Povesti Culese - Colectie de Povesti

download Povesti Culese - Colectie de Povesti

If you can't read please download the document

  • date post

    02-Jan-2016
  • Category

    Documents

  • view

    2.350
  • download

    506

Embed Size (px)

description

povesti

Transcript of Povesti Culese - Colectie de Povesti

Poveste de Mos NicolaeA fost odata ca niciodata (si cate astfel de cazuri nu mai sunt si azi?), o familie de oameni saraci. Traiau undeva, izolati, intr-o cascioara saracacioasa, intr-o poiana. Erau: tatal, mama si o fetita de vreo 5 anisori. Erau saraci, si parintii isi faceau reprosuri multe, fiecare in gand, pentru faptul ca nu-i pot oferi fetitei o bunastare si stabilitate materiala.

Era in miez de iarna. Afara ninsese si o patura alba de nea acoperea valea si dealurile din jur. Peste vale se vedea satul alaturat, cu casele acoperite de aceeasi zapada, dar pe cosurile carora iesea un fum care lasa de inteles ca acolo e cald Parintii acestei fetite nu puteau sa-i ofere decat un minim de caldura, cat sa nu inghete de frig, dar o inconjurau cu toata dragostea de care erau in stare. O iubeau mult.

Intr-o zi, fetita vine imbujorata acasa si o intreaba pe mama ei: Mama, cine e mos Nicolae?. Mamei i s-a pus un nod in gat. Stia ca de raspunsul ei atarna deceptia fetitei. I-a spus ca acest mos Nicolae e un batran, care vine la copiii cuminti, in seara de 5 decembrie, asta seara, si le lasa acestora in cizmulite cate un cadou. Dar, continua mama, pentru ca noi stam departe de sat, e posibil ca mosul sa nu vina la noi. I-a spus aceste lucruri si a intors fata in alta parte, pentru ca fetita sa nu zareasca lacrimile de neputinta care izvorasera in ochii mamei la gandul ca nici macar o bomboana nu poate pune in ghetutele fetitei ei

Fetita nu a asteptat alte explicatii. A izbucnit in aplauze si a zis: A! Cu siguranta va veni si la noi. Si ca sa fiu sigura ca nu o sa treaca pe langa casa, o sa las ghetutele afara in seara asta!

Mama nu a mai continuat. Ce putea sa ii spuna fetitei? Stia ca, a doua zi, copila va fi atat de dezamagita, si in discutiile cu copiii de varsta ei va fi cu atat mai deceptionata cand va afla ca la altii mosul a venitIn seara aceea fetita s-a culcat fericita, in asteptarea cadoului de a doua zi, iar parintii au adormit tristi si plansi

Noaptea a trecut ca oricare alta. S-a facut dimineata. Primul gand al fetitei, cand s-a trezit, a fost sa sara din pat si sa alerge afara, la ghetute, sa vada ce i-a adus mosul, in timp ce mama ii incalzea lapticul - sursa de hrana datorata unei caprite care era una din putinele averi materiale ale familiei. Parintii s-au pregatit sufleteste cu cuvinte de dragoste, sa-si linisteasca copila care va veni dezamagita cu cizmulitele goale, dar Stupoare!

Fetita a venit imbujorata, fericita, dansand de fericire in piciorusele desculte si strangand la piept cizmele pline de zapada. S-a apropiat de parinti si le-a zis: Mami, tati, uite, vezi, mosul nu m-a uitat! Uite ce mi-a adus! Si parintii s-au privit consternati unul pe celalalt, apoi amandoi s-au uitat la cizmulitele din care a iesit ceea ce initial parea doar zapada: un capsor mic de pisoi, un ghem alb de blana, care peste noapte gasise putina caldura in cizmulitele fetitei, si se adapostise acolo pana catre dimineata. Si acum a iesit de acolo cu un mieunat slab, simtind mirosul de lapte cald din odaie.

Taranul si diavolul

Traia odata un taran foarte viclean.

As putea sa va povestesc multe dintre poznele sale, dar acum va voi povesti cea mai traznita dintre ele: cum si-a batut joc de diavol.Iata povestea: intr-o zi, taranul lucra pe camp. Pe inserate, se pregatea sa o ia spre casa, dar ca orice proprietar de teren, mai arunca o privire, sa vada daca totul e in regula. Cum se uita el pe camp, vede la un moment ceva scanteietor pe aratura. Tare se mira taranul, ca, inainte cu cateva minute, nu era nimic acolo.O lua intr-acolo, sa vada ce-i acolo.Cand ajunse la mijlocul araturii, ce vede: o gramajoara de carbuni care ard, iar in varful gramezii, un dracusor statea pitit.- Ce faci aici, doar nu clocesti vreo comoara? - zise taranul.

- Ba chiar asa, clocesc o comoara zise diavolul o gramada de aur si argint mai mare decat ai vazut tu vreodata!

- Pai bine zise taranul -, comoara e pe terenul meu, asa ca, eu sunt proprietarul comorii.

- Fie zise diavolul poti sa ti-o tii, dar cu o conditie: daca imi dai mie jumatate din recolta, timp de doi ani. Aur si argint am o gramada, nu-mi trebuie, dar poftesc ceea ce rodeste pamantul tau.Taranul sta putin pe ganduri, dupa care cazu de acord cu diavolul.- Bine, fie cum spui tu, dar ca sa nu ne certam, sa ne intelegem de pe acum: ce creste in pamant, va fi jumatatea mea, iar ce creste la suprafata, va fi jumatatea ta.

Diavolul ii placu ideea, asa ca, accepta targul.Da, dar ce nu stia diavolul, taranul semana toata aratura cu sfecla. Asa ca, atunci cand veni vremea culesului, si diavolul isi facu aparitia, il intreba:

- Sa-ti aduc o coasa, sau strangi cu mana ce-i al tau?

- Pentru ce coasa, pentru sfecla?

- Pai nu, doar pentru frunze. Mai tii minte: ce-i sub pamant e al meu, ce-i la suprafata e al tau.

Si continua sa culeaga voios sfecla.Diavolul era tare furios.

- Bine, de data asta ai scapat, dar la anul, schimbam placa: ce-i sub pamant e al meu, iar ce-i la suprafata, va fi partea ta. Ai inteles?Taranul ridica din umeri, rasuci putin mustata, sa nu vada diavolul ca zambeste, si raspunse:

- Mie mi-e totuna, fie cum vrei tu.Diavolul mormai ceva manios dupa care se facu nevazut. Taranul ara terenul, si semana pe toata parcela grau. Cand lanul de grau se ingalbeni, merse pe camp si secera toata recolta.

Cand arunca ultimul snop de grau in caruta, aparu si diavolul:

- Hoho! striga de departe. Auzi cumetre, unde duci tu recolta?

- Pai acasa, in pod zise taranul.

- Si mie ce mi-ai lasat? intreba diavolul.

- Tot ce-i sub pamant, asa cum ai cerut raspunse zambind taranul.Dar diavolul nu mai gasi nimic, decat campul secerat de taran. Se inrosi de manie, si printr-o crapatura aluneca in adancul pamantului, pe fundul iadului. Asa ramase taranul cu recolta din doi ani, si cu comoara.

Broasca de fantana si broasca de mareO broasca obisnuita, care traia in fantana, era tare vesela in lumea ei mica. Pentru ea, Pamantul era doar cat fundul fantanii, iar cerul-doar bucatica pe care o vedea prin gaura ei.

Intr-o zi, o broasca de mare s-a apropiat din intamplare de marginea fantanii. Vazand-o, broasca de fantana ii spuse plina de sine:

- Vezi cat de fericita ma simt aici. Cand imi vine pofta, pot sa sar liber ici-colo; iar cand sunt obosita, ma ascund intr-o crapatura a peretelui stancos al fantanii ca sa trag un pui de somn linistit. Este aici si o baltuta in care pot sa inot in voie cand doresc. E o placere si atunci cand ma plimb in namol. Dintre vietatile de aici, mormoloci, crabi si altele, nimeni nu se poate compara cu mine. Nu vrei sa cobori si mata sa te joci cu mine aici?Auzind vorbele broastei de fantana, broasca de mare ar fi dorit sa intre sa vada cum arata fundul fantanii. Dar, o laba abia intinsa ii fu imediat impiedicata de marginea fantanii. Clatinand neputincios din cap, broasca de mare facu cativa pasi inapoi, si-i spuse astfel broastei de fantana:- Ai vazut vreodata marea, surioara? Cat de imensa este ea! Stand pe tarmul ei, nu poti zari decat cum se uneste la orizont cu cerul. Nici urma de margine. Totodata, marea este asa de adanca, incat nivelul apei nu se ridica catusi de putin chiar daca ani de-a randul au loc inundatii, si nu scade deloc chiar daca, an de an, se produce seceta. Zau, ca e mare placere, nu alta, sa traiesti in mare!Uluita de ceea ce i-a fost dat sa auda, broastei de fantana i-a venit sa intre in pamant de atata rusine pentru ignoranta ei.

Din aceasta povestioara a provenit proverbul in chineza a vedea cerul din fantana, pentru a-l califica pe cel ignorant sau cu vedere scurta.

Pupaza din teiMa trezeste mama intr-o dimineata din somn, cu vai-nevoie, zicandu-mi:

-Scoala, duglisule, inainte de rasaritul soarelui; iar vrei sa te pupe cucul armenesc si sa te spurce, ca sa nu-ti mearga bine toata ziua?... Caci asa ne amagea mama cu o pupaza care-si facea cuib, de multi ani, intr-un tei foarte batran si scorburos, pe coasta dealului, la mos Andrei, fratele tatei cel mai mic. Si numai ce-o auzeai vara: Pu-pu-pup! Pu-pu-pup! dis-dimineata, in toate zilele, de vuia satul. Si cum ma scol, indata ma si trimite mama cu demancare in tarina, la niste lingurari ce-i aveam tocmiti prasitori, tocmai in Valea-Seaca, aproape de Topolita. Si pornind eu cu demancarea, numai ce si aud pupaza cantand: Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup! Eu, atunci, sa nu-mi caut de drum tot inainte? ma abat pe la tei, cu gand sa prind pupaza, caci aveam grozava ciuda pe dansa: nu numaidecat pentru pupat, cum zicea mama, ci pentru ca ma scula in toate zilele cu noaptea-n cap din pricina ei. Si cum ajung in dreptul teiului, pun demancarea jos in carare pe muchea dealului, ma sui incetisor in tei care te adormea de mirosul... florii, bag mana in scorbura, unde stiam, si norocul meu!... gabuiesc pupaza pe oua si zic plin de multumire:-Taci, lelita, ca te-am captusit eu! ii mai pupa tu si pe dracul de-acum! Si cand aproape sa scot pupaza afara, nu stiu cum se face, ca ma spariu de creasta ei cea rotata, de pene, caci nu mai vazusem pupaza pana atunci, si-i dau iar drumul in scorbura. Si cum stam eu acum si ma chiteam in capul meu ca sarpe cu pene nu poate sa fie, dupa cum auzisem, din oameni, ca se afla prin scorburi cateodata si serpi, unde nu ma imbarbatez in sine-mi si iar bag mana sa scot pupaza... pe ce-a fi...; dar ea, sarmana, se vede ca se mistuise de frica mea prin cotloanele scorburii, undeva, caci n-am mai dat de dansa nicaieri; parca intrase in pamant.

Mai! anapoda lucru s-aista! zic eu inciudat, scotand caciula din cap si tuflind-o in gura scorburii. Apoi ma dau jos, caut o lespede potrivita, ma sui cu dansa iar in tei, imi iau caciula si in locul ei pun lespedea, cu gand c-a iesi ea pupaza de undeva pana m-oi intoarce eu din tarina. Dupa aceea ma dau iar jos si pornesc repede cu demancarea la lingurari...

Si oricat oi fi mers eu de tare, vreme trecuse la mijloc doar, cat am umblat horhaind cine stie pe unde si cat am bojbait si mocosit prin tei, sa prind pupaza, si lingurarilor, nici mai ramane cuvant, li se lungise urechile de foame asteptand. S-apoi, vorba ceea: Tiganului, cand i-e foame, canta; boierul se primbla cu mainile dinapoi, iar taranul nostru isi arde luleaua si mocneste intr-insul. Asa si lingurarii nostri: cantau acum indracit pe ogor, sezand in coada sapei, cu ochii painjeniti de-atata uitat, sa vada nu le vine mancarea dincotrova? Cand, pe la pranzul cel mare, numai iaca-ta-ma-s si eu de dupa un damb, cu mancarea sleita, veneam, nu veneam, auzindu-i lalaind asa de cu chef... Atunci au si tabarat balaurii pe mine, si cat pe ce sa ma inghita, de nu era o chiranda mai tanara intre dansii, sa-mi tie de parte. Hauileo, mo! Ogoiti-va! Ce tolocaniti baiatul? Cu tatul sau aveti ce-aveti, iar nu cu dansul! Atunci lingurarii, nemaipunandu-si mintea cu mine, s-au asternut pe mancare, tacand molcum. Si scapand eu cu obraz curat, imi iau traista cu blidele, pornesc spre sat, ma abat iar pe la tei, ma sui intrinsul, pun urechea la gura scorburii si aud ceva zbatandu-se inauntru. Atunci iau lespedea cu ingrijire, bag mana si scot pupaza, vlaguita de atata zbucium; iar ouale, cand am vrut sa le iau, erau toate numai o chisalita.

Dupa asta vin acasa, leg pupaza de picior c-o ata s-o indosesc de mama vro doua zile in pod prin cele putini harbuite; si una-doua, la pupaza, de nu stiau cei din casa ce tot caut prin pod asa des. Insa a doua zi dupa asta, iaca si matusa Mariuca lui mos Andrei vine la noi, c-o falca-n cer si cu una in pamant, si se ia la ciondanit cu mama din pricina mea: Mai auzit-ai dumneata, cumnata, una ca asta, sa fure Ion pupaza, care, zicea matusa cu jale, ne trezeste dis-dimineata la lucru de atatia ani? Grozav era de tulburata, si numai nu-i venea sa lacrimeze cand spunea aceste. Si acum vad eu ca avea mare dreptate matusa, caci pupaza era ceasornicul satului. Insa mama, sarmana, nu stia de asta nici cu spatele. Ce spui, cumnata?! Da' ca l-as ucide in bataie, cand as afla ca el a prins pupaza, s-o chinuiasca. De-amu bine ca mi-ai spus, las' pe mine, ca ti-l iau eu la depanat! Nici nu te mai indoi despre asta, cumnata Smaranda, zise matusa, caci de zbantuitul ista al dumnitale nimica nu scapa! Ce mai atata? Mi-au spus mie cine l-au vazut ca Ion a luat-o; gatul imi pun la mijloc! Eu, fiind ascuns in camara, cum aud unele ca aceste, iute ma sui in pod, umflu pupaza de unde era, sar cu dansa pe sub streasina casei si ma duc de-a dreptul in targul vitelor, s-o vand, caci era tocmai lunea, intr-o zi de targ.

Si cum ajung in iarmaroc, incep a ma purta tantos printre oameni, de colo pana colo, cu pupaza-n mana, ca doar si eu eram oleaca de fecior de negustor. Un mosneag nebun, c-o vitica de funie, n-are ce lucra? De vanzare-ti e gainusa ceea... mai baiate? De vanzare, mosule! Si cat cei pe dansa? Cat crezi dumneata ca face! Ia ad-o-ncoace la mosul, s-o dramaluiasca! Si cum i-o dau in mana, javra dracului se face a o cauta de ou si-i dezleaga atunci frumusel ata de la picior, apoi mi-o arunca-n sus, zicand:

Iaca pozna, c-am scapat-o! Pupaza, zbrr! pe-o dugheana si, dupa ce se mai odihneste putin, isi ia apoi drumul in zbor spre Humulesti si ma lasa mare si devreme cu lacrimile pe obraz, uitandu-ma dupa dansa!... Eu atunci, hat! de sumanul mosneagului, sa-mi plateasca pasarea... Ce gandesti dumneata, mosule? Te joci cu marfa omului? Daca nu ti-a fost de cumparat, la ce i-ai dat drumul? Ca nu scapi nici cu junca asta de mine! Inteles-ai? Nu-ti para lucru de saga! Si ma bagam in ochii mosneagului, si faceam un taraboi, de se stransese lumea ca la comedie imprejurul nostru; da, iarmaroc nu era?!

-Dar stii ca esti amarnic la viata, mai baiate?! zise mosneagul de la o vreme, razand. In ce te bizui de te indarjesti asa, nepoate? Dec! nu cumva ai pofti sa-mi iei vitica pentr-un cuc armenesc? Pesemne te mananca spinarea, cum vad eu, mai tica, si ia acus te scarpin, daca vrei, ba s-un topor iti fac, daca ma crezi, de-i zice aman, puiule! cand ii scapa de mana mea! Da pace baiatului, mosule, zise un humulestean de-ai nostri, ca-i feciorul lui Stefan a Petrei, gospodar de la noi din sat, si ti-i gasi beleaua cu dansul pentru asta. He, he! sa fie sanatos dumnealui, om bun; d-apoi chitesti dumneata ca nu ne cunoastem noi cu Stefan a Petrei? zise mosneagul; chiar mai dinioarea l-am vazut umbland prin targ, cu cotul subsuoara, dupa cumparat sumani, cum ii e negustoria, si trebuie sa fie pe-aici undeva, ori in vro dugheana, la baut adalmasul. Apoi bine ca stiu a cui esti, mai tica! ian stai oleaca, sa te duc eu la tata-tau si sa vad, el te-a trimis cu pupazi de vanzare, sa spurci iarmarocul?

Toate ca toatele, dar cand am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. Apoi incet-incet m-am furisat printre oameni, si unde-am croit-o la fuga spre Humulesti, uitandu-ma inapoi sa vad, nu ma ajunge mosneagul? Caci imi era acum a scapare de dansul, drept sa va spun. Vorba ceea: Lasa-l, mai! L-as lasa eu, dar vezi ca nu ma lasa el acum!

Tocmai asa patisem si eu; ba eram inca bucuros ca am scapat numai cu-atata. Bine-ar fi s-o pot scoate la capat, macar asa, cu mama si cu matusa Mariuca, gandeam eu, batandu-mi-se inima, ca-ntr-un iepure, de frica si de osteneala.

Si cand ajung acasa, aflu ca tata si mama erau dusi in targ; si fratii imi spun, cu spaima, ca-i pozna mare cu matusa lui mos Andrei: a sculat mai tot satul in picioare din pricina pupezei din tei; zice ca i-am fi luat-o noi, si pe mama a pus-o in mare suparare cu asta. Stii ca si matusa Mariuca e una din cele care scoate mahmurul din om; nu-i o femeie de inteles, ca matusa Anghilita lui mos Chiriac, s-a mantuit vorba. Si cum imi spuneau ei ingrijiti, numai ce si auzim cantand in tei:

Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup! Sora-mea Catrina zise atunci cu mirare: I-auzi, badita! Doamne, cum sunt unii de napastuiesc omul chiar pe sfanta dreptate! Mai asa, surioara!... Dar in gandul meu: Cand ati sti voi cate a patimit, sireaca, din pricina mea, si eu din pricina ei, i-ati plange de mila! Zahei insa ne lasase vorbind si se ca' mai dusese in targ, dupa mama, sa-i spuna bucurie despre pupaza... Si a doua zi, marti, taman in ziua de lasatul secului de postul San Petrului, facand mama un cuptor zdravan de alivenci si placinte cu poalele-n brau, si parpalind niste pui tineri la frigare, si apoi tavalindu-i prin unt, pe la pranzul cel mic, cheama pe matusa Mariuca lui mos Andrei la noi si-i zice cu draga inima: Doamne, cumnatica-hai, cum se pot invrajbi oamenii din nimica toata, luandu-se dupa gurile cele rele! Ia poftim, soro, mai bine sa mancam ceva din ce-a da Dumnezeu, sa cinstim cate-un pahar de vin in sanatatea gospodarilor nostri si: Cele rele sa se spele, cele bune sa s-adune; vrajba dintre noi sa piara, si neghina din ogoare! Caci, dac-ai sta sa faci voie rea de toate, zau, ar trebui de la o vreme s-apuci campii! Asa, cumnata draga, zise matusa Mariuca, strangand cu nedumerire din umere, cand se punea la masa. Vazut-ai dumneata? Sa mai pui alta data temei pe vorbele oamenilor! Apoi incepem cu totii a manca. Si altii ca altii, dar eu stiu ca mi-am pus bine gura la cale, sa-mi fie pe toata ziua.

Legenda cerbului

Dumnezeu, dupa ce a facut toate animalele si vietatile, a oranduit apoi fiecaruia felul de viata si locul unde sa-si duca traiul. A randuit ca pestii sa traiasca in ape, pasarile sa zboare prin aer; serpii si alte jivine in pamant; ursii, lupii, cerbii si caprioarele in paduri si asa a dat fiecaruia locul de trai si felul de viata.

Dintre toate animalele care traiesc in padure, cerbul, mai mandru si mai increzut in el, ceru sa fie mai-marele padurilor si muntilor. Dumnezeu primi sa implineasca dorinta cerbului, dar ii puse o singura conditie si anume:

- E sigur ca va putea sa dobandeasca ascultarea celorlalte dobitoace?!...

Cerbul, mandru, fagadui ca da, el se simte in stare sa se faca ascultat si iubit de supusii sai. Dumnezeu, vazand asa, a dat binecuvantarea cerbului si-l trimise sa-si implineasca obligatia. Cerbul, plin de recunostinta, multumi lui Dumnezeu, si-i mai ceru ceva inainte de plecare, cam cu sfiala ce-i drept, dar ceru.

- Doamne, ca sa fiu cunoscut de supusii mei, da-mi un semn dupa care sa ma deosebesc de toti si sa fiu vazut de la departare!...

- Sa-ti vopsesc blana in rosu?...popuse Atotstiitorul, cerbului.

- Nu, Doamne, as vrea ceva mai frumos.

- Atunci sa te fac baltat alb cu negru.

- Bunule Printe, sa-mi fie cu iertare, dar drept sa spun, nu prea mi-ar conveni.

- Ai, ce vrei?! Zise Dumnezeu putin cam suparat, vazand ca cerbul e nemultumit.

- Doamne, eu cred ca mi-ar sta bine cu o coroana mare pe cap, asa cum se cuvine unei capetenii peste padurile muntilor.

- Bine, cerbule, fie precum ti-e voia. Fiindca tie nu ti-am dat coarne, cum am dat boilor si altor fapturi ale mele, iata te binecuvantez sa porti pe cap doua crengi verzi, frumoase si ramuroase, de stejar, care sa-ti stea falnice ca doua pompoane. Si zicand asa, infipse in capul cerbului doua crengi verzi de stejar.

Cerbul multumi lui Dumnezeu pentru podoaba ce i-a dat si marirea in care l-a blagoslovit si pleca sa stapaneasca padurile. In clipa cand isi lua ramas-bun de la Facatorul lumii, acesta ii aminti sa nu-si uite fagaduiala.

Si plecand cerbul la datoria lui, intari din nou fagaduiala ce facuse lui Dumnezeu, ca va sti sa fie la inaltimea misiunii ce i s-a incredintat. Dumnezeu, care stia tot ce are sa se intample, urmarea cu priviri neancrezatoare cum falnicul cerb o lua la goana spre imparatia tainica a padurilor.

Cum ajunse la marginea padurii, scoase cerbul un strigat puternic, ca sa adune animalele care trebuiau acum sa-i dea ascultare lui, noul voievod al brazilor. Caprioarele, caprele, viezurii, vulpile, incepura chiar sa se adune, pentru a asculta porunci de la cel ce de Dumnezeu era ursit sa le fie acum stapan.

Un lup flamand nu voia insa sa bage in seama cele ce spunea cerbul si in fuga se indrepta catre o stana din apropiere, pentru a-si face rost de ceva de ale gurii.

Cerbul, se intelege, cauta sa impuna ascultare lupului, dar lupul, dispretuindu-l, ii arata niste colti, incat a infiorat de spaima pe cel care ceruse lui Dumnezeu sa fie mai mare peste paduri. Si daca cerbul nu o lua la sanatoasa, nu se stie ce se putea intampla. Atunci cerbul inspaimantat, revoltat si maniat de obraznicia lupului, o lua la goana la Dumnezeu, sa i se planga impotriva lupului.

Cum il vazu, Atotputernicul ii zise:

- Asa a fost vorba, ingamfatule? Pai nu esti tu cel care te incumetai a te crede vrednic sa te faci respectat si ascultat de toate fiarele padurilor?...

Cerbul, rusinat, nu putu sa raspunda nimic. Intelesese ca Dumnezeu i-a implinit voia, numai ca sa-l convinga de neputinta lui. Isi dadu seama acum de proverbul care s-a adeverit ca:" socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea de la targ". Vazuse ca a fost necugetat si prea mult increzut in puterile sale, care nu era deloc dupa cum isi inchipuise el. De aceea pleca capul rusinat in fata Atotstiitorului si tacu chitic

Dumnezeu voi sa-l pedepseasca pe cerb, pentru ca s-a incumetat sa ceara ce nu i se cuvenea si nu merita, insa il lasa in pace zicandu-i:

- Sa ramai falos precum esti si fricos, cum mi te credeam! Ramurile verzi si frumoase ce ti le-am infipt ca o coroana pe cap, sa se usuce, ramanand numai lemnul lor, ca un semn ca ti-ai pierdut rangul de capetenie al padurilor.....

Si in adevar, povestea spune ca de atunci a ramas cerbul falos, dar si amarnic de fricos; iar acele ramuri de stejar uscate i-au ramas pe cap pana azi in chip de coarne.

Stejarul din Borzesti

A fost odata un timp, pe cand Molna si Prutul nu faceau hotar intre trei tari surori, pe cand bourul moldovenesc era singur stapan pe-o tara larga, indemanatica, locuita de-un popor ager si drept pamantean. De pe atunci, deci, si pana-n zilele noastre, ramas-a vorba din tata-n fiu cum ca un joc de copii se incinsese odinioara pe sesul Trotusului, nu departe de satul Borzesti, sub un soare frumos de primavara. In doua taberi era despartita ceata copiilor: una infatisa tabara tatarilor sub comanda lui Gheorghie, un copilandru cu plete negre si cu ochii de mure, iute si neastamparat ca Trotusul ce se pravale de la munti; cealalta era tabara moldovenilor sub comanda lui Stefan, un copilandru cu plete blonde, cu ochii albastri, ganditori, si cu inima cutezatoare. Cel dintai era fiu de taran, cel de al doilea fiu de domn.Ei insa se jucau la un loc pe iarba verde, in racoarea aerului, sub stapanirea dreapta a soarelui de primavara.Si ambele taberi, inarmate pana-n dinti cu pusti de soc, cu sabii de sindila, cu suliti de trestii, se bateau amarnic intre ele, de clocoteau vaile Trotusului si se spariau toti graurii din tufarisuri. Iar comandantii, calari pe fugari aprigi de nuiele, alergau cand la aripa dreapta, cand la aripa stanga a ostirilor insirate, si-si imbarbatau soldatii la lupta.A tinut cat a tinut batalia nehotarata, dar, in sfarsit, copilul cel cu ochi albastri ganditori, care avea darul de a se razboi mostenit de la tatal-sau, invinse pe tatari, prinse pe hanul lor, pe neastamparatul Gheorghie, si-l lega de-un stejar batran, martur de cea intai izbanda a viitorului domn.Apoi toti hatmanii si capitanii lui Stefan se adunara imprejurul stejarului si prinsera sa judece pe hanul tataresc, unii pentru vreo minge furata, altii pentru vreo cetate de hartie daramata, tot fapte rale ce nu puteau fi iertate; iar bietul han, cu ochii plecati in jos, isi astepta osanda, abia stapanindu-se de ras.In sfarsit, Stefan, dupa ce asculta parerea mai-marilor ostirii sale, zise cu sprancenele incretite: Porunca domniei-sale este sa-l spanzurati de creanga cea de sus, ca sa fie de pilda si altor neamuri!

Apoi nenorocitul han fu legat cu franghie de subsuoara si ridicat pe creanga in sus in salvele pustilor de soc si in strigatele de bucurie a ostenilor invingatori. Joc nebunatic, copilaresc, la care soarele, in maretia lui, se uita zambind, el care vazuse multe altele pe coaja noastra pamanteasca!Dar, o Doamne, ce se aude?... Ce clocot aduc apele Trotusului de sus in jos?... Un vifor se starneste de puterea caruia se leagana in aer micul han tataresc, si pamantul prinde sa se clatine si sa sune parca s-ar fi rasturnat stancile cele mari de la obarsiile Trotusului.

Iar in timp ce Stefan si intreaga lui ostire stateau nedumeriti de vuietul ce se apropia, in timp ce micul Gheorghie in bratele vazduhului se gandea la cei ce-s spanzurati aievea, deodata se vazu o ceata nenumarata de adevarati tatari venind in goana mare a cailor spre dansii si-atunci... vai!... toti copiii, cuprinsi de groaza, apucara la fuga care-ncotro, uitand pe micul Gheorghie, care atarnat de creanga stejarului, zambea inca in nevinovatia lui, nestiutor de urgia ce-l ameninta. Da! el zambea inca... dar atotvazatorul soare inceta de a zambi, caci in acel moment o suta de sageti, o suta de suliti se infipsera in trupul lui. Ceriul se posomori, frunzele si crengile copacului, patate de sange copilaresc, se clatinara infiorate.

Treizeci de ani au trecut dupa aceasta intamplare, si micul Stefan, schimband sabia de lemn pe palosul de otel, se urca de pe treapta pe treapta pe scara lumii, pana ce ajunse sa fie numit la Direptate domn tarii Moldovei, inscaunat si miruit de mitropolitul Teoctist.

Astfel, facandu-se insusi tiitor peste toata tara, incepu viata grea si anevoioasa, tot in razboaie si osteneli, caci tara, fiind bogata, larga si indemanatica, destepta setea tuturor vecinilor. Dar cu cat nevoile veneau mai grele peste dansul, cu atat inimosia lui crestea; si a voit Dumnezeu ca el sa mearga din biruinta in biruinta, si numele lui sa se mareasca tot mai mult, incat sa razbata peste hotarele Moldovei, departe in lumea apuseana si sa razbata prin patura veacurilor pana la noi.

Iar el, domn drept credincios si pamantean, de fiecare biruinta inalta cate o biserica spre marturie nepieritoare de trainicia neamului nostru si de bunatatea lui Dumnezeu. Multi ani domni Stefan-voda cel Mare in care timp aseza cu nestramutare temelia stapanirii noastre asupra campiilor Dunarei, pecetluind si sfintind aceasta stapanire cu sangele varsat. Dar tot nu era linistit. Un gand indaratnic il urmarea din copilarie, gandul micului Gheorghie, ucis de tatari; si oriunde s-ar fi dus, orice-ar fi facut, chipul cel oaches si dragalas i se infatisa necontenit, cerandu-i parca razbunare.Iata ca intr-una din zile i se aduce veste ca o multime de oaste tatarasca a navalit in tara peste apa Nistrului, pustiind pamantul, rapind cardurile de vite, dand foc satelor si girezilor de pane, robind femeile si copiii.Iute Stefan isi intocmi oastea si le iesi inainte la satul Lipinti. O! de asta data, nu mai era ca acum treizeci de ani, pe sesul Trotusului, la stejarul din Borzesti; era o adevarata batalie cu tatarii. Stefan cel blond cu ochii albastri ganditori, calarea, nu ca atunci pe o nuia de alun, ci un cal aprig de soi moldovenesc si alerga ca un fulger la toate punctele de bataie, varandu-se unde primejdia era mai mare.Si-n loc de sabii de lemn, se-ncrucisau acum sabii de fier, si-n loc de pusti de soc, detunau tunuri de schija, incat se-nnegrea vazduhul de fum, de uneori nu se mai vedea om cu om. Pana-n ceri se inalta rasunetul restristei de pe pamant; iar tatarimea, cuprinsa din doua parti, se macina si se mistuia ca pleava intr-un vartej de doua furtuni ce se ciocnesc. Ros era soarele sus ca in timp de grea cumpana, ros era pamantul jos de sangele ce galgaia. Dar sufletul bataliei, acel ce vedea si stapanea toate era chipul blond al lui Stefan, care se arata pretutindene ca o icoana de imbarbatare, dand inima ostenilor lui si facandu-i sa mearga la biruinta sigura.Si, in adevar, sigura si desavarsita a fost biruinta moldovenilor, caci n-apucase a asfinti soarele si intreaga urdie tatareasca a fost sfaramata si robita, prinzandu-se pe insusi seful lor, fiul hanului tataresc de peste Volga.Iar Stefan a dat lauda lui Dumnezeu si a trimis sol de bucurie sotiei Evdochia, sora tarului Simeon.Apoi nu trecu mult timp dupa aceasta si auzind batranul han de peste Volga despre nimicirea ostirii sale la Lipinti trimise lui Stefan soli incarcati cu odoare pentru rascumpararea fiului sau din robie, iar Stefan raspunse solilor ca-i va da drumul daca se vor invoi la aceasta mai-marii ostirilor lui, care au a fi adunati si intrebati pe malul Trotusului la satul Borzestii.Era o zi frumoasa, o adevarata zi de primavara, ziua in care Stefan isi aduna hatmanii si capitanii pe malul Trotusului sub batranul stejar unde micul Gheorghie fusese ucis de tatari.Trist parea acum copacul si garbovit atat de povara celor treizeci de ani trecuti peste crestetul lui, cum si de amintirea dureroasa a faptului ce l-a insangerat. De altfel, nimic nu era schimbat; acelas camp verde inflorit, aceleasi ape iuti si neastamparate ale Trotusului, care curg fara repaos pe asternutul lor de prund, acelas soare dulce si zambitor care a dezmierdat odinioara jocul cel nebunatic de copii.

De acelas stejar sta acum legat un adevarat tatar, fiul hanului Mengli Gherei de peste Volga, si roata imprejurul lui erau mai marii ostirilor lui Stefan: hatmanul Arbore, hatmanul Sendrea, aprodul Purice, logofatul Tautu, vornicul Boldur si alti multi osteni si oameni de frunte; iar in mijlocul lor, drept in fata tatarului, sta insusi Stefan, copilandrul de odinioara peste capul caruia de asemenea trecusera cei treizeci de ani ce au garbovit stejarul, insa din mladita de copil crescuse acum un alt stejar mai falnic, cu ramuri intinse de la munti si pana la mare, la umbra carora se adapostea un popor intreg de plugari si de osteni. Iar mai la o parte stateau solii lui Mengli Gherei cu darurile de peste Volga.

Voi, hatmani si capitani! zise Stefan, incretind din sprincene; v-am adunat aice ca sa dau in judecata voastra pe fiul hanului tataresc, si sa hotarati voi insiva de i se cuvine iertare sau pedeapsa. Sunt acum treizeci de ani, eram mic si ma jucam sub acest stejar batran c-un copil Gheorghie din Borzesti, cand deodata navali fara veste asupra noastra Mengli Gherei, hanul tatarilor de peste Volga, cu o urdie nenumarata, si ucise fara mila pe nevinovatul Gheorghie. Iata ca acum, cu ajutorul vostru si a lui Dumnezeu, fiul aceluias han a cazut prins in manile noastre, dupa ce si el ne-a calcat tara fara dreptate, a ars multime de holde si sate, a ucis multime de femei si de copii. Parintele sau ne trimite soli si daruri pentru rascumpararea lui. Las la voia si intelepciunea voastra sa hotarati ce i se cuvine!Atunci toate fruntile se posomorara, toti ochii se pironira asupra tatarului, care in acel moment avu neauzita obraznicie sa scuipe asupra moldovenilor facandu-i cani; iar batranul hatman Arbore zise urmatoarele: Maria-ta!... N-am avea ce face cu viata acestui tatar ce ne batjocoreste, caci tara s-a adapat cu indestul sange paganesc, si sangele unuia mai mult n-ar spori intru nimic roada pamantului nostru. Dar acest unul este fiul hanului tataresc, si maria-ta, care te lupti de atatia ani pentru intemerea neamului nostru, esti dator sa faci dintr-insul pilda, ca sa mearga vestea peste cele patru hotare ale tarii, cum ca oricine samana moarte pe pamantul nostru, moarte culege!Atunci toti intr-un glas strigara: La moarte, la moarte!... Iar Stefan, intorcandu-se catra solii lui Mengli Gherei, le zise: Duceti-va cu daruri, cu tot la stapanul vostru si spuneti-i: ca atat de mult s-a scumpit capul fiului sau prin sangele crestinesc ce-a varsat, incat el nu are indestula avere sa-l poata rascumpara. Iar daca vrea sa-l intalneasca in locul unde s-a dus, atunci sa se incumateze sa ne calce hotarele!Apoi, dupa ordinul lui, fiul vestitului han tataresc Mengli Gherei de peste Volga, stapanul Crimeei si al Ucrainei, spaima polonilor si a moscovitilor, fu ridicat in sus cu manile legate la spate si spanzurat de aceeasi creanga de care se legana odinioara micul Gheorghie, cand fu strapuns de sagetile tataresti; s-atunci surlele, trambitele si darabanele ii facura cinstea cea de pe urma, si o salva puternica de sinete, imprastiind vestea mortii lui, facura sa salte apele Trotusului.

Iar Stefan, judecand ca batranul stejar si-a indeplinit menirea, deoarece frunzele si ramurile lui cu sange au fost spalate, a poruncit sa i se dea foc, si-n locu-i a zidit, in amintirea tovarasului sau din copilarie, o biserica cu hramul Sfantului Gheorghie.De atunci si pana azi multe s-au intamplat, caci patru sute de ani trecut-au peste tara, intovarasiti de voi si nevoi, dar inca si astazi, cand merg calatorii sa viziteze biserica cea neagra din Borzesti, simt o tainica strangere de inima, aducandu-si aminte ca pe acele lespezi de piatra a calcat odinioara piciorul lui Stefan, care a fost sufletul de viata, cheagul neamului romanesc, si astazi inca ochii lor parca vad rasarind din intunecimea boltilor marea lui umbra care de acum va pluti peste noi in adanca viitorime ca un spirit proteguitor.

Iepurele si ariciulIntr-o zi frumoasa de toamna, se intalni iepurele si ariciul. De cum vazu iepurele, ariciul se grabi spre el sa-i dea buna dimineata.

Iepurele ingamfat, se uita de sus la arici si-l intreba:

- Tu ce alergi de zor asa de dimineata?

- Ma plimb raspunse politicos ariciul.

- Te plimbi? zise razand iepurele. Daca nu ma insel ti-ai putea folosi picioarele pentru lucruri mai importante decat plimbarea.

Ingamfarea iepurelui il jigni pe arici. Nu ajunge ca s-a nascut cu picioare strambe, dar iepurele mai si glumeste pe seama lui.

- Stii ceva spuse ariciul hai sa ne luam la intrecere! Pun pariu ca te intrec, daca alergam!

- Esti tare glumet spuse iepurele. Cum vrei sa ma intreci cand ai picioarele asa strambe? Dar fie, daca asta vrei. Pe ce punem pariu?

- Pe un ban de aur si o sticla de tuica zise ariciul.

Iepurele se uita batos la arici, iti rasuci mustata. Dupa care intinse laba catre arici si spuse:

- Bine, fie, sa ne intrecem!

- Ei, pai nu-i asa de urgent! Cine a mai vazut asa ceva, sa ma iau la intrecere cu stomacul gol. Mai intai merg acasa sa mananc ceva, si ne intalnim peste jumatate de ora.Iepurele nu spuse nimic, asa ca, ariciul o lua spre casa.

De cum ajunse acasa, striga:

- Femeie, unde esti? Vino degraba, mergem impreuna pe camp!

- La ce treaba? intreba femeia arici.

- Am pus pariu cu iepurele ca-l intrec la fuga!

- Vai de capul tau, nenorocitule, cum sa-l intreci tu pe iepure? Ti-ai pierdut mintile;

- Lasa asta pe seama mea. Hai, fuguta, vino cu mine.Cum mergeau ei pe camp, ariciul asa grai:

- Vezi aratura asta?

- O vad zise nevasta ariciului.

- Acolo vom alerga cu iepurele. Eu alerg intr-o brazda, iepurele alearga in cealalta brazda. Tu n-ai alta treaba, decat sa stai aici, la capatul brazdei, iar cand iepurele ajunge aici, tu sa zici: Eu am ajuns deja!Femeia dadu din cap ca a inteles, si porni spre capatul araturii.

Ajunse si iepurele:

- Incepem?

- Incepem! zise ariciul.

Iepurele numara:

- Unu, doi, trei si!Iepurele porni in goana, ariciul abia iti ridica picioarele. Dupa cativa pasi, se piti in brazda si nici nu mai misca.Iepurele ajunse la capatul brazdei, dar femeia arici ridica, capul din brazda si spuse: Eu am ajuns deja. Iepurele ramase mut de uimire, nu-i venea sa creada ca ariciul a ajuns inaintea lui. Nici nu banuia ca ariciul il pacali, stiut fiind ca ariciul nu se deosebeste de femeia arici cu nimic.

- Nu-mi vine sa cred zise iepurele. Sa alergam inca o data!

Si fara sa astepte raspunsul o lua la fuga spre celalalt capat al araturii. Acolo insa il astepta ariciul. Cand ajunse, ariciul il intampina din nou.

- Inca o data! - striga iepurele, si o lua iar la goana.

- Din partea mea, putem alerga de cate ori vrei spuse ariciul.Iepurele alerga cat il tineau picioarele, de vreo saptezeci de ori, dar de fiecare data ariciul era acolo inaintea lui. Cand a simtit ca nu-l mai tin picioarele, se dadu batut. Nu intelegea cum e posibil, dar asta e. Ii dadu ariciului banul de aur si sticla cu tuica, dupa care se prabusi la marginea araturii.Ariciul lua ce castigase, merse la capatul araturii isi lua femeia, dupa care mersera linistiti acasa. Baura cate un pahar de tuica, si traira linistiti, dar dupa aceasta intamplare, nici un iepure nu mai face glume pe seama picioarelor scurte ale aricilor.

Cufarul zburator

Era odata un negustor asa de bogat incat ar fi putut sa pardoseasca cu bani de argint toata strada lui si pe langa asta si o ulicioara aproape toata, dar nu le pardosea pentru ca-si intrebuinta altfel banii si cand dadea o para, lua inapoi un galben, fiindca era priceput; dar intr-o buna zi a murit.

Fecioru-su a mostenit toata averea si cand s-a vazut cu atata banet a inceput sa duca o viata de petreceri; facea zmee din banii de hartie si arunca in apa galbeni in loc de pietre.

Cu asemenea indeletniciri, paralele s-au ispravit repede si nu i-au mai ramas decat patru banuti de arama, iar haine nu mai avea decat un halat vechi si o pereche de papuci. Prietenii acuma nici nu mai voiau sa stie de el, pentru ca nu puteau sa iasa pe strada cu dansul asa imbracat. Numai unul din ei, care era mai bun la suflet, i-a trimis un cufar vechi cu o scrisorica:

"Fa-ti bagajul!. Dar el n-avea ce bagaj sa-si faca si de aceea s-a bagat chiar el in cufar. Acuma, sa vedeti, cufarul acesta era tare ciudat.

Cum il incuiai, putea sa zboare. Asa a facut si feciorul de negustor;l-a incuiat si indata a zburat cu cufarul pe horn, deasupra norilor, tot mai departe si mai departe. Cand fundul cufarului scartaia, feciorul negustorului se temea sa nu se sparga in bucati si sa trebuiasca sa faca o tumba cumplita si asta nu-i prea placea. Si a mers asa cat a mers si a ajuns in tara turcilor.

A ascuns cufarul intr-o padure si a intrat in oras. Nu s-a uitat nimeni la dansul. Fiindca turcii umblau ca si el, cu halat si cu papuci. Cum mergea el asa, a intalnit in drum o doica cu un copil la piept.

- Asculta, doica turceasca a intrebat-o el ce palat e acela de colo, cu ferestre asa de inalte? - Acolo sta fata sultanului a raspuns femeia. S-a prorocit ca are sa fie foarte necajita din pricina unui iubit si de aceea n-are voie nimeni sa stea de vorba cu ea, decat numai daca sunt de fata sultanul si sultana.

-Bine, multumesc! a spus feciorul de negustor; s-a dus in padure, s-a bagat in cufar, a zburat pana pe acoperisul palatului si s-a strecurat la printesa pe fereastra.

Printesa dormea pe o sofa si era atat de frumoasa incat feciorul de negustor nu s-a putut opri si a sarutat-o. Ea s-a trezit si s-a speriat, dar el i-a spus ca e dumnezeul turcilor si a venit prin vazduh la dansa si ea a fost foarte magulita.

Pe urma au stat impreuna de vorba si el i-a spus tot lucruri minunate, i-a spus ca ochii ei sunt doua lacuri adanci in care gandurile inoata ca niste zane ale apei si i-a spus ca fruntea ei e un palat de gheata cu incaperi frumoase si tablouri si i-a mai spus de barza care aduce copii mititei si dragalasi.

Frumoase lucruri spunea! Si pe urma i-a cerut printesei mana si ea indata a spus da!

- Sa vii sambata seara a zis ea; sambata seara, sultanul si sultana vin la mine la ceai. Au sa fie foarte mandri ca mi-a cerut mana dumnezeul turcilor; cauta numai si invata bine o poveste frumoasa, pentru ca tatei si mamei le plac foarte mult povestile; mama vrea sa auda povesti cu talc si cuviincioase, iar tata vrea sa fie vesele.

- Bine, n-am sa aduc alte daruri decat o poveste a spus el si a plecat, dar inainte de plecare printesa i-a dat o sabie impodobita cu bani de aur si de asta avea el nevoie.

Si-a luat zborul, si-a cumparat un halat si dupa aceea s-a dus in padure si acolo s-a apucat sa nascoceasca o poveste; pana sambata trebuia sa fie gata si nu era chiar asa de usor.

Sambata seara povestea era gata. Sultanul, sultana si toata curtea erau la ceai la printesa.Toti l-au intampinat cu prietenie. - Nu vrei sa ne spui o poveste? a spus sultana; dar una care sa fie cu talc.- Dar sa fie si cu haz a zis sultanul.- Da, da! a raspuns el. Ascultati: era odata un manunchi de chibrituri si chibriturile acestea erau foarte mandre de originea lor. Se faleau fiindca se trageau dintr-un brad batran si inalt, din care fiecare din ele era o aschie.

Chibriturile sedeau pe masa intre o scaparatoare veche si o, tigaie tot veche de fier. Isi aduceau aminte de tinerete si povesteau tigaii: "Cand eram noi in copac, stateam intr-o creanga verde. Dimineata si seara beam ceai de diamant, adica roua, toata ziua ne imbaiam in soare, cand era soare, si pasarile ne spuneau povesti. Vedeam ca suntem bogate prin faptul ca fagii si mestecenii si ceilalti copaci numai vara erau imbracati si iarna erau goi, pe cand familia noastra avea mijloace sa se imbrace in verde si vara, si iarna. Dar iata ca intr-o buna zi a venit un taietor de lemne si familia noastra sa imprastiat in toate partile. Trunchiul familiei a ajuns catarg pe o corabie mare, care daca voia putea sa faca si inconjurul lumii, ramurile celelalte s-au dus care incotro, iar noi avem acuma menirea sa aprindem oamenilor lumina;de aceea noi, obraze subtiri, am ajuns sa stam la bucatarie.

"Soarta mea s-a desfasurat altfel a spus tigaia de fier langa care sedeau chibriturile. De la inceput, de cand am venit pe lume, am fost de o multime de ori curatita si incalzita; eu fac treaba cu temei si sunt la loc de cinste aici in casa.

Singura mea bucurie este sa sed dupa masa la locul meu, curata si frecata, si sa schimb vorbe intelepte cu tovarasele mele. Afara de caldarea de apa, care se duce cateodata in curte si se intoarce, toti cati suntem aici stam mereu in casa.

Numai cosnita ne aduce noutati si trebuie sa spun ca vorbeste cu prea multa indrazneala despre cele ce se petrec afara.

Deunazi, o oala batrana s-a speriat asa de tare de ceea ce vorbea cosnita, ca a cazut de la locul ei si s-a spart; era o femeie asezata si cu pareri sanatoase, asta pot sa v-o spun.

"Mai taci acuma, ca ai vorbit destul i-a taiat vorba scaparatoarea si a izbit o data in cremene ca au sarit scanteiin toate partile."Mai bine sa ne veselim oleaca." "Da, haide sa vedem care dintre noi e de neam mai bun au spus chibriturile."Ba nu, mie nu-mi place sa vorbesc de mine a zis oala de lut. Hai mai bine sa povestim cate o intamplare. Uite,incep eu. Am sa spun ceva care s-a intamplat oricui; asa fiecare are sa inteleaga mai repede despre ce-i vorba si are sa se bucure. Mi-am petrecut tineretea pe marginea marii, intr-o familie linistita..."

"Incepe foarte frumos au spus farfuriile. Cu siguranta ca povestea are sa ne placa.""In casa aceea, mobilele erau sterse de praf, dusumelele maturate si spalate si la fiecare doua saptamani se puneau perdele curate."

"Ce frumos povestesti spuse matura. Se vede imediat ca povesteste o femeie, e ceva delicat si fin...""Da, da, se vede asta!" a spus caldarea de apa si de placere a sarit in sus si apa a curs pe jos pleoscaind.

Oala a povestit mai departe si la sfarsitul povestii a fost tot asa de frumos ca si la inceput.

Farfuriile au zanganit de bucurie si matura a scos cateva fire de patrunjel verde din ligheanul cu nisip si a incununat oala, fiindca stia ca asta are sa-i necajeasca pe ceilalti.

"Daca o incununez, maine ma incununeaza si ea pe mine" s-a gandit matura.

"Mie mi-a venit pofta sa dansez." a spus vatraiul si a inceput sa danseze. Doamne, iarta-ma, cum mai ridica piciorul in sus! O perna veche care zacea aruncata intr-un colt a plesnit cand a vazut.

"Ei, ma incununati si pe mine?" a intrebat vatraiul. Si l-au incununat si pe el."Neam prost!" - si-au spus in gand chibriturile.

Acuma samovarul trebuia sa cante, dar a spus ca-i racit si nu poate daca nu fierbe. Dar asta era numai sclifoseala. Nu voia sa cante decat pe masa din sufragerie. Pe marginea ferestrei era o pana de scris, veche, cu care scria scrisori bucatareasa. N-avea nimic deosebit, doar atata ca fusese bagata prea tare in cerneala, dar era mandra de asta.

"Daca samovarul nu vrea sa cante spuse ea n-are decat sa nu cante. Afara la fereastra e o privighetoare in colivie si stie ea sa cante. E drept ca n-a invatat nicaieri, dar putem sa trecem asta cu vederea."

"Eu cred ca nu se cuvine sa facem una ca asta a zis ceainicul de tabla (canta si el si era var bun cu samovarul) -cred ca nu-i bine sa ascultam cum canta o pasare straina. Ce fel de patriotism e asta? Sa spuna cosnita daca am sau n-am dreptate!" "Sunt foarte suparata zise cosnita sunt cum nu se poate de suparata pe voi toti. Asa intelegeti voi sa va petreceti seara? N-ar fi mai intelept lucru sa facem putina ordine? Sa stea fiecare la locul lui si eu am sa va arat ce sa faceti. Aveti sa vedeti ce frumos are sa fie!"Sa facem cat mai multa zarva! au spus cu totii.

In clipa aceea a intrat bucatareasa si toti au amutit si nu s-au mai miscat. Dar nu era oala care sa nu stie ce e in stare sa faca si cat e de nobila. Fiecare se gandea: "Hei, dac-as fi vrut, sa vezi ce petrecere ar fi fost!"

Bucatareasa a luat chibriturile si a facut focul. Cum s-au mai aprins toate si cum au mai ars! Si se gandeau: "Acuma poate oricine sa vada ca noi suntem mai de pret decat toate celelalte. Uite cum stralucim si ce lumina dam! Dar repede-repede au ars si n-a mai ramas nimic din ele.

- Frumoasa poveste a spus sultana. Parca as fi fost si eu in bucatarie cu chibriturile. Da, acuma poti s-o iei pe fiica noastra de sotie. - Da, da! a spus sultanul luni te-nsori cu fiica noastra.Il tutuiau acum, fiindca curand avea sa faca parte din familie.

Cu o zi inainte de nunta, seara, a fost iluminatie in tot orasul. S-au impartit pesmeti si covrigi si copiii pe strada suierau din degete si era minunat de frumos.

"Trebuie sa fac si eu ceva" s-a gandit feciorul de negustor si a cumparat rachete, pocnitori si artificii, le-a pus cu el in cufar si si-a luat zborul.

Era o zarva cumplita! Toti turcii topaiau si jucau de le sareau papucii pana peste cap; asemenea minunatie cum era cufarul zburator nu mai vazusera niciodata. Acuma vedeau si ei ca intr-adevar dumnezeul cel turcesc avea s-o ia pe fata sultanului.Feciorul de negustor s-a intors cu cufarul in padure si pe urma ce si-a spus el: "Hai sa ma duc prin oras, sa vad ce spune lumea. Nu-i de mirare deloc ca era curios sa afle.

Cate si mai cate nu spuneau oamenii! Fiecare vazuse in felul lui, dar tuturor li se paruse frumos ce vazusera.

- Am vazut pe dumnezeul turcilor zicea unul ochii ii straluceau ca niste stele si barba lui e ca o spuma.

- Zbura imbracat cu o mantie de foc zicea altul. Si pe pulpanele mantiei sedeau ingeri.Minunate lucruri mai spuneau oamenii si a doua zi avea sa fie nunta.

Feciorul de negustor s-a dus iar in padure, ca sa se bage in cufar, dar cand a ajuns in padure, ia cufarul de unde nu-i!

Cufarul arsese tot. Se aprinsese de la niste artificii si nu mai ramasese din el decat scrum. Acum feciorul de negustor nu mai putea sa zboare si nu se mai putea duce la fata sultanului.

Ea l-a asteptat pe acoperis toata ziua. L-o mai fi asteptand si acuma, dar el cutreiera lumea si spune povesti; povestile lui insa nu mai sunt asa de frumoase ca aceea cu chibriturile pe care a spus-o cand era dumnezeul turcilor.

Pinocchio

A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti, un tamplar batran, pe nume Gepetto. El traia intr-o casuta uitata la marginea unui orasel. Intr-o zi, s-a hotarat sa ciopleasca din lemn un baietel, care sa-i aline singuratatea. Dupa ce a terminat de cioplit, Gepetto s-a culcat. Un greier spiridus a intrat in odaie si vazind baietelul de lemn, a suflat peste el si l-a facut sa se miste. Dimineata, tamplarul a vazut cu uimire ca baiatul cioplit din lemn se putea misca. Nu-i venea sa-si creada ochilor.Batrinul l-a considerat copilul lui si l-a numit Pinocchio. Baiatul era foarte neastamparat. Greierele spiridus il certa si-i spunea sa asculte de sfaturile batranului lui tata. "-Nu vreau, nu cred ca asa ceva este pentru mine!" raspundea obraznic Pinocchio. Dupa un timp, Gepetto l-a inscris la scoala, i-a cumparat un abecedar si l-a condus cu drag pina la poarta , in prima zi de scoala.

Pe drum Pinocchio a dat peste un grup de papusari, care tocmai dadeau un spectacol. Scena era plina de marionete, iar cind a trecut Pinocchio, acestea s-au napustit asupra lui. Vazind, directorul s-a infuriat:"-Cum indrazniti sa intrerupeti spectacolul?"."-Domnule director, eu nu am nici o vina, raspunde Pinocchio. Papusile au vrut doar sa ma salute." Vazind cit de dragalas este baiatul, directorul i-a oferit cinci banuti de aur, cu care Pinocchio, multumit s-a intors acasa. La intoarcere, nici nu-i trecea prin gind ca este urmarit. La un moment dat, o vulpe schioapa si un motan orb i-au iesit in cale."-Unde te grabesti baietasule, il ia la rost vulpea sireata. Noi stim cum ai putea sa-ti inmultesti banutii. Vino cu noi pe campul minunilor. Acolo, daca ingropi banutii, a doua zi va creste un copac cu crengile pline cu banuti." Pinocchio a strigat dupa ajutor. La un moment dat a aparut o zana buna care l-a eliberat, l-a dus acasa la ea si la luat la intrebari: "-Unde sunt banii?" "-I-am pierdut, a incercat s-o pacaleasca Pinocchio" Cu fiecare minciuna, insa, nasul ii crestea din ce in ce mai mare. "-Promit ca de azi inainte ma voi cuminti. Voi merge la scoala si-l voi asculta pe Gepetto, spuse Pinocchio printre lacrimi." Facandu-i-se mila de el, zana i-a scurtat din nas. Apoi l-a dus acasa la Gepetto. Pinocchio, in citeva zile a uitat de promisiunea facuta. Iesind la joaca, a dat peste o trasurica trasa de un magarus. "-Vino cu noi in Tara Jucariilor" l-au ademenit pe Pinocchio. Acesta nici nu a stat pe ginduri. Ajunsi in imparatia jucariilor, s-au jucat, au lenevit, uitand de alte griji. Dupa cateva zile s-au trezit cu niste urechi lungi si coada. Aratau ca niste magari. Niste circari i-au dus la circ si, pentru putin ovaz, munceau saracii din greu. Pinocchio, cu prima ocazie ivita a scapat. Fugea, fugea, nici el nu stia incotro.Ajuns la malul unei ape, de suparare si-a legat de gat un bolovan si s-a aruncat in apa. Zana cea buna a avut, insa grija de el, i-a dezlegat funia si l-a scapat si de infatisarea de magar. Pinocchio dadu din maini si din picioare sa ajunga cit mai repede la mal. Dar, vai! o balena l-a inghitit si o data cu el si foarte multa apa. Baiatul se zbatea in burta balenei incercind sa scape, cind deodata, doua brate puternice l-au prins si l-au scos din apa. Era Gepetto care i-a povestit ca a pornit in cautarea lui pe o barca si a fost inghitit de balena, in timpul unei furtuni. Observind ca noaptea balena doarme cu gura deschisa, cei doi au planuit sa scape. Ei s-au agatat de coada unui peste si au asteptat pina cind balena si-a deschis gura. Atunci, impreuna cu pestele au iesit afara din gura ei. Ajunsi acasa, batrinul s-a imbolnavit si a cazut la pat. Pinocchio l-a ingrijit, dandu-i medicamente si mancare. Citeodata, seara, baiatul citea si invata sa scrie singur. Vazind faptele lui bune, zina cea buna a intrat in incapere si i-a dat viata.

De bucurie, batranul s-a vindecat pe loc. Pinocchio a devenit un baietel cuminte si au trait impreuna fericiti mult timp.

Tarzan

Gorila Kala traversa curioasa podul suspendat care ducea de la tarmul african la o ciudata casuta construita sus, intr-un copac. Nu prea o tragea inima sa se duca in acel loc necunoscut ei, dar auzise un scancet care semana atat de mult cu cel al copilasului ei, pe care il pierduse cu putin timp in urma. Curioasa, Kala baga capul in casuta din copac si vazu peste tot urmele unei lupte care avusese loc aici. Pe jos, se gasea un tablou, cu rama sparta, iar langa acesta, un leagan, din care se auzeau scancetele disperate care o atrasesera pana acolo. In leagan se afla un copilas tare ciudat, fara nici un pic de blana pe el! Mirata, Kala stiu ca avea sa-l iubeasca si sa-i poarte de grija de atunci incolo.

Deodata, un urlet infiorator ajunse pana la ei. Sabor, cruntul leopard, se pregatea sa atace! Kala se repezi sa salveze copilul din ghearele lui Sabor. Dupa o urmarire plina de pericole, Kala reusi sa duca bebelusul adanc in jungla, la adapost de Sabor.Kala duse copilul in familia ei care il privi cu mare curiozitate. Mai ales micuta Terk era foarte interesata de noua faptura. Numai Kerchak, tovarasul de viata al Kalei, era nemultumit. Pana la urma, vajnicul conducator al gorilelor ceda la rugamintile Kalei si fu de acord ca aceasta sa pastreze copilul, dar ramase tot neincrezator. Kala era fericita ca putea pastra copilul si ii puse numele Tarzan.

Tarzan crestea vazand cu ochii. Ii placea sa se joace cu mama lui, iar Kala era fericita. Intr-o zi, mergand in patru labe, Tarzan veni in spatele Kalei si mugi ca elefantii.- Te-am speriat, nu-i asa, mami?- Chiar ca m-ai speriat! rase Kala. Imita un animal mai tacut!- Vrei sa fac ca un leopard?- Ce-ar fi sa inventezi un sunet care sa fie numai al tau? ii sugera Kala.

Tarzan nu renunta la idee si urla ca un leopard. Numai cand aparu Kerchak, Tarzan stiu ca

nu mai era loc de gluma. Ii veni in ajutor Terk, buna lui prietena.- Ce bine ca l-ai gasit, nu stiam unde e! ii zise ea lui Kerchak, iar lui Tarzan ii sopti: "Fugi!"

Dupa aceea, Terk se indrepta spre Cascada Elefantilor, impreuna cu Flynt si Mungo, alti buni prieteni. Tarzan se lua imediat dupa ei.

Deoarece lui Terk nu-i placea ca Tarzan sa se tina scai dupa ei, se gandi cum sa scape de el. Asa ca il provoca, spunandu-i ca nu are curaj sa aduca un fir de pui de elefant, gandindu-se ca Tarzan o sa renunte si o sa se duca inapoi la Kala. Dar Terk se insela. Tarzan sari sprinten de pe faleza in apa si incepu sa inoate catre un grup de elefanti.Tantor, un elefantel sperios nevoie mare, striga catre ceilalti din turma:- Ah, feriti-va! Vine cineva inot! O fi vreun peste piranha!- Scumpul meu, ii spuse mama lui, nu sunt astfel de pesti in Africa!Terk se repezi speriata spre Tarzan, fiindca il vazuse cum apucase un elefant de coada, ca sa ii smulga un fir de par.- E in spatele tau, fugi! Striga ea ingrozita.Tantor se scutura si Tarzan fu aruncat in aer. Ateriza in apa cu un mare pleoscait care sperie elefantii. Acestia o luara la goana, calcand totul sub copite, spre teritoriile locuite de gorile.Cea mai buna gorila din lumeTerk il ajuta pe Tarzan sa iasa din apa.- Iesi repede din apa! ii striga Terk.Tantor, care se afla si el pe acolo, se baga imediat in vorba, avertizand-o pe Terk:- Nu stii ca un peste piranha te poate goli de carne in cateva secunde?- Nu e pirahna, zise Terk. Se opri fiindca il vazu pe Tarzan cu firul de par in mana. Ai reusit sa iei un fir?!?Mirate de tropotul si agitatia elefantilor, gorilele coborara la malul apei sa vada ce se intamplase cu acestia.Terk era foarte mandra de prietenul ei, dar Kerchak clocotea de furie.- Tarzan n-o sa fie niciodata unul de-al nostru! izbucni el.

Mahnit de spusele lui Kerchak, Tarzan fugi in jungla, de unul singur. Se uita cu tristete in oglinda unui lac, mirandu-se ca era atat de diferit de prietenele lui, gorilele.Aparu si Kala care incerca sa-i arate ca sunt asemanatori. Dar simpla alaturare a mainilor lor nu facu decat sa arate ce mare era diferenta.- Stii ce? inchide ochii, spuse ea.Kala ii lua mana, i-o puse in dreptul inimii si ii lipi urechea de pieptul ei.- Vezi? Bat la fel! zise ea. Numai Kerchak nu vede lucrul acesta!Incurajat, Tarzan ii promise Kalei:- O sa devin cea mai buna gorila din lume!Si peste cativa ani, Tarzan reusi lucrul acesta! Imitand toate animalele, Tarzan reusi sa-si insuseasca diverse moduri de viata, ajungand sa se descurce perfect in jungla.

Intr-o zi, vechiul dusman al familiei de gorile, Sabor, le ataca pe neasteptate. Gorilele se retrasesera ingrozite in copaci, iar Kerchak ramase singur in fata leopardului si se lupta din rasputeri sa-si apere familia.Sabor reusi in cele din urma sa il raneasca pe Kerchak, care parea sa nu mai aiba nici o scapare.Deodata, Tarzan sari din copac. Sabor se repezi la el si amandoi cazura intr-o groapa adanca. Familia de gorile asculta ingrozita urletele si mugetele care razbateau din groapa.Brusc, se lasa o tacere de moarte.Cateva momente mai tarziu, Tarzan facu ceva care le uimi pe toate: depuse corpul lipsit de viata al leopardului la picioarele lui Kerchak, ca semn de mare respect pentru conducatorul familiei lor.Un sunet ascutit alerta gorilele, iar Kerchak le duse mai adanc in jungla pentru a le proteja.Dar sunetul il facuse curios pe Tarzan. Se lua dupa el si gasi in iarba ceva ce nu mai vazuse niciodata: un cartus!Sunetul auzit mai devreme fusese o impuscatura!

Tarzan auzi alte sunete necunoscute lui. Erau glasuri de oameni! Printre frunze, vazu trei creaturi stranii care purtau haine, in loc de blana. Profesorul Porter si fiica lui, Jane, venisera in Africa sa studieze modul de viata al gorilelor. Era si vanatorul Clayton cu ei, dar el avea alte planuri.- Tata, striga Jane, urme de gorile! Asa cum ai spus, traiesc in grupuri mari, numite familii.Tarzan observa ca Jane ramasese putin in urma grupului. Fata vazuse un pui de babuin si se apucase sa-l deseneze in caietul ei de schite.Zburdalnicul pui inhata iute desenul facut de Jane.- Ah, ce hot esti! Furi opere de arta! Il certa Jane si lua caietul inapoi. Familiei micului babuin nu-i placu felul in care Jane se purtase cu copilul lor si se luara cu totii dupa ea. Noroc ca aparu Tarzan care o salva pe Jane si o duse intr-un loc ferit.

Jane se cam sperie de ciudata aparitie, dar era si foarte curioasa. Tarzan era si mai curios. Isi apropie fata de fata lui Jane si o adulmeca.

- Ei, nu te obraznici! Striga Jane si se pregati sa-l impinga la o parte.Tarzan o prinse de mana si in acel moment observa ca mainile lor semanau.Tarzan arata cu degetul spre el si spuse:- Tarzan!- Stii sa vorbesti! zise Jane uimita.- Tarzan! repeta el.- Oh, da, inteleg, zise Jane cam descumpanita.- Tarzan, mai zise baiatul, aratand spre el si apoi spre Jane.- Oh, da! zise fata. Pe mine ma cheama Jane! Doua lumi diferiteTarzan o duse inapoi de Jane la tabara ei si apoi se reintoarse la familia lui. Kerchak era foarte ingrijorat si le spusese tuturor sa stea cat mai la o parte din calea oamenilor. Tarzan nu putea intelege de ce Kerchak ii considera pe oameni periculosi:

- Kerchak, oamenii nu vor sa ne faca nici un rau, iti garantez eu!

Kala isi priveste fiul cu dragoste, dar si cu tristete. Intelegea confuzia lui. Se temea ca Tarzan s-ar alatura oamenilor, daca ar sti adevarul despre originea lui.Intre timp, Jane se straduia sa-i descrie tatalui ei ciudatul om-maimuta. Clayton era si el de fata si asculta cu mare interes. Le desena chiar si o schita a straniei creaturi. In timp ce Clayton o acuza ca fabuleaza, din copac cobori Tarzan, dovada vie a celor spuse de Jane. Jane aduse repede un aparat cu care proiecta imagini despre civilizatia umana, in fata ochilor uimiti ai lui Tarzan. Interesul lui pentru lumea oamenilor era mare, asa ca in curand Jane si Tarzan devenira prieteni nedespartiti.

Cei doi invatau impreuna, unul despre lumea celuilalt. Dorinta cea mai mare a lui Jane era sa-i cunoasca familia, dar Tarzan o refuza mereu, spunand un singur cuvant:- Kerchak!Foarte curand, sosi corabia care trebuia sa-i duca pe profesor si pe fiica acestuia inapoi, in Anglia. Oferindu-i flori la plecare, Tarzan o indemna pe Jane sa mai stea.- Dar Dar eu nu pot zise ea cu lacrimi in ochi.Planul marsav al lui ClaytonProfitand de ocazie, Clayton ii spusese lui Tarzan:- Poate ca daca Jane ar fi petrecut ceva timp cu familia ta de gorileOare Jane ar sta in jungla daca ar vedea gorilele?" se intreba Tarzan.Ar fi facut orice ca Jane sa ramana cu el!

Tarzan le ceru ajutorul lui Terk si Tantor ca sa il indeparteze pe Clayton de terenurile locuite de gorile. Terk accepta cu greu si curand alerga prin jungla in haine omenesti.- Imi vine sa-l omor pe Tarzan! ii marturisi ea lui Tantor.Dar planul functiona perfect. Kerchak se lua dupa acel presupus om! Drumul era liber, asa ca Tarzan ii duse pe profesorul Porter si pe fiica acestuia unde locuiau gorilele. Clayton ii urma indeaproape. Atat Jane cat si tatal ei erau incantati de lumea pe care o descopereau. Clayton era si el incantat, dar din motive diferite de ale celor doi. El era preocupat sa faca harta acelor locuri! Linistea se spulbera cand navalira in acele locuri Terk, Tantor si Kerchak, care era furios ca isi vede familia in compania oamenilor.

In ciuda tuturor celor invatate, Tarzan il retinu pe Kerchak pentru a le da timp oamenilor sa se indeparteze. Mai tarziu lui Tarzan nu-i veni sa creada cum se purtase cu Kerchak, conducatorul familiei lui. "Doamne, ce facuse?" Kala si celelalte gorile il priveau triste, in timp ce Kerchak il acuza ca si-a tradat familia. Kala isi dadu seama de durerea si confuzia fiului sau. Stia ca venise vremea sa ii arate unde il gasise cand era doar un bebelus. Cu inima grea, Kala il conduse la casa din copac, unde gasira vechea fotografie, iar Tarzan putu sa vada cum aratau parintii lui si el, ca bebelus.Tarzan isi ia la revedere.

Asa cum se temuse Kala, Tarzan credea acum ca locul lui era alaturi de oameni. Isi puse pe el hainele tatalui sau si se pregati sa se alature profesorului Porter si lui Jane in calatoria lor spre Anglia. Nu uita, totusi, sa o asigure pe Kala:- Oriunde m-as afla, tu vei fi intotdeauna mama mea!- Si tu vei ramane mereu in inima mea! zise Kala, stergandu-si lacrimile.Jane si Profesorul Porter nu mai puteau de bucurie. Se urcara impreuna cu Tarzan la bordul corabiei care avea sa-i poarte spre taramuri civilizate. Privind inapoi la locurile unde traise pana atunci, Tarzan isi lua la revedere de la jungla. De pe faleza de deasupra plajei, Terk si Tantor priveau tristi pregatirile de plecare spre corabie si spuse cu naduf:- Poti sa pleci, nu-mi pasa, baiat fara blana! Dar Tantor intelese prea bine cat era de trista maimuta Terk.- Si mie o sa imi lipseasca tare mult! suspina el.

La bordul corabiei se isca mare zarva. Clayton si oamenii lui pusera mana pe Tarzan, pe profesor si pe Jane. Clayton le dezvalui planurile lui de a pune mana pe gorile si a le duce in Anglia pentru a le vinde.- N-as fi reusit acest lucru fara ajutorul tau! ii spuse rautacios lui Tarzan.De durere, Tarzan scoase un urlet salbatic. Auzind urletul lui Tarzan, Terk si Tantor sarira in ajutorul prietenului lor. De acolo de unde era inchis, Tarzan spuse cu durere:- Mi-am tradat familia, Kerchak avea dreptate sa nu ma considere unul de-al lor!Deodata, Tantor sparse puntea si il elibera pe Tarzan. Cu noi sperante, Tarzan se lua dupa Clayton pentru a-i zadarnici planurile.

In adancul junglei, oamenii lui Clayton capturasera deja o multime de gorile. Tarzan isi facu aparitia in mijlocul lor. Era urmat indeaproape de Jane si tatal ei, ca si de ceilalti prieteni din jungla, toti dornici sa dea o mana de ajutor la eliberarea gorilelor. Jane observa ca gorila Kala fusese deja bagata intr-o cusca. Se duse la ea si o linisti:- Nu te teme, te scap eu de aici imediat! Si deschise zavorul custii, eliberand-o.Dar Clayton era inarmat. Gorilele erau in mare pericol. Infuriat ca nu mersese totul ca pe roate, Clayton trase cu pusca si il rani pe Tarzan.

Kerchak sari in ajutorul lui Tarzan. Un alt glont iesi din pusca lui Clayton si gauri pieptul lui Kerchak. Pentru a-l indeparta de gorile, Tarzan il facu pe Clayton sa-l urmeze intr-un copac. Tarzan smulse pusca din mainile lui Clayton.- Hai, omoara-ma, fii barbat! hohoti Clayton.- Asta nu inseamna sa fi barbat, zise Tarzan si zdrobi pusca de o creanga.El fusese crescut de gorile care il invatasera sa nu omoare nici chiar un dusman, decat daca nu mai era altceva de facut! Scotand un cutit, Clayton isi reinnoi atacul, dar Tarzan reusi sa-si faca adversarul sa ramana prins in liane. Turbat de furie, Clayton incepu sa taie cu disperare vrejurile incolacite in jurul lui. Tarzan ii striga sa se opreasca, fiindca vazuse o liana incolacita in jurul gatului lui Clayton. Acesta continua sa taie cu salbaticie vrejurile din jurul lui, nu mai avu pe ce sa se sprijine si muri spanzurat!

Tarzan se reintoarse alaturi de Kerchak care era pe moarte.- Iarta-ma, Karchak! Striga Tarzan.- Tu sa ma ierti ca nu te-am inteles si te-am nedreptatit, zise Kerchak cu ultimele puteri. Ai grija de familie, fiule! Desi indurerate peste masura, gorilele il recunoscura pe Tarzan drept noul lor lider.

Ceva mai tarziu,Tarzan si Jane stateau pe tarm, tinandu-se de mana. Jane isi lua cu greu ramas bun de la Tarzan, dar stia ca trebuie sa se intoarca in Anglia cu tatal sau. Cu inima grea, se intoarse si o porni spre corabie.O rafala de vant smulse manusa lui Jane si o purta spre locul in care se afla Tarzan. Acesta se apleca si o ridica.Profesorul Porter isi privi cu duiosie fiica.- Il iubesti mult! ii zise. Du-te la el!Zambind, o urmari cu privirea pe fiica lui care alerga spre Tarzan. Se intoarse spre capitanul corabiei si ii spuse:- Capitane, ce-ar fi sa spui ca nu ne-ai mai gasit? La urma urmelor se pierd atatia oameni prin jungla zi de zi! Profesorul cobora si se grabi pe urmele ficei sale.Tarzan ii conduse inapoi in jungla. Se batu pe piept si incepu sa chiuie asa cum obisnuia el cand era fericit.Acolo, in mijlocul naturii, oamenii si animalele puteau trai in pace si armonie ca intr-o singura mare familie.

Scufita rosie

Intr-un sat locuia cea mai frumusica tarancuta din lume. Mama si bunica o iubeau foarte mult. Bunica ii facuse o scufita rosie, care ii venea de minune, si de atunci pretutindeni i se spunea Scufita Rosie. Intr-o buna zi, mama facu placinte si ii spuse fiicei sale:- Du-te de vezi cum se simte bunicuta, stii ca e bolnava. Ia o placinta si ulcica asta cu unt pentru ea. Scufita Rosie pleca de indata la bunicuta ei care locuia in alt sat.

In padure il intalni pe Lup care vru sa o inghita, dar nu indrazni, pentru ca in apropiere erau cativa taietori de lemne. Lupul o intreba unde se duce. Si biata copila, care nu stia ca e primejdios sa asculti vorba unui lup, ii spuse:- Ma duc s-o vad pe bunica. Ii duc o placinta si o ulcica cu unt trimise de mama.- Locuieste departe? o intreba Lupul.- Vai, da! spuse Scufita Rosie. Locuieste acolo, hat departe, dincolo de moara, in prima casa din sat.- Ei bine! spuse Lupul, as vrea sa merg si eu sa o vad. Eu o s-o iau pe aici, tu pe-acolo si vom vedea care ajunge primul.

Lupul o lua la fuga cat il tineau picioarele, pe drumul cel mai scurt, si fetita pleca pe calea cea mai lunga. Sufita Rosie se veselea, alerga dupa fluturi, facea buchete din florile intalnite in cale. Lupul sosi la casa bunicii primul, si batu la usa: cioc, cioc!- Cine-i acolo? intreaba batranica.- Eu sunt, copila ta, Scufita Rosie, spuse Lupul indulcindu-si glasul. Iti aduc o placinta si o ulcica plina cu unt, pe care ti le-a trimis mama!Bunica cea buna, care era in pat, ii striga:- Trage zavorul, manerul va ceda!Lupul trase ivarul si usa se deschise.

El se arunca asupra bietei femei si o inghiti cat ai clipi din ochi, pentru ca nu mai mancase de trei zile. Apoi inchise usa si se culca in patul bunicii. O astepta pe micuta Sufita Rosie, care dupa catva timp batu la usa: cioc, cioc!

- Cine-i acolo?Scufita Rosie auzind vocea groasa a Lupului, se sperie mai intai, apoi se gandi ca bunica e bolnava si ii raspunse- Eu sunt, nepotica ta, Sufita Rosie. Ti-am adus o placinta si o ulcica cu unt pe care ti le-a trimis mama.Lupul ii striga:- Trage zavorul, manerul va ceda!Scufita Rosie trase ivarul si usa se deschise.

Lupul o vazu intrand si, ascunzandu-se in pat sub patura,ii spuse:- Pune placinta si untul pe masa si vino sa dormi langa mine.Scufita Rosie se dezbraca si se culca in pat, spunand:- Vai, bunico, da de ce ai bratele asa de mari?- Ca sa te imbratisez mai, bine fata mea!- Vai, bunico, da de ce ai picioarele asa de lungi?- Ca sa alerg mai bine, copila mea!- Vai, bunico, da de ce ai urechile asa de lungi?- Ca sa te aud mai bine, copila mea!- Vai, bunico, da de ce ai ochii asa de mari?- Ca sa te vad mai bine, copila mea!- Vai, bunico, da de ce ai dintii asa de mari?- Ca sa te inghit!

Si zicand acestea, Lupul cel rau se repezi la Scufita Rosie si o inghiti. Dupa ce-si potoli foamea, se culca din nou in pat si adormi. Se intampla ca tocmai atunci un vanator sa traca prin fata casei. Auzind sforaitul Lupului isi spuse in sinea lui: "vreau sa vad daca bunica nu-i cumva bolnava". Intra in casa si deodata il vazu pe Lup. A, a! Iata-te, talhar batran! De cand te caut! Vanatorul vru sa traga cu pusca, dar ii trecu prin minte ca Lupul a mancat-o pe bunica. Trebuia sa o salveze. El lua o foarfeca, sa spintece burdihanul domnului Lup. Taie cu foarfeca si dadu de Scufita Rosie, si, cand mai facu vreo doua taieturi, fetita sari afara strigand:- Vai, ce spaima am tras! Ce intuneric era in burta Lupului!

Bunica iesi la randul ei, dar abia mai rasufla. Scufita Rosie se duse sa caute niste pietroaie si le puse in burta Lupului. Cand acesta se trezi si vazu oameni, vru sa sara din pat, dar se prabusi la pamant si dadu ortu' popii. Cei trei prieteni nu-si incapeau in piele de bucurie: vanatorul lua blana Lupului si se indrepta spre casa; bunicuta, careia ii era foame, manca placinta si untul din ulcica; iar Scufita Rosie se gandi in sinea ei: "De-acum inainte n-o sa ma mai abat din drum in padure, am sa fiu cuminte si am sa ascult povetele mamei".

Ratusca cea urata

Ce frumos era la tara! Era in mijlocul verii; graul isi legana spicele-i galbene, ovazul era inca verde, si prin livezi fanul era asezat in capite mirositoare; barza se plimba de colo-colo cu lungile-i picioare rosii, vorbind in limba egipteana, limba pe care o invatase de la mama ei. in jurul campiilor si livezilor se ridicau paduri mari, inlauntrul carora erau lacuri adanci. Da, cu adevarat, era nespus de frumes la tara! Razele soarelui se revarsau asupra unui castel vechi imprejmuit cu santuri adanci; foi mari de lipan se inclinau de pe ziduri deasupra apei; si erau asa de late, meat copiii se puteau ascunde sub ele; acolo te gaseai intr-o singuratate ca in adancul unei paduri. Intr-o astfel de ascunzatoare isi facuse cuibul o rata, si isi clocea ouale; era foarte nerabdatoare sa-si vada puii. Nimeni nu venea pe la ea sa-i faca vizita, pentru ca celorlalte rate le placea mai mult sa inoate de-a lungul santurilor, decat sa vina sa bleotocareasca sub frunzele de lipan cu dansa.

In sfarsit incepura a ciocni ouale unul dupa altul; se auzea: "piu! piu!" sopteau puisorii care erau toti vii si scoteau ciocul din gaoace.

"Mac! Mac!" zisera ei mai pe urma, facand o galagie de-ti lua auzul.

Se uitau in toate partie pe sub frunzele verzi, si mama ii lasa in voia lor, caci culoarea verde e foarte buna pentru ochi.- Ce mare e lumea! zisera puisorii, cum iesira din ou.- Voi credeti ca lumea e numai cat vedeti aici? zise mama. O! Nu, hotarele ei se intind mult mai departe, dincolo de cealalta parte a gradinii, pana in livada preotului; insa eu n-am fost niciodata pe-acolo. Sunteti toti aici? adauga ea ridicandu-se. Ati iesit toti? Nu, nu-i am inca pe toti, oul cel mai mare nici nu s-a clintit, sta neciocnit; Doamne! Ca mult mai tine. Spun drept, m-am saturat.

Si se aseza iar sa cloceasca, dar cu un aer foarte plictisit.- Ei bine, cum merge? intreba o rata batrana, care venise sa-i faca o vizita.- Mai am numai un ou, si nu stiu ce sa ma mai fac, ca uite nu iese puiul. Ia priveste putin pe cei scosi, nu gasesti ca sunt cei mai draguti bobocei care s-au vazut vreodata? Seamana toti leit cu tatal lor, si el nici macar nu vine sa ma vada.- Arata-mi putin oul care nu vrea sa ciocneasca, zise rata cea batrana... A, sa stii de la mine, asta-i un ou de curca. Si eu am fost o data pacalita ca si d-ta, si am avut mare grija, si mult necaz am mai tras cu puiul, ca toate jiganiile astea se tem grozav de apa. Nu puteam deloc sa-l fac sa intre in apa. Degeaba voiam eu sa-l invat, si bleotocaream si ma rasteam la el, toate erau in zadar! Lasa-ma sa ma mai uit o data la ou; da, asa e, e un ou de curca. Da-l incolo, si mai bine invata pe ceilalti pui sa inoate.- Ba nu; tot am pierdut eu atata vreme, am sa mai stau o zi-doua, raspunse rata. - Cum vei vrea, zise batrana, si pleca. In sfarsit ciocni si oul cel mare. Piu! Piu! facu puiul, si iesi din ou. Ce mare si ce urat era!

Rata il privi lung si zise:- Ce fel de boboc, asa mare! Nu seamana cu nimeni de-ai nostri. Oare sa fie intradevar pui ; de curca! Asta-i usor de vazut: am sa-l duc la apa, chiar de-ar trebui sa-l tarasc cu de-a-sila. A doua zi era o vreme de toata frumusetea; soarele stralucea pe frunzele verzi de lipan; mama ratustilor, se duse cu toata fainilia la sant; hustiuliuc, si sari in apa. - "Mac-mac", zise ea pe urma, si puisorii se scufundara si ei unul dupa altul si apa se inchise la loc deasupra capetelor lor. Dar indata iesira la suprafata apei si incepura a inota repede, repede. Piciorusele lor umblau ca niste lopetele, si toti se bucurau de apa, chiar si bobocul cel mare cenusiu si urat. - Nu, asta nu-i pui de curca, zise mama. Ce bine stie sa se slujeasca de picioarele lui, si ce drept se tine! E in adevar tot copilul meu, si... nu-i asa de urat, cand te uiti mai de aproape la el. - Mac-mac! Veniti cu mine, sa va faceti intrarea in lume, hai sa va prezint la curtea ratelor. Numai luati seama sa nu va departati de mine, sa nu va calce cineva, si sa va paziti bine de pisica.

Intrara cu totii in curtea ratelor. Ce galagie era acolo! Doua familii se certau pe un cap de tipar, si la urma il lua pisica.- Vedeti cum se petrec lucrurile in lume, zise rata, ascutindu-si ciocul pe iarba, caci si ea ar fi vrut sa aiba capul de tipar. Acum, miscati picioarele, urma ea; tineti-va toti la un loc si salutati pe rata cea batrana de acolo. Este cea mai de seama dintre toate cate sunt aici. E de rasa spaniola, de aceea e asa de mare, si bagati de seama panglicuta rosie legata la piciorul ei; asta-i ceva foarte frumos, si cea mai mare cinste ce se poate face unei rate. Asta inseamna ca stapanul ei nu vrea s-o piarda, si ea trebuie sa fie bagata in seama nu numai de dobitoace, dar chiar si de oameni. Haide, tineti-va bine; nu, nu asa, nu trebuie sa va tineti labele prea apropiate: o raja bine crescuta isi departeaza picioarele cu grija; uitati-va la mine cum tin eu labele in afara. Plecati capul si ziceji: Mac! Mac!

Ei ascultara, si celelalte rate din jurul lor ii priveau, si ziceau tare:- Ia uita-te aici; mai vin altii acum, parca n-am fi noi destule aici. Pfi! Dar ce boboc e acela? Nu, nu-l primim intre noi, Doamne fereste!

Si deodata o rata mai mare zbura langa el, s-arunca asupra lui si-l musca de gat.- Lasa-l in pace, striga mama, nu face rau nimanui.- Se poate, dar e asa de mare si de pocit, zise rata care incepuse galceava, ca are nevoie sa fie putin mustruluit.- Frumosi copii mai are mama, zise rata cu panglica rosie. Toti sunt draguti afara de acela; n-a iesit bine; as vrea sa ti-l mai cioplesti putin.- Asta nu-i cu putinta, raspunse mama lui. Adevarat ca nu-i frumos; dar are o fire asa de buna, si inoata de minune; as indrazni chiar sa spun ca inoata mai bine decat toti ceilalti. Cred c-o sa creasca frumos, si cu vremea s-o mai potrivi el. A stat prea mult in ou, din pricina asta nu-i asa de bine facut.

Pe cand vorbea asa, il tragea binisor de gat si-i netezea pufisorul.- Si apoi, la urma urmei e un ratoi, si nu-i pasa asa mult de frumusete. Cred c-o sa fie voinic, si o sa-si faca el drumul in lume.- Dar ceilalti sunt foarte draguti, adauga batrana; acum copii, fiti ca la voi acasa, si de gasiti vreun cap de tipar puteti sa mi-l aduceti.

Si pornira sa se joace, ca si cum intr-adevar ar fi fost la ei acasa.

Dar bietul boboc, cel iesit mai in urma din ou, din pricina urateniei lui, se vazu muscat, lovit, batjocorit, nu numai de rate, dar si de puii de gaina.

- Prea e mare, ziceau toti; si curcanul, care venise pe lume cu pinteni la picioare si se credea imparat, se umfla, ca o corabie cand isi intinde panzele, si merse tinta spre el, infuriat grozav, ca i se inrosise tot capul. Bietul boboc nu mai stia ce sa faca: sa se opreasca, sau sa mearga inainte; se simtea destul de mahnit ca era asa de urat, si ca era rasul si batjocura tuturor ratelor din curte.

Asa s-a petrecut in ziua dintai, si lucrurile mersera din ce in ce mai rau. Bietul boboc fu izgonit de pretutindeni; surorile lui chiar erau foarte rautacioase cu el, si mereu ii spuneau:

"- Bine ar fi sa te ia pisica, uricioasa dihanie ce esti!" Pana si mama lui li spunea uneori:"- As vrea sa fii departe de aici". Ratele il muscau, puii de gaina il bateau si femeia care dadea de mancare la pasari il impingea cu piciorul.

Atunci o porni el si iesi afara din curte. Pasarelele de prin tufisuri vazandu-l zburara speriate-. "Si toate astea pentru ca sunt urat", se gandi bobocul; inchise ochii si merse mai departe. Ajunse la un iaz mare, unde traiau ratele salbatice. Se culca acolo in noaptea aceea, ca era tare amarat si cadea de osteneala. A doua zi, cand se trezira ratele salbatice, dadura cu ochii de tovarasul lor cel nou.- Ce-i asta? se intrebau ele; bobocul se intoarse in toate partile si saluta cat putu mai frumos.- Te poti fali, ca esti groaznic de urat! zisera ratele salbatice; dar de asta putin ne pasa noua, -numai sa nu cumva sa te insori cu cineva din neamul nostru.

Sarmanul, parca se mai gandea el sa se insoare, el care nu cerea altceva decat voia de a se culca in stuf si de a bea apa din iaz!

Petrecu astfel doua zile. Iata ca venira in locurile acelea doi gansaci salbatici. Ei nu traisera inca prin lume, asa ca erau foarte obraznici.- Asculta camarade, zisera noii veniti, esti asa de urat ca te-am lua bucuros cu noi. Vrei tu sa ne intovarasesti? Aici, in apropiere, in cealalta balta sunt gaste salbatice foarte dragute, mai toate domnisoare, si stiu sa cante frumos. Cine stie daca nu ti-oi gasi norocul, cu toata uratenia ta.

Dec-data se'auzi: poc. poc! si cei doi gansaci salbatici cazura morti in desisul de trestii, si apa se rosi de sangele lor.

Poc! Poc! si stoluri de gaste salbatice zburara din stuf. Si iar se mai auzira pocnituri de pusti. Era vanatoare mare; toti vanatorii stateau culcati de jur-imprejurul iazului: cativa stateau la panda catarati pe crengile copacilor, ce se indoiau deasupra trestiilor. O abureala albastrie, ca mici norisori, se rupea de pe copacii intunecosi si se impanzea deasupra apei; apoi sosira in bataie si cainii de vanatoare: Chiau, chiau... si trestiile si loziile se aplecau in toate partile. Ce groaza pe bietul boboc! Isi indoi capul ca sa si-l ascunda sub aripa; dar in aceeasi clipa vazu in fata lui un caine mare, infiorator: limba-i atarna afara si ochii lui salbatici scanteiau de cruzime. Cainele se intoarse spre boboc, ii arata coltii ascutiti si pleca fara sa-l atinga.

- Slava Domnului! suspina bobocul; sunt asa de urat incat nici cainele nu vrea sa ma manance.Si ramase asa, in tacere, in vreme ce gloantele suierau prin trestii si pocniturile pustilor nu mai conteneau.

Abia pe sub seara zgomotul inceta; dar bietul boboc tot nu indraznea sa se miste. Mai astepta cstva timp, se uita de jur-imprejur, si luandu-si inima in dinti, o rupse la fuga. Strabatu el campii, livezi, cand iata ca o vijelie naprasnica il impiedica de-a merge mai departe.

Nimeri la o cocioaba asa de veche si darapanata, de parca nu stia nici ea in ce parte sa se prabuseasca: si atunci ramanea tot in picioare. Furtuna era in toiul ei, si bietul boboc fu nevoit sa se opreasca si sa se adaposteasca langa cocioaba; toate-i mergeau din ce in ce mai rau.

Atunci baga el de seama ca o usa era iesita din tatani; putea deci sa intre inauntru; ceea ce si facu. Acolo locuia o femeie batrana, cu motanul si cu gaina ei; si motanul, "nepotul ei" fiindca asa-i zicea ea, stia sa-si rotunjeasca spinarea si sa toarca frumos; stia chiar sa scapere scantei, daca-i frecai bine spinarea in raspar. Gaina avea niste picioare foarte scurte, si-i zicea "Patica". Ea facea oua minunate, si batrana o iubea ca pe copilul ei.

A doua zi vazura pe bobocul cel strain. Motanul incepu a morai si gaina a carai.- Dar ce este? Intreba femeia uitandu-se in jurul ei. Si cum ea nu prea vedea tocmai bine, crezu ca-i vreo rata mare care se ratacise.- Iaca un noroc pe noi, zise batrana, o sa avem de-acu oua de rata. Numai de n-ar fi ratoi! In sfarsit, o sa vedem.

Astepta ea vreo trei saptamani, dar nu vazu nici un ou. Motanul era stapanul in casa aceea, iar gaina era stapana; asa ca aveau obiceiul sa spuna: "Noi si lumea"; ei amandoi credeau ca fac jumatate si chiar cea mai buna jumatate din lume. Bobocul indrazni sa gandeasca si el ca ar putea sa mai incapa si alte pareri; dar aceasta supara foc pe gaina.- Nu.- Ei bine, atunci sa faci bine sa-ti tii gura inchisa; ai auzit? si motanul il intreba si el:- Tu stii sa-ti faci spatele rotund? stii tu sa torci si sa scaperi scantei?- Nu.- Atunci n-ai dreptul sa-ti dai parerea, cand oamenii intelepti vorbesc intre ei.

Si bobocul se culca si el amarat intr-un colt; dar deodata racoare si lumina patrunsera in odaie si asta-i dadu o asa mare pofta de a inota, ineat nu-si putu tine gura si spuse gainii dorinta aceasta a lui.- Ce-i asta? zise ea. N-ai nici o treaba, si de aceea iti vin tot felul de gargauni. Fa oua sau toarce, si toate astea au sa-ti treaca.- Totusi, e un farmec nespus sa plutesti pe apa, zise bobocul; e asa de placut sa simti apa cum se-nchide deasupra capului tau si sa te dai la fund!- Da, trebuie sa fie o mare fericire, intr-ade-var, raspunse gaina; imi pare insa ca nu prea esti in toate mintile. Intreaba putin pe motan, care-i faptura cea mai inteleapta din cate cunosc eu, daca-i place sa inoate sau sa se dea la fund; despre mine nu-ti mai vorbesc.

Intreaba si pe stapana noastra: nimeni pe lume nu-i mai priceput; crezi tu ca ea ar avea pofta sa inoate sau sa simta cum se-nchide apa deasupra capului ei?- Nu ma intelegi, zise bobocul.- Noi? Nu te intelegem noi? Dar cine te-ar intelege atunci? Te crezi tu mai invatat decat motanul si decat stapana noastra? De mine nu mai spun nimic. Nu te crede prea mult, copile, mai bine muljumeste lui Dumnezeu pentru tot binele ce ti-a dat. Ai poposit colea, la caldurica, ai gasit o societate de la care ai putea folosi mult, si in loc de asta tu te pui sa judeci si sa te faci nesuferit. Nu-i deloc o placere sa traiasca cineva cu tine. Crede-ma, eu t|i vreau binele; iti spun poate lucruri neplacute; dar tocmai dupa asta se cunosc adevaratii prieteni. Urmeaza sfaturile mele si incearca sa faci oua, sau invata sa torci.- Mie-mi pare ca mi-ar fi mai de folos sa dau o raita prin lume, raspunse bobocul.- Cum vei vrea, zise gaina.

Si bobocul porni; luneca pe apa, se dete la fund; dar toate lighioanele-l dispretuiau din pricina urateniei lui. Sosi toamna, frunzele din padure se ingalbenira, vantul le facea sa zboare, cerul se posomori; nori grei se bolovaneau incarcati de gheaja si de zapada. Pe gard ciorile zgriburite de frig croncaneau; numai cat te gandeai si te apuca tremurul. Bietului boboc numai bine nu-i era.

Intr-o seara, pe cand soarele apunea frumos dupa deal, un stol de pasari mari si falnice iesira de prin tufisuri; bobocul nu mai vazuse niciodata asemenea pasari; erau de-o albeata stralucitoare si aveau gatul lung si mladios. Erau lebede. Glasul lor era cu totul deosebit; isi desfacura aripile lor lungi si sclipitoare, pentru a se duce departe de locurile acestea, departe, in tarile calde, sa caute lacuri care nu ingheata niciodata. Se inaltau in sus, asa de sus incat bietul boboc se simti grozav de umilit, se invarti in apa ca o roata, ridica gatul, si-l intinse in sus, spre lebedele calatoare, si dadu un tipat asa de ascutit si de ciudat, ineat se sperie el singur de glasul lui. Nu mai putea uita frumoasele pasari, fericitele pasari din slavi, si cand nu le mai zari deloc se dete la fund; iar clmd iesi la fata apei, parca nu mai era el. Habar n-avea ce pasari erau acelea, si unde se duceau ele; si cu toate astea le iubea, ii erau dragi cum nimeni nu-i fusese asa drag pe lume. N-avea nici un necaz pe ele.

Ar fi fost prea fericit daca ratele l-ar fi ingaduit si pe el, biata fiinta urata, sa stea cu ele.

Si iarna era asa de frig; bobocul inota mereu in fata apei ca s-o tmpiedice de-a ingheta de tot; dar in fiecare noapte copca in care inota se facea tot mai mica. Era un ger asa de cumplit, ca se auzea gheata trosnind; bietul boboc era silit sa-si miste picioarele, pentru ca sa nu se inchida copca in jurul lui. Dar, in sfarsit, se simti istovit; osteneala-l dobori; nu se mai putu misca si fu prins de gheata.

A doua zi de dimineata, veni pe-acolo un taran si-l vazu; s-apropie, sparse gheata, lua bobocul si-l duse femeii lui. Acolo bobocul isi veni in simtire.

Copiii dadura sa se joace cu dansul, dar bobocul crezand ca vor sa-l omoare, de frica s-arunca hustiuliuc in oala cu lapte, incat tot laptele se imprastie in odaie. Femeia striga si batu din palme de manie; el, nebun de spaima, sari in putinei, de-acolo in covata cu faina si pe urma isi lua zborul afara. Acum era frumos de vazut! Femeia racnea, alerga dupa el si voia sa-l bata cu clestele; copiii se repezira pe gramada de gunoi, ca sa prinda ratoiul. Ei radeau si tipau; noroc pentru bietul boboc, ca poarta era deschisa; se strecura binisor printre crengi si se ghemui in zapada, prapadit de osteneala.Ar fi prea jalnic de povestit toate necazurile si suferintele ce-a avut, bietul, de indurat in iarna aceea strasnica.

Statea rebegit, culcat in marginea iazului, printre trestii, cand intr-o zi incepu soarele a straluci si-l dezmorti cu razele lui. Ciocarliile cantau. Era o primavara fermecatoare.

Atunci, deodata bobocul indrazni sa se lase aripilor lui, care - minune - bateau aerul cu mult mai multa putere ca alta data si erau in stare acum sa-l duca departe, oriunde... in curzind se pomeni intr-o gradina mare, unde merii erau inflorifi si socul raspandea miresme dulci aplecandu-si crengile lui lungi si verzi pana deasupra santurilor. Ce frumoase erau toate in locurile acelea, si cum se cunostea ca era primavara!

Din adancimea tufisurilor iesira trei lebede albe si mandre, de toata frumusetea. Ele bateau din aripi si lunecau lin pe luciul apei. Bobocul cunostea pasarile acestea minunate; el fu cuprins deodata de-o neliniste ciudata:- Vreau sa ma due la ele, la pasarile acestea imparatesti; au sa ma ucida ca am indraznit eu, asa de urat, sa ma apropii de ele; dar ce-mi pasa? La urma urmei, e mai bine sa ma omoare decat sa fiu fmpins cu piciorul de servitoare si sa indur toate necazurile iernii.

Se arunca in apa si vasli maintea lebedelor. Acestea-l vazura si venira spre el cu penele zburlite:- Omorati-ma, zise bietul boboc si aplecandu-si capul pe fata apei, isi astepta moartea. Dar ce vazu in oglinda apei! Isi vazu, acolo sub el, insusi chipul lui; nu mai era insa o pasare sluta, cu pene cenusii, inchise, o pasare urata, de care fugeau toti, era si el acum lebada! Da, era lebada.

Nu-i nici un rau sa te nasti intr-o curte de pasari, cand iesi dintr-un ou de lebada.

Si acum parca-i parea bine de toate suferintele si necazurile ce indurase; acum pentru intaia oara gusta el toata fericirea, vazand frumusetea care-l inconjura, si lebedele cele mari inotau in jurul lui si-l mangaiau cu ciocurile lor.

In gradina venira copii, care aruncau paine si graunte in apa; si cel mai mic dintre ei striga:- lata una noua! si ceilalti copii tipau si ei de bucurie:- Da, da, adevarat, a venit una noua! si bateau din malni si jucau pe mal; alergara apoi la parintii lor si venira iar sa arunce paine si prajituri zicand cu totii:- Cea noua a cea mai frumoasa! E tanara si ce lin pluteste...

Si lebedele mai batrane plecau gatul in fata ei.

Atunci ea se simti rusinata, si isi ascunse capul sub aripa; nu stia singura cum sa mai stea, ca era prea mare fericire pentru ea. Dar nu era ingamfata deloc. O inima buna nu e niciodata ingamfata. Se gandea cum fusese oropsita si batjocorita pretutindeni si iata ca acum auzea pe toti zicandu-i ca-i cea mai frumoasa pasare dintre toate pasarile frumoase. Si socul isi indoia crengile lui spre dansa, si soarele raspandea asupra-i o lumina calda si binefacatoare! Atunci isi umfla si ea penele, isi inalta gatul frumos si striga din toata inima:- Atata fericire niciodata n-am visat. Cum as fi putut eu visa atata fericire! Eu care eram "bobocul de rata cel urat"!

Pestisorul de aur

A fot o data ca niciodata un pescar batran, care locuia impreuna cu sotia sa in apropierea tarmului unei mari indepartate. Bordeiul lor era neingrijit si darapanat, iar batranul, slabit de povara anilor, abia isi mai ducea zilele. Nu mai iesea pe mare, la pescuit, de teama ca n-ar putea face fata valurilor mai puternice. Indraznea doar sa se urce in barca lui veche, legata de o radacina uscativa de pe tarm, de unde isi arunca in apa undita. Prindea doar pestisori mai mici, cu care nu reuseau sa-si potoleasca foamea.

Nevasta lui era o femeie tare rea, infumurata si certareata, mereu nemultumita. Zi de zi se plangea de viata pe ca