Cuvinte vrajitede Pierre GamarraAceast poveste s-a petrecut ntr-o sal de clas, seara trziu, dup plecarea elevilor. Totul era lsat n ordine n clas: tabla era tears, bncile erau aliniate i curate, nu se vedea nici o urm de creion sau de pix pe ele, uile erau nchise. Doar un creion mic era czut ntr-un colt i ncerca s se ascund din calea mturii, s nu fie dat la gunoiDin sertarul catedrei se auzi un glas subtire i parc sugrumat: Salvati-m! Salvati-m! M nbu aici! Cine eti tu? se auzi glasul creionului. Unde eti? Uf! Sunt aici n sertar, deschideti-mi c nu mai pot s respir! Sunt caietul de limba romn, al unui copil uituc. Doamna nvttoare m-a pus aici n sertarul catedrei, dar simt c m sufoc, nu am aer. Ssst! Taci putin, te rog! Tu nu auzi nimic? Ce s aud? Se aud zgomote din bibliotec, zise creionul cu vocea sczut. Ce-o fi acolo? Crtile sunt cam glgioase n seara aceasta. De obicei dup o zi grea de munc ele sunt linitite, se odihnesc. Da, ai dreptate! Te rog, scoate-m de aici i s mergem s vedem ce se ntmpl! Crtile se foiau de zor. opteau, i foneau paginile, era ceva de nedescris n bibliotec. Poate vor s plece de aici, opti creionul. N-au cum. Uile sunt ncuiate. Oare ce se ntmpl? Nu mai nteleg nimic.Imediat aprur nite omuleti albatri, negri, roii iverzi care coborau pe o scar de mtase, din gura cheii de la bibliotec. Cine or fi? se ntreb curios caietul. Simt c i-am mai vzut, parc i-a cunoate. Ce multi au venit! strig creionul. Ce nepriceputi suntem! Acum tiu, sunt cuvintele! Care cuvinte? Cuvintele care sunt scrise cu cerneal, cu creioane colorate, cu cret alb i colorat. Le tiu foarte bine! Da, ai dreptate, spuse creionul. Am scris i eu multe,multe cuvinte. Oare unde se duc? Hai s le urmrim. Bine, hai s le urmrim! Se ndreapt spre sala profesorilor! Ba nu, au ajuns n cabinetul directorului Oare ce vor s fac? Vorbesc toate odat i nu nteleg ce-i spun. Se catr pe birou! Poti s spui ce cuvinte sunt? Eu sunt prea mic, spuse creionul. Da, stai putin. A uite pe cteva le recunosc. Uite-l pe cuvntul PRJITUR, spuse caietul. Este rotofei i zmbete mereu. Merge linitit, cu pai mrunti i repezi. Vd i cuvntul SARE. Are umerii aplecati i e cam suprat.

Vezi i cuvntul CIOCOLAT? Da, are prul cafeniu i crliontat i o plrie mare de alune. n acest timp cuvintele se suiser pe birou i vorbeau toate fr a se ntelege ntre ele. Deodat unul sri pe telefon i ncepu s strige, silabisind cu o voce sever: Li-ni-te! Li-ni-te! E cuvntul PEDEAPS, opti caietul nfiorndu-se. Auzind aceasta, creionul era gata s se ascund dup copertile caietului. Domnul PEDEAPS era mbrcat n rob ca un judector. Avea ochelari cu rame de srm i privea aspru pe deasupra lor. n mn tinea un carnetel n care nota ceva cu un pix. Avea glasul aspru i strident de-ti ddea fiori. V rog s tceti! Ne poate auzi paznicul i va trebui s ne ascundem care pe unde vom putea i nu prea avem dect dosare i cteva crti aici. Nu vom ncpea toate E un om bun, strig cuvntul BUNTATE. N-o s ne fac nici un ru. Asta s-o crezi tu! strig cuvntul RUTATE. Era un cuvnt nalt, slab i urt, cu prul nclcit i ro-u i cu multe vnti i zgrieturi pe frunte i pe obraji. Nu v mai certati, se auzi o voce blnd i linitit. Era cuvntul FRATE. Am venit aici s ne alegem mpratul, nu-i aa? Da, da, rspunser mai multe cuvinte deodat. Cnd copiii ne vor scrie greit sau ne vor stlci, trebuie s fie cineva care s ne apere i care s-i cheme la judecat. Aveti dreptate, rspunse cuvntul RAT. E adevrat, unii copii ne stlcesc ru de tot! Sunt indignat de cte ori copiii rostesc i scriu greit numele meu... LAT, LAT,RAT, sau RTI, cnd suntem mai multe. Ce s v mai spun eu? se plnse verbul A FI. Ct se mai chinuie s m nvete! Hai s ne grbim s ne alegem mpratul, c vremea trece! spuse cuvntul CEAS. Nu te uita aa la mine c eu nu vreau s fiu, spuse cuvntul EMOTIVITATE. Nu pot, eu m nroesc ca o sfecl roie. A putea fi eu, strig cu glas puternic cuvntul OTEL. Sunt mare i tare. Am nite pumni Dorete cinevas se msoare cu mine? ndrzneti s spui c nu sunt eu cel mai rvnit i cel mai iubit? ntreb mirat i deranjat cuvntul AUR. tiTi care este cel mai iubit cuvnt? rosti cuvntul IUBIRE cu mult duioie. Este cuvntul MAM! E cel mai dulce i cel mai frumos cuvnt. Vreau s ne fie mprat! Nu, nu, nu vedeti c nu sunt bune de nimic cuvintele alese de voi? url cuvntul VIOLENT. Eu v propun cuvntul BT, care lovete de te las lat, sau cuvntul PAR, care este att de greu c rmi fr suflare dac nu faci ceea ce trebuie. Dragele mele cuvinte, zise cuvntul LUME cu voce impuntoare, cuvintele pe care ar trebui s le alegem sunt PRIETENIE i UNIRE. Primul are mini puternice i sare n ajutor la nevoie, al doilea ncearc s-i fac pe oameni s nu se certe i s se nteleag. Cuvintele rmaser pe gnduri. ncepur apoi s vorbeasc ntre ele pe cine s aleag. Se apropie cuvntul TRANDAFIR. Era frumos ca un nger i parfumul lui te mbta de la deprtare. tiu, am gsit, spuse el. E un cuvnt mult mai parfumat dect mine. Are n el parfumul tuturor florilor de pe pmnt, iar dac nu-l avem, dac nu exist, totul e pierdut. Vai, vai, spune mai repede. Este cuvntul la care mgndesc eu? spuse cuvntul LCOMIE. Este cuvntul PACE! PACE! strigar mai multe voci. Da, cuvntul PACE va fi MPRATUL nostru! rspunser celelalte cuvinte. Cuvntul PACE naint. Era att de frumos! Era ca unvis. Toate culorile curcubeului se topiser n el. Era rou ca soarele dimineata, cnd zorii se topesc, galben ca aurul spicelor, portocaliu ca rochitele fetelor vara, albastru ca apele mrilor, verde ca pajitile i pdurile pmntului i violet ca un cer la sfritul unei zile frumoase i senine de var.O cald lumin umplu cabinetul i coala. Ea iradia din acest cuvnt. Gata, acum trebuie s mergem la locurile noastre!spuse cuvntul MUNC. Imediat se ivesc zorii. Peste ctevaore copiii vor sosiUn zgomot uor se auzi, iar cuvintele, speriate s nu fie surprinse, se rostogolir de pe birou. Se strecurar pe coridor pn la ua bibliotecii i urcar ct ai numra: unu, doi,trei, pe scara de mtase pe care coborser.

Mi s-a terminat caietulde Mircea SantimbreanuIa te uita! S-a terminat...i doar alaltieri l-am cumprat?! Uimirea bieelului din clasa aIIIa era neprefcut. Nu, nu aveam de-aface cu unul din aceia care pitesc caietul n ghiozdan i zic cu nevinovie: Mi s-a terminat caietul, tovare nvtor. N-am putut scrie tema, N-am avut pe ce... Caietul cu pricina se isprvise, cu adevrat! Ciudat ns: s-a mpuinat ce zic eu? s-a topit, da, acesta era cuvntul potrivit, s-a topit ca o zpad sub razele soarelui. Nu mai rmsese din el dect o pojghi de caiet, la umbra celor dou coperi... Toate celelalte file i-au luat zborul, smulse parc de un vnt ciudat... La ceilali copii foile caietului nu zboar, nu mor. nu se topesc vznd cu ochii. Atunci ce s-a intmplat cu acest caiet? Ce ru ascuns i-a mpuinat foile? Trebuia dezlegat acest mister! Cu oricp pre. Dac e o molima necunoscut pn acum., i ea se ntinde i molipsete toate caietele din clasa a III-a, din toat coala, din toate colile? Aa m frmntam ntr-una din zilele trecute, martor fiind la exclamaia biatului. Caietul se terminase, nu ncpea ndoial. M uitam la coperile uscate, ca nite aripi jumulite, far puteri... i, n timp ce cutam s dezleg misterul, auzii chiar lng mine un clinchet de biciclet Am tresrit. -Cine a intrat cu bicicleta n clas? -Eu. Vorbea o foaie de caiet. Ciudat! O foaie cu ptrele, exact ca cele din caietul ce-1 aveam n mn. M plimb de alaltieri, continu foaia. i nu sunt singur, cci n-am plecat la o plimbare oarecare, ci ntr-o adevrat curs de cicliti. Sunt ns singura care am mai rmas pe drum. Poate pentru c roata din fa e niel n opt" i n-am nici a. A uitat bieaul s mi-o deseneze. Dar nu-i nimic... Noi, foile de hrtie, putem pedala i aa. Privii, am nclecat pe-o roat i v-am spus povestea toat... Aadar, molima caietului a fost pasiunea pentru desen a stpnului," mi ziceam, ncercnd s-mi dau seama cam cte biciclete o fi trimis n turul clasei ciclistul nostru cnd, deodat, un zbrnit ce cobora i se ingroa, mi ndrept cercetrile n alt direcie. Spre tavan. Era un avion. - Ciudat! am exclamat. Aterizezi pe un caiet?! - De aici am plecat, aici m ntorc. Acesta e aerodromul meu obinuit. Privii ce aripi am, ce fuzelaj, ce coad... V place zborul meu lin, elegant? Dar ct strduin a trebuit din partea constructorului, nu m ntrebai!? Cte modele i cte zboruri de ncercare! ... Aproape c i s-a terminat caietul. Dar mi se pare c v deranjez cu zbrnitul meu. Vd c suntei ngndurat... - Da. Fac o socoteal, am rspuns. Caietul a avut alaltieri 50 de file. Cinci-ase biciclete, cinci-ase aeromodele fac cel mult o duzin de foi... n vnt, ca s zic aa. Dar unde or fi pierit celelalte? n aceeai clip, cineva sun din corn, aa cum sunau altdat potaii. Pota? Da, o pot demodat. Sunt un bileel care i caut adresa. Am plecat din caiet ,,F.F. urgent", conind cteva rndulee, dar m-am mpotmolit. Am ajuns la un punct mort. Catedr i zice. Iat, deci, cum se mparte vina," cugetam, continund s adun n minte filele descoperite, pentru a ajunge la... scdere. Dar rezultatul nu era cel din... caiet. Mai aveam i alte foi lips la apel. Cum i unde or fi pierit? Aici! Aici! Aici! Vocile veneau din coul de hrtie. - Ce-i cu voi acolo? Suntei tefere, dup cte vd. N-ai avut niciun accident... Nici de biciclet, nici de avion, nici... - Da. Noi avem nite cusururi mult mai .mici. i atunci de ce suntei la co? - O, acesta nu e cusurul nostru. E al stpnului nostru. E nervos. Cum se ivete o mic, o nensemnat greeal i din grab face nenumrate asemenea greeli ne rupe. Rupe la fiecare tem cinci-ase foi. Privii... Trebuia s scrie cuvntul exist. Pe prima foaie a scris ezisi, pe a doua eczisl, apoi ecgzisl, apoi esiest. De abia pe urm s-a gndit... s se gndeasc mai bine. Ajunsesem la capt. Ddusem aproape de urma ntregului caiet. Acum m dumirisem. Mai lipseau doar dou foi. ntrziau s se iveasc, i tocmai m gndeam, oarecum plictisit de toat povestea, s ntrerup cercetrile, cnd am auzit o voce; - Ei, ce faci? De ce stai? Atept nc trei foi. Nu ies la socoteal... - Cum de nu? Noi sntem. Bine, dar voi suntei albe, neptate, nendoite! De ce nu suntei n caiet? - Pentru c ne-am desprins singure. Aa se ntmpl ntotdeauna ntr-un caiet cu file rupte. Unele se. desprind de la sine. - i ce s fac cu voi? S v aez la loc, n caiet? - A, nu, rspunser ntr-un glas cele trei .foi. Folosii-ne dumneavoastr. Scriei despre nravul acestor colari! Caietul acesta s-a terminat tot. Mcar s se termine cu folos... s nu se mai ntmple. Cele trei foi aveau dreptate. M-am aternut pe scris. Acum povestea este gata i, dup cum vedei, are exact trei foi....

Culesul porumbuluide Ion Agarbiceanu

Primavara fusese secetoasa pana dupa Sangeorgiu, araturile grele, cu brusi mari si tari, asa ca plugarii nici nu cutezara sa arunce grauntele de porumb sub brazda. De ce ar fi semanat?Sa hraneasca norii de ciori care se lasau cand ici, cand colo,peste araturi? De unde se vor fi adunat atatea ciori de cele mari, cu aripile sure, tivite cu negru? Incercasera o vreme cu grapile de fier sa sparga brusii, dar coltii sareau de pe un brus pe altul si nu-i puteau zdrobi. Plugarii erau tacuti, incruntati: isi schilavisera vitele cu aratul in cremene si cu zadarnice incercari de grapat. Priveau zadarnic cerul senin si se scarbira de vanturile mari si reci care bateau necurmat de la miazanoapte de vreo trei saptamani. Multe locuri ramasesera nearate. Anul asta am pus-o de mamaliga! ofta cate unul. De! Au mai fost primaveri secetoase. Ca asta n-am mai apucat, si-s om batran. De-acum pentru porumb e tarziu. La Sangeorgiu trebiue sa se afle samanta in pamant, si nu intr-unul uscat cum sunt araturile noastre de azi. Eu ma gandesc ce sa seaman in locul porumbului. Ce sa semeni? Eu tot porumb voi semana, altfel ce mancam la iarna? Tot nu vei manca la iarna mamaliga, chiar daca ar ploua maine! Sa fie numai ploaie destula, sa-i umble vreme potrivita si sa fie o toamna lunga! Sa vezi ce cucuruze se vor face. Cand se vor muia de ploaie araturile din iest an si se vor faramita brusii de atatea vanturi, sa vezi ce tarana se va face! De-a dragul sa sameni! Asa si intr-alte chipuri vorbeau plugarii din sat si chiar cei carora le pierise nadejdea sa mai samene porumb asteptau ca pe ace sa ploua. Ce ar putea face un an fara mamaliga? La Sangeorgiu se implinisera cu strasnicie toate riturile stravechi pentru ploaie: nu ramasese fata mare, dar nici fetiscana, pe care feciorii sa nu toarne galeti de apa din fantanile satului si nu ramasera copile si baieti neurzicati, ei intre ei.Toti aveau mainile pline de basici. Totusi nu ploua pana la trei saptamani dupa Sangeorgiu.Atunci, intr-o noapte, se descuie cerul. O saptamana a plouat mereu: cand a mazguit, cand a ciuruit, cand s-a descarcat in picuri mari si tari ca grindina. Oamenii umblau cu capul gol: las sa-i ploua, sa le fie si lor si araturilor si pasunilor! Caci si pasunile abia de-acum se vor infiripa, sa pasca vitele mari. Se muiara si se risipira brusii de coltii greblelor de fier peste grauntele semanate acum. Dupa ploaie urmara calduri de mai, si iarasi ploi, a umblat tot vreme potrivita, asa ca in secere oamenii se trezira ca ispravisera cu prasitul de-al doilea ca si intr-alti ani. Porumbul era inalt pana la piept, cu fire puternice, cu frunze negre si grase. Iata, ne arata sa nu mai cartim, ziceau cei care deznadajduisera in primavara. V-ati facut pacate degeaba, raspundeau cei care ramasesera tari in credinta. Niciodata omul nu stie ce-l asteapta. De-acum numai de-ar fi o toamna lunga! Oricat de frumos, porumbul e in intarziere cu patru-cinci saptamani. Sa aiba vreme sa se coaca! La mijlocul lui septembrie a brumat usor, iar pe munti s-a pus un strat subtire de zapada. Dar atata a fost toata primejdia. Dupa o saptamana, vremea s-a incalzit si s-a pus o toamna cu seninatati statornice, care a tinut pana la sfarsitul lui octombrie, ba a mai trecut cu un picior si in noiembrie, pana pe la jumatatea lunii. Ce porumb s-a facut? Padure! Cate doi si trei tulei pe-un fir,cat le radea oamenilor inima. In aceeasi zi a intrat satul intreg la cules, la inceputul lui noiembrie. Diminetile erau racoroase, dar indata ce se ridicasoarele, o caldura buna incepea sa joace in valuri fine deasupra lanurilor de porumb. Frunzele uscate fosneau incet la adierea boarei si o mireasma imbatatoare se risipea in aer. Era coapta si canepa de samanta, semanata printre porumb, iar pe miezuine crescuse deasa si inalta, cat nu-i ajungeai cu mana la maciuliile grele, pline de samanta. Mireasma ei taia pe a porumbului, o aroma tare si ametitoare. Plugarii isi lungeau carele cu inima cea lunga si le inaltau laturile cu scanduri, sa incapa cat mai mult porumb.Se culegea cu foi cu tot si il dezghiocau numai acasa, insuri, sa nu piarda bunatatea de nutret. In toate lanurile se auzea cum rup tuleii si-i arunca in gramezi. Se ridica in vazduh larma vorbelor, a glasurilor parand o neintrerupta fierbere. Din cand in cand se itea in larma asta cate-un chicotit de fata pe care cate-un fecior o atingea, ca din nebagare de seama, cu un stiulete. Cantece nu se auzeau, ci numai fosnetul mereu al frunzelor uscate printre care treceau culegatorii.Carele cu vitele desjugate erau la marginea delnitelor si vitele mestecau, cu grumajii vinetii, intinsi, jipii de pe care se culesesera tuleii, tot miscandu-si coarnele albe. Uneori aflau si cate-un stiulete, uitat ca din intamplare pe fire, si rumegatoarele il mancau cu placere, cazandu-le, din cand in cand, cate-un bob din marginea gurilor late. * * * Nu era car care sa nu fi adus copii si copilite din sat. Cei mai marisori ajutau o vreme la cules, dar tuleii se rupeau greu si curand ii dureau mainile. Cei mai mici isi incercau in zadar puterile. Asa ca cei mai multi se pierdeau prin delnitele lor, tot scobind frunzele de matase ale stiuletilor, sa afle vreunul rosu sau pestrit. Si cand aflau, chiuiau de bucurie si se adunau doi-trei sa-l rupa cu puteri unite si-apoi il dezghiocau cu infrigurare,mirandu-se mereu de frumusetea lui. Altii cautau bete uscate de canepa de samanta si le rupeau,adunandu-le in manunchi, apoi alergau cu ele la un luminis sa desfaca canepa, sa-si impleteasca biciul. Dupa culesul canepii de vara, acum era cel din urma prilej din an sa-si faca biciul, caci pe cele facute atunci le prapadise de mult. Bete de codarste isi luasera de acasa, incrustate gata la capatul unde sa prinda biciul. Cei cuprinsi cu munca asta isi uitau in graba de culesul porumbului. Impleteau cu harnicie; mergeau unul de la altul sa vada cum impleteste, cum isi face biciul, sa nu ramana unul in urma celuilalt, cu biciul mai scurt, mai subtire, sau cu mai putine sfori. Si nu peste mult incepeau sa pocneasca rasunator, si de ici si de colo, mandri de ceea ce au facut. Unii mai marisori trebuiau sa faca bice si pentru fratii mai mici. Copilele erau multumite daca puteau strange in brate un stiulete ros sau pestrit. Uneori copiii mai mari se faceau nevazuti prin porumbisti si se intorceau tarziu de tot cu cativa stiuleti cu frunze verzi in brate. Ei se jurau ca-s inca in lapte, dar unghia abia le intra in boabe. Puteau cauta porumb de fiert nu numai in delnitele lor, ci si la straini, nu se supara nimeni. Intr-alti ani aflau inca multi stiuleti, in lapte, dar anul asta erau tare greu de aflat, asa ca era mare biruinta pentru cei ce gaseau. Friptul, acum indata, era tot asa de greu, caci nu era urma de lemn sau de gateje, si focul il faceau numai cu jipi care nu tin jarul, iar porumbul mai mult se afuma decat se frigea. Dar ce bun si aromat era, Doamne! Trebuiau sa le dea numaidecat si celor mici, care izvorau din toate partile de prin delnite, chemati de aroma, si faceau roata in jurul tuturor focurilor unde se frigea porumb. Putin era, dar cum sa nu le dea, cand cei mici nu-si mai luau ochii de la stiuletii din foc,tot mutandu-se de pe un picior pe altul? * * * Carele se incarcau mereu dupa cat de multi si harnici erau culegatorii. Unele porneau spre sat, scartaind de povara, altele veneau goale din sat. Nu lasau porumb cules in delnita peste noapte. Jitarii mai pazeau inca, dar oamenii stiau ca acum paza cea mai buna era la ei in sura. In toate carele se incarcau deasupra panusi de canepa de samanta, si cuibarit intre ele era cate un copil caruia i se vede anumai fruntea si palarioara. Pana acasa, mireasma tare a canepii il ametea, dar copiilor le placea mirosul asta salbatic, care aducea cu cel al urzicilor. Samanta maciuliilor nu o foloseau numai la semanatul de primavara a canepii de lucru, ci si pentru ulei, iar cu cotoarele inalte si groase ardeau cuptoarele de paine. * * * E bine cand se fac bucate din belsug si cand este sanatate.Dar daca nu-i sanatate, toata lumea asta nu mai plateste oceapa degerata. Asa se gandea Dumitru Marcului care culegea in delnitalui alaturea de nevasta si de doi copilandri. Culegea tacut si cu un fel de scarba. Il taia mereu prin maruntaie si uneori se oprea din lucru, se facea carlig si abia mai rasufla. Cand se apuca iar de cules, fruntea-i era imbrobonata de sudoare. De cate ori se-ncarliga, si nevasta si baietii se opreau pe-o clipa din lucru, cu rasuflarea oprita. Cunosteau dupa semen cand ii venea rau de tot si cand scapa mai usor. Acum, la cules, nu statea mult ghemuit la pamant, dar ii venea prea des. Te-am rugat sa ramai acasa, Dumitre, si eu si copiii. Rau ai facut ca nu ne-ai ascultat, ii zise intr-un rand nevasta. Singuri nu ati fi ispravit delnita asta, raspunse el in sila,simtindu-si gura amara ca fierea. Daca nu ispraveam azi, am fi ispravit maine. Ce-i intr-asta? Nu-i nici o graba asa de mare. Vremea e buna. Dar poate sa se strice, si mai avem de cules in doua delnite. Ar fi pacat sa ducem acasa, udat de ploi, un porumb frumos cum e in iest an. Nu se mai strica ea vremea in saptamana asta. Sa stii ca maine nu te mai lasam cu nici un pret sa vii. Vei ramane in pat sa ti se aseze durerea. Dumitru facu o miscare cu mana, ca si cand ar fi zis: Cat despre asta, pace buna! Lucrau tuspatru in tacere grea. Crasnea fiecare stiulete rupt de pe fir, si larma asta lui Dumitru ii facea rau. Era bolnav de multi ani, din an in an tot mai greu. Azi ii venea neputinta neobisnuit de des. Nu mai culege, Dumitre. Uite, ti-am adus tundra. Intinde-te pe ea si las ca ispravim noi. De intins ma voi intinde eu pentru totdeauna, nu peste mult, n-avea frica. Nu mai culege, tata, zisera baietii cu inima rece.Ispravim noi si fara dumneata. Mai copii, vedeti-va de lucru si dati-mi mie pace. Lassa mai culeg si eu inca o data, pe urma tot voi veti culege. Dup-o vreme se incarliga iar si se lasa la pamant. Nu-l tinu mult nici acum, dar pana pe la ojina ii veni raul inca de vreo cinci ori. Si iar se apuca de cules, transpirat acum nu numai pe frunte, ci pe intreg trupul. Cand se zgarci si se lasa a sasea oara la pamant, nu mai statu ghem, ci se intinse cazand pe spate, izbi de cateva ori din picioare, din brate, apoi se cutremura scurt si se linisti,pana nu apuca nevasta si copiii sa ajunga langa el. Safta, nevasta, se lasa in genunchi, ii asculta rasuflarea,cum facuse adeseori in anii din urma, dar acum nu mai simti nimic. Doamne sfinte, si n-avem o lumanare! Petre, Ioane, dati fuga in vecini, poate are cineva o lumanare! Baietii, buimaci de spaima, incepura sa alerge prinporumbisti, unul la dreapta, altul la stanga. Dar cine sa vina cu lumanarea la culesul porumbului? Nu avea nici un culegator de gand sa innopteze aici. Ci nici nu mai era nevoie de lumanare! trupul lui Dumitru incepuse sa se raceasca si sa se intepeneasca. Safta-si aduse aminte ca daca nu-i inchizi din vreme pleoapele mortului,ramane cu ochii deschisi. I le inchise, apoi isi puse frante mainile in poala si ramase muta. Se astepta ea de mult la moartea barbatului, dar nu asa,nu intr-un lan de porumb si fara lumanare. Durerea si nenorocirea ei ca nu-l aflase moartea in pat, era mai mare ca pierderea lui. Daca n-a vrut s-o asculte, sa fi ramas acasa! Ea ce sa faca? Ce-ar mai putea face? Si deodata izbucni intr-un plans cu hohote, care se topi intr-un bocet amar, ce se inalta in vazduh ca o alarma a nenorocirii. Cei doi baieti nu aflara lumanare in vecini si alergara si mai departe, dar cand se intoarsera cu mana goala, erau insotiti de vreo zece barbati si femei. Barbatii cu capul gol isi dadura iertaciunile, privind tinta la mort, femeile se alaturara la bocetul Saftei, iar cei doi baieti erau inca tot buimaci de spaima. Dup-o vreme un om zise: Mai aveti de cules? Putin de tot, poate o jumatat de ceas, raspunse un baiat. Pentru mort e mult si atat. Veniti cu totii sa ispravim repede culesul si sa incarcam carul. Unde vi-s vacile? Acol langa car. Prinde-le la jug si adu carul aici. Si barbatii si femeile care au venit s-au apucat de cules, in vreme ce Safta se bocea nemaiauzind nimic, iar unul din baieti statea langa mort cu capul gol, cu mainile fara putere de-a lungul trupului. Pana ispravira de cules si incarcara carul, intepeni bine si trupul lui Dumitru si-l urcara deasupra porumbului, intre panusile de canepa mirositoare. Se urca langa mort si unul din baieti, iar celalalt cu mama-sa mergea alaturea de vaci cu capul in piept. Safta se mai boci pana iesira din delnita in drum, apoi amuti de tot. Intre culegatori vestea se lati repede, de la vecin la vecin,asa ca pana seara toti stiau ca a murit, in malaistea lui, Dumitru Marcului, culegand la porumb. Oamenii nu se prea mirara, il stiau bolnav greu de tot, dar peste bucuria si lumina culesului li se asternu tuturor un nor pe suflet. Si larma omeneasca inceta sa se mai ridice deasupra lanurilor, numai fasaitul frunzelor uscate crestea mereu, cu cat se apropia inserarea. Si din cand in cand se mai auzeau pocnete din bici. Copiii le incercau sa nu-i dea de rusine deseara, din carele incarcate cu porumb, in drum spre casa. Si numai semnalele acestea scurte si seci pareau ca mai raspandesc viata si veselie deasupra lanurilor de porumb, prin care fasaia vantul in frunzele uscate.

Povestea crocodilului care plangede Vladimir ColinUn crocodil edea odat pe malul unei ape i plngea, plngea cu lacrimi de crocodil. - Vai, vai, ct de ru mi pare! Vai, vai, sunt nemngiat! - Ce-ai pit, crocodilule? ntreb o cprioar. De ce plngi? Crocodilul i cltin capul i strig cu durere: - Cum s nu plng, cum s nu plng dac am nghiit adineauri un explorator, cu puc i rani, cu tot? Cprioara, care nu-l avea la inim pe crocodil, rse bucuroas: - Aha! Te rcie puca pe gtlej, aa-i? - Da de unde! gemu crocodilul. Nu pricepi nimic!... Ce puc? M doare inima, inima m doare cnd m gndesc la bietul explorator pe care l-am nghiit... Un om att de ndrzne! Un brbat voinic, care cunotea toate pdurile slbatice, toate cotloanele pmntului... Ce nenorocire! Ce nenorocire! Cum am putut eu s-l nghit, cu puc i rani cu tot? Sunt un ticlos, un nelegiuit... N-am s-mi iert fapta asta ct oi tri! i plngea, plngea crocodilul, plngea cu lacrimi de crocodil Cprioara, care se inuse departe, se apropie de crocodil, dac-i vzu durerea, ncerc s-l mngie: - Drag crocodilule, spuse ea, dac ai ti ct sunt de fericit c te-aud vorbind aa... Vd c-i pare ru... - Ru! Ru! strig crocodilul. Dar vino mai aproape, c nu te aud prea bine... Cprioara se apropie. - Bietul explorator! gri ea. L-ai nghiit, dei nu i-a fcut nimic... Dar de azi nainte n-ai s mai nghii exploratori, nu-i aa? - Nu! Nu! strig crocodilul. Cum o s mai fac una ca asta? Mai degrab am s ncep s pasc iarb, ca tine... - Dragul meu! opti nduioat cprioara. - Da, da! Am s pasc iarb, spuse din nou crocodilul. Numai c... - Ce e? - Numai c nu tiu care iarb e sntoas i care otrvitoare. Ar fi pcat s mor otrvit n floarea vrstei. Nu crezi? Cprioara rse i-l liniti pe dat: - Asta s-i fie grija! O s mergem la pscut mpreun i o s-i art eu ierburile dulci, acrioare sau amare... - Nu, nu, nu vreau amare! strig crocodilul. Arat-mi ierburile dulci, cele mai dulci cu putin... Uite, iarba asta de lng mine e dulce? A vrea s pasc ndat. Ard de dorina de a pate mai degrab... Cprioara se apropie de crocodil, se aplec s vad iarba cu pricina i n clipa aceea crocodilul csc o gur ct o ur i-o nghii cu cornie cu tot. - Proasto! mri el apoi. Auzi, iarb dulce... Pi tu ai carnea mai dulce dect orice iarb, aproape tot att de dulce ca cea a exploratorului de adineauri! Ha ha, dar bine am mai mncat azi. Un papagal, care vzuse din vrful unui copac tot ce se ntmplase, cltin din cap i strig: - S afle toat pdurea ce pete cprioara care crede n lacrimile unui crocodil! i a aflat toat pdurea, i de atunci i s-a cam nfundat crocodilului, care a venit plngnd la prietenul meu care scrie toate povetile pentru copii i, tot plngnd, i-a povestit cele ntmplate. Numai c prietenul meu l-a dat pe u afar, i, pe cuvntul meu, bine a fcut!

Dupa asemanarea lorde Emil GarleanuFcuse Dumnezeu aproape toate lighioanele pmntului. i rmsese de nvieuit numai cteva. Pe acestea se hotr s le plsmuiasc dup sfatul celorlalte. Astfel putea s cunoasc i inima i mintea acelor crora le dduse suflet mai dinainte. Aa, dup povaa leului, care vroia s tirbeasc din mreia tigrului, fcu ma; dup gustul raei, zuliar pe lebd, fptui gsca; dup placul elefantului, ironist, nscu oarecele. Ascult chiar pe mgar, care-l rugase c, dect ar mai face un dobitoc pe lume, mai bine i-ar lungi lui urechile, doar-doar o putea prinde un sunet mai armonios. Dumnezeu tia c fiecare din vietile aceste i vor avea pe pmnt menirea lor; c, cu ct vor fi mai multe, cu att se vor nlesni mai bine una pe alta; c nici urechea mgarului n-o s prind nota privighetoarei, dup cum nici mrimea elefantului n-o s poat batjocori micimea oarecelui. De aceea Atotputernicul se plimba pe pmnt, ntrebnd i ascultnd n dreapta i n stnga. ntr-un rnd, odihnindu-se pe o piatr, se gndea cum s mai dea o vieuitoare aerului. i cum cta cu ochii primprejur, iat c vede: sub o frunz, o broasc; o albin i-un fluture pe cte o floare; i-n mijlocul unei mreje, esute ntre dou crengi, un pianjen. Dumnezeu zmbi, le chem la el i le spuse: Ascultai, vietilor, vreau s v dau pe ziua de astzi nc o tovar. Doresc s aud povaa voastr cum i ce nfiare s-i alctuiesc. Mergei de v sftuii dintru-nti ntre voi i venii cu lucrul gata. Cele patru vieuitoare se traser mai la o parte, n sfat. Bine, dragilor, se umfl broasca, nu-i ajunge preasfntului c ne are pe noi? O s lase attea fiine pe pmnt, c nu ne-o ajunge cu ce ne hrni. Ia s-i croim noi o dihanie cum n-a mai vzut nimeni, doar l-om stura. i u-u-u, u-u-u, se sftuir! Apoi, cteipatru, venir n faa Domnului. Ei? le ntreb Dumnezeu. Tu, broasco, ce sfat mi dai? nalt-preasfinte, zise broasca, privii-mi ochii i facei-i noii vieuitoare la fel. Bun! Dar tu, fluture? Privii-mi trupul. Bun! Dar tu, albin? Privii-mi aripile. Bun! Dar tu, pianjene? Privii-mi picioarele. Bun! Foarte bine! rspunse Dumnezeu i zmbi: ochi de broasc, trup de fluture, aripi de albin i picioare de pianjen! Iat lighioana pe care o doreau ele! Dihinile se uitar una la alta. Acum s-l vedem, zise albina, ncet, broatei. Dar Dumnezeu blagoslovi n aer, apoi ntinse palma. i n mna Domnului rsri, deodat, noua vieuitoare. Iat sora voastr. V place? Cele patru sftuitoare rspunser, codindu-se: Da... mrite Doamne!... i Dumnezeu nelese c noua vieuitoare era ntr-adevr frumoas. Tocmai n clipa aceasta uite i-o oprl. S-o ntrebe i pe asta, se gndi Dumnezeu. Ei, tu, oprl, ce zici c-i mai lipsete fiinei acestea ca s se desvreasc sfatul celor patru tovare ale tale? Sprinteneala mea, Doamne, rspunse cu acreal oprla. Fie! Du-te! porunci Dumnezeu fpturii celei noi care se ridicase pe vrful degetului su. i aa, din rutatea celor cinci vieuitoare, zbur, pentru ntia oar pe pmnt, nebunatica i gingaa libelul. Dar ar fi nedrept s nu se tie c dintre toate vieuitoarele numai rndunica fusese mrinimoas. Ea rug pe Dumnezeu s dea via unei rndunele mai chipee ca ea. i Dumnezeu i fcu hatrul: nsuflei lstunul. Dar pentru inima cea bun a rndunicii o ls tot pe dnsa mai frumoas.

Mama lui Stefan cel Mare de Dimitrie BolintineanuPe o stinca neagra, intr-un vechi castel,Unde cura-n vale un ru mititel,Plinge si suspina tinara domnitaDulce si suava ca o garofita,Cci n batalie sotul ei doritA plecat cu oastea si n-a mai venit.Ochii sai albastri ard n lacrimeleCum lucesc n roua doua viorele;Buclele-i de aur cad pe albu-i sin;Rozele si crinii pe fata-i se-ngin.Insa doamna soacra lng ea vegheazaSi cu dulci cuvinte o imbarbateasza.

Un orologiu suna noaptea jumatate,In castel n poarta oare cine bate?-- Eu sunt, buna maica, fiul tau dorit;Eu, si de la oaste, m ntorc ranit.Soarta noastra fuse cruda asta data:Mica mea ostire fuge sfarimata.Dar deschideti poarta... Turcii m-ncongior...Vintul sufla rece... ranele m dor!Tinara domnita la fereastra sare.-- Ce faci tu copila? zice doamna mare.Apoi ea la poarta atunci a iesitSi-n tacerea noptii astfel a vorbit:-- Ce spui tu, streine? Stefan e departe;Bratul sau prin taberi mii de morti imparte,Eu sunt a s muma; el e fiul meu;De esti tu acela, nu-ti sunt muma eu!Insa daca cerul, vrind s-ngreuiezeAnii vietii mele si s m-ntristeze,Nobilul sau suflet astfel l-a schimbat,Daca tu esti Stefan cu adevarat,Apoi tu aice fr biruintaNu poti ca s intri cu a mea vointa.Du-te la ostire! pentru tara mori!Si-ti va fi mormintul coronat cu flori!

Stefan se intoarce si din cornu-i suna,Oastea lui zdrobita de prin vai aduna.Lupta iar incepe... dusmanii zdrobitiCad ca niste spice, de securi loviti.

Nicusorde Ioan Alexandru Bratescu-VoinestiLa marginea dinspre miazanoapte a orasului, pe malul iazului, e o gradina frumoasa in care sunt patru cladiri mari: a tribunalului, a prefecturii, a judecatoriei si a casieriei; restul gradinii e numai tufisuri dese de lemn cainesc, de batachina si de rugi, in care primavara canta privighetorile de e o frumusete. Chiar pe marginea malului e o movila pe care, cand te-i sui, ai inaintea ochilor o minune de tablou. Aci sub mal, iazul umbrit de salcii si de anini cu o moara vorbareata; mai departe valea verde a Ialomitei, inchisa in fund de dealurile viilor, pe culmea carora sta de straja manastirea; iar mai in fund, topita-n aburii albastrii, toata coama muntilor de la Piatra Craiului pana-n Penteleu; in tot o priveliste frumoasa, de parca ti se primeneste sufletul uitandu-te la ea. Prin gradina asta e drumul lui conu Misu, care sade alaturi, cand e sa iasa in oras. Cum trecea intr-o zi din primavara trecuta, s-a oprit sa asculte o privighetoare, care canta de rasuna gradina; si fiindca tufisul in care canta era chiar alaturi, s-a aplecat sa incerce: n-o putea-o zari? Cand, ce sa vaza? Jos, in tufis, un baietas. Cu degetul aratator de la mana dreapta peste buzele tuguiate, ii facea semn sa taca, iar cu cel de la mana stanga ii arata privighetoarea. Aplecandu-se mai mult, o vazu... Si a stat asa multa vreme, neputandu-se satura de a o privi si nestiind ce sa priveasca mai cu drag; pasarea mica si neinsemnata care scotea sunete atat de puternice si de maiestre din gusulita ei care se vedea saltand, ori fericirea fara seaman care zambea pe toata fata copilului? Il mai vazuse el de cateva ori p-aci prin gradina jucandu-se cu alti copii de seama lui, dar niciodata nu-l privise cu luare-aminte. Acolo,un broscoi de baietas slabut, cu parul canepiu, incurcat ca un caier, si cu pantalonii in vine, carpiti in zece locuri. Acum pentru intaia oaravedea ce ochi negri, catifelati si dulci avea. La o miscare nedibace, pasarea zbura si lui conu Misu ii paru grozavde rau, crezand ca s-o mahni copilul; dar acesta iesi din tufis si privindu-l drept, cu seriozitatea adorabil de hazlie a copiilor: Nu fate nimic. Vine indarat. Asta e a mea. A fost si poimaine. Ce spui, ma? A fost si poimaine? Da, a vazut-o si Lenuta. Care Lenuta? Lenuta, sora mea... Si clatinand din cap: Da lui Vasilica nu i-o arat. Care Vasilica? Vasilica a lu nenea Dumitru de la zudecatorie. Si de ce nu i-o arati si lui? Ca finca da cu pietre. Bravo! sa nu i-o arati. Tt! Dar pe tine cum te cheama? Nicusor a lui Ionita, odaiasu de la casierie, si sunt de sase ani. Ce vorbesti, domnule!? Pai bine, tu poate ca vrei si doi bani, sa-ti cumperi covrigi. Nicusori raspunde cu umarul drept, saltandu-l in sus. Si conu Misu,razand cu multumire, scoate si-i intinde doi bani. Copilul, luandu-i,zice: Saru mana si pleaca grabit, tinandu-se cu o mana de bracinarii pantalonilor prea lungi; dar dupa cativa pasi se intoarce sa-l intrebe serios daca la spiterie se vinde oua de furnica. Ce sa faci, ma, cu oua de furnica? Mi-a spus maica-mea asa: ca le plate la privighetori si vreau sa pui pe zos la a mea... Are si conu Misu trei ingerasi de copii de la care aude in fiecare zi fel de fel de nostimade copilaresti, dar asta i s-a parut atat de dragalasa,incat a luat pe baietandrul odaiasului in brate si l-a sarutat, pe amandoi obrajii; pe urma, rusinat de induiosarea lui, l-a lasat jos si l-a scuipat: Ptiu! Mars d-aici, potaie mica!... Din ziua aia dateaza prietenia lui conu Misu cu Nicusor; e! dar negresit prietenia care poate sa mijloceasca intre un boier mare si copilul unui odaias. Din vreme in vreme, cand il vede prin gradina, ii striga: pst! ma hotule, vino-ncoa! si-i da cate un ban, cum da si Lenutei, pe care acum o cunoaste si o intalneste mai in fiecare zi, venind din targ, incarcata cu o dubla de paine si cu un clondir, pe care de-abia le duce. Cunoaste acum si pe parintii lui Nicusor; tatal, unu gros, negru, paros, cu o mutra aspra, in care numai rosatea varfului nasului pune o pata mai vesela; mama, slaba, ofilita, prafurie si totusi placuta pentru blandetea ochilor... Negresit, Nicusor nu e primit in curtea lui conu Misu sa se joace cu copiii lui si cu musafirii lor, dar se uita si el din gradina prefecturii pe crapaturile ulucelor; si tot incercand crapaturile a dat peste cateva prin care poate vedea tot raiul din curtile boierului. Asa, printr-una se vad rondurile de flori frumoase si locul unde joaca copiii crocket; printr-alta se vede terasa imbracata in flori albastre, unde mananca boierii vara; prin a treia, caprioara cu tarcul ei; iar prin a de la capul din fund al ulucelor, gradina de poame, curtea pasarilor si doi caini mari legati in lanturi pe sarma... * Frumos Craciun o sa fie! A nins doua zile din crivat si acum in ajun s-a schimbat vantul; sufla austrul, subtiind norii printre care incep sa se iveasca stelele si aducand cu el un ger de te taie. La curtea caselor lui conu Misu e zarva mare. Pe portile deschise larg nu mai contenesc saniile incarcate cu musafiri. E pom de Craciun la care sunt poftiti copiii tuturor prietenilor. In mijlocul salonului incapator, care tine de la intrare pana la terasa din fund, e asezat bradul impodobit de-ti ia ochii. Cucoanele se invartesc de colo pana colo, randuind lucrurile la locul lor. Copiii, nerabdatori, asteapta in odaia din dreapta semnalul cand vor putea intra. Sa astepte, ca nu e inca gata. Mai sunt de asezat jucariile pe mescioara din jurul bradului si de pus la fiecare teanc de jucarii cate o carte de vizita cu numele copilului caruia i se cuvine; si nici conu Misu n-a sosit inca de la club cu barbatii, ca sa se bucure de bucuria copiilor. In vremea asta, alaturi, la casierie, e un sufletel stingher, care se zbate si se framanta... mama e dusa la cucoana casierului sa ajute la gatit si la scuturat si a luat si pe Lenuta cu ea; tatal e dus la carciuma... iar el sta singur in gangul casieriei, muncit de ganduri... A vazut azi-dimineata pe un om din curtea boiereasca, ducand in spinare un brad mare, mare... pe urma baietii de la cofetarie cu tavi si alt baiat de la librarie incarcat cu fel de fel de cutii.. Si el stie ce insemneaza asta. Anul trecut, cand l-a durut in gat, l-a dus ma-sa la spiterie, si atunci, prin usa intredeschisa, a zarit o clipa in odaia de alaturi, cu ochii lui impaienjeniti de friguri, un brad frumos imbracat in... dar a inchis spiterul usa... si era ziua, lumanaricile nu erau aprinse si mamica i-a spus asa: ca seara e mai frumos, cand se aprind lumanaricile... Toti copiii astia, care trec in sanii, acolo se duc, sa vaza pomul de Craciun ...pomul de Craciun!!... Si nici prin crapaturile ulucelor nu poate sa se uite, ca e zapada pana la gat... E! dar daca ar vrea conu Misu... Te, conu Misu nu e om bun? Ba e bun. Nu-i da lui intotdeauna cate un ban? Adineauri a trecut in targ si nu s-a intors inca acasa... Daca i-ar iesi inainte si l-ar ruga sa-i arate si lui pomul de Craciun,numai nitel, nitel de tot. Cat e de mica inimioara lui, s-a despartit acum in doua. Jumatate il imbranceste inainte: Incearca, conu Misu e om bun; poate te duce sa vezi pomul... pomul!, iar cealalta il trage inapoi: Fugi d-acolo, nu se poate... nu se poate... Se aud sanii venind dinspre targ... Uita-le, cotesc la colt si, in bataia lampii electrice de la raspantie, Nicusor recunoaste pe conu Misu si-l aude razand cu pofta. Repede o ia la fuga sa-i iasa inainte. Cine stie? poate chiar fara sa-i spuie nimic, vazandu-l, o sa-l ia sa i-l arate, ca e om bun. A ajuns! Aci e alta cotitura. Hei! la o parte! striga birjarul degeaba, iar conu Misu, iesind pe jumatate din sanie si vazand copilul in drum: In drum, hai? Drace impelitat! Sa te calce sania. Mars acasa! Si saniile trec... E noapte... nu se pot vedea lacrimile care au napadit in ochisorii negri, catifelati, dulci ca o mangaiere... I-a zis asa: Mars acasa!, dar ce sa faca acasa? Nu e nimeni acasa, nimeni... Si cosul de la soba tiuie... Si-i e urat... Si cum sta in drum, parca-i sopteste cineva la ureche: Stii ce? poate ca se vede de la poarta prin ferestre. O ia la fuga inspre curtea boiereasca. Se da la o parte langa uluce ca sa treaca saniile care ies; apoi, cand au trecut, face doi pasi in curte si se uita cu incordare... Ies valuri de lumina pe ferestre, dar pomul nu se vede... Si mai face doi pasi, strangandu-si la piept paltonul lung si larg, facut dintr-o scurteica veche a ma-si, in care parca e un pui de lautar... Ferestrele sunt prea sus... degeaba... A! stie el un loc de unde ar putea vedea, d-acolo de pe prispa unde mananca boierii vara! Acolo, a vazut el prin crapaturile ulucelor, sunt ferestrele jos. Da, dar cainii! Gandul asta il face sa se retraga repede din curte... Ce bine ar vedea el d-acolo pomul de Craciun! Sta... si-si face in gand socoteli de om mare. Nu se poate sa fie canii dezlegati acum cand vine lume... Asta nu se poate! ce, sa muste pe lume? Face cativa pasi in curte, tragand cu urechea si neputandu-si dezlipi ochii de la lumina ferestrelor... Ocoleste in varful picioarelor casa... mai sunt cativa pasi... A ajuns!... na! perdelele lasate... ba nu, una e ridicata! Paseste binisor, binisor ...Aaaa! ce frumos! ce frumos! Poate de-acum sa sufle austrul, vant taios de rece, ca in tot trupul copilului s-a revarsat caldura unei fericiri nemasurate. Tot sufletul i s-a urcat in ochii care privesc cu nesatiu... Cum sclipeste beteala! Uite si lumanaricile aprinse! Si ce de jucarii! Trambite, tobe, papusi! Uite si niste iepurasi albi, mici si draguti... Inauntru se deschide de perete usa odaii din dreapta prin care navaleste o droaie de copii, baietasi, fetite si nodulete mici, pe care parca-i da jos fundele. Sunt cateva clipe de extaz general vrednice de admirat: copiii de o parte ramasi tagla cu ochii pironiti la pom, parintii de alta, cu ochii umezi de fericirea bucuriei lor. Acum madamele aseaza copiii in semicerc. Trebuie sa cante: O! Tannenbaum! o! Tannenbaum! Se face o tacere desavarsita. Cucoana Zoe, gazda, deschide pianul si se aseaza sa-i acompanieze... dar in clipa in care-si ridica mana ca sa inceapa, dinspre terasa se aude latratul gros al unui caine si tipatul unui copil, tipat de groaza, lung, sfasietor, care spinteca tacerea si trece ca un junghi in inimile tuturor... Barbatii dau navala intr-acolo; deschid usa. Mars Leu! mars Leu! striga conu Misu dand cu piciorul in caine... Jos, langa fereastra zace copilul fara cunostinta... * Nu te mai framanta atata, coane Misule. Inchide ochii si dormi in pace, ca Dummezeu e bun si iertator. El stie c-ai priceput prea tarziu de ce-ti iesise copilul inainte si ca te-ai cait de a-l fi gonit cu asprime. Te-a vazut cum l-ai adus in casa, cum l-ai ingrijit, cum i-ai incarcat bratele de jucarii si de bunatati si pentru el si pentru Lenuta. El stie ca esti hotarat maine in ziua de Craciun sa te duci la casierie, sa te incredintezi cu ochii dumitale ca copilul nu s-a imbolnavit de spaima. Dumnezeu e bun si iertator si a auzit ce-ai pus de gand cu cucoana Zoe sa faceti la anul. Inchide ochii si dormi in pace.

Puiulde Ioan Alexandru Bratescu-VoinestiIntr-o primavara, o prepelita aproape moarta de oboseala ca venea de departe, tocmai din Africa s-a lasat din zbor intr-un lan verde de grau, la marginea unui lastar. Dupa ce s-a odihnit vreo cateva zile, a inceput sa adune betigase, foi uscate, paie si fire de fan si si-a facut un cuib pe un mosoroi de pamant, mai sus, ca sa nu i-l inece ploile; pe urma, sapte zile de-a randul a ouat cate un ou, in tot sapte oua mici ca niste cofeturi si a inceput sa le cloceasca. Ai vazut cum sta gaina pe oua? Asa sta si ea, doar ca ea in loc sa stea in cotet, sta afara in grau; si ploua, ploua de varsa si ea nu se misca, ca nu cumva sa patrunza o picatura de ploaie la oua. Dupa trei saptamani i-au iesit niste pui draguti, nu goi ca puii de vrabie, imbracati cu puf galben ca puii de gaina, dar mici, parca erau sapte gogosi de matase, si au inceput sa umble prin grau dupa mancare. Prepelita prindea cate o furnica, ori cate o lacusta, le-o firimitea in bucatele mici, si ei, pic! pic! pic! cu cioculetele lor, o mancau numaidecat. Si erau frumosi, cuminti si ascultatori; se plimbau primprejurul mamei lor si cand ii striga: Pitpalac! repede veneau langa ea. Odata, prin iunie, cand au venit taranii sa secere graul, al mai mare dintre pui n-a alergat repede la chemarea ma-sii, si cum nu stia sa zboare, hat! l-a prins un flacau sub caciula. Ce frica a patit cand s-a simtit strans in palma flacaului, numa, el a stiut; ii batea inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a avut noroc de un taran batran, care s-a rugat pentru el: Lasa-l jos, ma Marine, ca e pacat de el, moare. Nu-l vezi ca de- abia e cat luleaua?! Cand s-a vazut scapat, fuga speriat la prepelita sa-i spuie ce-a patit. Ea l-a luat, l-a mangaiat si i-a spus: Vezi ce va sa zica sa nu ma asculti? Cand te-i face mare, o sa faci cum ai vrea tu, dar acum, ca esti mic, sa nu iesi niciodata din vorba mea, ca poti sa patesti si mai rau. Si asa traiau acolo linistiti si fericiti. Din seceratul graului si din ridicarea snopilor se scuturasera pe miriste o groaza de boabe cu care se hraneau si, macar ca nu era vreo apa prin apropiere, nu sufereau de sete, ca beau dimineata picaturi de roua de pe firele de iarba. Ziua, cand era caldura mare, stau la umbra in lastar; dupa-amiaza, cand se potolea vipia, ieseau cu totii pe miriste; iar in noptile racoroase se adunau gramada, ca sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepelitei. Incet-incet puful de pe ei s-a schimbat in fulgi si in pene, si cu ajutorul mamei lor au inceput sa zboare. Lectiile de zbor se faceau dimineata spre rasaritul soarelui, cand se ingana ziua cu noaptea, si seara in amurg, caci ziua era primejdios din pricina heretilor, care dadeau tarcoale pe deasupra miristii. Mama lor ii aseza la rand si ii intreba: Gata? Da, raspundeau ei. Una, doua, trei! Si cand zicea trei, frrr! zburau cu totii de la marginea lastarului tocmai colo langa cantonul de pe sosea si tot asa indarat. Si mama lor le spunea ca-i invata sa zboare pentru o calatorie lunga, pe care trebuiau s-o faca in curand, cand o trece vara. Si o sa zburam pe sus de tot, zile si nopti, si o sa vedem dedesubtul nostru orase mari si rauri, si marea. Intr-o dupa-amiaza pe la sfarsitul lui august, pe cand puii se jucau frumos in miriste imprejurul prepelitei, aud o caruta venind si oprindu- se in drumeagul de pe marginea lastarului. Au ridicat toti in sus capetele cu ochisorii ca niste margele negre si ascultau. Nero! inapoi! s-a auzit un glas strigand. Puii n-au priceput; dar mama lor, care intelesese ca e un vanator, a ramas incremenita. Scaparea lor era lastarul, dar tocmai dintr-acolo venea vanatorul. Dupa o clipa de socoteala, le-a poruncit sa se pituleasca jos, lipiti cu paman- tul, si cu nici un pret sa nu se miste. Eu o sa zbor; voi sa ramaneti nemiscati; care zboara, e pierdut. Ati inteles? Puii au clipit din ochi c-au inteles si au ramas asteptand in tacere. Se auzea fasaitul unui caine care alerga prin miriste si din cand in cand glasul omului: Unde fugi? inapoi, Nero! Fasaitul se apropie uite cainele: a ramas impietrit cu o laba in sus, cu ochii tinta inspre ei. Nu va miscati, le sopteste prepelita si se strecoara binisor mai departe. Cainele paseste incet dupa ea. Se apropie grabit si vanatorul. Uite-l: piciorul lui e acum asa de aproape de ei, incat vad cum i se urca o furnica pe carambul cizmei. Vai! cum le bate inima. Dupa cateva clipe prepelita zboara ras cu pamantul, la doi pasi de la botul cainelui, care o urmareste; vanatorul se departeaza strigand: Inapoi! inapoi! Nu poate trage, de frica sa nu-si impuste cainele; dar prepelita se preface asa de bine ca e ranita, incat cainele vrea cu orice pret s-o prinda; iar cand socoteste ea ca e in afara de bataia pustii, zboara repede spre lastar. In vremea asta puiul al mai mare, in loc sa stea nemiscat ca fratii lui, dupa cum le poruncise ma-sa, zboara; vanatorul ii aude paraitul zborului, se intoarce si trage. Era cam departe. O singura alica l-a ajuns la aripa. N-a picat, a putut zbura pana in lastar; dar acolo, de miscarea aripii, osul la inceput numai plesnit s-a crapat de tot, si puiul a cazut cu o aripa moarta. Vanatorul, cunoscand desimea lastarului si vazand ca trasese intr-un pui, nu s-a luat dupa dansul, socotind ca nu face truda de a-l cauta prin lastar. Ailalti pui nu s-au miscat din locul unde-i lasase prepelita. Ascultau in tacere. Din cand in cand se auzeau pocnete de pusca si glasul vanatorului strigand Apporte! Mai tarziu caruta s-a indepartat inspre vanator pe drumeagul lastarului; incet-incet pocnetele si strigatele s-au pierdut, s-au stins, si in tacerea serii care se lasa nu se mai auzea decat cantecul greierilor; iar cand s-a innoptat si rasarea luna dinspre Cornatel, au auzit deslusit glasul mamei lor chemandu-i din capul miristii: Pitpalac! pitpalac! Repede au zburat inspre ea si au gasit-o. Ea i-a numarat: lipsea unul. Unde e nenea? Nu stim, a zburat. Atunci prepelita disperata a inceput sa-l strige tare, mai tare, ascultand din toate partile. Din lastar i-a raspuns un glas stins: Piu! piu!... Cand l-a gasit, cand i-a vazut aripa rupta, a inteles ca era pierdut; dar si-a ascuns durerea, ca sa nu-l deznadajduiasca pe el... D-atunci au inceput zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plansi cum fratii lui se invatau la zbor dimineata si seara; iar noaptea, cand ailalti adormeau sub aripa mamei, el o intreba cu spaima: Mama, nu e asa ca o sa ma fac bine? Nu e asa c-o sa merg si eu sa-mi arati cetati mari si rauri, si marea? Da, mama, raspundea prepelita, silindu-se sa nu planga. Si a trecut vara. Au venit taranii cu plugurile de au arat miristea; prepelita s-a mutat cu puii intr-un lan de porumb de alaturi; dar peste catava vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au taiat cocenii si au intors locul; atunci s-a mutat in niste parloage din marginea lastarului. In locul zilelor mari si frumoase au venit zile mici si posomorate, a inceput sa cada bruma si sa se rareasca frunza lastarului. Pe inserate se vedeau randunici intarziate zburand in rasul pamantului, ori palcuri de alte pasari calatoare, iar in tacerea noptilor friguroase se auzeau strigatele cocorilor, mergand toate in aceeasi parte, catre miazazi. In inima bietei prepelite era o lupta sfasietoare. Ar fi vrut sa se rupa in doua: jumatate sa plece cu copiii sanatosi, care sufereau de frigul toamnei inaintate, iar jumatate sa ramaie cu puiul schilod, care se agata de ea cu disperare. Suflarea dusmanoasa a crivatului, pornita fara veste intr-o zi, a hotarat-o. Decat sa-i moara toti puii, mai bine numai unul si fara sa se uite inapoi, ca sa nu-i slabeasca hotararea, a zburat cu puii zdraveni, pe cand al ranit striga cu deznadejde: Nu ma lasati! Nu ma lasati! A incercat sa se tarasca dupa ei, dar n-a putut, si a ramas in loc, urmarindu-i cu ochii pana au pierit in zarea dinspre miazazi. Peste trei zile, toata preajma era imbracata in haina alba si rece a iernii. Dupa o ninsoare cu viscol, urma un senin ca sticla, aducand cu dansul un ger aprig. La marginea lastarului, un pui de prepelita, cu aripa rupta, sta zgribulit de frig. Dupa durerile grozave de pana adineaori, urmeaza acum o piroteala placuta. Prin mintea lui fulgera crampeie de vedenii... miriste...un caramb de cizma pe care se urca o furnica... aripa calda a mamei. Se clatina intr-o parte si intr-alta, si pica mort, cu degetele ghearei impreunate ca pentru inchinaciune.