Prefaţăde Tudor Arghezi

~ Comentariu literar ~

În poezia “Prefaţă” tonul ludic oferă discursului poetic o notă de voioşie, de univers domestic, orientat spre joc în care fiecare element constitutiv capată o funcţie expresivă, spre exemplu “prinsoarea” se referă la pretextul literar, “rămăşagul” simbolizează motivul, iar “mărul creţesc” sugerează gratuitatea actulu creator. Actul creator, atât de misterios în plan estetic este explicat în registrul colocvial prin termeni des utilizaţi, dar cu o ambiguitate suficientă pentru a crea efecte poetice (“Să minţim, să povestim / Ce-am ştiut şi ce nu ştim/ Pentru alţi copii, mai mici/ Nici chiar mici de tot,dar nici/ Mari ca de însurătoare”). Motivaţia artistică este ca-n orice joc “un rămăşag”. “o prinsoare”, nu însă una obişnuită ci aparent didactică (“Cine poate scri mai iute/ Stihuri vro câteva sute”). Producţia apare la început strict cantitativă, trudnică la modul epuizării fizice (“Ochii ni s-au cam închis,/ Mâna ne-a cam amorţit”), dacă nu ar interveni şi momente ale decantării valorii, ale analizei estetice, dublate însă tot de finalitetea competiţiei, caci “Am citit în adunare / Ce scrisese fiecare,/ Şi din toate, vrea nu vrea/ S-a ales povestea mea ”. Nici răsplata nu iese din sperat, ludicului cotidian şi copilăresc întrucât “Partea mea, într-adevăr/Am avut un sfert de măr ”, cu grijă ca lăcomia infantilă să nu înece frumuseţea izbânzii (“Nu cumva ca să jignes/ Pe tovarăşii de coate, / Mâncând sferturile toate”). Cu aceasta prima parte a poeziei, a universului prin joc, se încheie.

A doua secvenţă, de trimitere a cărţii în lume completează ideea de artă poetică implicită , iniţiată în prima parte, în acelaşi timp adresarea directă către cititor scoate poezia din sfera jocului de copii, completând cu noi semnificaţii procesul de creaţie artistică. După secvenţele familiale ale versurilor din prima parte, pline de dulcegării, tonul pare să devină solemn, de contemplare mai obiectivă a procesului de creaţie artistică, pregătind cititorul pentru receptarea unei astfel de opere (“Domnule, care citeşti/ Multe alte poveşti,/ Mai frumoase şi mai scrise”). Soluţia optică a receptării estetice depline este întoarcerea la vârsta copilăriei, singura compatibilă cu registrul stilistic al artei autentice (“Eşti prea mare. Fă-te mic/ Uită regula o dată/ Şi cu cartea dezvăţată, /Mergi niţel de-a buşile ”). În aceste cuvinte simple se încheie o întreagă artă poetică . “Regula” este “dogma” ce limitează creaţia poetică autentică, fiind necesar un teritoriu nou de creaţie (“cartea dezvăţată”) care “dă alean şi

sănătate” , singura condiţie fiind “ieşi din dogma şi, tiptil/ fă-te la citit copil”. Este starea de graţie pe care poet si cititor trebuie să o dobândească simultan.

Poezia se încheie cu duioasa şi sincera ironie “M-am făcut analfabet.”