 77–84. AARM-SI, II, XXIV, p. 1-38.

7 Biserica Orthodoxă Română, XIII (1890), pp. 81–85,XXI(1907), 1, pp. 10–22.

8 Biserica Orthodoxă Română, XIII (1889–1890), pp.141–152.

9 AARMSI, II, XXIV, pp. 145–163.10 Ibidem, pp. 147–149.11 C. Erbiceanu, Macsimile şi sentinţele lui Anthim Ivireanu,

B.O.R., XIV(1890), 5, pp. 333–355.12 S. Macreu, Amintiri asupra istoriei bisericeşti de la

1750–1800, traduse în româneşte de Constantin Erbiceanu, Bucu-reşti, 1901.

13 I. Scalţuni, Religiunea şi Sciinţa. Meditaţiuni filosofico-teologice, traduse şi prelucrate de Constantin Erbiceanu şiDragomir Demetrescu, Iaşi, 1885.

43

Secvenţe istoriceMărturii istorice (I)

Cu amărăciune scria Miron Costin că „nu suntvremile supt cârma omului, ci bietul om suptvremi“. Aşa fiind, ce ar putea face omul când vre-murile îi sunt potrivnice de parcă ar vrea să-l izgo-nească din istorie? Rezistenţa apare ca fiind singuraformă care să poată asigura o anume continuitate, cao aşteptare lucrătoare a unor vremi prielnice. Dar înce fel? Cu ce mijloace? Întrebările ni le punem acumdupă trecerea evenimentelor, pentru că în miezul lor,condiţia sine quo non este întărirea capacităţii de arezista, lupta şi, nu în ultimă instanţă, sacrificiul.Aşa s-au petrecut evenimentele şi după 23 august1944 şi recuperarea memoriei acelor ani este o dato-rie de onoare, cel puţin a celor care astăzi trăim într-unregim democratic, cu toate imperfecţiunile lui.

Profesorul dr. Radu Ciuceanu, directorul Institu-tului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, esteunul dintre eroii mişcării de rezistenţă pentru care a„plătit“ cu ani grei de detenţie politică prin închiso-rile comuniste. Spune adesea cu convingere căimportantă cu adevărat a fost lupta şi nu suferinţa.Începând cu această lună, revista „Academica“ vapublica, în fiecare număr, mărturii din acei ani acăror umbră mai stăruie dureros în amintirea unoradintre noi.

DECALOGUL OCNAŞULUIÎn puşcărie să nu faci azi ce poţi face mâine!Tăcerea e cel mai mare rău al temniţei!Să nu vorbeşti multe, ci mult!În puşcărie există numai două categorii: cei morţi de afară şi cei vii dinăuntru!În temniţă, Dumnezeu se poate ascunde sub orice uniformă de miliţian, iar dracul în hainele vărgate ale oricărui deţinut!În celulă nu ai decât un singur duşman: TU ÎNSUŢI!Orice mâncare e bună în celulă, cu excepţia celei care lipseşte!Dacă-ţi vine să plângi, nu consuma toate lacrimile dintr-odată!Nu căuta speranţa atârnată de pereţii temniţei. Ea are aici un singur sălaş: în obişnuinţa de toate zilele!În temniţă te eliberezi în fiecare zi! Radu CiuceanuIanuarie, 1990

Mereu am coşmaruri. Mă năpădesc vise sparte,imagini trunchiate, monştri care vin necontenit spremine, plecându-şi vertebrele, ca nişte animale dinPleistocen, cerându-mi în cor iertare. Dar asta sepetrece numai în vis. Mă trezesc, nu văd pe nimeni,şi aştept apoi încăpăţânat, cu obstinaţia sfinxuluicare nădăjduieşte că vântul îi va toci cândva labele,dăruindu-i formă umană.

Aştept să ni se ceară iertare! Pe rând sau cumvor, dar măcar să-i aud, să le zăresc mutrele, să vinăde unde-or veni, din văzduh, din ape, ba chiar de subpământ. Să se apropie, să aibă curajul, să încerce pebrânci, pe coate, să vină să ne ceară, în fine, iertare.Poporului român şi mie!

Să vină să ne ceară iertare cei care ne-au împăr-ţit hotarele! Călăul de la Răsărit şi nebunul de laApus, ca şi cei care au primit spargerea hotarelorfără a ridica armele. Cei care ne-au măcelărit, lalumina zilei sau în miez de noapte, atunci când aucălcat ţarina românească. Cei care l-au omorât peprotopopul Munteanu sau pe căpitanul Iepure. Săvină, chiar şi cu mâinile pline de sânge, dar să vină!Să vină iarăşi, de unde sunt, cei care şi-au vândutcuvântul şi au lăsat ca ţara să fie vândută. Să vină ceicare ne-au sfârtecat trupurile, care ne-au distruscasele şi ne-au vânat feciorii pe cerurile României.Cei care îşi dăduseră mâna, împărţind cu ortaciiEuropa, aşa cum împarţi o vită la abator. Să vinăînsă şi cei care ne-au promis, într-un august, că vomfi eliberaţi, că vom avea un armistiţiu, când nu eravorba decât de capitulare. Să vină toţi, în frunte cucel care şi-a lăsat armatele să-i fie luate de duşmanşi împinse în lagărele de la Răsărit, ca o turmă. Săvină şi aceia care au sortit popoarelor, la Paris, altefrontiere decât cele fireşti: să vină târâş, umili, cu

faţa în cenuşă, toţi politicienii victorioşi, mareşali aitriumfului, conducătorii schilozi. Să vină, pe urmă,tiptil, ruşinaţi, cu ochii în pământ, şi cei o mie demembri de partid care au făcut mai mult rău ţăriidecât un miliard de oameni la un loc. Pe cât au fostde puţini, pe atât de mult s-au înmulţit ca volbura înlan şi ca viermele în carne. Să vină şi să ne spună,chiar şi în şoaptă, de ce-au cântat odă „marelui Sta-lin“. [...]

Să vină apoi şi înşelătorii din toamna lui 1946ţinându-se de mână, tremurând de ruşine, auzindu-şiglasurile, dar nevoind să fie auziţi, blestemându-şipăcatul de a fi furat poporului dreptatea şi speranţa.Şi ar mai trebui să vină la giudeţ şi cei ce m-auschingiuit ca pe un netrebnic, cei care m-au chinuit,pe mine şi pe alţii ca mine, pentru vina de a-mi fiiubit pământul, credinţa şi neamul. Călăi mulţi, câţior fi fost, să le auzim acum vaietul urcând dinpământ, să le zărim feţele muncite, secate de lacrimi!

De ce-au făcut-o, să ne spună acum de ce-aufăcut-o, când toţi aveam doar aceleaşi vini şi nemângâie acelaşi vânt. Să-mi ceară iertare, cu ţipăt,de s-ar auzi până-n înaltul cerului, mie şi miilor detineri zdrobiţi, să ne ceară iertare pentru că s-au năi-mit, pentru că au făcut din tortură o şcoală, iar dincrimă o carieră. De şi-ar clama iertarea, poate s-aracoperi măcar a milioana parte din geamătul reedu-caţilor de la Piteşti, gherla sau Canal. [...]

Sunt convins că vor veni până la urmă. Îi vădtârându-se, împingându-se unii pe alţii, pe brâncisau pe coate, aşteptând să-şi ceară iertare. N-auîncotro. Dincolo de mine îi aşteaptă ISTORIA,necruţătoare, al cărei monitor a început deja să cli-pească!

44

Nimeni nu ne-a cerut iertare(Fragment din poem)Radu Ciuceanu*

*Prof. dr., director, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului

Funcţie importantă a psihicului, memoria estecea mai constantă valoare umană, caracterizânddimensiunea temporală cu cele trei segmente: pre-zent, trecut, viitor. Datorită ei, eul fiecăruia capătăcontinuitatea identităţii şi alterarea sa, pierdereaacestei funcţii duce la ieşirea din timp, atât pentruindivid, cât şi pentru colectivitate. Atunci, omul de -vine un sclav al prezentului, foarte uşor de manipu-lat. În tehnica generală a manipulării, atât de sub-stanţial îmbogăţită cu prilejul apariţiei curentelortotalitare ca şi a democraţiei virusate, memoria secomportă ca un pion, dar este îmbrăcată ca o regină,capabilă să influenţeze şi să determine viaţa societă-ţii ca şi pe cea a individului. Memoria începe cuclipa care a trecut şi evident din crugul vremii şi noicu ea. De felul în care vom restitui clipa societăţiidin care facem parte ea va intra în zestrea istoriei.Bună sau rea, ea dobândeşte certificatul de autenti-citate prin acei martori ai memoriei şi, cu cât suntmai mulţi şi mai obiectivi, cu atât şansa de a avea oistorie epurată de impurităţile subiectivismelor detoate felurile este mai mare. Evident, istoria nu esteo pânză ţesută numai de mâini nevinovate şi nepri-hănite; macularea lor determină multiple forţe, din-tre care cea mai importantă este „puterea“, aceaputere suverană care corupe autoritatea şi, în celedin urmă, devine oarbă şi iresponsabilă. Absolutis-mul, sub forma lui statală, ridicat în contemporanei-tate pe ruinele autoritarismului monarhic, a fost,până mai ieri, cea mai apropiată expresie a uneidemocraţii alterate, în numele competitor şi aleatoral electoratului decizional.

Actul de la 23 august 1944 – lovitura de palat, cutoate caracterele saturate ale unei lovituri de stat – amarcat, dincolo de întoarcerea armelor împotrivagermaniei naziste, ocuparea, într-un timp record, aîntregului teritoriu naţional cu pierderi insignifiantedin partea Armatei Roşii, dar cu pierderi mari, depeste 150 de mii de ostaşi şi ofiţeri ai Armatei Re -gale Române. Conspiraţia politico-militară a fostsăvârşită, cum bine se ştie, în ziua de 23 august1944, în condiţii care ridică numeroase semne deîntrebare asupra capacităţii politice militare şi, maiales, militare a conspiratorilor – Palatul regal,

nucleul de comandă fiind apărat până la ora 21.00doar de două plutoane şi numai haosul din conduce-rea trupelor germane a salvat Bucureştiul de o soartăasemănătoare cu aceea a Varşoviei. O analiză strictobiectivă a evenimentelor, şi mai ales a celor dinziua de 23 august, confirmă imensa responsabilitatea factorului politic reprezentat de Iuliu Maniu şiestablişmentul său, ca şi Palatul regal cu a sa cama-rilă. A mai fost Constantin (Dinu) Brătianu, cu o pre-zenţă estompată. Pe baza materialului documentarexistent, se poate afirma că orice propunere ar fi fostfăcută, de plano, respinsă, iar arestarea Mareşalului,odată intrat în Palatul regal, inevitabilă.

Ceea ce rămâne însă de-a pururi în conştiinţanoastră istorică asimilat cu un act de gravă irespon-sabilitate politică urmată de consecinţe fatale pentrucel puţin două treimi din armata operativă română afost proclamaţia regală din seara zilei de 23 august,a unui armistiţiu fictiv, plin de speranţe şi asigurări.Pentru a întregi tabloul sumbru al celor care mai târ-ziu se vor afla pe statele de plată ale Foreign Office,în aceeaşi noapte, mareşalul Antonescu este livrat,cu asentimentul regelui, precum şi al conspiratori-lor, reprezentanţilor Partidului Comunist în fruntecu fostul ofiţer dezertor Emil Bodnăraş. La un inter-val de 123 de ani se repeta vânzarea panduruluiTudor Vladimirescu, dar de această dată actul erasăvârşit de cei de acelaşi neam.

După ocuparea spaţiului naţional şi capitulareagermaniei s-au desfăşurat mai multe evenimente,între care cel mai reprezentativ a fost rezistenţa,opoziţia în cele mai diferite împrejurări şi mijloacefaţă de instalarea şi dezvoltarea comunismului. Afost, fără îndoială, începutul unui numeros şir deacţiuni, demersuri, luări de poziţie iniţiate în princi-pal de cele două partide „istorice“, dar şi de majori-tatea poporului, net ostilă unei ideologii atee şi com-plet străină de tradiţiile şi spiritualitatea noastră.Aceşti opozanţi deschişi, numiţi „criminali aipoporu lui“, „reacţionari“, „exploatatori de oameni şide bunuri“ sau „slugi vândute imperialismului străin“şi-au început calvarul prin arestări, lagăre de muncăşi temniţe unde au fost trimişi peste 50 de generali aiArmatei Regale Române, dar şi reprezentanţi de 45

prolegomene la geneza şi desfăşurareamişcării de rezistenţăRadu Ciuceanu

frunte ai culturii şi spiritualităţii române. Un aspectmult discutat şi controversat în cadrul mişcărilor derezistenţă din ţara noastră a fost percepţia pe care, pebaza unor materiale documentare abordate de istori-cii contemporani, trebuie să o acceptăm privindsprijinul acordat acestor mişcări sub diferite formede Occident, în special de SUA. Pe baza studieriiacestor documente se poate constata, fără dubii,dezangajarea sau anemica participare a puteriloraliate occidentale la susţinerea forţelor de opoziţiedin România, afirmate mai ales sub forma uneirezistenţe armate. Rând pe rând, în momentele cheiedin istoria politică a României de după 23 august1944, 6 martie 1945, greva regală, alegerile din1946, procesul Tămădău şi abolirea monarhiei, fac-torul sovietic a fost prezent decisiv sub toate formele,iar cel american şi britanic s-a rezumat la o modestămonitorizare (e drept exactă) evenimenţială, susţi-nerea structurilor de rezistenţă din România fiindcantonată constant în aria retoricii politice. Ceea ces-a înscris însă ca o dominantă spectaculară a politi-cii marilor puteri occidentale cu succes deplin a fostmediatizarea generală a mentalităţii constant agresivea fostului aliat şi a evenimentelor care marcau indu-bitabil ofensiva camuflată a Kremlinului către cen-trul Europei, prin sovietizarea rapidă şi sălbatică aţărilor, care, conform înţelegerilor de la Yalta şiPotsdam, urmau să aibă un regim politic neutru şidemocrat. La trecerea a jumătate de secol, se poateafirma că Occidentul şi-a mobilizat forţele sprecrearea unui organism de apărare (NATO) prinmilioane de jertfe pe care le-au dat popoarele aban-donate pe un petic de hârtie din interesele celor doicriminali: Stalin şi Churchill.

Memorie şi document Cercetarea documentelor din acel timp a generat

multe discuţii, rezerve privind verosimilitatea lor,însă apariţia memoriei orale ca document s-a dove-dit valoroasă şi utilă în probatoriul evenimenţial.Inevitabil imperfectă, memoria orală rămâne a fi celmai facil instrument folosit în diferite ipostaze, uti-lizând accesul la mass-media – de la presa scrisă laaceea audio şi video, până la tribuna parlamentară şiîntrunirea publică. Când nu este manipulată de inte-rese ieftine sau viciată de boli ale memoriei, memo-ria orală rămâne un factor constant şi multiplu al tra-valiului istoric. Dintr-un început, trebuie să precizezcă nu ne-am făcut iluzii în privinţa exhaustivităţiiunui material arhivistic care să conţină preliminariile,activitatea şi procesul Mişcării de Rezistenţă dinOltenia, ele fiind supuse aceluiaşi regim haotic din

acel timp. Pentru cei care au trăit, în acei ani, sintezamalefică şi indisolubilă dintre incultură şi bestialitate,proprie organelor represive, o rememorare în teme-iul declaraţiilor din dosare „inserate“ rămâne o pro-vocare şi, în acelaşi timp, tentativa unei recreări aunei lumi închise în foile dosarelor; o lume fantoma-tică a minciunii şi urii devastatoare! Capacitatea dereflectare rămâne redusă atât timp cât raportul dintrecei care au ieşit de pe scena istoriei este invers pro-porţional cu al celor care, supravieţuind, mărturisesc.

geneza mişcării de rezistenţăRezistenţa română s-a născut din cenuşa înfrân-

gerilor din cei treizeci ani de campanie împotrivabezbojnicilor şi a unei ideologii care a costat de zecide ori mai mult omenirea decât cumplitul holocaustnazist. O primă trăsătură a Mişcării Naţionale deRezistenţă (MNR), al cărei plan general de organi-zare a apărut în 1946, este că s-a limitat la forţelenaţionale, având contacte sporadice cu reprezentan-ţii serviciilor anglo-americane. Americanii s-auîndoit în mod constant de capacitatea partidelor deopoziţie de a realiza un front eficient al forţelorlocale împotriva armatei de ocupaţie. Nu-i interesacâştigarea alegerilor, pe care le socoteau dinaintepierdute, ci cel mult folosirea lor pentru îndeplinireamisiunilor încredinţate pentru a demonstra implica-rea directă a Kremlinului în afacerile interne aleRomâniei. Nu mai puţin, ei urmăreau şi verificareaordinelor date de organele de conducere ale partide-lor istorice, pentru a evita ciocniri inutile soldate cunumeroase victime. Potrivit unor declaraţii făcute încadrul procesului cunoscut sub denumirea Tămă-dău, Ion Mihalache, conformându-se planului gene-ral conceput de Iuliu Maniu, organizase secţii mili-tare pe ţară. Acelaşi martor al acuzării menţiona căacel cerc militar fusese transformat în organizaţieconspirativă după directivele date de Iuliu Maniu şiIon Mihalache. În acest scop, în toamna lui 1946,membrii acestui cerc, înscris până atunci doar cacentru, au primit instrucţiuni să se înscrie pe cir-cumscripţii. Intenţia era să se înceapă o activitate depropagandă pe teren printre militari activi până lanivelul cazărmilor, în vederea creării unei unităţi deşoc, care să fie folosită ca forţă în realizarea uneipreconizate lovituri de stat.

Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia După 23 august 1944 au apărut o serie de orga-

nizaţii de rezistenţă, cu diferite culori politice (ţără-niste, liberale, legionare), militare sau paramilitare46

care aveau un singur obiectiv: distrugerea comunis-mului în faşă sau, dezvoltat, eliminarea ocupaţieitrupelor ruseşti considerate duşmanul de veacuri alpoporului român.

Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia(MNRO) se caracterizează prin aceleaşi trăsături debază ca ale întregii Mişcări de Rezistenţă din Româ-nia. Din cercetarea arhivelor (atât cât a fost permis),s-au evidenţiat manifestaţiile net ostile împotrivapremierului Petru groza, desfăşurate în vara anului1946, care ar fi putut fi coordonate de un centru decomandă, pe care îl bănuim a fi fost condus de troicaformată din colonelul gheorghe Cărăuşu, generalIancu Carlaonţ şi colonelul Ştefan Hălălău. Supozi-ţia se bazează pe o declaraţie a generalului Aldeacare îl menţiona pe generalul Carlaonţ şi o organi-zaţie paramilitară din Craiova. Ca şi celelalte forma-ţiuni de rezistenţă, Mişcarea Naţională de Rezistenţădin Oltenia avea un mod de organizare adaptat con-diţiilor de insecuritate şi pericol real ale momentului(pe teritoriul României rămânând peste un milion deostaşi sovietici). Supunându-se legilor nescrise alesubversităţii, exersate în toate reţelele de rezistenţădin cel de-al Doilea Război Mondial, MNRO nuavea în frunte un comitet militar, cu un număr res-trâns de membri, ci o largă bază de autonomie, toc-mai pentru a evita o posibilă catastrofă a căderii înbloc. O acţiune reuşită a fost aceea din 21 februarie1948, când, deşi iarnă, un grup de membri aiMNRO, alpinişti versaţi, au fost trimişi de inginerulAlexandru Ştefănescu, unul dintre conducătorii defrunte ai Mişcării, să marcheze eventuale platformedesant în Carpaţii Meridionali, între Dunăre şi Olt.Supervizată de profesorul Valeriu Puşcariu, opera-ţiunea a fost un succes, o bună parte din hărţi, în spe-cial planurile directoare fiind furnizate clandestin deing. dr. doc. Cristea Mateescu, care avea un rolimportant în adăpostirea unor membri MNRO peşantierele marii hidrocentrale Vidraru, care reuşiserăsă nu fie arestaţi.

Pentru Oltenia, Comitetul Militar al MNROavea în vedere mai multe opţiuni. Prima şi cea caredădea cele mai multe speranţe includea imediataofensivă a forţelor occidentale peste Dunăre cu ocu-parea întregului teritoriu dintre Dunăre şi Olt. Ceade a doua, mai adecvată unei rezistenţe armate, aveaTurnu Severin ca pivot, Filiaşii, nod de cale ferată,linia defensivă debuşând la sud de Râmnicu Vâlcea.Avea să se impună însă varianta a treia care se limitala neutralizarea trupelor de ocupaţie sovietice pe un

aliniament care reducea cu două treimi teritoriulOlteniei – de la Turnu Severin, Târgu Jiblea cătrezona colinară şi muntoasă puţin accesibilă trupelorsovietice.

Odată cu instalarea guvernului impus de A.I.Vîşinski, concentrarea Kremlinului asupra lichidăriiregatului român cu sprijinul comuniştilor instalaţi laputere şi a trupelor de ocupaţie, prin acţiuni brutale,acţiunea represivă s-a focalizat şi au urmat 45 de anide rezistenţă a poporului român împotriva totalita-rismului comunist. În această fază, ostilităţile suntdeschise permanent, iar confruntarea este directă; deo parte, opoziţia partidelor politice istorice – Parti-dul Naţional Ţărănesc, Partidul Liberal Naţional, lacare s-a adăugat Partidul Social Democrat (celauten tic al lui Titel Petrescu) şi Palatul, iar de parteacealaltă Partidul Comunist din România susţinut şidirijat de către Kremlin.

Încercând să creionăm, fie şi pe scurt, trăsăturilecare definesc Mişcarea Naţională de Rezistenţă dinRomânia, trebuie să spunem că aceasta a avut de laînceput un caracter politic; a fost spontană, reacţiefirească a poporului faţă de ocupaţia străină; acuprins întreg teritoriul ţării ş.a. Acestea au atras, caşi în alte ţări ocupate, o terapie de şoc din parteacomuniştilor, aplicată într-o unitate de timp scurtăprin distrugerea, lichidarea elitelor naţionale conco-mitent cu a instituţiilor care le formaseră. Mişcareanu a avut o comandă unică, iar strategia adoptată afost una dictată de cursul evenimentelor, fiind înconsecinţă ofensivă, cu planuri detaliate, operative,care aveau în vedere întreg teritoriul naţional împăr-ţit nu numai pe provincii, dar şi pe zone economicede interes major. Din nefericire, o trăsătură negativăa Mişcării de Rezistenţă a fost că s-a luat ca o certi-tudine şi a devenit laitmotiv „zadarnica speranţă aunui conflict armat între Marile Puteri, mitul celuide-al treilea război mondial“. Desigur, s-ar puteasus ţine pe baza unor documente reale că Războiulrece a creat o stare psihică, un climat politic dirijatşi premeditat de un Occident care trebuia să întoarcăo opinie publică manipulată în timpul războiului desimpatii şi recunoştinţă pentru popoarele sovietice şial lor conducător generalissim I.V. Stalin.

Anii de prigoană„Cine este şeful? Noi sau legea?“ După abolirea monarhiei din 30 decembrie

1947, regimul comunist s-a instalat cu toată forţa,iar justiţia s-a transformat într-un instrument repre- 47

siv legalizat, menit să apere bazele politice şi eco-nomice ale dictaturii proletariatului, să consfinţeascănoua ordine de drept. Noul sistem juridic, apărut pemormântul magistraturii vechi, s-a impus sub devizanecruţătoare: „Noi suntem stăpânii peste lege, iarnu legea peste noi!“ Mai târziu, sloganul lui Hruş-ciov va avea caracter imperativ: „Cine-i şeful? Noisau Legea?“

Începând cu anul 1945 s-a deschis seria procese-lor împotriva „duşmanului de clasă“, când, în sep-tembrie, „într-o atmosferă democratică“ au fostjudecate organizaţiile „T“ şi „Tinerimea liberă“. Înanul următor, a început „marea răfuială“ dintre tre-cut şi prezent, regizată, în fapt, de înaltele foruri aleNKVD-ului din România. Au fost marile proceseale „trădării naţionale“, când au fost condamnaţi lamoarte mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu,generalul Constantin Piki Vasiliu şi guvernatorulgh. Alexianu. A urmat, în noiembrie, procesul orga-nizaţiilor „Haiducii lui Avram Iancu“, „Divizia Su -ma nelor Negre“, „grupul înarmat Sinaia“, „graiulsângelui“ şi altele de acelaşi fel, toate fiind grupateîn Mişcarea Naţională de Rezistenţă, condusă degeneralii Nicolae Rădescu, Aurel Aldea, ConstantinEftimiu şi amiralul Horia Măcelariu, împre ună cuîncă alţi zeci de „implicaţi“. În 1947 s-a desfăşuratprocesul „afacerii de la Tămădău“, în urma căruiaIuliu Maniu a fost condamnat la moarte pentrucrima de înaltă trădare şi uneltire contra regimuluidemocrat şi, practic, eliminarea lui din viaţa politicăa partidelor politice. Vom trece peste alte proceseimportante pentru a menţiona celebrul proces almarii trădări naţionale; în grupul celor acuzaţi figu-rau reprezentanţi ai tuturor partidelor politice istorice,dar şi bancheri sau prestigioşi profesori fără aparte-nenţă politică. La Craiova, în vara anului 1949, con-tinua drama începută cu trei ani înainte, când în faţaclasei muncitoare şi, mai ales, a conducătorilor ei,au fost aduşi la Tribunalului Militar „bandiţii“ con-trarevoluţionari aparţinând MNRO, dintre caremulţi îşi vor pierde viaţa în întunericul lagărelor demuncă. Era, într-un fel, şi o revanşă după 15 anipentru judecarea, tot la Tribunalul Militar din Cra -iova, a procesului în care erau implicaţi gh. gheor-ghiu-Dej, Vasile Luca, Chivu Stoica şi alţi comu-nişti.

Împotriva acestor măsuri draconice, s-a rezistatşi, trebuie spus, că eficienţa în lupta subversivă esteasigurată de calităţile intelectuale şi morale ale celorimplicaţi – seriozitate, fidelitate, dârzenie, capacitatede sacrificiu, confidenţialitate – „omul din umbră“

trebuind să fie înzestrat până la saturaţie de respon-sabilitate. Petrecând atâţia ani prin temniţele comu-niste, pot spune că nu mi s-a părut nimic mai degra-dant, mai condamnabil ca libertatea pierdută a unuiins sau a mai multora izvorâtă nu numai din slăbi-ciunea unui moment (a se citi tortură), ci din estom-parea sau anularea responsabilităţii cu care a fostînvestit. Este învederat faptul că majoritatea foştilordeţinuţi politici (autentici) declară că ceea ce i-adominat, încă de la primele interogări, a fost dorinţaexpresă de a-şi căpăta libertatea. O libertate pentrucare ar fi acceptat chiar şi suferinţa. A fost însă ocategorie, destul de numeroasă, pentru care aresta-rea cu corolarul ei, ancheta, a reprezentat primii paşipe un drum pe care-l bănuiau a fi lung şi greu, iarsingura lor ţintă atunci, motivată etic prin refuzulimpus sieşi de a denunţa alţi camarazi. Unul dintrecele mai comentate exemple de sinceritate a fostacela al eminentului sociolog Anton golopenţia,care a trăit o criză a mărturisirii, autodenunţându-sepe un palier pe care, fireşte, anchetatorii l-au specu-lat, incriminându-l pe incriminat în relaţii directe cucercurile imperialiste. Majoritatea dintre cei închişispun că era important ca proaspătul deţinut să aibăun contact cu unul care să aibă un stagiu, să aibă o„perioadă de încălzire“, ca impactul cu anchetatoriisă nu fie atât de dramatic. Mai mult, se iniţiase un felde cateheză a clandestinităţii.

Ar fi hazardat să afirmăm, după 45 de ani deteroare comunistă, că din cauza nerespectării reguli-lor clandestinităţii au fost prinse toate grupările şiorganizaţiile Mişcării. Dar, este adevărat, majorita-tea formaţiunilor clandestine, care şi-au încheiatdestinul sau şi-au prelungit libertatea, au făcut-otocmai pentru că s-au conformat unor reguli cu atâtmai severe cu cât, nescrise fiind, s-au perpetuatveacuri, ca un praxis al umbrei. Deosebit de utilpentru a înţelege mai bine acei ani ar fi un studiuexhaustiv asupra mijloacelor folosite de securitatearomână şi serviciile auxiliare. Folosind cadre dinfosta Siguranţă şi din Corpul Detectivilor, întărite cuconsilieri sovietici, Securitatea a penetrat deseori cuuşurinţă organizaţiile mişcării de rezistenţă, având şiasistenţa NKVD, aşa cum erau alcătuite în pripă,fără cadre versate în lupta clandestină.

Pentru o mai deplină înţelegere a realităţilor dinacei ani se impune şi o analiză, fie şi sumară, aanchetei şi, îndeosebi, a anchetatorului. Ancheta sedesfăşura pe întreg cuprinsul ţării după un adevărat48

ritual ce presupunea ca primă fază administrareafără zăbavă a bătăii la tălpi.

Arestarea mea a avut ceva spectacular, pentrucă, plecat într-o misiune în Munţii Coziei, împreunăcu alţi camarazi, am ratat o întâlnire cu un gruparmat din Munţii Bistriţei. Ajuns la Craiova, ammers acasă singur, fapt total neinspirat pentru un şefde organizaţie care trebuia cel puţin să bănuiască lace se putea aştepta, după ce două tentative de a măaresta eşuaseră. Am fost anchetat după metodelebine ştiute, şeful fiind maiorul Vasilescu, fost cazan-giu, un om şiret şi duplicitar care a condus anchetacu o mână de fier. Cu sânge rece a ordonat începe-rea torturii, aplicată de subordonaţii săi devotaţi. Afost un regim de anchetă deosebit de dur pe carel-am suportat împreună cu eroi deţinuţi, după care aurmat procesul, avocaţii, animaţi de mânie proletară,dublând rechizitoriul procurorilor.

Analiza faptelor desfăşurate în anul 1946, decând este menţionat grupul Carlaonţ, pune în evi-denţă naşterea, dezvoltarea şi lupta în diferite formea unui spectru larg de intelectuali – profesori, ingi-neri, ofiţeri inferiori şi superiori, studenţi, dar, într-oproporţie covârşitoare muncitori şi, mai ales, ţărani.

Activă pe tot cuprinsul Olteniei, MNR având legă-turi cu alte grupuri de rezistenţă din această provin-cie istorică a ţării, s-a afirmat ca un model deschisde activitate clandestină, cu recrutări masive cumenirea de a-şi spori efectivul pentru a acoperiîntreg teritoriul ocupat, sau sub controlul ArmateiRoşii. Mişcarea a câştigat mult în suprafaţă, dar apierdut din adâncime, în posibilitatea de camuflaj,de selecţie atentă a membrilor şi simpatizanţilor, înneglijarea formării unor grupe de şoc armate cuposibilităţi de ripostă eficientă şi imediată. A fost,deci, o organizaţie deschisă pentru toţi cei care augândit o rezistenţă împotriva unui regim impus de oputere străină, de aspiraţiile şi istoria poporului nos-tru. Folosită în general ca un mijloc de propagandăoccidentală pentru reorientarea opiniei publiceintoxi cate de patru ani de amiciţie armată, opoziţiaanticomunistă din ţara noastră a demonstrat că, înciuda cumplitelor pierderi morale şi fizice, şi-a păs-trat vitalitatea şi forţa de respingere a corpilor stră-ini. Dintotdeauna însă, victoria le-a aparţinut celorcare au ştiut că este nevoie de un singur supravieţui-tor, pentru ca un popor să nu piară.

49Grup MNRO: 22 februarie 1948, Masivul Retezat – Constantin Ciuceanu, Constantin Dimitriu,

Vlad Drăgoiescu, alt. 2200 m. Foto: Radu Ciuceanu

Palmaresul academic al profesorului Paul Cor-nea, istoric şi teoretician literar de mare prestigiu, asporit de curând cu o nouă carte de referinţă: Ce afost, cum a fost, Paul Cornea de vorbă cu DanielCristea-Enache (Polirom, 2013), carte de entretiens,în formula practicată deja în dialogurile cu OctavianPaler şi Ileana Mălăncioiu. Finalitatea cărţii e defi-nită preambular ca una tinzând a relata „principa lelesecvenţe“ biografice ale autorului sub comunism. Ocarte de amintiri, elaborată în siajul altora de acelaşitip, în care autorul împarte cu un interlocutor, ajunsla rându-i o personalitate de marcă, răspundereapentru temele, ideile, accentele din cuprins. Iniţiativas-a produs, ni se spune, „într-un ceas de preocupareşi nelinişte a cugetului“, cu vreo trei ani în urmă, nufără unele ezitări în privinţa formulei, dar într-unceas bun, pesemne, din moment ce a rezultat o carteadmirabilă ca aceea la care ne referim.

Titlul e aproape rankean (Wie es eigentlich…),în tradiţia unei istoriografii în care jocul dintre ce şicum a fost mereu productiv. Ţinta principală, ideeadirectoare e fixată din capul locului: „A-mi destăinuiexperienţa crucială a vieţii, şi anume: militantismulîn slujba utopiei şi dezangajarea survenită, cu greu,prin dezrădăcinarea crezului tinereţii şi recâştiga-rea normalităţii“. Un asemenea gest se impunea, caacţiune în sine, dar şi spre a preveni pe cei mai tinericontra seducţiei unui „program care, în ciuda tutu-ror evidenţelor negative şi a demascărilor, e departede a-şi fi irosit potenţialul atractiv“.

O atare nelinişte, produsă de experienţe analoage,a mai fost rostită de spirite afine, precum F. Fejtö,F. Furet, I. Ianoşi, L. Kolakowski, Em. Le Roy-Ladurie, Czweslaw Milosz, nume notabile dintr-oserie de intelectuali ce au cunoscut marginalizarea şipersecuţia, aproape sincron, făcând apoi analize şiconfesiuni menite a sugera eventuale soluţii de vi -itor. În cazul de faţă, Paul Cornea şi Daniel Cristea-Enache au convenit să-şi împartă responsabilitateapentru ideile şi nuanţele din text, pentru subiectivis-mul lor inerent, ca şi miza acestui „interviu aprofun-dat“, în care răspunsurile devin oarecum „capitolede carte“, fără ambiţii autonome.

În deplină simetrie, postfaţa subscrisă de interlo-cutor subliniază rostul acestui „dialog substanţial cuun intelectual de prim ordin, provocându-l să vor-

bească (să scrie) despre timpurile prin care a trecutşi despre experienţa sa fundamentală“, pusă în rela-ţie cu altele şi cu un context geopolitic nespus decontradictoriu. Nevoia de figuri exemplare, demodele, la care noile generaţii să se poată referi cufolos, apare, aici, dialogic, fără a se ignora „com -plexul de determinări, limitări, obstacole, dificultăţişi păreri pe care a fost obligat să le înfrunte, să ledepăşească şi să le poarte“. A rezultat, se poatespune, „o rememorare scuturată de inesenţial şistructurată ca o autobiografie şi o radiografierece“, în doi timpi: „al personajului care a fost PaulCornea“ şi „al protagonistului care a devenit“,neîncetând să fie şi ca autor un model, capabil săscrie şi în condiţii anevoioase, cu aceeaşi pasiunepentru idei şi acelaşi panşant parenetic, dezvăluind„acea concentrare reflexivă pe care un mare profe-sor a ştiut să o transmită, prin cursuri şi prin cărţi“.

Am vrut mai demult să scriu ceva despre PaulCornea, eminentul profesor, literat, teoretician alculturii, exeget al modernităţii româneşti şi al spiri-tului modern în ansamblu, dar am ezitat mereu. Numă simţeam în stare să emit un text la înălţimeaimpusă de opera sa, ca şi de valoarea omului, întot-deauna generos, afabil, stimulativ. L-am întâlnit primadată la o sesiune de comunicări, în capitală, sprefinele anilor ’60, amândoi preocupaţi de istoria pre-sei, îndeosebi de M. Kogălniceanu (a şi reeditat cri-tic Propăşirea), personaj ocupând un loc proeminentşi în monografia sa Originile romantismului româ-nesc, rămânând până acum o preocupare constantă,ca exeget şi editor al corespondenţei. Ne-am întretă-iat paşii, ocazional, la Biblioteca Academiei, ca şi înfosta capitală a Moldovei, totdeauna cu o neascunsăbucurie. Ea se degajă şi din cele câteva scrisori pecare mi le-a trimis, de-a lungul anilor, pe seama unorvolume de interes comun şi demne de un ecou mailarg. Uneori, am vorbit la telefon, cu acea bucurie adialogului semnalată şi de alţii1, cu dorinţa expresăde a ne regăsi iarăşi faţă contra faţă.

Întâlnirile cele mai fecunde sunt, de regulă, celepe calea lecturii, iar în acest caz, opera profesoruluiconstituie o sursă inestimabilă, care a sporit mereude-a lungul anilor, odată cu extinderea domeniilorde interes şi a modalităţilor de expresie. Ultima, Cea fost, cum a fost, produsă cumva „înainte de a stinge50

Consemnări literareun parcurs ego-istoric: paul CorneaAcad. Alexandru Zub

lumina“, cum ni se spune din capul locului, conţineo mărturie amplă, coerentă, asupra devenirii şi acti-vităţii proprii, aşadar despre „situaţia unui intelec-tual angajat, din sânul unei minorităţi etnice, cares-a confruntat mereu cu mari probleme“. Nevoia de„claritate identitară“ l-a apăsat mereu, ca o condiţiea împlinirii, însă şi ca mod de expresie în lumea dinjur. Se poate citi astfel, în filigran, o complexă, ten-sionată, dramatică istorie a lumii noastre, de la ulti-mul război până la implozia regimului comunist.Perspectivele se schimbă, odată cu biografia perso-najului, cu tot contextul ambiental, de la considera-ţiile de geopolitică la cele privind lumea româ neascăpostbelică, organizaţiile de tineret (elevi, studenţietc.) în care a activat, funcţiile îndeplinite în sferaculturii, timp de peste două decenii, activitatea nes-pus de rodnică la catedră, ca filolog cu preocupărisociologice şi ample deschideri spre acele „sciencesde l’homme“ ce formau deja, la Paris, o „casă“ aparte,model preţios pentru „umanioarele“ de oriunde.

Cu minunată pertinenţă, Paul Cornea a sesizatundeva că în disciplinele umaniste trebuie să alegemmereu „între un palier anecdotic şi unul explicativ,între o viziune micro şi o viziune macro, între speţăşi individ de o parte, specie şi totalitate de alta”2.Dilema cercetătorului e definită, sub acest unghi, deopţiunea sa pentru unicitatea irepetabilă sau pentruansambluri bine articulate, pentru diferenţă sau pen-tru globalitate difuză, pentru a folosi expresiile ace-luiaşi exeget. Un faimos etnolog a ştiut să formulezeaceeaşi dilemă spunând că „alegerea relativă a isto-ricului nu se face niciodată decât între o istorie carene învaţă mult şi explică mai puţin şi o istorie careexplică mai mult şi ne învaţă mai puţin”3. Paul Cor-nea a decis să explice şi să înveţe, totodată, chiar şiatunci când se considera un captiv al sistemului, iarmisiunea asumată devenise foarte anevoioasă.

Desprinderea de ideologia comunistă (autorul îispune abandon) a fost un proces îndelung şi penibil,care a durat până în 1968, an fatidic, nu doar pentrumemorialist, ci totodată pentru numeroşi militanţide stânga, sensibili încă la vocea internaţionalismu-lui proletar. Jucase un anume rol, destul de vizibil, îndiferite eşaloane ale puterii, situaţii în care a făcut„tot binele de care eram în stare, fără să-mi dauseama însă că mă roteam pe o spirală a răului“, slu-jind o cauză „perversă şi corupătoare“ (p. 142).

Angajament şi desprindere, marcând faza deînceput a vieţii sale mature şi respectiv ieşirea din„joc“, sunt termenii la care memorialistul, abil „pro-vocat“ de preopinent, face mereu apel, spre a defini„timpul trăirii“ şi pe cel al confesiunii sale din aniitârzii. Interesant e că profesorul Cornea aşază mo -

men tul angajării partinice sub semnul unei anumitefatalităţi, impuse de contextul socio-politic alperioadei postbelice, care nu prea lăsa loc la alterna-tive. O spune singur: „Angajamentul comunist aladolescenţei şi tinereţii mele nu a fost o alegere, cimai degrabă o fatalitate“ (p. 267), una ce îşi ali-menta resursele din mers, până la încheierea „ciclu-lui“ istoric, ale cărui date esenţiale se regăsesc în„retrospectiva analitică“ din cuprins. Nota lor dis-tinctivă, personală, e neîndoielnic moderaţia, sesiza-bilă din faza entuziast-romantică şi ajunsă un reperineluctabil în anii maturităţii creative.

Presiunea politicului l-a făcut un timp să exersezetăcerea, apoi să-şi schimbe registrul exprimării desine, „trecând de la cronică şi eseu la studiul deistorie literară şi de la contemporaneitate la paşop-tişti“, epocă ce avea să rămână oarecum în centrulactivităţii sale, ca sursă de modele, teme, idei. Oîntreagă istorie, complexă şi aporetică, se degajă dinrememorările sale, stimulate ingenios de un interlo-cutor ce se întâmplă a-i fi fost student şi a-i călcaapoi, profesional, pe urme. A rezultat, din dialogullor, ţesut cu răbdare, un „covor“ cu desen lizibil şireconfortant pentru oricine îi contemplă sinuozităţile.

Ce a fost, cum a fost e o tentativă salutară de aexplica un parcurs biografic şi social dinspre stângaeşichierului ideologic, analizat anume de pe la mij-locul anilor ’30 până azi, când autorul se apropie denonagenat. El recunoaşte, în această retrospecţiedificilă, că a trăit „iluzia comunistă“, cam în feluldescris de F. Furet, până când a constatat dezacorduldintre proiect şi realitate, prea categoric pentru a nuimpune o reacţie de recul în profesie, ca într-un „exilinterior“ (p. 42), unicul posibil în condiţiile unei dic-taturi atât de aspre. Poţi oare să nu optezi deloc, sărămâi cu totul izolat într-un sistem totalitar? Mitulnazist a cedat locul altuia, mitului comunist, careînsă nu s-a dezvăluit ca atare decât târziu şi drama-tic. „Într-un totalitarism de tip stalinist, conchidememorialistul, nimeni nu scapă inocent – doar mor-ţii nu sunt obligaţi la compromisuri“ (p. 42). Însămoartea, sacrificiul suprem, nu poate fi o soluţiecând e vorba de o comunitate polimorfă şi supusă lapresiuni aşa de mari. Formula eroică, adoptată deunii contemporani, admirabilă în absolut, e totuşiineficientă în concretul unei istorii nespus de vitrege.

Istoria, în fond, cu nesfârşite aporii şi complexi-tăţi, e domeniul de care Paul Cornea s-a simţit celmai aproape, cu luminile şi umbrele ei. Încrederea înputinţa de a reconstitui oricât de fragmentar trecutuljustifică efortul mereu reînnoit al istoricilor. „Înpofida tuturor dificultăţilor, care mai degrabă o sti-mulează decât s-o deprime şi s-o elimine din joc, 51

istoriografia continuă să rescrie istoria, ajungândtreptat la un consens pe chestiuni factuale. Dar, deşirămâne doar la controverse aprig disputate pe tereninterpretativ, ea păstrează totuşi vie speranţa de areuşi, măcar punctual, să rectifice în mod plauzibilimaginea pe care ne-o facem despre acea frântură atrecutului care ne interesează. Impostura îşi mani-festă prezenţa pretutindeni, dar nu totul e impos -tură. Fiecare îşi clamează subiectivitatea, dar astanu înseamnă că totul e subiectivism“. Prezenteis-mul se cuvine limitat prin „comprehensiune curatăşi empatie“ (p. 52).

O salutară empatie, în raport cu istoria ca disci-plină a cunoaşterii, se degajă din ansamblul creaţieisale. Dar ea constituie în acelaşi timp un îndemn laconcreteţe expresivă şi analiză cât mai detaliată, fărăa sacrifica totuşi sinteza capabilă să dea sens lucru-rilor, să le integreze. „Dacă nu ne-am învoi că putemrestitui trecutul cu relativă fidelitate, chiar dacă nui-am aparţinut nici ca participanţi, nici ca martori,n-ar mai exista isto riografie“ (p. 52). generalizareaexcesivă, după opinia unui reputat istoric polon,Adam Michnik, ar fi „cea mai mare nefericire asecolului XX“ (p. 281). Nu este, desigur, o idee cutotul nouă, fiindcă istoricii de vocaţie au practicat-omereu, aproape de la sine.

În ipostaza de istoric literar, Paul Cornea a înţe-les că o bună parte a muncii respective trebuie făcutăîn colectiv. Lucrul în echipă, practicat la elaborareaseriei de Documente şi manuscrise literare, ca şi laalte volume, cu tineri colaboratori, „a demonstratvaloarea anchetelor cantitative în istoria literaturii(acolo unde pot fi făcute), au deschis noi piste decercetare şi au îmbogăţit enorm perspectiva asupraepocii“ (p. 347). Formaţia sociologică şi iniţiereatimpurie în arcanele statisticii l-au sensibilizat subacest unghi şi au nutrit o dimensiune nouă în trava-liul său ştiinţific. E lesne sesizabilă, mai peste tot,această dimensiune, afină cu programul Şcolii Ana-lelor şi cu unele tendinţe încă mai recente ale isto-riografiei, tendinţe de care Paul Cornea a ştiut săprofite spre a-şi fasona propriul discurs. „Bruscaerupţie“ a structuralismului în cultura apuseană(Lucien goldmann etc.) nu putea să-l lase indife-rent, chiar şi prin notele ei excesive.

Înclinarea spre erudiţie, ca şi panşantul sprebeletristică se regăsesc în mai toate iniţiativele căr-turarului, mai cu seamă din momentul când s-a pututdedica aproape integral catedrei şi cercetării ştiinţi-fice. Metoda statistică, utilă mai ales în secvenţeleanalitice, era compensată la el printr-un efort de sin-teză, oarecum simetric şi salutar sub unghi cognitiv.Disertaţia doctorală, Originile romantismului româ-nesc4, rămâne un exemplu frapant în acest sens.

Faptul că, din figurile renaşterii naţionale, a stă-ruit mai mult asupra lui Bălcescu şi Kogălniceanu, ecaracteristic pentru tipul de angajament intelectualşi civic al memorialistului. Primul i se revela ca un„admirabil revoluţionar paşoptist, minte luminată şiom al jertfei de sine, în slujba unui ideal, care încercasă lege naţionalismul de democraţie“ (p. 276). Însă,Bălcescu devenise mai mult un pretext, o sugestie de„om nou“, de care sistemul politic se folosea, anexân -du-l propagandei sale. Nu era singurul caz. Cara -giale a fost şi el privit în lumina pamfletului 1907,din primăvară până în toamnă, redus la statutul de„autor satiric, un soi de precursor al luptei PCRîmpotriva blestematului regim burghezo-moşieresc“(p. 277). Asemenea calificări, repudiate acum dememorialist, păreau, la timpul său, judecăţi normale,demne de urmat, dacă nu şi impuse de aparatul coer-citiv. Undeva, memorialistul evocă o discuţie cuS. Bru can pe seama unui text pe care îl voia partedintr-o „dezbatere literară“, în timp ce preopinentulsău o socotea „dezbatere politică“, fără nuanţe(„care pe care”), miza ei fiind una capitală. gândulsău de atunci merită a fi reprodus şi acum, ca fiindilustrativ pentru un anumit tip de reflecţie: „Dar neaflăm aici în literatură, unde nu există culori pri-mare, ci mai degrabă combinaţii, nuanţe“ (p. 133),ca în cunoscuta maximă baudelairiană: „Car nousvoulons la nuance, pas la couleur, rien que la nuance“.

Întâlnirile sale cu istoricii, care au jucat unanume rol în evoluţia domeniului sau în epocă, searată nu mai puţin semnificative. Paşoptiştii i s-auimpus prin calităţile lor profesionale, ca şi princivismul inerent condiţiei de istoric, condiţie pe caredoar puţini ştiu să o cinstească până la capăt. Inter-ferenţe cu disciplina în cauză se întâlnesc, în operasa, la tot pasul, cu deplin temei, dată fiind conver-genţa multidisciplinară a propriului demers cogni-tiv, unul ce reclamă totodată erudiţie şi sinteză ori-ginală5.

Rămâne caracteristic faptul că a debutat cu nişteeseuri despre N. Iorga, V. Madgearu, C. Stere, per-sonalităţi cu destine tragice, la care se adaugă uneleObservaţii asupra stilului de muncă al poporuluiromân6, temă abordată mai înainte de etnologi, fol-clorişti, sociologi şi pe care autorul a evocat-omereu. Ultimul text schiţând „perspectiva colectivi-zării“ a trezit reacţia critică a temutului M. Roller,care îl acuza că a încălcat astfel „linia partidului“.

Nu mai puţin caracteristic e textul publicat în„Revista literară“, scoasă de Miron Radu Paraschi-vescu (1947), sub titlul Puncte de reper ale unuicronicar literar, reperele constituind elemente debază în gândirea sa, ca şi ambiţia de a face ca repe-52

rele să intre în dialog fecund, în căutarea unui ade-văr al nuanţei, deşi momentul socio-cultural era preapuţin favorabil. Cum să-l împaci, în plin proletcul-tism, pe gherea cu Maiorescu, discursul novator cutradiţia? Din textele de început ale tânărului cărturarse putea deduce, o spune singur, că „revoluţia socialănu se poate face împotriva gramaticii, nici a bunu-lui simţ, nici sacrificând moştenirea, nici sanctifi-când minciuna“ (p. 117). Maiorescu putea fi amin-tit, eventual, pentru contribuţia la „instalarea româ-nilor în modernitatea europeană“, însă el reprezentao lume depăşită, de care noul regim ţinea să se des-partă.

Depoziţia istoricului şi teoreticianului literaturii,privind epoca în care i-a fost dat să trăiască, este unadintre cele mai utile definirii acesteia. Puseuri decivism nutrite de realităţile aspre ale timpului staualături de unele tentaţii scriitoriceşti (o piesă de tea-tru, câteva povestiri, un fragment de roman, niştepoeme cu dedicaţie, însemnări diaristice), formulenecultivate sistematic şi rămase cumva exterioarepasiunii didactice şi investigaţiei ştiinţifice. Profeso-ratul şi cercetarea, o spune singur, i-au modelat exis-tenţa, iar însemnările de lectură („simple notaţii spo-radice”), un fel de a depăşi contingenţa spre univer-salitate, în dialog cu marile valori şi cu dorinţa de aidentifica repere cât mai stabile, înfruntând „turbu-lenţa vremurilor şi ameninţările sumbre care pân-deau din toate părţile“ (p. 111).

De „contextul existenţial“ se leagă şi doi istoricide seamă ai momentului, Barbu Câmpina şi EugenStănescu, ale căror efigii ocupă un loc aparte în eco-nomia cărţii (pp. 64–74). Ambii vădeau deschiderispre noile orizonturi ale cercetării istorice, chiardacă siliţi a rămâne în limitele ideologiei oficiale.Ideile şi mentalităţile îşi făceau loc, timid, ezitant, şiîn istoriografia română, ca discursuri alternative laspiritul rollerist ce domina epoca. Din păcate, BarbuCâmpina s-a stins, tragic, la numai 37 de ani, curmândastfel „o mare speranţă“ a domeniului. Celălalt, deşifoarte dotat şi activ, n-a ajuns să dea măsura aştep -tată, constituind oarecum „un caz“ în domeniu.

Relaţia dintre ce şi cum nutreşte orice „dialectică“a discursului istoric, orice naraţiune ce se vrea expli-cativă, raţională, atentă la nevoia de înnoire conti-nuă a limbajului în zona umanioarelor, pe care doc-torul în filologie şi magistrul Paul Cornea a ilustrat-omereu eclatant. În orice ipostază l-am privi, petemeiul mărturisirilor din Ce a fost, cum a fost, el serecomandă ca un cărturar de elită, căruia însă i-a fostdat să treacă, asemenea poetului din Sturm undDrang, prin „vremuri nebune“, fiind constrâns deaceea să răspundă adecvat. Noile sale mărturisiriconstituie, se poate spune, o carte indispensabilăcelui care vrea să înţeleagă drama culturii române şia societăţii noastre de la ultima conflagraţie mon-dială până azi, în aproape trei sferturi de secol, cuschimbări de regim şi valuri de represiune, însoţitecu toate astea de o salutară speranţă melioristă, cul-tivată de Paul Cornea inteligent şi persuasiv, acolounde s-a aflat, ca om cu răspunderi înalte, dar mai cuseamă la catedră, în contact cu noii studioşi. Rezultă,din mai toate scrierile profesorului, că istoria estenespus de complicată şi aporetică, susceptibilă deabordări multiple şi refuzându-se până la urmă uneiînţelegeri absolute, fără rest.

Concluzia autorului, întemeiată pe o lungă„ceartă“ cu sine, ca personaj „dornic de claritateidentitară“, suscită din plin stima şi gratitudineanoastră.

Note 1 L. Papadima, M. Vasilescu (coord.), Cercetarea literară azi.

Studii dedicate Profesorului Paul Cornea, Iaşi, Ed. Polirom, 2000.2 P. Cornea, Aproapele şi departele, Bucureşti, Ed. CarteaRomânească, 1990, p. 5.3 C. Lévi-Strauss, Gândirea sălbatică, Ed. Ştiinţifică, 1970,pp. 432–433.4 P. Cornea, Originile romantismului românesc, Bucureşti,Ed. Minerva, 1972; ed. II, Iaşi, Ed. Polirom, 2008.5 P. Cernat, Elogiul Căii Regale, în „Observator cultural“,100 (357), 1–7 februarie 2007, p. 6.6 P. Cornea, Ce a fost, cum a fost, Iaşi, Ed. Polirom, 2013,p. 112.

53

Absolvent, ca şef de promoţie, al Şcolii Superioarede Agronomie de la grignon, Paris, în anul 1860,Petre S. Aurelian se întoarce în ţară ocupând postulde profesor şi director al Şcolii de agricultură de laPantelimon, devenită ulterior Şcoala Centrală deAgricultură şi Silvicultură de la Herăstrău, Bucu-reşti. În paralel, este preocupat atât de moderniza-rea economiei, în general, şi a agriculturii, în spe-cial, cât şi de activitatea culturală, fiind primul pre-şedinte al Ateneului Român (1865) şi principaluliniţiator al acestei prime şi atât de importante insti-tuţii de cultură a României.

Petre S. Aurelian, unul dintre cei mai proemi-nenţi bărbaţi de stat a celei de a doua jumătăţi asecolului al XIX-lea şi al începutului de secol XX,confirmând de tânăr calităţile sale remarcabile delider, intră în politică în anul 1876, ca membru actival Partidului Naţional Liberal, la solicitarea expresăa lui Ion C. Brătianu care, în efortul său ca preşe-dinte al partidului şi prim-ministru de a spori autori-tatea actului politic şi de guvernare în România,atrage în sfera politicii personalităţi ştiinţifice şi aca-demice (ceea ce în prezent, din păcate, nu se maiîntâmplă în politica românească).

Este, în definitiv, referindu-ne la evoluţia luiPetre S. Aurelian, cursul firesc, drumul normal alunui om ajuns la maturitatea ideilor sale economiceşi politice, făcând pasul în scopul angajării în servi-ciul public. Este, dacă vreţi, intrarea sa în politicaactivă, militantă, răspunsul la modul cum defineşteîn valoroasa sa lucrare monografică Terra nostranoţiunea de „ţară“ şi „datoria cetăţeanului faţă deţară“. Nu am întâlnit în lecturile mele, mai frumoaseşi mai responsabile definiţii date ţării şi datoriei faţăde ţară ca la Petre S. Aurelian, pe care le reprodu-cem în continuare: „Ţara noastră (s.n.) suntem noi,sunt toate generaţiile care au locuit acest pământ,de la întemeierea statului român şi până în timpulde faţă, este trecutul şi viitorul nostru, este acestpământ românesc moştenit de la străbunii noştri,păstrat cu atâtea sacrificii şi transmis generaţiilordin veac în veac până în ziua de astăzi“ şi „Cea din-tâi datorie a unui cetăţean (s.n.) este de a-şi cunoaşte

ţara. A fi român şi a nu cunoaşte istoria şi geogra-fia României, forţele sale productive, starea sa eco-nomică, avuţiile naţionale cu care este înzestrată,este a dovedi o indiferenţă pentru cea mai sfântădintre datoriile unui cetăţean“.

Activitatea politică a lui Petre S. Aurelian seîntinde pe trei decenii, de la numirea ca ministru alLucrărilor Publice în guvernul liberal condus de IonC. Brătianu, în 26 iulie 1877, şi până la data de 20mai 1907, când i se încheie ultimul mandat de sena-tor de Ilfov al Partidului Naţional Liberal.

Deşi pentru mandate relativ scurte, Petre S.Aurelian a fost numit ministru de şase ori şi preşe-dinte al Consiliului de Miniştri pentru un mandat,după cum urmează: de două ori ministru al Lucrări-lor Publice, o dată ministru al Cultelor şi Instrucţiu-nilor Publice (toate cele trei mandate în Consiliul deMiniştri având ca prim-ministru pe Ion C. Brătianu),de două ori ministru al Agriculturii şi Domeniilor (înguvernul al cărui prim-ministru a fost într-un man-dat chiar Petre S. Aurelian, iar în ultimul mandatprim-ministru D.A. Sturdza) şi ministru de Interneîn propriul guvern (prim-ministru Petre S. Aurelian).Toate mandatele de ministru au fost cuprinse înperioada iulie 1877 – noiembrie 1902, iar mandatulde prim-ministru în perioada februarie 1901 – iulie1902.54

Evocăripetre S. Aurelian – omul politic(1833–1909)Acad. Păun Ion OtimanSecretar general al Academiei Române

În perioada mai 1879 – mai 1907 este propuscandidat de deputat (de patru ori) şi de senator (denouă ori) din partea Partidului Naţional Liberal, încircumscripţiile electorale Târgu Jiu, Brăila, Bacău,Prahova şi Ilfov, obţinând nouă mandate de parla-mentar, din care două de deputat (Târgu Jiu – Cole-giul III) şi şapte de senator (Brăila – Colegiul II,Prahova – Colegiul II, Prahova – Colegiul III, Brăila– Colegiul I, Ilfov, Târgu Jiu – Colegiul I). În celemai multe legislaturi, când Partidul Naţional Liberala avut majoritatea parlamentară, a fost ales preşe-dinte al Senatului României, vicepreşedinte alCamerei Deputaţilor sau preşedinte de comisie par-lamentară, iniţiator şi raportor la multe proiecte delege pentru protejarea industriei, înfiinţarea Caseirurale, legea pădurilor, amendarea legii învoieliloragricole etc. (C. Murgescu – P.S. Aurelian – Opereeconomice, Editura Academiei R.S. România,1966).

Memorabil va rămâne pentru istoria doctrinelorpolitice româneşti, discursul lui Petre S. Aurelianrostit ca prim-ministru, ca răspuns la dezbaterile dinCamera Deputaţilor pentru susţinerea proiectului delege cu privire la înfiinţarea Casei rurale. În esenţă,prin Legea Casei rurale s-a urmărit crearea de faci-lităţi pentru cumpărarea de terenuri agricole de cătreţărani din moşiile statului, precum şi din cele supuseexproprierii în vederea aplicării reformelor agrare.Deputaţii conservatori, în primul rând AlexandruMarghiloman, Take Ionescu, Vasile Morţun, M. Ian-covescu ş.a. – mari latifundiari – au criticat vehe-ment proiectul Consiliului de Miniştri invocând, înprincipiu, două motive.

Primul motiv, în esenţa sa, se referea la faptul cănumai marea proprietate funciară – latifundiile –este generatoare de performanţă tehnică şi economică,de progres, cultură şi civilizaţie şi că numai clasaconducătoare care se sprijină pe marea proprietateare conştiinţă naţională.

Al doilea motiv pentru respingerea legii de cătreconservatori viza faptul că, în cazul în care ţăraniivor fi împroprietăriţi, nu-şi vor plăti regulat obliga-ţiile faţă de stat şi marii proprietari, inspirând teroare(T. Ionescu).

În discursul său de răspuns, Petre S. Aurelian,după cum vom vedea în continuare, contesta cuargumente economice şi istorice punctele de vedereale deputaţilor conservatori: „Timpul ce s-a între-buinţat pentru discutarea acestui proiect de legeprobează mai mult decât orice importanţa Caseirurale. De cinci zile se discută luarea în considera-

ţie, iar discursurile magistrale ce s-au rostit dove-desc că problema interesează toată Camera. Eu,personal, mă felicit de această discuţie, fiindcă pro-bează că, atunci când sunt chestiuni aşa de însem-nate ca aceea de la ordinea zilei, noi ţinem să nelămurim spre a nu se compromite aşezăminte de aşamare importanţă. Proiectul de lege a fost apărat şiatacat cu acelaşi talent şi cu argumente a cărorvaloare vom căuta s-o apreciem1“. (Toate textelecitate s-au adus la forma de azi.)

Petre S. Aurelian, bun cunoscător al evoluţieifenomenului agrar european, îndeosebi din Franţa,unde a făcut studii temeinice de agronomie şi eco-nomie rurală, prin Legea Casei rurale, dorea să ofereposibilitatea acordării de credite ţăranilor, în vede-rea cumpărării de pământ. Petre S. Aurelian a fostadeptul formării proprietăţilor funciare mici şi mediiîn agricultură, ca un mijloc pentru modernizareaRomâniei rurale, încremenite la mijlocul secoluluial XIX-lea încă în structuri şi raporturi agrare de tipfeudal. Petre S. Aurelian dorea, în fapt, să apropie,să alinieze România rurală din acea vreme de reali-tăţile spaţiului rural vest-european.

Petre S. Aurelian, datorită formaţiei sale doctri-nare liberale moderate, a fost mai apropiat de ideeaconsolidării clasei mijlocii de ţărani, prin formareade exploataţii agricole prin cumpărare de terenuri şinu pe calea reformei funciare, adică prin exproprie-rea marilor latifundiari şi împroprietărirea ţăranilor.Acest punct de vedere este susţinut de modul în carea formulat Petre S. Aurelian primul articol al LegiiCasei rurale: „Se înfiinţează, sub denumirea de«Cassa Rurală» o instituţie având de scop principalînlesnirea creditului necesar pentru ca ţăraniiromâni, cultivatori de pământ, să poată cumpărapământuri2“.

Petre S. Aurelian, prin argumente economiceputernice, a susţinut, pornind de la experienţa agri-culturii ţărăneşti vest-europene, necesitatea consoli-dării şi în România a exploataţiilor privat-familiale,argumentând: „Ţăranul cultivator francez, olandez,italian, întrece cu 20% (la produs net s.n.) pe cel maimare proprietar şi lucrul este firesc, altcumva poatecultiva cineva 10 ha şi astfel 1000 ha. Oricine arenevoie ştie aceasta. Locuitorii din cinci-şase satedin Prahova, vecini ai mei, rivalizează cu mine înproducerea grâului şi în calitatea grâului meu, carea avut 62 libre şi al ţăranilor 62,5 libre“ (este vorbade moşia lui Petre S. Aurelian de la Muru, Albeşti,judeţul Prahova, el semnând o perioadă şi cu pseu-donimul P de la Muru). 55

Petre S. Aurelian, fiind acuzat în Parlament deopoziţia conservatoare, că prin Legea Casei ruraledoreşte să distrugă marea proprietate funciară, arăta:„Noi nu facem altceva (prin Legea Casei rurale, s.n.)decât să venim în ajutorul ţăranilor cu creditul sta-tului şi, dacă-mi daţi voie, pot merge şi mai departe,să vă spun că acest credit pe care îl acordăm, nueste numai din partea proprietarilor mari şi al oră-şenilor, ci din creditul general al statului, care estealimentat de toate clasele societăţii şi în mare parteşi de ţărani3“.

Atitudinea lui Petre S. Aurelian faţă de ţăranieste, în mare parte, asemănătoare cu cea prezentatăde Liviu Rebreanu în discursul său de recepţie laAcademia Română4. Iată ce scria Petre S. Aurelianîn anul 1860 în ziarul „Monitorul”: „Istoria tuturorţărilor ne arată că dintre toate clasele societăţii,clasa proprietarilor teritoriali a fost aceea care aapărat cu mai multă înfocare pământul patriei, oride câte ori a fost ameninţată de străini, că aceastăclasă a fost întotdeauna cea mai numeroasă pe câm-pul de bătaie şi a dat patriei cel mai mare număr desoldaţi când trebuinţa i-a cerut. Unde să se ducăţăranul, când ţara este pustiită? Ce valori poate elsă ia cu sine? Singurul capital de care dispune estepământul frământat şi udat cu sudoarea sa; nunumai că nu-l poate vinde, însă nici nu doreşte, căciţăranul îşi iubeşte ţarina (pământul, s.n.) şi viteleadesea mai multe decât pe soţia şi copiii săi; el nupoate fi venetic, nu poate să lucreze pământul şi peurmă să-l părăsească cu indiferenţă5“.

Susţinând cu fervoare proprietatea ţărănească,Petre S. Aurelian, ca prim-ministru, combate poziţiaunor deputaţi conservatori (D. Iancovescu, A. Mo -ţun), dând ca exemplu situaţia proprietăţilor ţără-neşti din Elveţia „Mă mir că aţi uitat Elveţia, undeproprietăţile sunt impetecate (parcelate, s.n.) şi credcăci cultura şi democraţia elveţienilor pot sfida peoricare alta. Oare întinsele proprietăţi din ImperiulRusiei, unde cineva călătoreşte cu zile pe domeniiimense, se poate compara cu cultura Elveţiei? Darîn Olanda?“ se întreba retoric Petre S. Aurelian. Şitot el răspundea: „Eu am fost în Olanda şi aş dori camulţi proprietari mari de la noi, să trăiască la fel caţăranul olandez6“.

Interesantă mi s-a părut actualitatea temei pre-zentate de P.S. Aurelian în Parlament, cu privire laplata obligaţiilor de către diferite categorii de cetă-ţeni ai României sfârşitului de secol XIX: „... După40 de ani de trai, cu ţărani nu am să mă plâng derelaţiile băneşti ce am avut cu dânşii şi că eu unul îi

prefer târgoveţilor... ţăranii au plătit şi plătescpământurile lor (impozitele, s.n.), cu greu în uneleceasuri, dar plătesc. Cunosc, în schimb arendaşiimari cărora li s-au iertat datoriile ce aveau cătrestat7“. Parcă s-ar petrece astăzi!

Răspunzându-i lui Take Ionescu, Petre S. Aure-lian susţine teza, conform căreia numai dacă li seoferă posibilitatea de a-şi forma gospodării princumpărarea terenului agricol, va fi linişte şi pacesocială în ţară: „De când s-au vândut moşiile statu-lui, de când proprietarii îşi vând moşiile la ţărani,nu s-au făcut frământări în ţară. Clasa ţărăneascănu merită atâtea critici, atâtea învinuiri. Să-mi daţivoie dar, să fiu apărătorul clasei ţărăneşti… o clasăde oameni căreia îi datorăm în mare parte avuţiileţării, o clasă de oameni care, în timp de pace, mun-ceşte fără preget, iar în timp de război varsă cuardoare sângele pentru salvarea patriei, merită maimult respect, mai multă dragoste decât aceia pe carele-o arătaţi, domnule Take Ionescu“. [...]

„Istoria proprietăţii funciare în România, adicăregimul juridic, economic şi politic la care a fostsupusă proprietatea pământului în ţara noastră, dela întemeierea statului român şi până în zilele noas-tre, este încă de făcut (de scris, s.n.). Ţara aşteaptăca un maestru în materie şi o inimă de adevăratromân să-i nareze o dată această istorie, una dintrecele mai interesante şi mai dureroase din viaţapublică şi privată a neamului românesc. Încercăris-au făcut. Ilustrul patriot şi în veci regretatul isto-ric-economist Nicolae Bălcescu, a schiţat în cărticicasa intitulată «Question économique des principau-tés danubiennes», fazele prin care a trecut proprie-tatea funciară în Valahia şi Moldova de la fondareaacestor ţări şi până la 1948“.

După aplicarea legii din 1864 (Legea reformeiagrare a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, s.n),„Se spera că parte din tradiţiile şi descoperirile tre-cutului în materie de exploatare a pământului suntîngropate pentru totdeauna, că ţăranul stăpân pesine, pe braţele sale şi pe pământul său a scăpat deatâtea hangarale care făceau dintr-însul omul altuia,se aştepta ca, ţăranul, odată emancipat de clacă şidijmă, va lucra ca ţăranii din alte părţi, adică-şi vaexploata în pace pământul, sau lucrând aiureanumai când îi va prisosi timpul. Într-un cuvânt,mulţi eram încredinţaţi, în naivitatea noastră că, întimp de zece ani cel mult, poziţia ţăranului se vaschimba aproape cu totul. Aceasta am sperat. Însăam fost amarnic dezamăgiţi. Vechile deprinderi de avedea în ţăran factorul principal de exploatare a56

57

moşiilor a urmat ca şi în trecut, cu deosebire că înloc să fie supus regimului clăcii, a trecut sub unregim care, după mine unul, faţă cu noua situaţiepolitică şi socială a ţăranilor, este mai îngreunător:voi să vorbesc de regimul legii pentru tocmelele delucrări agricole. Această lege, făcută în scop de aveni în ajutorul agricultorilor care fac tocmeli cuţăranii pentru ca aceştia să execute la timp zilele ces-au îndatorat a face, a devenit un adevărat flagelpentru ţărănime. Cetind-o cineva cu băgare de seamă,articol cu articol, crede că visează, că trăieşte înalte timpuri, atât este de nepotrivită cu poziţiasocială şi politică acordată ţăranilor, tuturor cetăţe-nilor, prin constituţie. În special prin dispoziţiunilecuprinse în capitolul IV al acestei legi, ţăranul esteca şi pus afară din legea comună: el şi averea luieste lăsat la discreţia primarului, acesta fiind atot-puternic, făcând şi desfăcând totul!”

În finalul lucrării, doresc să precizez faptul căPetre S. Aurelian nu a fost numai om politic, cum rargăseşti în galeria oamenilor politici români din toatetimpurile, ci a fost şi un remarcabil om de ştiinţă,membru titular al Societăţii Literare Române şi, maiapoi, al Academiei Române, vicepreşedinte al aces-teia timp de 16 ani (patru mandate), preşedinte alAcademiei Române (1901–1904), preşedintele Sec-ţiunii ştiinţifice aproape 20 de ani8 şi un mare om de

învăţământ, creatorul şcolii superioare agronomiceromâneşti de la Herăstrău, profesorul acestei şcolitimp de mai bine de patru decenii şi directorul agro-nomiei bucureştene.

Cunoscând, în mare parte, oamenii de seamă dindomeniul agriculturii, apreciez faptul că academi-cianul, profesorul, prim-ministrul, ministrul, senato-rul, deputatul, directorul, creatorul de şcoală Petre S.Aurelian se află în fruntea onorabilei sale bresle.

Note1P.S. Aurelian, Înfiinţarea Cassei Rurale, Revista „Economianaţională“ nr. 1, 3, 4, 5, 6, 1897.

2Legea pentru înfiinţarea unei Casse Rurale, Monitorul Ofi-cial nr. 4/aprilie 1908. Menţionăm că legea propusă de Petre S.Aurelian, în anul 1896, a fost votată după 12 ani (după Răscoaladin 1907), în 14 martie 1908 în Senatul României şi 24 martie1908 în Camera Deputaţilor.

3Ibidem 1.4L. Rebreanu, Laudă ţăranului român, Discurs de recepţie la

Academia Română.5P.S. Aurelian, Înfiinţarea Cassei Rurale, Discurs rostit în

Camera Deputaţilor în 22 februarie 1897, revista „EconomiaNaţională“ nr.1–7/1897.

6–7 P.S. Aurelian – Ibidem 5.8Dorina Rusu, Membrii Academiei Române 1866/2010, Ed.

Enciclopedică, 2010.

58

Am rămas cu impresia, umblând prin noianul de„hârtii“ ce ar putea constitui, la rigoare, o arhivăpersonală, că anul 1974 a avut pentru mine o semni-ficaţie aparte. Monografia M. Kogălniceanu istoricşi „efigia cărturarului“ V. Pârvan, comunicări launele simpozioane de ţinută academică şi la uncolocviu itinerant despre zona Maramureşului, suntcâteva din acţiunile ce ar putea fi luate în seamă.Ultima dintre ele, Maramureşul, model de culturăsud-est europeană, organizată în toamna lui 1974,mi-a dat ocazia să întâlnesc personalităţi interesatesă cunoască mai de aproape acea zonă. Evenimentuls-a produs în cadrul unui program de relaţii româno-germane, conceput cu ani în urmă, pe seama acor-dului bilateral încheiat între România şi R.F. ger-mania. La finele lui 1973, avusese loc, la Freiburg,un colocviu dedicat lui Dimitrie Cantemir, iar textelerespective s-au publicat în revista „Dacoromania“,scoasă acolo de Paul Miron, filolog român aşezat înacel spaţiu şi animator al Societăţii Culturale „M.Eminescu“. Sub egida aceleiaşi instituţii şi cu spri-jinul altora, el a organizat apoi un colocviu, având catemă cultura şi civilizaţia maramureşeană.

Era la început de toamnă (10–17 august 1974),cu soare încă puternic şi câteva zeci de oameni aicărţii bucuroşi de şansa ce li se oferea, de a cunoaşteun spaţiu cultural dintre cele mai spectaculoase.Lucrările propriu-zise au avut loc într-un imobil dinBaia Mare, capitala regiunii, însă o bună parte dinrăstimpul acelei săptămâni a fost consumat în ex -cursii ingenios exploatate pentru o cunoaştere directăşi complexă, cu lămuriri de înaltă competenţă datede etnografii locului, P. Nistor şi P. Dăncuş. Unetnolog de talie mondială, Petre Caraman, s-a pus ladispoziţia grupului, pentru explicaţii savante la totpasul şi pentru o memorabilă conferinţă vesperală.Ţinutul Marei şi Izei revelau peste tot realităţi adâncsimbolice. S-a întâmplat ca tocmai în acele zile săaibă loc, la Prislop, o sărbătoare populară ce aduna,tradiţional, lumea din judeţele limitrofe, săteni înprimul rând.

Cu un asemenea prilej, l-am cunoscut pe muzi-cologul Harry Brauner (1908–1988), fratele cele-

brului pictor Victor Brauner, părtaş la studiile multi-disciplinare întreprinse sub „bagheta“ lui D. gusti înlumea satului, dar şi la o experienţă carcerală, înlotul Lucreţiu Pătrăşcanu. Atunci, în 1974, nucunoşteam însă acest „detaliu“ biografic, deşi trecu-sem, la rândul meu, printr-o asemenea experienţă(„toutes proportions gardées”), astfel că eram înmăsură să evaluez oarecum prestaţia respectivă.

Peste câţiva ani, el a publicat o carte de eseuri,unică în felul ei, Să auzi iarba cum creşte, în care aevocat, cu măsură şi discreţie, acea mirabilă săptă-mână maramureşeană, amintindu-i chiar, ilustrativ,pe Klaus Heitmann (Heidelberg) şi Petre Caraman(Iaşi), ca figuri de marcă ale colocviului, savantulromân (atunci marginalizat cu totul) vorbind anumedespre geneza porţilor monumentale din Maramu-reş1. Totul se lega, acolo, în simboluri şi semnifica-ţii ce veneau din adâncă vechime, pe linia unei con-tinuităţi demne de analiză, în aspectele ei istorice, caşi în cele contemporane. Cina oferită, într-o seară,de o familie din Dragomireşti, l-a impresionat pemuzicolog, ca parte a unei experienţe de neuitat. Seafla în acel grup (cam 60) şi un cuplu exotic de teo-logi niponi (Minoru Nambara), venit din germania,la invitaţia profesorului Miron, cu o anume sensibi-litate pentru specificul culturii maramureşene, spe-cific pe care (mi s-a spus) avea să-l compare cu rea-lităţile din patria sa.

Modesta mea contribuţie la acel colocviu s-areferit, în lipsa unei teme specifice, la „viziunea luiNicolae Iorga“, memorialist şi critic al realităţilorcurente din acea zonă la început de secol XX. Tre-cutul istoric şi cultural era nespus de vizibil, atuncica şi acum, în Maramureş. O viziune dinamică puteafi desprinsă din textele marelui cărturar, decis înacei ani să dea seama, de visu, de întregul arealromânesc. Oamenii, portul, felul de viaţă, obiceiu -rile îl interesau ca elemente ale unei unităţi etno-cul-turale mai profunde, explicate în orizontul durateilungi, al „permanenţelor”2.

Încheind paranteza maramureşeană, este locul sămenţionez un episod privind recluziunea silnică(1950–1962) a muzicologului Harry Brauner3, cel

Ascultând iarba cum creşte. Secvenţe etnomuzicologiceAcad. Alexandru Zub

59

condamnat în „lotul Pătrăşcanu“ şi ajuns, printr-ociudăţenie a destinului, să sufere, la Aiud, într-ocelulă vecină cu aceea a poetului-filosof şi publicistNichifor Crainic (1889–1972), care avea să relatezeepisodul, la finele detenţiei, în Memoriile sale4. Poe-tul compunea texte şi le transmitea (ajutat de uncomiliton) prin „morse“ vecinului, pe care îl cunos-cuse deja ca profesionist, iar muzicianul le prelua,compunea la rândul său melodii adecvate, în spiritulfolclorului nostru, astfel că putem cunoaşte azi osecvenţă memorabilă din creaţia carcerală5.

Nu ştiam atunci, în 1974, că şi Harry Braunertrecuse prin închisori, ca victimă colaterală într-unproces trucat, alături de pictoriţa Lena Constante,cea care avea să-i devină soţie6. Am aflat, mai târ-ziu, din literatura conexă, datele procesului şi regi-mul de recluziune aferent. Din volumul Să auziiarba cum creşte, publicat la Editura Eminescu,după un lustru de la amintitul „colocviu călător“,mi-am putut face o idee despre munca depusă întretimp de muzicianul folclorist, volum recomandatcălduros de istoricul literar Valeriu Râpeanu, atuncidirector, cu iniţiative îndrăzneţe, al acelei edituri. Cubun temei, el plasa cartea lui Harry Brauner „printrecele mai elocvente expresii ale criticii noastre deartă“, aşezând-o „la confluenţa dintre o cultură pecât de vastă pe atât de adâncă şi a unei pasiuni carea devenit un sens al vieţii”7.

Este o carte în care răzbat sevele tainice ale fol-clorului nostru, diseminate în câteva sute de pagini.Autorul caută a-şi lămuri pe cât posibil „miracolulmuzical al acestui binecuvântat pământ”8. El obţineastfel un soi de „geografie muzicală“ a spaţiuluinostru, ca în emisiunile radiofonice de la fineledeceniului patru, proiect pe care a ştiut să-l continueşi să-l împlinească, în pofida vicisitudinilor de totfelul, culminând cu elogiul creativităţii nordului car-patin. „Maramureşul! Cântecul maramureşean; pi că -

tură de viaţă, de apă vie. Folcloristul care a sorbit-ocândva nu se va mai lecui. Nu se va lecui nici de fru-museţea şi plinătatea cântecului şi nici nu va puteada uitării acea minunată mândrie legitimă a unuipopor, care, prin cântecul său, prin sufletul său,rămâne neîntrecut deasupra veacurilor”9. Aşa gân-diseră şi maeştrii săi, Constantin Brăiloiu şi BélaBartók, amintiţi mereu în materia cărţii, ea însăşi unimn la adresa creaţiei populare, aşezat sub un titlunespus de poetic. Să auzi iarba cum creşte ar merita,poate, o lectură mai aplicată.

Am simţit nevoia să evoc, aici, oricât de sumar,acel moment, ca mod de a fixa numai o secvenţăsemnificativă şi pentru semnatarul acestui text.

Note1 H. Brauner, Să auzi iarba cum creşte, Ed. Eminescu, Bucu-

reşti, 1979, pp. 331–334, Un colocviu călător.2 Al. Zub, Le Maramures dans la vision de N. Iorga, în

„Dacoromania“, ed. Paul Miron, III, 1975/1976, pp. 45–50. Ver-siune românească în vol. de autor N. Iorga, studii şi note istorio-grafice, Istros, Brăila, 2012, pp. 30–36.

3 C. Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Arestaţi. Torturaţi.Întemniţaţi. Ucişi, Dicţionar A–B, Ed. Maşina de Scris, Bucureşti,2000, p. 260.

4 N. Crainic, Memorii, II, Pribeag în ţara mea. Mărturii dinînchisoare. Memoriu − Răspuns la actul meu de acuzare, ed. Al.Condeescu, Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 1997, pp.175–179.

5 Idem, Şoim peste prăpastie. Versuri inedite create în temni-ţele Aiudului, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, pp. 152–165:cap. Colaborarea cu Harry Brauner.

6 C. Ioniţoiu, op. cit., Dicţionar C, 2002, p. 196. Lena Con-stante avea să-şi evoce anii de recluziune în volumele Evadaretăcută, Ed. Humanitas, 1992, şi Evadarea imposibilă, Ed. Huma-nitas, 1993.

7 H. Brauner, op. cit., coperta.8 Ibidem, p. 167.9 Ibidem, pp. 407–408.

60

Dumitru Stăniloae – un teolog şi om de culturăLidia Stăniloae*

Odinioară, Einstein spunea: „Cine nu se maipoate minuna este deja mort“. Citind aceste cuvinte,mi-am adus aminte de drumurile pe care le făceampe munte cu tata. El iubea munţii şi în copilăria meaam urcat împreună toate vârfurile. Se oprea din locîn loc şi se uita împrejur: „Doamne, ce frumos e!“,spunea. „Ce minunată e lumea pe care ne-a lăsat-oDumnezeu.“ Această capacitate de a sesiza minuneacreaţiei, aşa cum spune Einstein, l-a însoţit toatăviaţa, l-a caracterizat în tot ceea ce a făcut. A primitdarul de-a privi în profunzime ceea ce ne încon joarăşi de a înţelege că în orice vedem, se manifestă pu -terea lui Dumnezeu, convingerea că El ne-a lăsat olume a minunilor şi că trebuie să fim conştienţi deacest dar. Un dar care reflectă dragostea Creatoruluipentru creaţia Sa, ale cărui semnificaţii sunt multmai adânci decât ceea ce, în înţelegerea noastră limi-tată, ni se pare că putem explica. Este firesc, dacă nedăm seama că „omul este şi spirit, deci are o aspi-raţie ireductibilă către infinit, nu poate trăi în afaracomuniunii cu ceilalţi, pe care îi iubeşte şi pentrucare se jertfeşte, aşa cum Mântuitorul s-a jertfitpentru noi toţi“ (Ascetica şi Mistica Bisericii Orto-doxe, de Dumitru Stăniloae). A vedea şi a înţelegelumea, reflectă în fond această aspiraţie către infi-nit. Ea determină disponibilitatea omului de a sesitua într-o realitate dăruită nouă, de a citi sensurileprofunde ale existenţei, ale frumuseţii, dincolo deaspectele strict concrete, de a înţelege că ea este oasimptotă către infinit, un pas pentru a ne apropia cusmerenie de veşnicie. Capacitatea de a înţelege semnificaţia reală aexistenţei umane cu ceea ce este caracteristic pentruea, şi anume cu comuniunea cu Dumnezeu, dincolode realitatea imediată, dincolo de culorile infiniteale lumii în care trăim, dincolo de forme şi aspectecotidiene, dincolo de concret şi abstract, a fost unuldintre darurile cu care a fost înzestrat Dumitru Stă-niloae. El a putut să exprime adevărul, conformcăruia în tot ceea ce ne înconjoară se află un sensprofund, intenţia Domnului de a ne face să evoluămpe alte planuri decât pe cel imediat, fără semnifica-ţii complexe, lăsându-ne deplina libertate, libertateanemărginită de care ne bucurăm, dacă vrem cu ade-vărat să ne bucurăm de ea.

Căci este un adevăr de necontestat: libertateadevine libertate, numai atunci când vrei să o pri-meşti, să o priveşti ca atare, să faci uz de ea. Prin eane împlinim comuniunea, prin ea devenim fiinţecomunitare, sperăm împreună, pornim împreună pedrumul care ne conduce la transfigurare şi spiritua-lizare. La înţelegerea realităţii în toată complexita-tea ei, dincolo de cea văzută, a realităţii minunilor,pe care le trăim zilnic.

Cel mai important filosof german în viaţă, Jür-gen Habermas, autorul mult discutatului tratat Gân-direa postmetafizică, filosof care s-a preocupatmereu de relaţia dintre raţiune şi credinţă, arată cămodernitatea, aşa cum o concepe gândirea actuală,se află în primejdia de a nu mai putea să-şi funda-menteze suficient propriile normative şi, ca atare,pierde mereu în faţa religiei, cu toate încercărileunui iluminism de tip nou de a încerca să stopezeacest proces. Contrar tuturor aşteptărilor acestor noiiluminişti, de a vedea fenomenul religios ca progra-mat dinainte criticii şi dispărând în final, el câştigădin ce în ce mai mult teren. Deşi manifestându-se laînceput ca membru al Şcolii de la Frankfurt, curentfilosofic de stânga, Habermas s-a detaşat treptat deea, elaborându-şi un sistem propriu de gândire, încare apropierea de religie joacă un rol important.„Spre deosebire de raţionalitate, spune el, fenome-

*Fiica profesorului preot Dumitru Stăniloae

61

nul religios posedă capacitatea de a îmbogăţi viaţa,dându-i omului curaj şi ajutor în necazurile inevita-bile, speranţă, bucuria de a trăi, întărindu-l în ati-tudini etice eliberatoare, constructive“. Mai mult,ca unul ce a experiat această posibilitate, trăind-o,Habermas remarcă necesitatea ca religiozitatea sătraducă potenţialul credinţei într-un limbaj care săpoată fi înţeles la toate nivelurile. Şi de aici rezultăobligaţia slujitorilor fenomenului religios să pri-vească cu multă seriozitate şi spirit de răspundereatât atitudinea proprie, cât şi felul cum răspundnenumăratelor solicitări. Să-l facă accesibil, să-lapropie de cei în căutarea religiozităţii şi a credinţei.În sensul acestei îndatoriri, nu totdeauna satisfăcătorîndeplinită, se poate vorbi mult despre părintele Stă-niloae, pentru care ea a fost un comandament funda-mental. Se poate vorbi despre teologul plin de har,omul de cultură, cărturarul eminent, spiritul lucid şiintegru care a îmbogăţit teologia cu o operă ce rămâne.Ea este o moştenire din care multe generaţii voravea de învăţat. Convingerea sa a fost că individulse poate salva doar prin conştiinţa apartenenţei la unansamblu de tradiţii, de credinţe, de convingeri, la oconfiguraţie umană specifică şi pe măsură ce trecevremea, apare tot mai evident că a reuşit să întru -nească într-o singură persoană toate faţetele unei per-sonalităţi de excepţie, conştientă de menirea sa, care aînţeles că darul preoţiei implică o mare răspundere înfaţa lui Dumnezeu, şi, în acelaşi timp, certitudinea căEl este prezent totdeauna alături de noi.

În acest sens, tata cita deseori cuvintele lui Dio-nisie Areopagitul: „Întunericul Dumnezeiesc estelumina dumnezeiască. El o numeşte întuneric dincauza abundenţei de lumină. Cine ajunge la acealumină vede şi nu vede, pentru că vede mai presusde vedere“ (P.g. 1073). Aşa cum arată Nicolas Cusa-nus, spune el în Tratatul de Mistică, acest întunericnu e o lipsă de lumină, sau o amestecare reală delumină şi întuneric, ci o abundenţă de luminăcopleşind vederea. De aceea, poate fi numită nunumai lumină, ci şi întuneric. Este o lumină caretransfigurează materia şi produce o înmărmurire aminţii, care aduce după această scurtă oprire, vede-rea luminii dumnezeieşti, ca pe un dar de sus. Nu sepoate vorbi de o inerţie asemănătoare cu cea fizică,ea implică o înţelegere mai presus de înţelegere aadâncimii infinite a Divinităţii, astfel încât dă omu-lui conştiinţa unei Prezenţe care îl susţine ca funda-ment al existenţei sale, fără o indentificare cu Aceasta.Ea nu este o iluzie sau un accident trecător, nelăsândurme.

Dincolo de spaţiul conceptual al operei sale, alecărei dimensiuni spirituale sunt atât de importante,

dincolo de inteligenţa, erudiţia, puterea sa demuncă, toate aceste calităţi tipice pentru un maregânditor, el a fost o personalitate de mare nobleţesufletească, exemplu de devotament şi dăruire pen-tru toţi cei cu care a venit în contact, de un umanismnepervertit, cu un mare curaj şi o mare perseverenţă.Un eroism modest, discret, o integritate exemplară,neîntreruptă, de zi cu zi. El a trăit filocalic, n-a con-siderat credinţa ca pe o noţiune abstractă, convinge-rile religioase n-au fost o haină pe care o porţi lavedere în faţa celorlalţi şi apoi o atârni în cuier pânăduminica viitoare. A fost ancorat în credinţă şi a trăitluând-o în serios, cu consecvenţă şi libertate inte-rioară, fără să se lase amăgit de aparenţele unei aşa-numite originalităţi şi ale unui apetit de inovaţii fărăconţinut şi semnificaţii, a unui fals modernism, careneagă însăşi esenţa tradiţiilor noastre, vechi de pestedouă mii de ani. A văzut în oameni creaţia lui Dum-nezeu şi i-a privit ca pe fraţii săi întru Domnul, con-siderându-se răspunzător pentru fiecare, aşa cumtrebuie să se considere orice slujitor al altarului.Intensitatea legăturii cu Dumnezeu n-a fost o vorbăgoală, niciun prilej pentru atitudini fotogenice, cucare unii încearcă să-şi motiveze o aşa-zisă „sfinţe-nie“, care abundă azi în tot felul de publicaţii de unpietism îndoielnic şi amator, în articolaşe gen tele-novele cu iz de operetă, inducând pe mulţi în eroarecu false miracole şi îndepărtându-i de la adevăratulcreştinism. Pentru că, din nefericire, în timpurilenoastre se propagă o supralicitare şi supraevaluare aunei aşa-zise sfinţenii, a aşa-ziselor miracole, decalitatea literaturii de chioşc. Rezultatele sunt dezas -truoase: spiritele critice refuză existenţa lor, şi odatăcu ele şi adevărata revelaţie divină, iar cei prea cre-duli cad pradă unui tip de şarlatanism cuvios, cu atâtmai periculos cu cât deformează, distruge chiar, rea-litatea de necontestat a unei vieţi ancorate în adevă-rata religiozitate.

Revenind la Einstein, să ne amintim că opinia luiera că viaţa se poate percepe în două feluri. Primul,spunea el, ar fi s-o considerăm total lipsită de mira-cole. O înşiruire de fapte şi necesităţi care se impunpotrivit unor legi care, credem noi, nu cunosc aba-teri, robită unei raţionalităţi limitate la ceea ceputem noi înţelege. Al doilea, constă în a o privi cape o înşiruire de miracole, dincolo de rigoarea limi-tată a unei raţionalităţi aparente, care, afirmăm noi,defineşte definitiv realitatea. „Eu, spunea Einstein,cred că a doua alternativă este cea reală“. Şi aveadreptate. Viaţa este un lanţ de miracole, care nu în -tâmplător alcătuiesc schelăria de nedărâmat a cre-dinţelor noastre, a convingerilor noastre, a însuşimodului în care ne trăim viaţa de aici, pregătindu-nepentru cea viitoare şi pe care avem şansa să ni le

facă evidente mari personalităţi. Prezenţa lor ar tre-bui să ne preocupe. Ea este atât de evidentă, încâtnici nu ne dăm osteneala să remarcăm altitudinea pecare au atins-o în urcuşul neîntrerupt către desăvâr-şire. Domnul le-a rânduit pentru noi, ca să ne sprijine,să ne dăruiască certitudini, să ne ferească de îndo-ieli, să fie pentru noi exemple ale ascensiunii osteni-toare pe care orice creştin ar trebui să pornească,pentru că ea dă sensul real al existenţei noastre.

Binecunoscutul psihiatru american dr. RichardFlemming de la Universitatea din Los Angeles adeclarat că toată ştiinţa pe care omenirea o fluturăastăzi ca pe un stindard, nu poate explica miracolullumii, al frumuseţii, al bucuriei. Nu e singurul.Noţiunea „miracol“ revine din ce în ce mai des înpreocuparea noastră. Devine din ce în ce mai evi-dent că, pe lângă maşini de spălat, computere şi ulti-mele tipuri de automobile, progresul înseamnă înţe-legerea realităţii în toată complexitatea ei, a uneirealităţi dincolo de cea văzută, pe care o considerămdefinitivă, încăpăţânându-ne în orbirea noastră. Pro-gresul înseamnă a lua viaţa în serios, respectul pen-tru ceilalţi, pentru tine însuţi, convingerea că nu poţicălca în picioare cele mai elementare reguli, cea maiele mentară decenţă, peste care nu se poate trece. Că a fiom, înseamnă a trăi pe un plan al existenţei care obligă.

În acest spaţiu existenţial a trăit părintele Stăni-loae, ilustrând prin toată opera, dar şi prin modul săude viaţă convingerea fermă că realitatea noastră estealta, cu mult mai largă, mai profundă, decât imedia-tele şi superficialele aspecte care ni se par a fi fun-damentale. Acest spaţiu existenţial este prototipulvieţii îndreptate către un anumit ţel şi nu către oharababură, în care nu ştim de fapt nici ce voim, niciîncotro ne îndreptăm. Chiar dacă trecem câteodatăcu superficialitate peste el, acesta există. Ni-l dezvă-luie marile personalităţi, exemple, pietre de hotar cedelimitează ceea ce trebuie să fie, ceea ce trebuie sădevenim, de ceea ce inconştienţa ne îndeamnă sălăsăm a se dizolva în haos. Ele sunt modelele cătrecare ar trebui să privim, acel „de la sine înţeles“ submodestia cărora se ascunde valoarea adevărată, pecare o pierdem, din păcate, lăsându-ne furaţi demorga lipsită de conţinut a celor cocoţaţi pe trepteleautorităţii lumeşti. De la acele modele avem tot-deauna ce învăţa. Pentru că adevărul se poate aflapretutindeni. Pentru că, aşa cum spune fizicianulvienez Walter Thirring, trebuie să fii total lipsit deinteligenţă ca să nu vezi în nimic ceva superior nouăşi tuturor.

Revenind la felul în care a privit viaţa tatăl meu,îmi amintesc de un poet german, alungat din fostaRepublică Democrată germană pentru convingerilesale nonconformiste şi anticomuniste, care scria

odată, parafrazând un coral: „Ne facem cruce şi tre-cem mai departe. Numai cine crede în Cel de Sus nuse scufundă…“ Aş adăuga, numai cine crede înDumnezeu trece mai departe, ştie să aleagă grâul deneghină, ştie să se oprească asupra esenţialului.Numai cine crede în Dumnezeu, înţelege că ne-afost dăruit un spaţiu spiritual, în care să descoperenuanţări infinite, o subtilitate a gândirii, care o ridicădeasupra unei gândiri raţionale atât de limitată înîncercarea ei de a explica totul, asupra căreia neavertizează omul de ştiinţă Einstein.

Coordonatele principale ale acestui spaţiu spiri-tual în care trăim, dacă trăim cu adevărat, sunt devo-tamentul, linearitatea consecventă, ilustrarea pe viua concepţiei pe care el a propovăduit-o, singurulposibil. Căci eul nu exista pentru sine, ci devineexistent, devine real numai în acest plan, aşa cumspune Bulgakov în Tragödie der Philosophie: „Eulnu este existenţa, ci supraexistenţa“. Cu alte cuvinte,un supraplan spiritual, care se poate face accesibil înfiecare moment. El pune existenţa noastră în lumină.Trebuie doar să vrem să-l vedem, pentru a evita calumea să eşueze în tendinţele ei materialiste, cutoată cohorta de catastrofe pe care ele le-au adus.

Din păcate, după cum spuneam, se confundădeseori credinţa cu apartenenţa formală la o confe-siune. Ca şi cum aceasta n-ar fi decât un ansamblude rituri şi rituale, de aranjamente cu care ne împin-gem progresul în carieră spre un înainte problema-tic, fals şi nesusţinut. Ne mai mirăm că numărulateilor creşte? Matematicianul Hermann Bondi spu-nea, cu logica stringentă a ştiinţei exacte, că ateis -mul este o absurditate, pentru că încearcă să con testeceva ce nu cunoaşte. Ar trebui ca oamenii să fiepătrunşi de acest adevăr. Ei şi? Trecem din păcate,prea uşor peste adevăr. M-am întrebat deseori ce arspune tata, pus în faţa unor mentalităţi şi atitudinicare abundă azi, el, pentru care convingerile profundedeveniseră adevărata sa natură, spaţiul existenţialdăruit nouă de adevărurile Bisericii. Şi uităm că, într-ozi, ne vom da seama că ar trebui să fim îngropaţi cumâinile scoase afară din sicriu, aşa ca Alexandru celMare, ca să se vadă cu nu ducem nimic cu noi. Niciaveri, nici funcţii, nici situaţii, care, deocamdată,stârnesc invidia!

Trebuie să înţelegem că viaţa este un fapt deconvingere nelimitată, de credinţă profundă, care îţideschide poarta spre o realitate cuprinzătoare, pecare altfel n-ai cum s-o atingi, incluzând-o şi pe ceaimediată, concretă, spre un curaj al curajului de a-şimanifesta consecvenţa, atitudinea de viaţă, aşa cumo trăieşti. Aşa cum a predicat-o tatăl meu cu consec-venţă. Pentru că părintele Stăniloae a trăit în mijlo-cul realităţii directe, înţelegând că existenţa noastră62

63

nu poate trece peste această realitate, peste atitudi-nea noastră faţă de această realitate. Punând în faţacontemporanilor perspectiva acestei aspiraţii la eter-nitate, el a trăit în timpul său, printre contemporaniisăi, preocupat de problemele timpului său, de atitu-dinea oamenilor faţă de aceste probleme.

Dar, el a înţeles că omul nu se poate mulţumi săaccepte relaţii doar cu realitatea finită. Că după operioadă a limitării vieţii prin materialism, spiritua-lul se întoarce înapoi în ştiinţă. Mai putem crede cătotul se simplifică, reducându-se la fenomene pecare le putem rezolva ca la algebră? Dar, ce nefacem cu celelalte? Să nu uităm ce spunea Dostoiev-schi: „Dacă totul ar fi raţional pe pământ, nu s-arîntâmpla nimic.“

De aceea, teologia dezvoltată de părintele Stăni-loae ne întăreşte în convingea fermă, pur şi simplufirească, faptul că nu suntem figuranţi ai unui uni-vers amorf, impersonal, ci participanţi conştienţi lafaptul creaţiei, în care Dumnezeu ne-a înzestrat pefiecare cu voci aducătoare de idei şi acţiuni tipice,conform libertăţii care ni s-a dat. Aceasta înseamnăparticiparea rânduită de Dumnezeu la epopeeaneegalată de nimic a spunerii: „Să fie lumină, şi afost“. Este o teologie a dualităţii eu-tu, a relaţieiindestructibile între divinitate şi om, în care omuleste pus în faţa Creatorului său, şi Creatorul îl pri-meşte la Sine pe cel pe care l-a creat. El nu vrea săfie un Ceva abstract, ci Cel care se află în faţa omu-lui, căruia îi dă cea mai definitivă dovadă de iubire:„Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât peînsuşi Fiul Său l-a jertfit pentru mântuirea ei“. Fiula venit în lume, fiind unul dintre noi, o prezenţă con-cretă, nu un Dumnezeu abstract, participând la viaţade zi cu zi, sanctificând-o cu participarea sa. „Zahee,coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie sărămân” (Luca, 19, 5), îi spune Iisus vameşuluiZaheu. O teologie a dualităţii concrete, a relaţiei eu-tu,tratată magistral în toată opera sa. Este o problemăfundamentală a teologiei care l-a preocupat şi pemarele gânditor Martin Buber şi care joacă un rolimportant în opera lui Dumitru Stăniloae.

„Numai o astfel de Dumnezeire treimică, comu-nitatea perfectă şi veşnică a celor Trei Persoaneeste singura mântuitoare, ca bază a comuniuniiiubitoare cu noi, în eternitate… ea ne dă cadrul ade-văratei infinităţi şi ne deschide perspectiva partici-pării personale la ea în veci“ spune Dumitru Stăni-loae în Dogmatică (op. cit., vol. I, pg. 295). Aceastărelaţie între persoanele divine şi om, ne dă certitudi-nea vieţii de veci, bucurându-ne de comuniuneaeternă cu viaţa infinită a lui Dumnezeu şi de comu-niunea neconfundată dintre noi. Ea ne îngăduie să neapropiem asimptotic de noţiunea de eternitate, nu s-o

înţelegem, căci nu poţi înţelege ceea ce n-ai experi-mentat niciodată. Ne apropiem asimptotic, dupăcum spuneam, de înţelegerea marelui mister al divi-nităţii, întrucât înţelegerea noastră punctată de voca-bularul finit al omului, de gândirea lui obişnuită sănavigheze în noţiuni familiare, cunoscute nouă, nu-lpoate imagina. Şi el insistă asupra faptului comu-niunii, ca identificare a iubirii de sine cu iubirea deaproapele, într-o realitate vie, izvorând din iubirealui Dumnezeu pentru om, într-o relaţie biunivocă cuEl, ca nişte adevăraţi fii ai lui Dumnezeu. Asupraacestui mod special de relaţie interpersonală, revinemereu în opera sa unul dintre cei mai mari teologi,nu numai ai ortodoxiei. Şi devine evident că teolo-gia nu este numai ştiinţă, ci este convingere, credinţă,entuziasm, gândire nuanţată şi specifică, este trăire,este încredere în Dumnezeu, este certitudinea căsuntem fiinţe privilegiate, pe care Dumnezeu lenumeşte fiii Săi, le iubeşte ca pe fiii Săi şi cărora ledă necontenit dovada acestei iubiri, dovadă atât deevidentă, dacă ne dăm osteneala să o vedem. Defapt, ea este accesibilă fiecăruia dintre noi, chiardacă nu suntem teologi. „Ţăranul român nu moare,ci se «duce la Domnul». Este exprimarea sa obiş-nuită“, spunea el. „Dumnezeu este iubire, pe care otrăim în forma ei supremă, smerenia“. Acesta estemarele mister al perenităţii credinţei. Trebuie doarsă ne deschidem ochii, să nu ne încăpăţânăm a de filaprin viaţă rămânând doar la aparenţe, fără a-i desco-peri esenţa. De aceea, teologia personalistă, în careraportul Dumnezeu-om este esenţial, omul fiindînălţat de Părintele său la rangul de convorbitor, cutoate atributele acestuia este fundamentală. „Cinevrea să creadă, ajunge la putinţa de a crede“, spuneDumitru Stăniloae undeva în opera sa. În noi esteprezent un har care ni s-a dat şi care ne ajută să cre-dem, fără însă a fi siliţi să o facem. Pentru că, „omul– spunea el întocmai ca şi Theodor Adorno – estefiinţa care decide mereu ce este el.“

Pe mormântul lui Marc Chagall, suspendatundeva între albastrul cerului şi al mării, în cimitiruldin fermecătorul sat al artiştilor de la Saint Paul deVence, sunt sculptate zeci de aripi de îngeri. Dintr-o-dată, piatra rece capătă transparenţă. Ca şi cummaterialitatea ei s-ar topi, s-ar transfigura. Ca oîntoarcere a aspiraţiei infinite a omului spre ţintacare îl apropie de Dumnezeu. Văzând-o, mi-am adusaminte de cuvintele tatei, atunci când a fost solicitatsă vorbească despre sfinţenie. El a vorbit despredelicateţea sfinţeniei, despre bunătatea şi înţelegereacare devin transparenţă, imaterialitate. Despre graţiadivină care coboară asupra sfântului, transfigurân-du-l. Căci, după cum spune Sfântul Simeon NoulTeolog, „lumina sfinţeniei din suflet face şi trupultransparent“, copleşire a materiei de către spirit, care

transformă omenescul într-o categorie aparte. Mira-colul devine realitate şi transcendentul imanenţă. Ela vorbit despre dragostea pentru ceilalţi cu asumareadestinelor lor, despre sfinţenie ca un punct culmi-nant, un vârf al bunătăţii, al curăţiei, al dragostei,aureolat de „vălul smereniei“. Tata schiţase conturulomului luminii, în care omenescul se întâlneşte cupuritatea îngerească şi duhul copleşeşte materia, aşacum va sta la picioarele Tronului Dumnezeiesc.

Toţi cei care l-au cunoscut vorbesc până astăzidespre transparenţa chipului său, despre lumina pecare o răspândea în jur. Aşa cum spune Ilie Tudor,tatăl cântăreţului Tudor gheorghe, în amintirile salede la Aiud: „Mai aveai timp să simţi foamea şi frigulcând vorbea părintele Stăniloae? Mă uitam: eraslab, dar ce lumină avea în ochi! Parcă ieşea o căl-dură din el când vorbea! Acolo, pe cimentul înghe-ţat, în lipsă şi suferinţă, Duhul stătea deasupramateriei!“

A-şi păstra cumpătul, a-l insufla şi celorlalţi, afost pentru el o problemă de conştiinţă, prin careconfirma odată în plus intensitatea legăturii cuDumnezeu. Eram copil şi teroarea, spaima nu necruţa. Asculta cu nesfârşită răbdare şi totdeaunaştiam că găseşte soluţia pentru grijile, sentimentele,temerile mele. De câte ori am alergat plângând la el!Trăiam vremuri grele, când pe toţi, vârstnici şi copii,ne paralizau groaza şi ameninţările. Şi atunci ştia să-mivorbească, astfel încât totul să-mi pară mai uşor desuportat. Spunea: „Crezi în Dumnezeu? Credinţaînseamnă răbdare şi convingerea că până la urmăEl te ajută. Viaţa, aşa cum trebuie s-o înţelegem noi,creştinii, este efort, ascensiune, un drum în care nuexistă decât un sens, în sus. Fără efort şi fără nă dejde,nu se poate.”

Era ameninţat, urmărit. Unii colegi, profesori lafacultate îl batjocoreau. I se scosese numele de„mistic“. Numai cine a trăit acele timpuri ştie ce peri-culos era un asemenea epitet şi consecinţele au fostdintre cele mai grave. Nici atunci nu-şi părăsea liniş-tea şi seninătatea. „Ai încredere în Dumnezeu“, repeta.„El nu ne lasă.“ Acesta a fost crezul pe care l-a păs-trat toată viaţa, în cele mai teribile încercări prin carea trecut. Când a fost eliberat din puşcărie, după cinciani în care nu ştiusem nimic unii despre ceilalţi, a stattoată noaptea în gara de Nord, ca să nu ne speriesosind în toiul nopţii. Şi a venit acasă de-abia dimi-neaţă, după ce a dat două telefoane, pregătind-o pemama, pentru ca surpriza să nu-i facă rău.

„Cum a fost?“ îl întrebam. „Ei, n-a fost chiaraşa de rău“, răspundea zâmbind (trebuie spus că, înpuşcărie, a fost operat de hernie, fără anestezie, decătre un alt deţinut, medic chirurg, cu un cuţit de bu -

cătărie pe o masă de bucătărie). Îşi reproşa că, dincauza lui, am suferit şi noi, mama şi cu mine. „Bie-tele de voi! Prin câte umilinţe şi încercări aţi tre-cut“. Nu l-am auzit niciodată spunând un cuvânt răudespre cei care l-au adus în această stare. „Ce sufletechinuite!“ spunea.

Dumnezeu nu ne lasă! O, câtă dreptate avea! Înmomentele grele, am înţeles câtă dreptate avea. Amînţeles că dacă, într-adevăr, îţi pui nădejdea în Dum-nezeu, te ajută, în mod concret, surprinzător de con-cret. Nu este o figură de stil. Este cea mai firească şicea mai lipsită de spectaculos realitate. Da, aveadreptate să fie atât de categoric. Prin cuvintele lui mise dezvăluia modalitatea verificată de a vieţui şi asupravieţui. Şi i-am fost recunoscătoare, pentru cămi-a dat sfatul cel mai înţelept, cel care mi-a fostmai de folos în viaţă. Acela de a-ţi lua convingerileîn serios.

L-am auzit de nenumărate ori spunând: „Eu suntpreot, nu pot să fac asta.“ Sau: „Noi suntem o fami-lie de preot şi trebuie să ne purtăm ca o familie depreot“.

Depărtarea temporară, anii care s-au scurs de lamoartea sa, nu-i estompează chipul, ci îi conferă, pemăsură ce trece timpul, realele sale dimensiuni spi-rituale, care apar din ce în ce mai copleşitoare. Per-sonalitatea lui s-a caracterizat printr-o acută lucidi-tate, îndreptată mai întâi asupra lui însuşi. S-a privitpe sine însuşi cu severitate, convins de datoria de a-şivalorifica darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu.Nu s-a cruţat, n-a dat dovadă de indulgenţă în ceeace-l privea. N-a abdicat niciodată de la principiile pecare nu le-a expus numai în cărţi, ci le-a predicat atâtprin cuvânt, cât şi prin întreaga sa atitudine. Şi credcă admiraţia pe care i-o nutresc sincer atâţia oameni,obligă nu numai la cunoaşterea şi exegeza opereisale, ci şi la adoptarea unei atitudini concrete de viaţă,aşa cum a trăit-o el şi a predicat-o cu consecvenţă.

Aş aminti aici cuvintele lui Shakespeare, care ise potrivesc foarte bine: „Mai presus de orice să-ţifii credincios ţie însuţi”; aş adăuga: ţie însuţi şiînainte de orice Domnului, în lumina Căruia exis-tenţa capătă veridicitate, sens şi certitudinea veşni-ciei. Să înţelegem că moartea este numai o etapă tre-cătoare către veşnicie, la care Dumnezeu îi cheamăpe aleşii Săi, la speranţa a ceea ce „vine“, atuncicând „nu mai vine nimic”: viaţa veşnică, nemurirea,în mijlocul temporalului, dincolo de cerul care ni separe inaccesibil, dar care devine o ţintă ce poate fiatinsă prin biruinţa duhului asupra materiei. Ei sunt„oamenii luminii“ despre care vorbeau părinţii mei,dintre care, sunt sigură, fac şi ei parte.

64

65

preotul academician Niculae M. popescu–50 de ani de la trecerea în veşnicieMircea PăcurariuMembru corespondent al Academiei Române

Puţini mai ştiu astăzi cine a fost preotul NiculaeM. Popescu – „popa Nae“, cum era cunoscut în cer-cul prietenilor –, membru titular al AcademieiRomâne încă din 1923 şi chiar vicepreşedinte alînaltului for cultural al ţării între anii 1939–1943,precum şi preşedinte al Secţiei istorice (1941–1945).De aceea, încercăm să-i punem în lumină personali-tatea, de cercetător al trecutului bisericii româneşti,ca promotor al muzicii populare şi corale româneşti,dar şi ca smerit slujitor al altarului.

Era descendentul unei străvechi familii preoţeştidin satul Dâmbovicioara, din sudul judeţului Dâm-boviţa, născut la 10 februarie st.v. (adică stil vechi)1881, cu studii la Seminarul „Nifon“ din Bucureşti,cu examen de diferenţă şi bacalaureat la Liceul „Sf.Sava“ din Bucureşti, cu studii superioare la Facultă-ţile de Litere, Filosofie şi Teologie din cadrul Uni-versităţii din Bucureşti, cu studii de specializare laUniversitatea din Viena (1910–1913), unde a obţinutdoctoratul, la reputatul istoric Konstantin Jirecek, cuo teză despre Patriarhul Nifon II al Constantinopo-lului (publicată în Analele Academiei Române,Memoriile Secţiei istorice, seria a II-a, tom.XXXVI, 1913–1914, pp. 731–798).

Reîntors în ţară, a publicat alte câteva lucrări,care au fost apreciate elogios de istoricii timpului:Patriarhii Ţarigradului prin ţările române în veaculal XVI-lea (1914), Viaţa şi faptele domnului ŢăriiRomâneşti Constandin Brâncoveanu (1914; ed. a II-a,1915; ed. a III-a, 1934), Cartografia eparhiei Ungro -vlahiei în anul 1810 (1915), Ştiri noi despre Maca-rie ieromonahul, dascălul de cântări şi directorultipografiei din Mănăstirea Căldăruşani (1916), pre-cum şi o serie de studii în revistele „Biserica Orto-doxă Română“, „Convorbiri Literare“, „Revista Orto -doxă“, „Amvonul“ şi altele.

În cadrul Bisericii, a fost diacon la MănăstireaZamfira (1908–1910), apoi la Biserica „Cotroceni“din Bucureşti (1913–1920), preot la bisericile „Schi-tul Măgureanu“ (1920–1926), apoi la „Bradu Boteanu“(1926–1933), ambele în Bucureşti, director al Can-celariei Mitropoliei din Bucureşti (1919–1923). În1922 a fost numit – prin concurs – titular al Catedrei

de istoria bisericii române de la Facultatea de Teolo-gie din Bucureşti, pe care a slujit-o până la pensio-nare, în 1946. În această calitate, a îndrumat nume-roşi tineri teologi care şi-au susţinut tezele de docto-rat în domeniul istoriei bisericeşti, dintre care uniivor deveni apoi profesori universitari de teologie(Constantin Tomescu şi Toma Bulat la Chişinău,gheorghe Moisescu şi Niculae Şerbănescu la Bucu-reşti, sau preoţii Dumitru Furtună din Dorohoi,Cons tantin Bobulescu din Iaşi, gheorghe Cotoşmandin Caransebeş şi alţii).

La 10 iunie 1920, la propunerea fostului său pro-fesor Nicolae Iorga, a fost ales membru corespon-dent al Academiei Române, iar la 5 iunie 1923 mem-bru titular, în locul rămas vacant după moartea pro-fesorului Dimitre Onciul. În discursul de recepţie,rostit la 3 iunie 1925, prezenta personalitatea ilus-trului dispărut, iar „răspunsul“ la acest discurs i-arevenit tot lui Nicolae Iorga. În noua postură, părin-tele Niculae Popescu a prezentat rapoarte şi comu-nicări în plenul Academiei Române, ori în cadrulSecţiei istorice, a rostit conferinţe în Sala „Dalles“din Bucureşti, ori la Universitatea de vară de laVălenii de Munte; a fost delegat la Congresele Inter-naţionale de Bizantinologie de la Bucureşti (1924),Belgrad (1927), Sofia (1934) şi Roma (1936).

Paralel cu activitatea de profesor universitar şimembru al Academiei Române, părintele NiculaePopescu a îndeplinit şi alte misiuni deosebit de ono-rante: membru în Comisia Monumentelor Istorice(1923–1948), membru în Comitetul de conducere alMuzeului Militar din Bucureşti (din 1926), secretargeneral în Ministerul Cultelor (1931), ministru sub-secretar de stat în Ministerul Cultelor şi Artelor (30martie 1938 – 28 septembrie 1939), profesor de reli-gie la clasa specială organizată pentru viitorul regeMihai (1932–1940).

N-au fost neglijate nici cercetările istorice, deşimulţi se aşteptau să scrie un tratat de Istoria Biseri-cii Române, căci era cel mai îndreptăţit să-l facă.Era însă prea exigent cu el însuşi şi nu punea nimicpe hârtie, decât după ce se documenta temeinic asu-pra temei respective. Cităm câteva din studiile salepublicate mai ales în paginile revistei „BisericaOrtodoxă Română”: Viaţa şi faptele mitropolituluiGrigorie Dascălul al Ţării Româneşti (1934),Macarie Psaltul. La o sută de ani de la moarte(1936), Gheorghe David, mitropolitul Moldovei,†1508 (1936), Pomenirea mitropolitului PetruMovilă şi a Sinodului de la Iaşi (1942), Pomenireaa trei sute de ani a Sinodului de la Iaşi (1942, înAnalele Academiei Române), Corespondenţa mitro-politului Iosif Gheorghian cu teologul francez Vla-dimir Guettée (1944), Patriarhul Ciril Lucaris şiOrtodoxia românească (1946), Mitropolitul PetruMovilă (1947) etc.

Merită să ne reţină atenţia şi două cărţi publicateacum. Prima se intitulează Preoţi de mir adormiţi înDomnul (1942, 224 p.), în care prezintă, în stilul„vechilor cazanii“, chipurile a 32 de preoţi de mir dealtădată, mai cu seamă din mediul rural. Tot în anul1942 – în colaborare cu asistentul său gheorgheMoisescu – a reeditat Mărturisirea ortodoxă amitropolitului Petru Movilă al Kievului, după textulgrec inedit (Ms. Parisinus 1265, din Biblioteca Na -

ţională din Paris) şi textul românesc după ediţia dela Buzău din 1691 în traducerea lui Radu greceanu.Avea două temeinice studii introductive semnate decei doi editori.

După pensionare şi excluderea din AcademiaRomână (1948), numele părintelui Niculae Popescuapărea mai rar în presa bisericească. Doar în revista„Mitropolia Olteniei“ de la Craiova a publicat studiitemeinice despre Nicolae Dobrescu, stareţul Paisiede la Neamţ, Serafim de Sarov, ieromonahul-tipo-graf Lavrentie din secolul al XVIII-lea, arhiereulTimotei Eudoxiados şi altele. Între anii 1949–1952 atradus şi a publicat la Patriarhie trei volume deCuvântări bisericeşti ale mitropolitului Nicolae alKrutiţelor şi Kolomnei, o figură reprezentativă aierarhiei ruse de la mijlocul secolului al XX-lea.

Părintele Niculae Popescu s-a implicat şi în viaţamuzicală a ţării. În anul 1928 a fost ales preşedinteal Societăţii Corale „Carmen“ din Bucureşti, dupămoartea fondatorului ei, Dimitrie georgescu-Kiriak.În această calitate, a organizat o serie de concerte înţară, dar şi peste hotare, la Varşovia, Lvov şi Paris; aorganizat audiţii ale Coralei „Carmen“ la RadioBucureşti; a publicat medalioane închinate unormari compozitori şi dirijori în revista „Muzică şipoezie“. A fost un smerit slujitor la altar, dar şi unapreciat predicator la cele două biserici la care a slu-jit în tinereţe, iar spre sfârşitul vieţii la bisericile „Sf.gheorghe Nou“ şi „Sf. Anton – Curtea Veche“.

Părintele Niculae Popescu a murit la 11 februa-rie 1963, singur şi plin de amărăciune, după moarteaunicului său fiu, artistul dramatic Mihai Popescu(februarie 1953, la 44 de ani), şi a preotesei Eufrosina(februarie 1955). A fost înhumat în Cimitirul Bellu,alături de aceste două fiinţe dragi. El rămâne înamintirea posterităţii ca un preot de vocaţie, devotatmisiunii sale, ca un profesor învăţat, un bun român,un iubitor al trecutului nostru şi al preoţimii de altă-dată.

66

67

premiul Nobel pentru medicină, 2013:elogiu lui george Emil paladeCostin CernescuMembru corespondent al Academiei Române

Premiul Nobel pentru Medicină în 2013 a fostdecernat cercetătorilor James E. Rothman (SUA),Randy W. Schekman (SUA), Thomas C. Südhof(germania) pentru „descoperiri privind mecanismulde reglare a traficului vezicular, principalul sistemde transport intracelular“. Acestă decizie era previ-zibilă, primii doi fiind distinşi, încă din 2002, cu„Albert Lasker Basic Medical Research Award“(Nobelul american) pentru descifrarea „mecanisme-lor universale care orchestrează înmugurirea şifuziunea veziculelor membranare – un proces esen-ţial pentru formarea organelor celulei, pentru inter-nalizarea substanţelor nutritive şi pentru secreţiahormonilor şi neurotransmiţătorilor“.

Pentru cei ce au avut şansa, în 1979, să asculteconferinţa lui george Emil Palade la inaugurareaInstitutului de Biologie şi Patologie Celulară (astăzi,Institutul de Biologie şi Patologie Celulară „NicolaeSimionescu”), motivaţia juriului Nobel pentru pre-miul acestui an nu face decât să confirme conclu -ziile acelei magistrale lecţii. Palade va rămâne pro-babil în istoria medicinei, nu numai prin ceea ce ace-laşi juriu a apreciat în Premiul Nobel pentru Medi-cină din 1974 (acordat lui Albert Claude, Chris tiande Duve şi george E. Palade: „for their discoveriesconcerning the structural and functional organiza-tion of the cell“), cât şi pentru predicţiile sale, con-firmate de elevii săi şi de elevii elevilor săi.

În fapt, aceste merite au fost repetat subliniate înprezentările lui James E. Rothman şi Randy W.Schekman făcute în decembrie 2013 la Stockholm cuocazia premierii [1, 2]. Preocuparea lui Palade pen-tru traficul intracelular al proteinelor secretorii s-amanifestat în primele studii realizate în Statele Unite.

Completând expertiza sa unică în microscopiaelectronică cu noile tehnici biochimice şi de marcarecu izotopi, Palade, împreună cu Philip Siekevitz, apublicat o serie de articole clasice, în care ribosomiierau identificaţi ca elemente provenite din reticululendoplasmic în care se producea sinteza de novo aunor proteine (Palade, g.E., P. Siekevitz 1956a.Liver microsomes: an integrated morphological andbiochemical study. J. Biophys. Biochem. Cytol.2:

171–200). Descrierea sistemului membranar careasigură traficul intracelular al proteinelor secretoriia fost, de asemenea, rezultatul studiilor de micro s -copie electronică ale lui Palade din anii ‘60 (Jamie-son J.D., Palade g.E., Intracellular transport ofsecretory proteins in pancreatic exocrine cell. I. Roleof peripheral elements of Golgi complex, „Journalof Cell Biology“, 1967; 34:577–596).

Prima versiune a „ipotezei semnalelor“, carepostulează că proteinele conţin un semnal intrinsec,reciclabil, care determină orientarea lor către mem-brana celulară (în exocitoză), sau traficul prin anu-mite compartimente intracelulare, a fost schiţată dePalade chiar la Bucureşti, într-o altă conferinţă sus-ţinută la Institutul de Biologie şi Patologie Celulară„Nicolae Simionescu“.

James Rothman şi Randy Schekman au răspunscâtorva probleme controversate privind mecanis -mele traficului proteinelor în veziculele-cargou:modul în care se formează veziculele, cum dobân-desc ele o destinaţie precisă, cum fuzionează cumembranele ţintă. Pentru soluţionarea acestoraspecte, Rothman a adoptat o strategie biochimicăîntr-un sistem biologic acelular simplificat. Schek-man, deşi biochimist şi microscopist, a optat pentruo strategie genetică. Rothman, care a condus la Yale

University Medical School Catedra de biologiecelulară înfiinţată de Palade, rememorează contribu-ţia lui Palade în descifrarea traficului intracelular alproteinelor secretorii în James E. Rothman – NobelLecture 2013: The Principle of Membrane Fusion inthe Cell. Mai mult, Rothman (un biochimist) subli-niază intuiţia savantului român (un morfolog), carenu s-a lăsat convins de propriile imagini de micros-copie electronică, pentru a afirma că semnificativenu sunt structurile, ci funcţiile cărora le sunt dedicate.Lucrările lui Rothman au demonstrat că specificita-tea chimică intrinsecă guvernează traficul şi nu ana-tomia membranelor intracelulare.

Este locul să amintim un alt laureat Nobel dinşcoala lui Palade, gűnter Blobel (1999), [3] „for thediscovery that proteins have intrinsic signals thatgovern their transport and localization in the cell“.Blobel a fost colaboratorul apropiat al lui Palade laRockefeller Institute (New York) şi este cel ce a pre-cizat că proteinele posedă semnale peptidice caredirijează traficul intracelular, precum şi staţiile deachiziţie a semnalelor pe acest parcurs. Prima ver-siune a „ipotezei semnalelor“ care clarifică proceseleintracelulare de sortare, trafic şi secreţie a proteine-lor postula că proteinele conţin un semnal reciclabil(ca un timbru, în expresia lui Palade), care determinăorientarea lor către membrana celulară (în exocitoză),sau traficul prin anumite compartimente intracelulare.Traficul proteinelor în interiorul şi în afara celule-lor este un fenomen descris de Palade încă în anii’70 [4]. El a emis ipoteza că aşa-numitele „veziculecargou“ funcţionează ca adevărate containere navetă

între diferitele compartimente celulare. Proteinelesecretate călătoresc din reticulul endoplasmic lasuprafaţa celulei prin aparatul golgi. Fascinant estecă există mai multe tipuri de vezicule cargou şi fie-care atinge destinaţia corectă. Fuziunea între veziculemenţine identitatea compartimentelor celulare şidirecţionează comunicarea între ele sau, eventual,secreţia extracelulară a proteinelor [5].

Concis, Palade spunea cu umor: „Vesicles do notcome with arrows“, iar Blőbel urma să descoperevârful acestor săgeţi – peptide semnal. Un postulat,iniţial controversat, avansat de Palade a fost tran -sportul proteinelor secretorii în quante, în veziculecare înmuguresc pe o membrană donor şi transferăconţinutul prin fuziunea cu membrane ţintă. Acelaşiproces este operaţional pentru secreţia hormonilorsau a neurotransmiţătorilor sinaptici. În plus, traficulcelular mediat de vezicule cargou este un procesuniversal în biologie. Ceea ce Rudolf Virchow sta-tua, anume că orice nouă celulă provine dintr-o celulăpreexistentă („omnis cellula ex cellula“) poate fiextins: „omis membranae ex membranae“. Toateaceste predicţii ale lui Palade au fost ulterior confir-mate experimental de laboratoarele lui JamesRothman şi Randy Schekman [6, 7].

Prezentarea lui Randy Schekman la Stockolms-a intitulat „Genetic and Biochemical Dissection ofthe Secretory Pathway“. Cităm: „So well, to beginwith, I want to credit George Palade who really pio-neered the field of cell biology by developing thetechniques of electron microscopy to visualise mem-branes within human cells, and it was his genius to68

Fotografie preluată din Randy W. Schekman – Nobel Lecture, Nobelprize.org. Nobel Media AB 2013

realise, to appreciate how proteins that are going tobe exported from cells are assembled, in a kind ofassembly line process inside the cell.“ Schekman îlcompară pe Palade cu părintele cardiologiei, Wil-liam Harvey (1578–1657), descoperitorul mişcărilorinimii şi circulaţiei sângelui (De motu cordis, 1628).Ceea ce Harvey a probat la nivelul organismului ani-mal, a demonstrat Palade la nivel intracelular, lucruconfirmat pe scara evoluţiei la toate eukariotele.

În final, subliniez că laureaţii anului 2013 pentrumedicină provin din genetică şi enzimologie, dome-nii diferite de cele ilustrate de lucrările lui Palade.Colaborarea între specialităţi a fost totdeauna sursaprogresului şi a determinat ceea ce savantul românpreconiza: analiza bolilor la nivel celular, condiţiafinală a vindecării lor. Laureaţii anului 2013 au rea-lizat paşi însemnaţi pentru controlul unor boli cronice,precum diabetul, bolile autoimune sau neurodegene-rative.

Audierea lecţiilor prezentate cu ocazia decernă-rii premiilor constituie un bun prilej de mândrie şigratitudine în memoria lui george Emil Palade.

Bibliografie1. R.W. Schekman, Nobel Lecture: Genetic and Biochemical

Dissection of the Secretory Pathway, Nobelprize.org. Nobel MediaAB 2013.

2. J.E. Rothman, Nobel Lecture: The Principle of MembraneFusion in the Cell, Nobelprize.org. Nobel Media AB 2013.

3. g. Blobel, Nobel Lecture: Protein Targeting, Nobel -prize.org. Nobel Media AB 2013. Accesat 10 decembrie 2013.http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/medicine/laure-ates/1999/blobel-lecture.html

4. g.E. Palade, Nobel Lecture: Intracellular Aspects of theProcess of Protein Secretion, Nobelprize.org. Nobel Media AB2013. Accesat 10 decembrie 2013. http:// www.nobelprize.org/nobel_prizes/medicine/laureates/1974/palade-lecture.html

5. Sandra L. Schmid, Marilyn g. Farquhar, The Palade Sym-posium: Celebrating Cell Biology at Its Best, Mol Biol Cell. 2010;21:2367-70.

6. J.E. Rothman, R. Schekman, Molecular mechanism of pro-tein folding in the cell, Cell. 2011; 146:851-4.

7. g. Blobel, Obituary: George Emil Palade (1912–2008),„Nature“ 2008, 456, 52.

69

I. DOMENIUL FILOLOgIEI ŞI LITERATURII

1. premiul Timotei Cipariua) Lucrarea: Graiuri româneşti de la est la Nis-

tru. Texte dialectale şi glosarAutor: Victorela Neagoe et alii1

b) Lucrarea: Latinis litteris operam navare. Des-pre traducerea surselor latine şi integrarea lor înIstoria ieroglifică

Autor: Oana Uţă Bărbulescu2. premiul Bogdan petriceicu hasdeu a) Lucrarea: Dicţionarul etimologic al limbii

române, vol. I (A–B)Autori: Doina Doroftei, Carmen Mârzea Va -

sile, Iuliana Chiricu et alii1b) Lucrarea: Relaţiile lexicale dintre indoeuro-

peană şi familiile uralică şi altaică. Ipoteza nostra-tică; comparaţii lingvistice şi fiabilitate statistică

Autor: Dan Ungureanu3. premiul Ion CreangăLucrarea: Ploile amareAutor: Alexandru Vlad4. premiul Titu Maiorescua) Lucrarea: Luceafărul de Mihai Eminescu.

Portret d’un dieu obscure Autor: giselle Vanhese

b) Lucrarea: Viaţa lui M. Blecher. Împotriva bio-grafiei

Autor: Doris Mironescuc) Lucrarea: Ion Barbu şi spiritualitatea româ-

nească modernă – ermetismul canonicAutor: Theodor Codreanu

5. premiul lucian Blagaa) Lucrarea: Definiţiile romanului. De la Dimi-

trie Cantemir la G. CălinescuAutor: Şerban Axinte

b) Lucrarea: Fotografie de grup cu scriitoareuitate. Proză feminină interbelică

Autor: Bianca Burţea-Cernat6. premiul Mihai Eminescu Lucrarea: Arminden cu heruvimiAutor: Mircea Lutic7. premiul Ion luca CaragialeNu s-a acordat.II. DOMENIUL ŞTIINŢELOR

ISTORICE ŞI ARHEOLOgIE1. premiul Vasile pârvanLucrarea: Obiceiuri funerare în epoca bronzului

la Dunărea Mijlocie şi InferioarăAutor: Ion Motzoi Chicideanu2. premiul Alexandru D. Xenopola) Lucrarea: Locuirea teritoriului nord-vestic al

României între Antichitatea târzie şi perioada deînceput a epocii medievale timpurii (mijlocul seco-lului V–secolul VII timpuriu)

Autor: Ioan Stanciub) Lucrarea: Lumea rurală în provinciile Moesia

Inferior şi Thracia (secolele I–III p.Chr.)Autor: Adela Bâltâc

3. premiul Dimitre OnciulLucrarea: Sfârşitul epocii bronzului şi începutul

epocii fierului în sud-vestul RomânieiAutor: Simona Lazăr4. premiul Nicolae IorgaLucrarea: The Edinburgh History of the Greeks

cc 500–1050: The Early Middle AgesAutor: Florin Curta (SUA)5. premiul Mihail Kogălniceanua) Lucrarea: Ctitori şi ctitorii la curbura Carpa-

ţilor în veacurile XIV–XVIIIAutor: Emil Lupu

70

Premiile Academiei Românepremiile Academiei Române pentru anul 2011 decernate în anul 2013*

*Decernarea premiilor Academiei Române (19 decembrie 2013, Aula Academiei Române)

b) Lucrarea: Culte solare şi lunare în Asia Micăîn timpul Principatului (secolele I–III d.Hr.)

Autor: Iulian Moga6. premiul Nicolae Bălcescua) Lucrarea: Din trecutul marii boierimi muntene:

marele vornic Stroe LeurdeanuAutor: Spiridon I. Cristocea

b) Lucrarea: Politicile culturale comuniste întimpul regimului Gheorghiu-Dej

Autor: Cristian Vasile7. premiul george Bariţiua) Lucrarea: Nouă luni în Transilvania (decem-

brie 1848 – august 1849). Generalul Josef Bem încorespondenţă, proclamaţii, documente

Autor: Ela Cosmab) Lucrarea: Din istoria şi arta cărţii româneşti

vechi: Gravura de la Buda (1780–1830)Autor: Anca Elisabeta Tatay

8. premiul Eudoxiu hurmuzachia) Lucrarea: Istoria mişcării filatelice din Româ-

niaAutor: Cristian Andrei Scăiceanu

b) Lucrarea: Antroponimia în Transilvaniamedievală (secolele XI–XIV). Evaluare statistică,evoluţie, semnificaţii, 2 vol.

Autori: Şerban Turcuş, Adinel Dincă, MihaiHasan, Victor Vizauer

III. DOMENIUL ŞTIINŢELOR MATEMATICE

1. premiul Simion Stoilow grupul de lucrări: Contribuţii la studiul teoriei

operatorilorAutor: Dan Timotin2. premiul gheorghe Ţiţeicaa) grupul de lucrări: Contribuţii la studiul alge-

brelor HopfAutor: Ana-Loredana Agore

b) grupul de lucrări: Geometria suprafeţelor înspaţii omogene de dimensiune 3

Autor: Marian Munteanu3. premiul Spiru hareta) grupul de lucrări: Modelare în mecanica

mediilor continueAutor: Cătălin galeş

b) grupul de lucrări: Ecuaţii primitive ale ocea-nelor şi modelarea condiţiilor la frontieră

Autor: Mădălina Petcu4. premiul Dimitrie pompeiua) grupul de lucrări: Studiul super-rigidităţii în

algebre von Neumann şi teoria ergodicăAutor: Adrian Ioana

b) grupul de lucrări: Contribuţii la studiul miş-cării browniene

Autor: Mihai Pascu5. premiul gheorghe lazăr Nu s-a acordat.IV. DOMENIUL ŞTIINŢELOR FIZICE1. premiul Dragomir hurmuzescugrupul de lucrări: Cross section for alpha – par-

ticle induced reactions on 115,116Sn around theCoulomb barrier

Autori: Dan Filipescu, Tudor glodariu2. premiul Constantin Miculescua) grupul de lucrări: Resonant wave formation

in Bose-Einstein condensates şi Faraday wave inBose-Einstein condensates subject to anisotropictransverse confinement

Autor: Alexandru Nicolinb) grupul de lucrări: Teoria câmpului gravita-

ţional în modele cu extra-dimensiuni. Moduri cuan-tice exacte în câmpuri extreme.

Autori: Marina Aura Dariescu şi Ciprian Dariescu3. premiul horia hulubeia) Lucrarea: Modelarea separării izotopice în

instalaţii de concentrare a apei grele prin schimbchimic apă-hidrogen sulfurat

Autor: Cornelia Croitoru b) grupul de lucrări: Efectele radiaţiilor şi

măsurări radiometrice cu aplicaţii în biomedicină şimediu

Autori: Mihaela Antonina Călin şi MarianRomeo Călin

4. premiul ştefan procopiu a) grupul de lucrări: Contribuţii la investigarea

complexă experimental-teoretică a sistemelor feroe-lectrice şi multiferoice unifazice şi composite

Autor: Liliana Mitoşeriu 71

b) grupul de lucrări: Efecte ale câmpului laserintens nerezonant asupra structurii subbenzilor deconducţie în fire şi gropi cuantice semiconductoare

Autor: Adrian Radu5. premiul Radu grigorovicia) grupul de lucrări: Proprietăţi optice ale unor

sisteme oxidiceAutori: Anca Stănculescu şi Aurelian Cătălin

gâlcăb) grupul de lucrări: Proprietăţi fizice ale unor

materiale nanostructuraleAutori: Ana Maria Lepădatu, Ionel Stavarache

şi Elisabeta Corina SecuV. DOMENIUL ŞTIINŢELOR CHIMICE1. premiul Costin D. Neniţescugrupul de lucrări: Activarea moleculelor mici la

centri metalici biologiciAutor: Radu Silaghi-Dumitrescu2. premiul I.g. Murgulescugrupul de lucrări: Nanoagregate coloidale

investigate prin simulări Monte CarloAutor: Daniel Angelescu3. premiul gheorghe Spacu a) grupul de lucrări: Complecşi heterometalici

magnetici şi luminiscenţi conţinând lantanideAutori: Traian-Dinu Păsătoiu, Carmen Tiseanu

b) grupul de lucrări: Oxalato-complecşi hetero-metalici

Autor: gabriela Marinescu4. premiul Nicolae Teclu a) grupul de lucrări: Optimizarea performanţe-

lor fizico-mecanice ale materialelor poliuretaniceelastomere

Autor: Cristina Prisăcariub) grupul de lucrări: Obţinerea de structuri

macromoleculare funcţionale avansate cu poten ţialeaplicaţii biomedicale

Autor: Loredana Elena NiţăVI. DOMENIUL ŞTIINŢELOR

BIOLOgICE1. premiul Emil Racoviţăa) Lucrarea: Megaplasmidul pAO1 Structură şi

funcţieAutor: Marius I. Mihăşan

b) Lucrarea: Neurofiziologie. Rolul unor neuro-transmiţători şi zone nervoase în modularea proce-selor cognitive şi imunitare

Autor: Lucian Hriţcu 2. premiul grigore AntipaLucrarea: Dinamica populaţiilor de cervide şi

bovide din fauna RomânieiAutor: Sorin geacu 3. premiul Emanoil TeodorescuLucrarea: Teoria genică a sexualităţii şi aplica-

ţiile ei practiceAutor: Florin R. Pricop4. premiul Nicolae Simionescu Lucrarea: Dicţionar de microbiologie generală

şi biologie molecularăCu menţiunea: premiu pentru carte.Autori: gheorghe Zarnea2, Octavian Popescu3

VII. DOMENIUL ŞTIINŢELOR gEONOMICE

1. premiul grigore Cobălcescu Lucrarea: Atlasul regiunii Bucureşti-Ilfov. Eva-

luarea factorilor de mediuAutori: Dorin gheorghe Dordea, Viorel Sprân-

ceană, Ion Casapu, Anca Dobrescu 2. premiul gheorghe Munteanu-Murgocia) Lucrarea: A dedicated on-board dual-energy

computer tomographAutori: Mihai Iovea, Marian Neagu, Octavian

Duliu, gheorghe Oaie, Ştefan Szobotka1, gabrielaMateiaşi

b) Lucrarea: Mineritul şi poluarea râurilor cumetale grele în Munţii Metaliferi. Aplicaţii în bazi-nele hidrografice ale Crişului Alb şi Certejului

Autor: Mihaela Sima 3. premiul ludovic Mrazec Lucrarea: Nanominerals and their bearing on

metals uptake by plantsAutori: Sorin S. Udubaşa, Şerban Constantinescu,

Nicoleta Popescu-Pogrion1, Anca Sârbu, ClaudiaStihi, gheorghe Udubaşa1,3

4. premiul ştefan hepites grupul de lucrări: Geneza şi evoluţia ejecţiilor

coronale de masă (Genesis and evolution of thecoronal mass ejections)

Autori: Marilena Mierlă (România), BerndInhester (germania), Luciano Rodriguez (Belgia),72

Samuel gissot (Belgia), Andrei Zhukov (Belgia),Matt West (Belgia), Iulia Chifu (România), EmiliaKilpua (Finlanda), Alessandro Bemporad (Italia),Durgesh Tripathi (India), Nandita Srivastava (India)

5. premiul Simion Mehedinţia) Lucrarea: Resursele de apă din Subcarpaţii de

Curbură. Evaluări geospaţialeAutor: Viorel Chendeş

b) Lucrarea: Aşezările rurale din Câmpia Băileş -tiului (cu elemente de etnografie)

Autor: Anca Ceauşescu VIII. DOMENIUL ŞTIINŢELOR TEHNICE1. premiul Traian VuiaLucrarea: Mechanics of MaterialsAutor: Ioan goia2. premiul henri Coandă Lucrarea: Filosofia propulsiei şi tracţiunii aero-

nautice (Filopropulsia)Autor: Virgil Stanciu3. premiul Constantin Budeanu Lucrarea: Maşini electriceAutor: Neculai galan4. premiul Aurel VlaicuNu s-a acordat.

5. premiul Anghel SalignyNu s-a acordat.IX. DOMENIUL ŞTIINŢELOR

AgRICOLE ŞI SILVICE1. premiul Ion Ionescu de la Brada) Lucrarea: Situaţia agriculturii şi a exploata-

ţiilor agricole în ţările membre ale Uniunii EuropeneAutori: Ioan Niculae Alecu şi Eugenia Alecu

b) Lucrarea: Un secol de frământări agrare şidrama ţăranului român

Autor: Constantin Dropu2. premiul Traian Săvulescua) Lucrarea: Diagnostic epidemiologic şi morfo-

clinic în boli infecţioase la animaleAutori: Martin Pop, Ioan Olariu Jurca, Con-

stantin Vasiu, Adrian Olariu Jurcab) Lucrarea: Medicina internă a animalelor, vol.

1 şi vol. 2

Autori: Constantin Falcă, Mircea Mircean, Teo-dor Moţ, Corneliu Brăslaşu, gavril giurgiu, Con-stantin Vlăgioiu, Călin Pop, Ionel Papuc, gheorgheSolcan, Vasile Vulpe, Doru Morar

3. premiul Marin DrăceaLucrarea: Plante transgeniceAutori: Elena Marcela Badea, Păun Ion Oti-

man1,3 Sergiu Vălimăreanu, Ioan Zagrai, SorinaPopescu, Lucian Buzdugan, Florina Radu

4. premiul gheorghe Ionescu-şişeştiLucrarea: Alternativele economiei rurale a

României: dezvoltarea agriculturii sau insecuritatealimentară şi deşertificare rurală severă

Autori: Păun Ion Otiman1,3 (coordonator), Nico-leta Mateoc Sîrb, Adrian Băneş, Andreea Nagy,Camelia gavrilescu, Cecilia Alexandrescu, IulianaIonel

X. DOMENIUL ŞTIINŢELOR MEDICALE1. premiul Iuliu haţieganu Lucrarea: Aminoacidopatii: aspecte genetice,

biochimice şi clinice Autori: Romana Vulturar şi Mircea Cucuianu1

2. premiul Daniel Danielopolu Lucrarea: Coronary Stent RestenosisAutor: Ioan C. Ţintoiu 4. premiul Constantin I. parhona) Lucrarea: Atlasul Antropologic al României,

vol. IAutori: Elena Radu, Cristiana glavce1, Maria

Bulaib) Lucrarea: Atlasul Antropologic al României,

vol. IIAutor: Corneliu Vulpe1

c) Lucrarea: Atlasul Antropologic al DelteiDunării

Autori: Maria Ştirbu, Ana Tarca, georgeta Miu3. premiul Victor BabeşNu s-a acordat.5. premiul ştefan S. NicolauNu s-a acordat.6. premiul gheorghe MarinescuNu s-a acordat. 73

XI. DOMENIUL ŞTIINŢELOR ECONOMICE, JURIDICE ŞI SOCIOLOgIE

1. premiul petre S. Aurelian Lucrarea: Starea economică în malaxorul crizeiAutor: Constantin Anghelache2. premiul Virgil MadgearuLucrarea: Turism în Carpaţii MeridionaliAutori: Ion Talabă, Elena-Monica Talabă şi

Raluca-Maria Apetrei 3. premiul Victor Slăvescu a) Lucrarea: Tezaurul Băncii Naţionale a Româ-

niei la Moscova. Documente, ediţia a II-a revăzutăşi adăugită

Autori: Cristian Păunescu şi Marian Ştefanb) Lucrarea: Biletul de ieşire din crizăAutor: Adrian Vasilescu4. premiul Dimitrie gusti a) Lucrarea: Stat, majoritate şi minoritate naţio-

nală în RomâniaAutor: Adrian Ivanb) Lucrarea: Dinamica migraţiei internaţionale:

un exerciţiu asupra migraţiei româneşti din SpaniaAutor: Monica Şerban5. premiul Andrei Rădulescu Lucrarea: Bunurile temporale ale Bisericii. Re -

gi mul juridic al bunurilor aparţinând cultelor reli-gioase

Autor: Liviu-Marius Harosa6. premiul Simion BărnuţiuNu s-a acordat.7. premiul Nicolae TitulescuNu s-a acordat.XII. DOMENIUL FILOSOFIEI,

TEOLOgIEI, PSIHOLOgIEI ŞI PEDAgOgIEI

1. premiul C. Rădulescu-MotruLucrarea: Tratat de psihopedagogie specialăAutor: Colectiv coordonat de Emil Verza1 şi

Florin Emil VerzaPremiul se acordă lui Florin Emil Verza.

2. premiul Mircea Floriana) Lucrarea: Fiinţă şi reprezentare a fanteziei la

Franz BrentanoAutor: Ion Tănăsescu

b) Lucrarea: Autonomia umbreiAutor: Ion Militaru

3. premiul Vasile ContaLucrarea: Teologie şi medicină de familieAutor: george Stan4. premiul Ion petroviciLucrarea: Creativitatea. Fundamente secrete şi

strategiiAutor: georgel PaicuXIII. DOMENIUL ARTELOR,

ARHITECTURII ŞI AUDIOVIZUALULUI1. premiul george Enescuîn domeniul creaţiei muzicaleLucrarea: IF pentru oboi şi mediu electronicAutor: Adrian Borza2. premiul Ciprian porumbescuîn domeniul muzicologieiLucrarea: Dinamica leitmotivelor în tetralogia

wagneriană. Amurgul zeilorAutor: Alice Mavrodin (în CI Eugenia Alice

COMES)3. premiul george Oprescuîn domeniul istoriei artei, ex aequoa) Lucrarea: Fecioarele înlăcrimate ale Transil-

vaniei. Preliminarii la o istorie a toleranţei reli-gioase

Autori: dr. Ana Dumitran, Enikő Hegedűs,Vasile Rus

b) Lucrarea: Elitele şi arhitectura în ŢărileRomâne (secolele XIX–XX)

Autori: dr. Ion Dorin Narcis5. premiul Simion Florea Marianîn domeniul etnografiei şi folcloruluiLucrarea: Atlasul etnografic român. Sărbători şi

obiceiuri, vol. I Timoc; vol. II Valea DunăriiAutor (colectiv): Emil Ţârcomnicu, Lucian

David, Ionuţ Semuc, Adelina Dogaru6. premiul Duiliu Marcuîn domeniul creaţiei arhitectonice74

Pentru contribuţia de excepţie la protejarea şimodernizarea şcolii româneşti de arhitectură

Autor: prof. dr. arh. Emil Barbu Popescu7. premiul Aristizza Romanescuîn domeniul artelor spectacolului, ex aequoa) Pentru întreaga creaţie teatrală şi cinemato-

graficăAutor (actor): Tamara Buciuceanu-Botez

b) Lucrarea: Macbeth. Un studiuAutor (actor): Ion Caramitru

4. premiul Ion Andreescuîn domeniul artei plasticeNu s-a acordat.XIV. DOMENIUL ŞTIINŢEI

ŞI TEHNOLOgIEI INFORMAŢIEI1. premiul Tudor Tănăsescua) Lucrarea: Synthesis of Computational Struc-

tures for Analog Signal ProcessingAutor: Cosmin Radu Popa

b) Lucrarea: Failure AnalysisAutori: Marius Bâzu şi Titu Băjenescu

2. premiul grigore Moisila) Lucrarea: un volum Mobility in Process Cal-

culi and Natural Computing şi trei articoleAutori: Bogdan Aman, gabriel Ciobanu

b) Lucrarea: Calculul evolutiv şi aplicaţiile saleîn teoria jocurilor

Autor: Rodica Ioana Lung3. premiul gheorghe Cartianu a) Lucrarea: A 3D Smith Chart based on the Rie-

mann Sphere for Active and Passive Microwave Cir-cuits

Autori: Andrei A. Müller, P. Soto, V.E. Boriab) grup de lucrări: Trei lucrări în domeniul pro-

cesării de imaginiAutori: Florin Rotaru şi Silviu Bejinariu

1 A mai primit premiul Academiei Române.2 A fost membru al Academiei Române.3 Este membru al Academiei Române.

75

În ziua de 27 februarie 2014 s-a stins din viaţăagronomul specialist în genetică-ameliorarea plan -telor, Alexandru Viorel Vrânceanu, membru deonoare al Academiei Române.

Născut la 22 februarie 1927 la Băila, judeţulBuzău, Alexandru Viorel Vrânceanu a urmat cursu -rile liceale la Liceul „Nicolae Bălcescu“ din Brăilaşi pe cele universitare la Facultăţile de Agronomieşi Horticultură din Bucureşti. Şi-a continuat studiilede specializare la Institutul Unional de Planteoleaginoase din Krasnodar (URSS), Staţiunea deCercetare Morden-Manitoba din Canada şi Univer-sitatea Davis din SUA. A desfăşurat o bogată acti -vitate ştiinţifică la Institutul de Cercetări Agrono -mice al României, apoi la Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Agricultură de la Fundulea a urcattoate treptele ierarhiei de cercetare până la directorştiinţific şi director general. Din anul 1997 a fostprofesor consultant şi conducător de doctorat în spe-cialitatea genetică-ameliorarea plantelor la Univer-sitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară. Înperioada 1997–2001 a fost preşedinte al Academieide Ştiinţe Agricole şi Silvice „gheorghe Ionescu-Şişeşti“.

Personalitate ştiinţifică marcantă în domeniulgeneticii şi ameliorării plantelor, Alexandru ViorelVrânceanu este autorul unor creaţii prioritare, maiales în ameliorarea florii soarelui, realizând, în1971, primul hibrid de floarea soarelui pe plan mon-dial. În cei peste 45 de ani de activitate neîntreruptăa contribuit la dezvoltarea domeniului geneticii-ameliorării plantelor, în special a celor oleaginoase,în care a adus contribuţii originale teoretice şiaplicative. În total, a creat 28 de hibrizi de floareasoarelui, 340 linii de floarea soarelui, 425 de liniirestauratoare de fertilitate a polenului, 147 linii

rezistente la boli şi dăunători, 72 linii cu grad ridicatde autofertilitate. Este deţinătorul a 21 de brevete deinvenţie şi 11 hibrizi de floarea soarelui înregistraţiîn vederea brevetării. Contribuţiile sale ştiinţifice seregăsesc în 14 cărţi, dintre care la zece a fost primautor şi 198 de studii în care a fundamentat ştiinţi ficrealizările din domeniul creării soiurilor.

În semn de recunoaştere a valorii contribuţiilorsale ştiinţifice, în anul 1974 Academia Română i-aacordat Premiul „Ion Ionescu de la Brad“, iar în1980 a primit Premiul internaţional „V. Pustovoit“.A fost ales membru al unor prestigioase societăţi şti-inţifice, între care Institutul Biografic American;membru şi apoi preşedinte al Asociaţiei Inter-naţionale a florii-soarelui, coordonator al reţeleiFAO la floarea soarelui.

În anul 2011, Alexandru Viorel Vrânceanu a fostales membru de onoare al Academiei Române.

76

In memoriam

Alexandru Viorel Vrânceanu (1927–2014)

77

Cronica vieţii academice

Ianuarie7 ianuarie: Cabinetul de stampe al Bibliotecii

Aca demiei Române a organizat în Sala „TheodorPallady“ Expoziţia „Albrecht Dürer şi epoca sa“.

8 ianuarie: La Palatul Parlamentului a avut locgala Studenţilor Români din Străinătate. Cuacest prilej, preşedintele Academiei Române, acad.Ionel Haiduc, a înmânat Marele Premiu pentruExcelenţă academică în străinătate.

15 ianuarie: În Aula Academiei Române s-adesfăşurat Sesiunea ştiinţifică dedicată Zilei luiMihai Eminescu – Ziua Culturii Naţionale, eveni-ment organizat de Secţia de filologie şi literatură aAcademiei Române şi Fundaţia Naţională pentruŞtiinţă şi Artă. În deschiderea manifestării, cvartetulde coarde al studenţilor de la Universitatea de Mu -zică din Bucureşti, condus de prof. Marian Cazacu,a susţinut un recital. A urmat sesiunea omagială, încadrul căreia au susţinut comunicări:

- acad. Ionel Haiduc, preşedintele AcademieiRomâne – Ziua Culturii Naţionale şi AcademiaRomână;

- acad. Eugen Simion, preşedintele Secţiei defilologie şi literatură – Ziua Culturii Naţionale –Ziua lui Mihai Eminescu;

- PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ro -mâne – Eminescu şi Biserica;

- acad. Dan Berindei, vicepreşedinte al Acade-miei Române – Ziua Culturii;

- acad. Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii„Babeş-Bolyai“ – Eminescu şi Transilvania. Elogiulculturii naţionale.

În încheiere, actorul Dorel Vişan a recitat dinpoezia eminesciană „Andrei Mureşanu“.

15 ianuarie: În Sala Studio a Teatrului Naţio nala avut loc gala premiilor Fundaţiei Naţionalepentru ştiinţă şi Artă a Academiei Române.

Au fost onoraţi acad. Dan Berindei, vicepre -şedinte al Academiei Române, acad. Marius Sala,vicepre şedinte al Academiei Române, acad.Augustin Buzura, prof. dr. Irinel Popescu, membrucorespondent al Academiei Române, Radu Beligan,membru de onoare al Academiei Române, prof. dr.Leonida gherasim, membru de onoare al Academiei

Române, prof. Thierry de Montbrial, membru deonoare al Academiei Române.

17 ianuarie: În Amfiteatrul Bibliotecii Acade-miei Române a avut loc Conferinţa internaţională„New tools for sustainable management of aquaticliving resources“ organizată de Academia Românăîn colaborare cu BENA-Balkan EnvironmentalAssociation. Acad. Ionel Haiduc, preşedintele Aca -demiei Române, a rostit un Cuvânt de deschidere.Au participat membri şi cercetători ai AcademieiRomâne, oameni de ştiinţă din ţară şi străinătate.

21 ianuarie: La Centrul Comunitar Evreiesc dinBucureşti a avut loc Adunarea de comemorare apogromului legionar antievreiesc din ianuarie1941. Acad. Dan Berindei, vicepreşedinte al Aca -demiei Române, a prezentat o comunicare.

24 ianuarie: La Palatul Patriarhiei Române aavut loc Sesiunea „155 de ani de la unirea princi-patelor Române“, organizată de Patriarhia Românăşi Academia Română. Sesiunea a fost moderată deacad. Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Ro -mâne. În deschidere, au avut alocuţiuni acad. IonelHaiduc, preşedintele Academiei Române şi PFDaniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Auurmat comunicările susţinute de:

- acad. Dan Berindei, vicepreşedinte al Acade-miei Române – Românii Unirii din 1859;

- dr. Alexandru Mamina, cercetător ştiinţific laInstitutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al AcademieiRomâne – Unirea de la 1859: rolul personalităţilorîn istorie;

- dr. Adrian-Silvan Ionescu, directorul Institutu-lui de Istoria Artei „george Oprescu“ al AcademieiRomâne – Actul Unirii în arta plastică.

30 ianuarie: La Hotelul Hilton Athénée Palacea avut loc gala Ambasadorilor Turismului Româ-nesc. Acad. Ionel Haiduc, preşedintele AcademieiRomâne, împreună cu doamna Maria grapini, mi -nistru delegat pentru IMM şi Turism, au înmânatpaşaportul diplomatic onorific domnului ConstantinChiriac, directorul Teatrului din Sibiu.

Februarie3 februarie: Institutul de Cercetări pentru

Inteligenţă Artificială „Mihai Drăgănescu“ şi Insti-

tutul de Informatică Teoretică ale AcademieiRomâne au prezentat în Amfiteatrul „Ion Heliade-Rădulescu“ al Bibliotecii Academiei Române pro -iectul „Corpus computaţional de referinţă pen-tru limba română contemporană“. Programul acuprins prezentări susţinute de:

- acad. Dan Tufiş – Prezentarea proiectului;- conf. univ. Ruxandra Cosma – Lingvistica cor-

pusului. O demonstraţie practică.14 februarie: În Amfiteatrul „Ion Heliade-Ră -

dulescu“ al Bibliotecii Academiei Române a avutloc cea de-a XXXIII-a ediţie a Simpozionuluianual de comunicări ştiinţifice al Comisiei deAnaliză Termică şi Calorimetrie a Secţiei de şti-inţe chi mice.

Academicianul Marius Andruh, preşedinteleSecţiei de ştiinţe chimice a rostit Cuvântul dedeschidere. Au urmat comunicări susţinute de spe-cialişti de la institute de cercetare academică şi uni-versitară din Bucureşti şi din ţară, în care au fostprezentate rezultatele celor mai recente cercetări şideschideri spre noi direcţii de cercetare.

17 februarie: În Aula Academiei Române a avutloc Reuniunea „Informaţii istorice şi mărturiiprivind holocaustul din România“ organizată deFederaţia Comunităţilor Evreieşti în colaborare cuAcademia Română. După Cuvântul de deschidererostit de acad. Ionel Haiduc, preşedintele AcademieiRomâne, au prezentat expuneri:

- prof. univ. Alexandru Florian, director generalal INSH „Elie Wiesel“ – Ziua Internaţională deComemorare a Holocaustului;

- Dan Ben Elieser, ambasadorul Israelului înRomânia – Holocaustul din perspectiva Israelului;

- Adrian Cioflâncă, cercetător ştiinţific la Insti-tutul de Istorie „A.D. Xenopol“ din Iaşi, membru alColegiului CNSAS – Privire istorică de sintezădespre Holocaustul din România;

- dr. Aurel Vainer, preşedintele Federaţiei Comu-nităţilor Evreieşti din România – Vechiul Regat şiTransilvania de Sud;

- ing. Iancu Tucărman, pensionar – Pogromul dela Iaşi şi trenurile morţii;

- dr. Miriam Bercovici, pensionar – Bucovina deSud;

- dr. Liviu Beriş, preşedinte al AERVH – Buco -vina de Nord, Basarabia şi ţinutul Herţa;

- prof. Octavian Fülop, pensionar – Transilvaniade Nord.

18 februarie: La Banca Naţională a avut loclansarea volumului Palatul Academiei de ÎnalteStudii Comerciale şi Industriale şi personalităţi dindomeniul construcţiilor, autor prof. ing. NicolaeNoica. După Cuvântul de deschidere al academicia -nului Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, au prezen-tat alocuţiuni: acad. Ionel Haiduc, preşedinteleAcademiei Ro mâne, prof univ. Stelian Tănase,director general al TVR, prof. univ. Pavel Năstase,rectorul Academiei de Studii Economice şi doamnaSilvia Colfescu, directorul Editurii Vremea.

21 februarie: În Amfiteatrul „Ion Heliade-Ră -dulescu“ s-a desfăşurat întâlnirea cu prof. AdrianBejan de la Duke University (SUA), membru deonoare al Academiei Române. Cu acest prilej a fostprezentată lucrarea Design în natură. Cum guver -nează legea constructală evoluţia în biologie, fi -zică, tehnologie şi organizare socială, scrisă împre-ună cu J. Peder Zane şi apărută în versiune româ -nească la Editura AgIR. În deschidere a vorbit dr.ing. dipl. Mihai Mihăiţă, preşedinte AgIR, prof.univ. Adrian Bejan, prof. univ. Alexandru Morega,membru corespondent al Academiei Române, tra-ducătorul lucrării. Au urmat discuţii, care au datîntâlnirii caracterul unei dezbateri ştiinţifice.

21–22 februarie: A avut loc Congresul naţi o -nal „Bolile cronice netransmisibile“, organizat subegida Academiei Române, moderat de prof. univ.Nicolae Hâncu, membru de onoare al AcademieiRomâne. Congresul a fost un eveniment de referinţăîn medicina românească, datorită abordării multidis-ciplinare de înalt nivel ştiinţific ale bolilor cardio- şicerebrovasculare, diabet, obezitate, boli pulmonarecronice şi afecţiuni oncologice, cele mai graveafecţiuni ale secolului.

23 februarie: La Federaţia Comunităţilor Evre -ieşti din România a avut loc evenimentul comemo-rativ „Zece ani de la trecerea în nefiinţă a acade-micianului Nicolae Cajal“. Au prezentat alocuţiuniacad. Răzvan Theodorescu, prof. univ. Irinel Popescu,membru corespondent al Academiei Române,preşedintele Ion Iliescu, secretar de stat VictorOpaschi, prof. dr. Mircea Beuran, conf. dr. MonicaConstantinescu, dr. Irina Cajal Marin.

24 februarie: Aula Academiei Române a găz-duit Simpozionul „Cercetări integrate în BazinulDunării“ în cadrul Strategiei Uniunii Europenepentru Regiunea Dunării. Manifestarea ştiinţifică cu78

participare internaţională a fost organizată de Con-siliul Naţional al Strategiei UE pentru RegiuneaDunării (SUERD), Comitetul Naţional pentru Mo -dificările globale ale Mediului şi Institutul degeografie al Academiei Române. Au prezentatcomunicări:

- acad. Cristian Hera, vicepreşedinte al Acade-miei Române – Academia Română şi AcademiileDunărene – suport ştiinţific al Strategiei Europene aDunării;

- Wolfram Mauser, Department of geography,Ludwig-Maximilians University, Munich – Asses -sing Danube futures under conditions of globalchange;

- Nicolae Panin, membru corespondent al Aca -demiei Române, Institutul Naţional de geologie şigeoecologie Marină – Crearea infrastructurii decercetare în regiunea Dunării şi a Mării Negre;

- Hong Yang, Swiss Federal Institute of AquaticScience and Technology, EAWANg, Dübendorf,Zürich – Global water consumption in agriculture.Prospective application to the Lower DanubeBasin;

- Ioan Abrudan, Universitatea Transilvania,Braşov: Abordare multidimensională asupra pă du -rilor din România;

- Lucian georgescu, Cătălina Iticescu, CătălinaŢopa, Universitatea Dunărea de Jos, galaţi – Eva -luarea corelată a calităţii apelor în sectorul inferioral Dunării;

- Mary-Jeane Adler, Institutul Naţional deHidrologie şi gospodărire a Apelor – AtlasulDunării. Hărţile de hazard şi risc;

- Ion Sandu, Elena Mateescu, AdministraţiaNaţională de Meteorologie – Schimbări observate înevoluţia condiţiilor climatice din România şiefectele lor asupra debitelor Dunării;

- Cristina Sandu, Institutul de Biologie al Aca -demiei Române – Conservarea sturionilor în Bazi -nul Dunării – abordare interdisciplinară privindprotecţia mediului şi dezvoltarea economică;

- acad. Dan Bălteanu, Institutul de geografie alAcademiei Române – Colaborare transfrontalierăîn evaluarea hazardelor naturale din Bazinul Infe -rior al Dunării.

Lucrările simpozionului au continuat a doua zila Institutul de geografie al Academiei Române,unde, alături de cercetătorii români, au participatspecialişti din germania şi Elveţia. Discuţiile s-auconcentrat pe realizarea unei aplicaţii de proiectreferitoare la elaborarea unui atlas integrat privindmodificările globale ale mediului în BazinulDunării. S-a stabilit ca a doua etapă a discuţiilor săse desfăşoare la Universitatea din München, la caresă participe reprezentanţi din majoritatea ţărilor Ba -zinului Dunării.

27 februarie: În Aula Academiei Române s-adesfăşurat Adunarea generală a membrilorAcademiei Române cu următoarea ordine de zi:

- Informarea Academiei Române;- Darea de seamă a Prezidiului Academiei Ro -

mâne pe anul 2013 şi Bugetul de venituri şi chel-tuieli pe anul 2014;

- Discutarea şi aprobarea planului de cercetare alinstitutelor Academiei Române pe anul 2014;

- Darea de seamă a Fundaţiei „Familiei Mena -chem H. Elias“ pe anul 2013 şi Bugetul de veniturişi cheltuieli pe anul 2014;

- Darea de seamă a Fundaţiei Naţionale pentruŞtiinţă şi Artă pe anul 2013 şi Bugetul de venituri şicheltuieli pe anul 2014;

- Darea de seamă a Fundaţiei „Patrimoniu“ peanul 2013 şi Bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul2014;

- Darea de seamă a Spitalului „Elias“ pe anul2013 şi Bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul2014;- Diverse.

79

.

.

80

Apariţii la Editura AcademieiSTuDII DE ISTORIE ECONOMICĂ şIISTORIA gÂNDIRII ECONOMICE Volumul XVIulian VĂCĂREl (coordonator)Volumul cuprinde alocuţiuni şi materiale

prezentate în cadrul unor sesiuni omagiale sau te -matice ale Academiei.

Capitole, precum Sesiunea ştiinţifică „Preo -cupări privind estimarea avuţiei naţionale aRomâniei”, Sesiunea ştiinţifică „Datoria externă aRomâniei în retrospectivă şi perspectivă istorică”abordează analize pertinente pentru înţelegereasituaţiei economice actuale şi de perspectivă aleţării noastre.

Materialele sunt semnate de cunoscuţi specia -lişti în domeniu: acad. Mugur Isărescu, acad.Tudorel Postolache, acad. Aurel Iancu, acad. IulianVăcărel, prof. gheorghe Zaman, membru corespon-dent al Academiei Române, prof. Dan Popescu ş.a.

VINTIlĂ DONgOROZ (1893–1976) personalitate complexă a dreptului românescMircea DuŢu (coordonator)Lucrarea reuneşte studiile şi evocările prezen-

tate în cadrul sesiunii ştiinţifice omagiale organi -zate la 25 aprilie 2013, în Aula Academiei Române,de Institutul de Cercetări Juridice „Acad. AndreiRădulescu”.

Volumul cuprinde contribuţii aparţinând unorpersonalităţi, precum prof. univ. george Antoniu,prof. univ. Rodica Mihaela Stănoiu, sau prof. univ.Nicolae Volonciu care au lucrat împreună cu VintilăDongoroz în cadrul Institutului de CercetăriJuridice, sau ale altor reputaţi specialişti în drept –prof. dr. Mircea Duţu, prof. dr. Ovidiu Predescu,cercetător ştiinţific gr. II Tudor Avrigeanu – pe temevizând viaţa şi activitatea marelui avocat şi profesoruniversitar şi contribuţiile sale la dezvoltarea drep-tului penal şi a dreptului procesual penal în ţaranoastră.

81

ROMÂNII DIN uNgARIATexte. glosar. Studiu lingvisticMaria MARINIulia MĂRgĂRITLucrarea este rezultatul cercetărilor dialectale

efectuate, în cadrul schimburilor stabilite întreAcademia Română şi Academia Ungară de Ştiinţe,între anii 1993–1999, în nouă localităţi cu populaţieromânească din estul Ungariei. Aceasta a fost gân-dită ca o monografie dialectală care cuprinde oamplă descriere a graiurilor, pe baza particula ri -tăţilor întâlnite în principalele compartimente alelimbii: fonetică, morfosintaxă, topică, formarea cu -vintelor şi lexic.

Interesul ştiinţific este major, nu doar pentrulingvişti, ci şi pentru etnografi, folclorişti, istorici şipentru un cerc larg de oameni interesaţi de situaţiaactuală a vorbitorilor de limbă română din vecină-tatea graniţelor României.

TRATAT DE DESIgNAndrei DuMITRESCuLucrarea este rezultatul a 15 ani de studii,

cercetări şi activităţi didactice în domeniul designu-lui. Prin urmare, reprezintă o incursiune amplă şi, înacelaşi timp, profundă în teritoriul esteticii pro-duselor. Parcurgând textul şi imaginile lucrării, citi-torul acumulează informaţii structurate care-i per-mit să înţeleagă, să aprofundeze şi să construiascăun sistem coerent de cunoştinţe utile, temeinice şisistematice despre design.

Cartea se constituie într-o sinteză a progreselorintelectuale din acest domeniu la nivel mondial,însă cu studierea amănunţită a tuturor elementelorrelevante. Sunt prezentate echilibrat cele mai noidescoperiri şi ipoteze din design, realizările remar-cabile din istoria designului şi aspectele imuabileale teoriei şi practicii designului.

Autorul a inclus în lucrare şi rezultatele unorexperimente coordonate de sine, prezentate la con-ferinţe internaţionale, sau în reviste de un certrenume.

83

Propunerile de articole se predau la redacţie în for-mat electronic (CD, stick) sau se trimit prin e-mail, cafişiere ataşate.

Sunt returnate autorilor propunerile de articolecare nu corespund indicaţiilor din prezentul ghid, carenu sunt culese cu toate semnele diacritice pentru limbaromână sau franceză şi care nu sunt corect scrise înlimba română sau străină.

Sunt respinse propunerile de articole care au fostpublicate (parţial sau integral), care nu au conţinut şti-inţific pertinent, elemente originale, resurse biblio -grafice relevante şi de actualitate.

Consiliul editorial decide acceptarea sau respin-gerea manuscrisului. Autorii sunt singurii respon sabiliasupra opiniilor şi ideilor exprimate.

Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază!Din cauza volumului mare de lucru, nu se primesc

materiale dactilografiate sau scrise de mână care nece-sită culegere.

Pentru a scurta timpul de pregătire editorială,lucrările trebuie redactate, după cum urmează:

- Redactarea manuscriselor va respecta standar deleprecizate de Dicţionarul explicativ al limbii române –DEX (ediţia 2007, Editura Univers Enciclopedic sauhttp://dexonline.ro/), Dicţionarul ortografic, ortoepicşi morfologic al limbii române – DOOM (ediţia 2005,Editura Univers Enciclopedic), Hotărârea Adunăriigenerale a Acade miei Române din 17.02.1993 privind

revenirea la grafia cu „â„ şi „sunt„ în grafia limbiiromâne (www.acad.ro/ alteInfo/pagşnormeşorto.htm).

- Cuvintele străine inserate în textul în limba ro -mână se vor culege italic.

- Se menţionează referinţele despre autori: titlulştiinţific, prenumele şi numele de familie ale autorilor,funcţia, locul de muncă, localitatea, ţara şi datele decontact (telefon, e-mail etc.).

- Referinţele bibliografice se scriu la sfârşitul arti-colului, în ordinea citării în text, numerotându-se cucifre arabe, urmate de punct.

- Citările se scriu cu caractere italice. Fiecare citaretrebuie să fie însoţită de sursa bibliografică, obligato-riu, menţionată în lista de referinţe biblio grafice.

- Materialul ilustrativ se va prezenta separat detextul articolului, scanat cu rezoluţia de 300 dpi, alb-negru cu extensia TIFF, sau se vor prezenta originaleleilustraţiilor, care vor fi scanate şi prelucrate la redacţie,după care se vor înapoia sub semnătură, autorului.

- În cuprinsul articolului se va menţiona locul undese va plasa figura sau tabelul, precum şi legenda fi -gurilor sau titlul tabelului.

- Tabelele trebuie să fie alb-negru fără coloane evi-denţiate cu alte culori.

De asemenea, dacă există scheme nu trebuie săaibă evidenţieri în alte culori. Dimensiunile unui arti-col trebuie să fie 5–6 pagini calculator, corp 12 şi 3–4ilustraţii.

ghID pENTRu AuTORI

84

ISSN 1220-5737 84 PAgINI

Redacţia revistei „Academica“Casa Academiei – Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5, Bucureşti, tel: 021.318.81.06/2712, 2713

PREŢUL 6 lei

Abonamentele la revista „Academica“ se pot face prin mandat poştal pe adresa revistei „Academica“, serviciul difuzare (popa Aurora),

sau cu ordin de plată în contul RO64TREZ7055005XXX006462,Trezoreria sector 5, Bucureşti.

preţul unui abonament pentru 12 luni este 36 lei.

DIRECTOR: ACAD. IONEl hAIDuC, pREşEDINTElE ACADEMIEI … · ianuarie–februarie 2014 anul xxiv...

Documents

Transcript of DIRECTOR: ACAD. IONEl hAIDuC, pREşEDINTElE ACADEMIEI … · ianuarie–februarie 2014 anul xxiv...