Cătălin Varga

Epitalam

E d i t u r a o n l i n e “SEMĂNĂTORUL TISMANA”

August 2012

Prefaţa

de Iuliu-Marius Morariu

2

Cuvânt înainte

Aceasta culegere de poezii si gânduri reprezintă nu doar melancolia unui tremurat de suflet sau emoţiile unei prime iubiri transfigurate in lirism sentimental, ci însăşi oglinda sufletului meu îndrăgostit de poezie până în cele mai adânci simţăminte omeneşti. Este rodul mul-tor lacrimi si văpaia unei iubiri rănite de focul dorului ce arde-n dor.

Nu mi-am propus sa teoretizez iubiri culese de printre pagini de povesti, ci romantismul sângerând ve-cernii; ca la graniţa acestor doua cetăţi, cuvintele neros-tirii mele sa capete grai in cea mai sincera apropiere. De aici pornind, slove sa răsară tot mai numeroase, pline de miresme si mătăsuri nupţiale.

Acest buchet de trandafiri ascunde corpusul se-mantic si ambivalent al tristei mele realităţi. Pe de-o par-te sentimente si-adoraţii se nasc blajin din coala de hârtie dar la antipod, crinii nerostirii – pleava primăverii mele înmuguresc si ei. Dar dacă însă totuşi, un vers, un gând, o poezie, un tremurat de suflet, îţi va înduioşa fiinţa, iubite cititor; rezulta ca acest epitalam şi-a împlinit me-nirea: un poet grăbit ce bucura pe-o clipă, şi care-apoi dispare...

3

Epitalam

Motto:

Mi-ai fost aproape-ntotdeauna

De nimeni si nicicand umbrita,

Norocul cerului e luna

Norocul meu esti tu, iubito.

(Grigore Vieru)

4

Sărut

O floare simte când o-atingiSe bucură şi plângeŞi-n gândul ei nemuritorLa pieptul său te strânge.

O taină simte când încerciLumina ei s-o-ntuneciTresare când pe fruntea saSfioasă mâna-ţi luneci.

O lume-ntreagă simte cândTe 'nalţi mai sus de lege,Iar când priveşti spre geamul meuO lume te-nţelege.

Doar eu... ce orb şi surd ades,Ce inimă pribeagă!Atâţia munţi în tine crescDar cine să-nţeleagă..Când cerul tău de stele plin,De aştri, de luceferiCoboară-n umbra unui lacVibrând în bărci şi nuferi,

păşeşte trist şi-ngânduratPe apele-mi gemute.Iar ele plâng - nici azi nu ştiuPiciorul să-ţi sărute.

5

De-aceea lasă-mă te rogCureaua să-ţi dezleg;Piciorul tău la piept să-l strângŞi-apoi din nou să-l leg.

Eu, poate-atunci voi învăţaPrin anii ce-au trecutSă-ţi dăruiesc cu gând curatCel mai de preţ sărut.

6

Asemănări

Te-asemăn cu floarea-n grădinăSuavă-n miresme ce-alint'Sub bolta privirii seninăTe-asemăn cu floarea-n gradinăSub crengi de mătase şi-argint.

Te-asemăn c-un nufăr pe apePlutind peste valuri domol,Cu cât te privesc mai de-aproapeTe-asemăn c-un nufăr pe apeDând clipelor mele ocol.

Te-asemăn cu luna ce-n noapteÎmparte prin case lumini,Sub nimbul prea zilnicei şoapteTe-asemăn cu luna ce-n noapteStrăluce-n petale de crini.

Te-asemăn cu roua ce curgePe fruntea bălaiului prund,Când clipa în ceruri se scurgeTe-asemăn cu roua ce curgeŞi-aş vrea în priviri să te-ascund.

Te-asemăn cu lacrima noastrăPrelinsă pe buze încet,Când cade pe-a inimii glastrăTe-asemăn cu lacrima noastră

7

Tu suflet din piept de poet.

Ce uşor e să-ţi scriu versuri

Ce uşor e să-ţi scriu versuriDoar gândindu-mă la tineFoaia albă slova-mi ardeÎn neprihănite gânduri.

Pana ţese-atunci poemulÎn văpăi de taine pline,Iar iubirea mea curatăO ascunde printre rânduri.

8

La revedere

Mi-ai spus doar un cuvânt şi mi-ai zâmbit apoiEu ţi-am răspuns grăbit, deşi doream să tacE-aşa de scurtă azi clipita pentru noi,Eu ţi-am răspuns grăbit, doream să nu o fac!

Mi-ai spus doar un cuvânt, dar eu n-am înţelesTristeţea ce-ngropai sub glasul cel dintâi,Şi ţi-am răspuns grăbit, cum o făceam ades,Cât aş dori acum să ştiu să-ţi spun: „Rămâi”.

Mi-ai spus doar un cuvânt, o tristă adiere,Un freamăt ne-nţeles... mi-ai spus: „La revedere”.

9

Epilog

N-aş vrea să scriu când n-am nimic a-ţi spuneSau când prea multe gânduri mă robesc,Decât să nasc prin scris amărăciuneMai bine tac, aştept şi mă smeresc.

Sau cum putea-vor gândurile goaleSă-ţi dovedească cât mi-eşti dragă;Când toate-mi cer prin gesturile taleUn dulce vers, şi-o inimă întreagă.

Iar dacă versu-i prea bogat în rimeŞi prea sărac ades de tot ce-i viu,Şi gol de tot ce poate să exprimeMai bine tac şi-ascult, decât să scriu.

10

Epitalam 1

Era o zi scăldată-n soareCu nori cernuţi peste alei,Zburau deasupra casei noastreSub cerul alb doi porumbei.

Legând sub cercuri tot mai calmeÎntâiul zbor întâmplătorPărea al lor întreg văzduhulIar soarele, iubirea lor.

Rotindu-şi cercuri tot mai strâmte,Poteci ţesând nevinovaţi,Deodată s-au simţit perecheŞi s-au cuprins îmbrăţişaţi.

De-atunci, e-al lor întreg tot cerulDe-atunci, ei nu mai sunt străini,Unindu-şi aripile unaSub bolta frântă-ntre mălini,

îşi încheiară jurământulPe coli de albe legământ.Iar versurile le cioplirăPe-o creangă legănată-n vânt.

1 Cântec de nuntă.

11

...Era o zi scăldată-n soareCu nori ce tainele-şi proştern.Atunci, pe-a’ noastre coli de sufletAm scris un legământ etern.

De-atunci, e-al nostru-ntreg tot cerulIar stelele ni-s colţ de rai;Te cer pe veci să-mi fii mireasăCum astăzi eşti în luna Mai.

Te cer cu tremur în privireŞi glas în rugăciuni prelung,Căci eu plătit-am pentru tineUn preţ de lacrimi îndelung.

...Un alb mai sfânt ca de mireasăŞi mai curat sub ceruri nu-i,Şi nici vreun mire să plăteascăCa şi Hristos pe Crucea Lui.

12

Iubirea

Se frânge orizontul şi se împarte-n douăJertfind pe-o rază chipul preasilnicei căderiDin primul braţ de sticlă renaşte primul zâmbetCa mâine cel de-al doilea să plângă pe-un mormânt.

Se-ntunecă obrazul şi rece ca o stâncăSe-mpiedică de-o clipă o lacrimă murdarăÎntâiul zâmbet piere etern sub spada frântăCa de sub glia udă iubirea să renască.

Ascunsa lege-a firii... nu-s ziduri să opreascăLatenta-nverşunare a izbucnirii sacreCi-n valuri se avântă îmbrăţişând genuneaEa, singura nădejde; ea singură iubirea!

13

Când îmi şopteşti La revedere

Când îmi şopteşti: „La revedere!”Mă simt mai singur şi uitatŞi mă-ngrozesc că poate de-astăziEu n-am să te mai văd vreodat’.

Mă tem, şi plâng, şi sper ca mâineDin nou în poartă să-mi revii,Cu cât îţi prelungeşti ivireaMi-s temerile tot mai vii.

Când despărţirea nemiloasăMi te răpeşte prea curând,Privind în urma ta mă-ncearcăAceeaşi teamă săgetând:

Tu mâine nu vei mai întoarceAici, sub vechiul nost’ salcâm;Căci nestatornicia vieţiiTe va răpi pe veci de-acum.

Atunci, cu ultima privireIubirea toată ţi-o pătrund,Iar lacrimile-ngrijorăriiSub calde zâmbete le-ascund.

Când îmi şopteşti: „La revedere!”Răspunsul meu e-un dor tăcut;Şi mă-nfior gândind c-acestaE poate ultimul salut.

14

Scrisoare

Când citesc pe Eminescu,Pe Coşbuc, Isanos, BlagaPe Vieru sau pe Goga;Într-un tremur toată vlagaAdmiraţiei profundeSoarbe blând poemul firiiŞi se-mparte-n şase unde.Câte un ecou în partePeste fiecare liră...Harfa mea dezacordatăHarfa lor, etern admiră!

Dar când, cu emoţii caldeRecitesc a ta scrisoare,Prima veste de la tineDupă-o iarnă-apăsătoareCad răpus de-un vis feericPradă inocenţei tale,Versului ce scurmă fireaPrin aceste dulci rafaleCe-nsoţesc atât delirulAdmiraţiei supremeCât şi conştientul liricTreaz de dincolo de vreme.

Şi nu mai ştiu atunci nimicToţi marii clasici pier tumultŞi-mi pare versurile lorO rimă veche, de demult...Şi nu mai ştiu atunci ce simt,

15

E admiraţie? E vis?Şi totuşi... cred că-i mult mai multE sentimentul nedescris!

16

Trecut-au anii

Trecut-au anii peste noi zglobiiŞi-mbătrâniţi ne sunt doar perii cei cărunţiE-adevărat, purtăm şi lacrimi pe sub frunţiDar noi de veacuri, rămas-am tot copii!

De șarmul tău mă simt şi azi atrasDeşi trecut-au ani în tropot peste noi,Ne-am hărăzit prin timp destine de eroi...Trecut-au ani, noi tineri am rămas!

Şi încă ştim să mai zâmbim voioşiCând ne-ncălzim din nou pe-aceleaşi vechi cuvinte,Şi încă pot să plâng când îmi aduc aminteTrecutul nostru dus, cu anii cei frumoşi!

Tu încă porţi şi-acuma plete lungiAşa cum o făceai în anii de fecioarăCe dragă îmi erai, atuncea, prima oară...Dar azi, îmi eşti mai dragă ca şi-atunci!

Trecut-au ani cu lacrimi pe sub tâmplă,Ne-au urmărit furtuni şi răcnete pustii...În ciuda tuturor, noi am rămas copii,Aceasta e minunea noastră simplă!

17

Toamna

Plouă cu lacrimi de stele măruntPe-ntinsul pădurilor zvelteIar arbori cu sete şi teamă-şi înfruntŞi temeri şi vise cu chipul căruntÎn noaptea urgiei cu braţe inerte.

Ce palizi se-neacă în zvonul rafaleiRămas-au morminte cu chipuri tot vii,Se scutură clipa în spasmele gheţiiIar codrii-n paloarea urgiei vuiesc.Pe ramuri fiorduri cu ochii pustiiPrivesc cu-ndurare spre codrii-argintiiCum temeri exală, cum gem şi pălesc,Cum plâng deznădejdii și-n blestem răcnesc.

În mijlocul gliei mai cade un ram,Furtuna mai smulge un braţ obositSe-ndoaie stejarii sub biciul cruzimiiŞi-ntreaga pădure în doliu se-mbracă.O clipă se-opreşte tiranul trudit,Iar codrul în braţe şi-adună arinii;...Privind de departe cu groază-i petrec Și-n rana deschisă mă-nnăbușă spinii.

În noaptea aceasta străină și reaDeparte mi-e gândul, departe de eaDar totuşi revino, re-ntoarce - te-aşteptŞi ia-mă în braţe, şi ia-mă la piept!

18

Ochii Tăi

În ochii tăi mă fascinează toamnaCe mişună ascunsă pe-un tremollo,Ce fraged şi neînţeles adeseaPorţi pe sub pleoape toamna mea acolo.

În templul lor adie peremptoriuUn cer deschis spre-o altă dimineaţă,Rămâne-n urmă marea mea de lacrimiCu valuri reci ce m-au lovit în faţă.

Înfrânt, tresar în voluptatea seriiCând ochii tăi ca două turtureleStrăbat vecia inocenţei noastreRedându-mă copilăriei mele.

Când mă atingi iubito cu-o privireUit de tristeţi, de lacrimi, de ruşine...În ochii tăi e-aşa o lume sfântă,În ochii tăi mă regăsesc pe mine!

19

Primii paşi

Nu-i ezitare între paşi, am depăşit acest moment,Noi nu ne-ntoarcem ezitând.Ci-i un fior incandescent, un sentiment cu glas latent;Tăcut, el poate izbucni oricând...

Şi nu-i un vis curmat în zori întregul trup ce ţi l-am datÎn ceasul serii clipelor dintâi,De-atunci tăcut am aşteptat un semn, un pas, un gând curatCa-n mintea mea de-a pururi să-mi rămâi.

Dar când pe cerul meu bălai a răsărit un soare viuAscuns sub nori doar pentru mine,Am înţeles într-un târziu că tot ce simt şi cred că ştiuPrimind, am numai de la tine.

Noi primii paşi i-am străbătut, n-au fost nici deşi dar niciprea rariCi îndeajuns, cât plini de doruriClădind simţirii noastre punţi să ne-ntâlnim ca doi fugariMai sus de zări, mai sus de nouri.

Noi primii paşi i-am străbătut, ne mai rămâne veşniciaSă o străbatem amândoiCu paşi grăbiţi, cu paşi târzii. Iar pentru noi călătoriaE-o inimă ce bate-n doi.

20

Omagiu

Acolo, unde dorurile suieSub pleoapa caldă-a munţilor din noiPe-o cărăruie dinspre amândoiAm poposit ca să-ţi ridic statuie.

Cioplind în stânci, înmărmureau scânteieIar bulgărul de piatră tresăreaZâmbeam uşor lovind cu dalta-n eaCăci forma ei o-nfăţişa femeie.

Dar când c-un ultim strigăt de sub cuieCăzu şi dalta-n freamăt uluitAm devenit pe-o clipă-nmărmuritUn trup inert privind la o statuie.

...A te iubi e pentru mine-o artăDe-aceea mi-e uşor să-ţi dăltuiescnatura ta. Iar forma ce-o privescE-un suflet viu, nu o statuie moartă!

21

Îmi tremură privirea

Îmi tremură privirea când te prefaci adesÎn rai şi-n primăvară, în floarea din cireş,În roua ce se-aşterne pe iarba tremurând,În şoapta ce-nfăşoară penultimul meu gând.Îmi tremură privirea sub harfa mea tăcutCând mă priveşti cu sete, când te privesc pierdutCând cade câte-o frunză pe fruntea unui lacCând cade tremurândă desprinsă din copac.Îmi tremură privirea ca-n prima zi de mai,Când scuturându-şi codrii podoaba lor din raiÎn palma ta o frunză şi-a reclădit destin.Şi-n frunza tremurândă sunt eu câte puţin!Îmi tremură privirea când stau şi te privescFrumoasă ca un înger cu farmec îngeresc.Îngenunchez iubirii şi cad în palma ta,Îmi tremură privirea când mă priveşti aşa!

22

Vis primăvăratic

Aş vrea să-ţi fur la noapte aripileCând vei adormişi nu vei şti de tineCând vei cădea înfrântă, ca roua fragedăpe fruntea ierbii tremurândeCând nu vei mai şti nimic de tineAtunci aş vrea să te pândesc.

Aş vrea în pieptul tău să mă ascund,un loc acolo să-mi găsesc...Pribeag cu anii rând pe rândam obosit, mă dor genunchii,privirea-mi încă lăcrimează,Mă ard atâtea amintiri şi paşii meimă strigă încă din noaptea tristului destin.Suspin, un singur vis pulsează-aieveaPrin toate-a’ mele încăperi,Doresc când vei închide ochii şi vei sorbi din visul nopţiiSă uiţi de aripile tale grele,să cadă la pământ ca plumbul.Să se desprindă fără teamă şi fără reci resentimenteŞi-n locul lor deschis de rănile iubiriiSă mă aşezi pe mine-acolo...Aş vrea să-ţi fur la noapte aripileŞi-n locul lorsă mă ascunzi pe mine-acolo!

23

Poem

Tu dormi acum plăcut, dar eu,Eu încă stau pe gânduriŞi ochii îi ascund sfiosÎn noapte printre rânduri.

E-un farmec sfânt în ochii tăiCând caut atingându-iDe-aceea-aştept s-adormi întâiSă pot şedea privindu-i.

24

De-or trece anii

De-or trece anii cum, prin vaduri,Trec râurile-nfierbântateEu tot mai mult spre tine paşiiAm să-i grăbesc cu bunătate.

M-ai fermecat c-un gingaş tremurSau cu-o scânteie albă poate,Deşi nu eşti decât femeieTe port în gând cu bunătate.

Astfel, rănit de-a ta frumseţeEu n-am putut decât curatePriviri şi mâini să-ntind spre tineŞi dor şi plâns şi bunătate.

Că e-n privirea ta cu rouăUn farmec – cel mai sfânt din toateŞi-adânc în duhul tău iubireE doar alint şi bunătate.

25

Furtuna

Deodată s-a oprit sărmana şi-n pieptul meu se cuibări-seApoi,ţinându-mă de mână, sub braţul meu se-adăposti-seAfară, tunete şi groază inspiră noaptea printre ramuriCopacii-şi freamătă-agonia iar crengile îmi bat în geamuriSuspine, vaier şi-ntuneric domnesc la orice colţ de stradăŞi urlă noaptea furtunoasă cum urlă fiarele spre pradăFurtuna s-a pornit năprasnic răcnind în valuri ca nebuna,Cine-ar putea să-i stea-mpotrivă, şi cine-ar îndrăzni acuma?Turbată, pare c-ameninţă întreaga zare, codrii, cerulLovind cu sete-n cei ce-aşteaptă să-şi îmblânzeascăcaracterul.

- Dar nu te teme-acum iubito de vântul şuierând suspinePrin crengile înmărmurite... doar eu aici sunt lângă tineCe dacă bat cu ură-n geamuri, de glasul lor nici să nu-ţipeseEu sunt aicea lângă tine, de-acum să bată tot mai deseNu ai de ce să-ţi fie teamă, rămâi te rog tot zâmbitoareIar din romanul vieţii noastre, te rog, citeşte-n continuare.

Plecându-şi capul pe-al meu umăr, ţinându-mă mai strâns de mânăPornind lectura înainte... de-acum uitase că-i furtună.De crengile lovind în geamuri în contra noastră cu rumoareNu-i pasă nici cât adineaori, pot sa bată-oricât de tare!

26

O nu te mai opri furtună, de când mă rog şi tot aşteptSă-mi stea aşa o noapte-ntreagă, să-mi stea aşa, căzând lapiept!

27

Te port în gând

Te port în gând ca floarea albăSclipind sub pleoape-un diamantAdânc ca un apus de soareÎn cel mai neguros neant.

Te port ascunsă-n miez de floareCa cea mai fragedă mireasăCând rodul ei îşi suie frunteaDin bulgări de pământ culeasă.

Te port în trupul meu de soareÎn ochi, pe buze, în vorbiriCa cea mai sinceră ninsoarePe turla unei mari iubiri.

Mai mult decât acest tezaurTe port în inimă mereuŞi-n glodul ei sărac de aurIubire-mi eşti doar tu şi eu.

28

Sunamita

I

E noapte-acum, şi toate înnopteazăSub cer albit de-atâta-nfiorareO tânără-n odaie lăcrimeazăÎn jurul ei, prea multă-nsingurare,Şi toate dorm – dar inima-i veghează.2

E-n părul său atâta primăvarăCând ochii plânşi i-acoperă privireaVeşmântul ei, curat ca de fecioarăÎl cheamă iar, îl cere, îl aşteaptă,Dar mirele-şi întârzie ivirea.

Înspre păşuni e dus acum cu turmaIubitul ei, preablândul, dulce mireIar tânăra fecioară în neştireÎl caută, dar nu-i găseşte urma,Şi cad ninsori prin dulcea ei privire.

- O vin’ degrab, o vino peste apePăstor iubit cu oile blajine,O vino dar să-mi fii din nou aproapeLuceafăr blând revino lângă mine2 Suportul practicii isihaste, al rugăciunii neîncetate, prin care mintea pogorâtă în inimă, reuşeşte să biruiască legile subconştientu-lui.

29

Şi nu lăsa zăpada să mă-ngroape!

Alerg spre ţărm cu inima-mi trudităPrintre poteci, pe unde nu-i ispită,S-a strămutat în tine deodatăŞi sufletul, şi inima răpităŞi te aştept cum te aşteaptă-o fată.

- Iubita mea, curând vei fi mireasăŞi amândoi – o singură poveste,Tu, dulcea mea, o eşti aşa frumoasăAşteaptă dar pân’ mă întorc acasăPân’ ce cobor cu turma dintre creste.

Tu, porumbiţa inocenţei mele,Tu, pui de cerb zburdalnic peste piatrăÎn tine patimi sau porniri rebeleNu se găsesc. De-aceea printre steleTe caut iar, şi îţi şoptesc: Aşteaptă!...

S-aştept? Dar cât să mai aştept, îngânăCu dezaprob iubita lui fecioară.Şi într-o zi, apropiind de searăUn mers domol pe-o linişte păgânăI se-arătă un prinţ cu chip de ceară.

Ea îl urmă fugind cu el departeLăsând un semn pe lespedea de piatră,

30

Sunt ca o filă ruptă dintr-o cartePărinţii ei. Şi-mbătrâniţi deoparteÎmbrăţişau singurătăţi la vatră.

Plecarea ei lăsă casa pustieŞi ochi bătrâni îngânduraţi la geamuri,Iar parcă-n legănări de elegieSe sfarmă-o dulce nevinovăţieRăpită prea devreme de pe ramuri.

O vai, minciuna cea adânc hulpavăÎşi împroşcă veninul din culiseSe transformă iubirea lui în pleavăŞi tânăra fecioară-ajunse sclavăCăci pajul ei, ca un păgân minţise.

II

...Era trecut de-amiază. Încetinelse coborî îngândurat feciorulCu faţa arsă, cu turma după elBrăzda poteci înseninându-şi dorulCu ochi sclipind, şi-n mână un inel.

Se-opri în drum. În liniştea turbatăUn lung convoi preumblă prin cetate

31

...De printre toţi, un trandafir cu patăÎi face-un semn în zarea-ndepărtată.Se-apropie cu teamă...Răzbate

de printre colbul rece, halucinantUn colcăit de lavă. Dar ce firavisunt ochii ei! Privirea o trădează,Sclipirea lor – crâmpei de diamant.- Aleasa mea, ce cauţi printre sclavi?

Căzu, şi prinse braţul ei plângând- Copila mea, neprihănită floareTe vor târî prin arşiţă, prin soareTe vor lovi cu pumnii spumegândŞi lanţuri îţi vor pune la picioare.

De astăzi nu vei mai zâmbi în poartăŞi nici pe frunte mâna n-ai să-mi luneciŞi-i visul nostru o statuie moartăNe prind fiori în liniştea deşartă,Şi-n umbra lor, tu umbra mea întuneci...

În pieptul lui, furtunile abjurăIar tânăra îşi aplecă privirea;El face-un semn – cătuşele căzurăPristavii sar... dar nimeni nu ştiurăCă printre sclavi se rătăci iubirea!

32

Îi luă povara, cu preţul vieţii chiar,Şi luă în piept o umbră ca de moarte.Căzu fecioara-n colbul de cleştar,Iubitul ei se-apropia de-altarŞi lăcrima privindu-l de departe...

III

Se strânse gloata urii solidarăCa-ntr-un ciorchine razele de soare,Loveau turbaţi – ca fiarele în pradăCâţiva, uimiţi, se ascundeau să vadă,Iar cei mai mulţi priveau cu nepăsare.

Aşa plătea veşmântul de mireasăCerescul mire-n lacrime şi patimi,Al Legii chip cu-o umbră tumultoasăCerea osânda cea mai dureroasă,Şi-n ochi, potop sfâşietor de lacrimi.

Dădu-se tot. Veşmântul de fecioarăPrin mii de zori încununat se-aşterne;E cerul nost’ iubite-o PrimăvarăIar albul meu, cea mai de preţ comoară,

33

Şi-i nunta mea îmbrăţişări eterne.

Ne-am cununat în lacrimi şi-n iubire,Purtând pe frunţi podoaba argintieCoroană de Mireasă şi de Mire.Ne-am cununat destinu-n nemurireÎmbrățișând o nouă veșnicie...

34

Elogiu

Cum tremură sub corzi ecoulCând pare că-mi sfârşesc romanţaCu-acelaşi calm te cheamă astăziFiordul meu şi cutezanţa.

Da, îndrăznesc să-ţi rog privireaCa pe-un luceafăr dintre aştriMă farmecă ca-n prima searăAceşti doi ochi ai tăi albaştri.

Şi paşii tăi ce-ating podeauaPlutind prea moale şi uşorAscund în umbra lor o teamăŞi-un dulce zâmbet de izvor.

Când te iveşti purtând mătăsuriPe umeri goi de catifeaUimită cade-alături carteaIar eu uimit la fel ca ea.

Şi tremură-mprejur ecouriCând mâna-ncet pe strune-ntind,O cât aș vrea să-mi curm romanţaSă-ncep la piept să te cuprind.

35

Întâlnire

Cu ochii clipei de atunciEu tot privesc spre tineTe-admiră dorurile-adânciDin mine.

La fel și azi timid mă-ndreptCu-aceeaşi ezitare,Dar azi emoţia-i din pieptMai mare.

Şi graiul, parcă-i tot la felAproape să se-nece,Doar plânsul, cred că numai elE rece.

Căci plânsul, ca o stea în zoriIubirea ne răsfaţăIar lacrimile curg ninsoriDe gheaţă.

M-apropii tot mai mult, pierdut,Şi-un pas ne mai desparte;Dar mă retrag timid, tăcut,Deoparte.

Ești inocentă, draga mea,Şi-atâta de frumoasă...Dar astăzi gingăşia taM-apasă.

36

Tu pasu-acesta ezitândÎl frângi, ca toamna plopii,Şi cu un farmec surâzândTe-apropii.

De-acum toţi paşii mei pustiiPlutesc desculţi pe ape,Căci azi la pieptul tău mă ţiiAproape.

37

Regrete

Se stinse policandrul de luminăPrin cel mai palid din urmă amurgPe cer e noapte şi lună plinăŞi stele bătrâne sub frunze se scurg.

În noaptea aceasta străină şi reaPornisem spre codri departe de ea.

E-ntâia durere, e-ntâiul salutCu umbre de gheaţă, străin şi tăcut.Tristeţea-i adâncă – povara la fel,Şi-n licăr de codri lucesc în smaraldCăzute șiroaie în sângele cald.

E gol fără tine, e trist şi inertPământul acesta spre care mă-ndrept...O cum să m-apropii; dar cum pot să-mi iertFurtuna aceasta rămasă în piept.

Mi-e martor tot cerul – o, cât aş fi vrutS-arunc veşniciei întâiul salut;Să nu ştim de rane, de plâns, de tristeţiSă-nchidem sub ele de-a pururi peceţi!

38

Poemul inocenţei noastre

Ai sufletul copil bălai,Cu roua-n păr cerând clemenţăAi sclipet de copil fugarCu izbucniri de calm şi jarŞi-n ochi aşa o inocenţă.

Ai temeri sfinte în obrajiSub voal de albă curăţie.În tot ce faci, în tot ce spuiCum nu-s în gestul nimănuiTrădezi o dulce gingăşie.

Bucăţi de cer desprinse cadDin ochii tăi adânc albaştri,Ţi-s paşii fragede ninsoriŞi-n păr, păduri de sicomoriAscund sub fruntea lor toţi aştrii.

...Mă-ntreb şi azi ce-i sfânt în totCe-atingi cu mâna sau privirea,E poate cerul dintre noiPrea încercat de vânt şi ploiSau poate numai ea, iubirea?!

39

Romanţa pentru mai târziu

Oglinda-ţi mai păstrează chipul, ca semn c-ai fost pe-aiciCovorul moale încă geme sub paşii tăi trecuţi,Parfumul tău se pierde cadenţatPrin părul rozelor din vază,şi toate râd, şi toate plângdoar eu tăcut te caut.

Printre romanţele târzii sub coarda de chitarăPrin ochii cerului deschisrăsfrânt în călimarăPrintre tablouri ascunzând un semn de despărţireUn ochi pierdut printr-un ungher,un tremur blând de geneUn zâmbet rătăcit şi el în pragul de la uşăîntârziat le caut.

Nici c-ai plecat şi-ţi simt adânc de-abia acum plecarea,Şi umbra ce-ai lăsat-o semnîn tocul de la uşăCu ochi adânci şi negri durerea-mi răscoleştica un luceafăr din Olimp înmărmurit sub lauri...

Nici c-ai plecat, şi-n mine gemsingurătăţi eterne.Te caut printre amintiriîntinde-mi braţul iarăşiÎntinde-o punte peste cer să-ţi pot călca pe urmeSă te găsesc acolo

40

unde mi-ai dăruit un zâmbetşi-o dulce strângere de mâini,şi-o caldă-mbrăţişare.În pragul casei noastre.

...Tu mi-ai plecat, şi n-a trecut decât un ceas de-atuncea.

41

Mă fascinează uneori

I

Mă fascinează uneori cum cade-alene câte-o frunzăŞi-n ruperea din vechiul ram, vrea parcă cerul să-l pătrunzăAr vrea, luceafăr printre bolţi, pe-ndrăgostiţi să-i ocroteascăC-un zâmbet larg în calea lor, ar vrea... acolo să se nască;Ea cade. Eu învins de dânsa, îi simt dorinţa ce vibreazăUn vis străbun şi dedemult... iar visul ei mă fascinează!Privind la ea, cum zace jos, neputincioasă pe aleeGândesc că duhul ei e-acum luceafăr printre curcubee,Iar când în palma mea o strâng, ca ochiul plâns să şi-l ascunză,În visul clipei de atunci o simt luceafăr, şi nu frunză...

II

Mă fascinează uneori, tot toamna, când pălesc toţi codrii,Toţi teii argintii din parc; castani, cireşi, caişi şi rodiiÎntregul cler cuvântător în limba lor – autumnală –Cu glasul stins, de cimitir, prin care plânge-o-ntreagă ţară.Da, mă fascinează astfel natura-ntreagă-atunci când moareCăci ea de mii de ani iubito, re-nvie-n slavă tot mai mare!În noi culori, şi-n noi destine... în alte forme de-absolut,În glasul ei e-o nouă limbă, în suflet – dorul de-nceput...

42

Şi stând aşa, privind spre codri, cum taine vii prin ei pulseazăRămân îngândurat naturii... schimbarea lor mă fascinează!

III

Mă fascinează uneori covoru-mpodobind aleeaCu frunze moarte dar şi vii, cu şoapte tăinuind scânteiaCe-ar fi aprins păduri şi dealuri, şi zarea-ntreagă câtă-o veziÎn flăcări de dorinţi şi vise... de-ar fi rămas tot frunze verzi!Păşind domol aud cum gem, sub talpa mea atâtea glasuri,Le simt durerea lor adâncă, şi parcă dor atâtea ceasuriCe-am risipit trecând prin parc - vorbind tăcut cu câte-o frunză.Căci toamna vrea în trupul meu prin mii de glasuri să pătrunză!Dar vocea ei cu cât o-ascult cu-atât mai mult mă întristeazăȘi totuși... orişice cuvânt, mereu mai viu mă fascinează.

IV

Mă fascinează uneori poemul toamnei prea târzii,În el, e-nsingurat refrenul, şi slovele-s aşa pustii.Chemarea lui e-atât de tristă, căci neînduplecat i-e versul,Lipsit de milă prea ades, i-asemăn c-un tiran şi mersul.Pe-un rece postament de zgură îi dăltuiesc pe veci privirea

43

Poemului ce-n vântul galben ucide codrilor iubirea.Îngenuncheaţi în plâns haotic l-aşteaptă codrii pe călăuCerşind ca măcar anu-acesta să uite de poemul săuAjuns, el nu cunoaşte mila, iar slova sa, mă-ndurereazăCatrenul însă plin de taine, atât de mult mă fascinează...

V

Dar azi, privindu-te pe tine, icoane noi se zugrăvesc,Portretul lor mă fascinează şi nu mă satur să privesc:Ca şi fecioară eşti frumoasă, vei fi frumoasă şi ca doamnă,Mă fascinezi mai mult ca toate, de-acum privesc străin spre toamnă!

44

Iubire, înger fără aripi

Iubire, înger fără aripi,Ascuns în piept la osânditCând pe nedrept lovesc călăiiRămâi şi rabzi şi plângi trudit.Te ’nalţi apoi cu el de mânăDin humă către cer uşor,Tu n-ai nevoie de aripeCăci suferinţele-ţi dau zbor.

Iubire, Te-am simţit aproapeCând noaptea urii greu muşcaTu întorceai spre ea obrazulŞi inima şi fruntea ta,Eu n-am ştiut cât dor aieveaPiroanele în setea lorFiindcă Tu – preasfânt luceafărRăbdai osânda tuturor.

Iubire, Te-am văzut lovităStropind poteci cu sânge caldPotop de colţi răcneau barbaricRupând din Tine fald cu fald,Cu glas de trandafiri tomnateciRămas-ai suferind pripasCăci prea amar ţi-au smuls păgâniiPetalele ce ţi-au rămas.

45

Tu mult mai limpede şi astăziRăsari pe cerul nostru golPovara rănilor trecuteTe-au făurit etern pristol,Pe care îngeri fără numărCu cetele de mii de sfinţiDumnezeiasca LiturghieSlujesc cu albe conştiinţi.

Ce nepătruns mister se-ncheagăCe taine ochilor se-nşir,Iubirea – înger ni se-aratăŞi trup şi sânge în potir...Păduri de buze-ncet uscateSe-ntind cu sete-n urma lor,Şi Ea se dă fără măsurăŞi Ea se-mparte tuturor.

Iubire, înger fără aripi,Crâmpei sub umbră de catargTe-aşterni pe-o dâră luminoasăCând barca blând mi-o scot în largŞi te ascunzi prin orice freamătSub talpa unor valuri reciŞi tremură oceanu-n spumeŞi barca mea pe unde treci.

46

O, lasă-mă măcar în treacătPiciorul sfânt să ți-l sărut,Ca dorul care arde-n mineSă-l stâmperi şi să-l faci pierdut.

47

Erata

Din răni prea multe şi tăceriTe-ai făurit în minePoem născut din sfâşieriCât preţ de lacrimi şi dureriPlătit-am pentru tine.

Te-ai coborât ca dintr-un visÎn inima-mi plăpândă,Iar tot ce-am spus şi tot ce-am scrisCu sufletul de dor ucisE-o rană sângerândă.

De-atunci, m-am cununat pe veciCu lacrime sub geană,Durere – când revii sau pleciÎmi făureşti prin umbre reciCântarea mea orfană.

Şi nu-i un cânt înlăcrimatŞi nu-i o rană vieŞi nu-i nici imn prea lăudat,E-un tremur mult prea-nduioşatE-un dor de Veşnicie!...

48

49

Excelsior

Motto:

Înfrânt nu ești atunci când sângeri,nici ochii când în lacrimi ți-s.Adevăratele înfrângeri,sunt renunțările la vis.

(Radu Gyr)

50

Sonet

Căzuse floarea tinereţii meleDin ramul verde-n praful de pe drum,Mocneau regrete-n liniştea de scrumIar cerul meu se mărginise-n stele.

Trecut-au călători grăbiţi prin crângZdrobind podoaba-n bulgări de noroiŞi-a curs din floare sângele şiroiIar eu privind, n-am încetat să plâng.

Dar azi scrutând sub unduiri de soareCum Te cobori de undeva de susGrăbit m-aştern pe drumuri ca o floare.

Şi Te implor, de calmul Tău răpusSă treci umil în foşnet de picioare,Să mă sfinţesc, sub Talpa Ta Iisus.

51

Autoportret

N-am vrut să scriu poeme, înlăcrimând arcadaŞi-nduioşând simţirea prin suferinţi culeseCi-am vrut să-mi las natura să-şi scuture zăpadaDurerii răstignite prin versuri ne-nţelese.

Am vrut prin versuri proprii să-ncondeiez restrişteaŞi lacrimilor multe să le croiesc un numeCu sânge, nu cerneală – cerneala se usucăSub cea dintâi copertă a’ primelor volume.

Am vrut cu-aceste slove să-mi dăltuiesc menirea:Inscripţii funerare pe-o inimă ce plânge...Ca aplecat sub daltă să înţeleg iubirea,Să mă-ntâlnesc pe mine, şi să mă pot înfrânge.

Să nasc apoi nu versuri ce se-nvechesc cu aniiŞi cad uitării pradă sub cea dintâi lovire;Ci porumbiţe albe, ca-n stol spre toţi orfanii,Să semene întrânşii răsaduri de iubire.

52

Ca o pasăre rănită

Ca o pasăre rănităOchii-i adâncesc în soareToată inima zdrobităMai adânc mă doare.

Ca o floare ce pălirăÎn amurgul tinereţiiFruntea-n colb mi se-ncreţirăÎnroşind scaieţii.

Ca o lungă noapte tristăCând pe uliţi crud se-aşterneMă pândesc şi astăzi poateDespărţiri eterne.

Ca o rază ce-şi coboarăFaţa tristă peste lacuriMă despart de Tine iarăDepărtări de veacuri.

Ca o Mână-ncet desprinsăDe pe cruce, din piroane...Simt cum pulberea-mi atinsăPlânge sub icoane.

53

Crâmpei

Bătea-nfiorător la geamUn vânt răzleţ de primăvarăDe groaza lui căzu din ramUn mugur ce-nflorise-aseară.

L-am luat din ţărnă-nduioşatŞi l-am adus la mine-n casă,Şi printre trandafiri culcatÎntr-un pahar l-am pus pe masă.

Atâta soare-n păr purtând,În ochii blânzi aşa comoară...Că de emoţii fremătândA înflorit a doua oară.

Dar către seară în amurgPălise liniştea-i timidă,Şi trist petale-n rând se scurgCa amintirile-n clepsidră.

Le-am strâns în palme tremurând,Dacă-aş putea le-aş da fiinţă...Oare de ce aşa curândV-aţi avântat spre nefiinţă?

54

La fel cum rozele ce morÎntr-un pahar lipsit de viaţăSe sting atâţi în urma lorPurtând în piept fiori de gheaţă.

Când suntem reci, haini, despoţiTot ce iubim e scris să moară,De-aceea Doamne, fă-ne toţiSă ne iubim ca-ntâia oară.

Căci, cum paharu-i un sicriuSub care mor şi flori şi viseLa fel, iubirile din noi,Când nu iubim ne sunt ucise.

55

Destinul unei poezii

Cu dragoste şi lacrimiSe ţese-o poezie;Din dor şi suferinţăSe naşte pe hârtie.

În şcoala suferinţeiÎnveţi ce-nseamnă-o rimăAscunsă printre versuri

Și printre noi sublimă.

Un tremurat de-o clipăDin veacul plin de ură;Răpind, aşterni prin sloveUn ritm şi o măsură.

Cu mâna-nsângeratăÎnveţi ce-nseamnă-a puneÎntr-un poem suspine,În vers o rugăciune.

În odă sentimenteÎn stih o rană vieÎntr-un sonet, o viaţă,În imn o veşnicie.

56

Iar când înmoi peniţaÎn licăriri de steleTu cercetezi adâncuriDe taine şi mistere.

Cu dalta îmbibatăÎn marea de cernealăÎi dăltuieşti o formăDar nu pe cea finală!

Căci noi redăm IdeiiO formă trecătoare,Doar... timpul o-nvecheşteŞi-o uscă ca pe-o floare!

Ci doar în NemurireÎşi va-mbrăca SonetulCând forma ei finalăI-o va reda Poetul...

57

Decembrie

Pulberi de zăpadă cad din cer - pe ramNinge cu duminici, ninge cu-mprumutCa o noapte lungă suferind la geamClipele-şi dezgroapă timpul ce-a trecut.

Ca o despletire dintr-un rai postumMi se-ntorc rănite două veşnicii,Mă-nfioară anii strânşi ca-ntr-un albumŞi lovit de viscol, plâng ca doi copii.

Ninge iar cu lacrimi şi-n absenţa TaInima-mi se curmă sub priviri subtilVino Prunc preadulce şi-mi renaşte-aşaCum a fost odată când eram copil.

O, de-aş şti pe unde urmele-Ţi împartPe sub glia ninsă ţi-aş săpa poteciŞi-am străbate dulce munţi ce ne despartRetrăind minunea stinsă peste veci.

Nu-mi lăsa Iisuse ochii viscoliţiDin copilărie n-au mai plâns aşa!Anii-aceşti’ din urmă – prea ne-ntoc răniţi,Ninge-ntreg pământul în absenţa Ta…

58

Epilog

Nu-ncetează viaţa-n umbraCrucilor din ţintirimNici sub lutul cald al glieiCând întoarcem să-odihnim.

Nu sfârşeşte-n noi iubireaCu prea blându-i simțământ,Când ne-acoperă ţărânaŞi ne-ngroapă în mormânt.

Pe sub straturi de zăpadăRamurile-ascund fiori,Iarna sub ţărâna ninsăCrengi înmuguresc cu flori.

Ghiocei din nea se-aratăTorşi din lacrime şi dor,Parcă-atâta viaţă poartăZâmbitori în cupa lor.

Nuferi albi plutesc pe apeCa o lebădă-n desiş,Luna-şi picură-adorareaDepărtându-se pieziş.

59

...Doar atunci înceată viaţaCând spre cer ai ochii sluţiCând ţi-s braţele de piatrăCând nu mai arzi şi nu mai lupţi.

60

Euharistie

Cu sufletul de mână păşind pe nori de piatrăMă-ndrept către solee înmărmurit năierAltarul în penumbră e-o poartă către cerDe unde nemurirea, chemându-mă, aşteaptă.

Toţi sfinţii din pictură, ca prevestind o RanăSpre penitent cu milă privesc în ascunziş,Prin norul de tămâie ’nălţându-se piezişHristos euharistic coboară din icoană.

Biserica transcede şi timp, şi zări, şi sfereŞi-n aer mistagogic debarcă-n veşnicie,Cu preotul alături, prin Sfânta Liturghie,Ieşim din timp şi spaţiu păşind spre Înviere.

Sub raza de vitralii priveşte blând FecioaraŞi-n vinul din potire ea vede sânge iarÎn pâinea împărţită şi trupul ei – altarSe-amestecă în taină transfigurând comoara.

Cu sufletul de mână ca printr-un gest eternMă-mpărtăşesc cu Viaţă în trupul meu de lut,Privind din veşnicie la timpul ce-a trecutMă minunez Lucrării şi taine-i mă proştern.

61

Fecioara

Îşi picură treptat luminaDin ceruri, tristă peste ramuri,Îndoliată pari şi astăziCând te privesc tăcut la geamuri.

Cortegii de-amintiri şi viseÎn umbra ei se-aştern ţărână,Şi luna pare-un trist părintePurtându-şi sufletul de mână.

Ca un catarg zdrobit de valuriÎnceată printre norii reci.Şi tremură sub orice freamătÎntregul cer pe unde treci.

Din ’naltul bolţilor semeţeRăsfrângi durerea ce-o purtăm, Cu cât privesc mai mult spre tineCu-atât mai trist ne-asemănăm.

E mult prea lungă despărţireaCu muguri vii căzând din ram;Şi nu mai ştiu de plânse lunaSau eu privind la ea, plângeam!

62

Te-ndură iar Fecioară-aleasăŞi-n rana mea răsari mai vie,Ca duhu-mi mort să-ntindă braţulŞi să devină veşnicie.

...Îşi picură solemn argintulŞi toate tac privind spre dânsa,O lume-ntreagă poartă-n lacrimiŞi plânsul meu ascuns întrânsa.

63

Frunze

O toamnă a intrat în mineCu ochi de umbre şi cu ploi,Plânge-un heruvim IubireLângă noi.

Aseară, înspre crâng deoparteDe teama ei îmbrăţişaţiCerşeau un strop de milă codriiSfâşiaţi.

Dar biciul toamnei nu se-nclinăŞi ca un orb loveşte-amarÎn pieptul triştilor jugaştriiMai murdar.

A mai căzut din ram o frunzăC-un ultim tresărit în eaE poate-această despărţireCea mai grea.

Prea timpuriu din cer fu smulsăŞi îngropată trist pe drum,Cenuşa ei ascunde viaţăŞi nu scrum.

64

Sunt frunze ce-au căzut bătrâneDe-atâta ger şi vânt şi ploiSunt primul semn al despărţiriiDintre noi.

Sunt frunze care dor şi astăziSunt semne ce-amintiri trezescSunt conştiinţe încărcateCe pălesc.

Sunt frunze ce îngroapă-n eleO vară cu-amintiri de floriSuave legănări şi triluriŞi splendori.

...Ce toamnă a intrat în mineCe toamnă plânge-n amândoiMănunchi de frunze gem uitateLângă noi.

65

Toamna

A mai căzut o frunză de pe ramPlutind în cea mai tristă reveriePierdut şi eu, zărind-o de la geamI-am înţeles târzia elegie.

Gemând sub paşi la margine de drumÎntinsei glii împovărat se-ntinde,Privind cu teamă zbuciumul de scrumTresar gândind că toamna mă cuprinde.

Şi vântul şuierând prin ramuri seciŞi-acest copac rămas cu vechi secheleŞi braţele ce-mi spânzură prea reciE-ntâiul semn al pustiiri mele.

Iar frunzele acestea-n despărţireSmulse cu ură din vechiul altoiE primul semn, e-ntâia amintireA primăverii roadelor din noi.

Ce goi suntem de tot ce-nseamnă floareŞi ce sărace ramurile catăUn strop de cer, o lacrimă de soare...Ce toamnă-i toamna asta-ntârziată!

66

Ghiocei

Cum ghioceii sub ţărânăAşteaptă primăvara iarDe dorul revederii TaleAştept şi plâng şi iar tresar.

Tresar cum numai doar odatăUn suflet poate tresări,Şi cum o dată poate numaiUn fir din ţărnă răsări.

...Gândind la legea lor ascunsăC-un tremur ce-a pornit să nască,Aştept ca din adâncul firiiUn suflet nou în noi să crească.

Să nu mai ştim ce-nseamnă urăSau gând viclean de răzbunareÎn toată inima ce-a nouăIubirea crească ca o floare...

67

Imn vieții

Pledez pentru viaţă şi pentru nemurirePentru eternitatea simţirilor din noiCăci nu înceată viaţa când ni se-ngroapă lutulŞi-ntoarcem în noroi.

Nu, inima nu-nceată când bulgări de ţărânăTe-acoperă pe-o clipă sub umbra unei cruci,Ci tu, în ceasu-acela, cu sufletul în braţeSpre alte zări apuci.

Şi duhul se desface de orice legăturăŞi-un înger în vitralii grăbit îţi face-un semnCu ochii către stele te ’nalţi apoi din humăLa cel dintâi îndemn. Ce-a fost pământ în tine în țărână se va-ntoarce

Să-și doarmă somnul molcom deoparte singurel;Ce-a fost etern în tine etern se va prefaceCu tot ce-i sfânt în el.

Acolo-n sfânta taină de dincolo de fireAcolo-n alte ceruri, prin noul simţământ,În cer cu sfinţi arhangheli vei intona cântareaCea fără de cuvânt.

68

Abia în clipa-aceea a învierii taleCând lutul neputinţei pe veci îţi vei goliIubind etern şi unic, abia atunci simţi-veiCe-nseamnă a trăi.

...Tu ai ştiut Stăpâne c-aşa un suflet paşnicCe-a ars în noi o viaţă nu poate fi-ngropat,De-aceea dintre-atâtea comori nepreţuiteVecia-n dar ne-ai dat.

69

Întors de prin lupte

Întors de prin lupte cu inima frântăCu duhul mai tulbur, mai greu şi mai stinsCu-o dulce tristeţe pe umeri răsfrântăM-apropii cu teamă spre-Acasa mea sfântăÎntors de prin lupte învins.

Purtasem în vifor drapele şi flamuriPurtasem cu cinste în luptă efod,Dar toamna urgiei ascunsă la geamuriPătrunse tiranic în flori şi în ramuriLăsând pustiită măsura de rod.

E-n lupta iubirii un tremur ce doareO undă de taină pătrunsă în piept:Izbânda e-n cinstea acelui ce moarePrivind cu nădejde din ţărnă spre soareUmil, rugător şi-nţelept.

...Aş vrea neputinţa cu lanţuri şi-nfrângeriSă-şi cearnă uitarea cu glas de mormânt.Dar tu Înviere ce încă tot sângeriDin lespezi de piatră prin nouri de plângeriM-araţi către soare cu duhul înfrânt.

70

Rugăciune

Mă rog să pot răbda smerit ocareCe pe nedrept lovesc. Căci fiecareMă duc spre cer cu-o treaptă mai aproape.

Mă rog să pot iubi când îndeaproapeCa fulgerul cădea-vor lănci şi suliţiLăsându-mi trupu-nsângerat pe uliţi.

Mă rog să pot ierta deplin trădareaŞi mâna ce-a lovit şi lepădarea,Şi soţii ce mi-au pregătit piroane.

Mă rog să tac când toate-aceste raneUrla-vor înlăuntrul meu sentinţaPrin tunete bocindu-şi suferinţa...

71

Mă zbat de-atâta vreme

Mă zbat de-atâta vremeSă-mi ţin cu pace luntreaCe freamătă-n furtunaPornită din afund,Tresare-n mână cârmaCând val cu val loveşte,Când în genunchi cu barcaÎn mare mă scufund.

Sălbatic hoinăreştePrintre catarge rupteUn vaier ca de moarteCrescut in depărtăriSălbatic smulge-n treacătDin barcă o frânturăUrgia-mpotriviriiAcestei negre mări.

Şi cerul ca de piatrăÎşi oglindeşte colţiiMuşcând prin orice umbrăDin luntre câte-un fald,Şi cade tristă cârmaSub colţi haini de umbreLăsând pe-o urmă deasăFâşii de sânge cald.

72

...Iubire, n-am credințăSă-Ţi pot simţi prezenţaAici, în barca ruptăCând stai şi mă priveşti,

Iubire, n-am credințăSă văd cum taci furtuniiŞi marea-nvolburatăCum cerţi şi linişteşti.

73

Mi-e inima înfrântă iarăși

Mi-e inima înfrântă iarășiJelind ce n-am să pot uita,Dar plânsul ei azi mă-nspăimântăCăci n-a mai plâns nicicând aşa.

În mine gem adânc fiori de moarteŞi depărtarea-mi arde paşii meiSunt ca o filă ruptă dintr-o carteCe stă-ngropată-n tină pe alei.

Durerea despărţirii încăO port povară ne-ncetatTrădarea mea cea mai adâncăE tot ce-n palme-am adunat.

Şi plină mi-e de ghimpi ţărânaŞi rodu-i picură absint,Trădându-te iubire-întrunaAm învăţat prea des să mint.

Acum când plâng întâia datăIubiri cu pată-n urma lorMă doare inima-nşelatăDe-aceste lacrimi fără dor.

74

Primeşte tremurul căinţeiDin dimineţile târzii,Şi-n ceasul mut al penitențeiMai dă-mi doar două lacrimi vii.

75

Mormânt

Ca un mormânt ce încă doarePădurilor de ochi privindCa două lumânări foşnindCând sufletu-i spre îngropareCa două frunţi în despărţireLuându-şi ultimul sărutMă zbat în corpul meu de lutCa prevestind o prăbuşire.

Aici mi-e dor şi plâng spre soareMă zbat lovind ca-ntr-un mormântPământul parcă tot mai strâmtCu cât mă zbat mai mult mă doareŞi urmele de sânge încăAtât de calde-n rana lorC-un ultim glas rănit de dorMă-npresurau mocnind sub stâncă.

E poate-această despărţireIubire cea mai grea de-acum,Rămas cu pumnii goi în drumPrivesc spre cer în răscolireTăcerea lui mi-e ca de piatrăÎntreaga zare – numai cruciCu frica-atâtor mari răscruciPrivirea-mi freamătă şi-aşteaptă.

76

Un tremur gingaş, când clipitaPe care-o aşteptăm arzândPlutind din ramuri rând pe rândÎntreagă-şi va sfârşi risipaAtunci, cădea-vor lanţuri toateCetăţi de ziduri s-or sfârşiŞi-n cea mai neuitată ZiRenaşte-vom spre libertate.

...Iubirea mea nu-i moartă încăNici ţintuită în mormântDoar cerne lacrime măruntCu plâns greoi mocnind sub stâncă.

77

Ochii Tăi albaștri

Plâng şi astăzi Ochii Tăi albaştriLacrimi mari de rouă fulguind uşorPeste fruntea munţilor sihaştriStol de turturele fragede în zbor.

Lacrimi cad, potecilor rămaseUmbre-nmărmurite lângă-un cimitir,Spre morminte urmele atraseNi se-ntrec sălbatic legănate-n şir.

Preţ durerii Golgota frământăDouă lacrimi mute stranse pe obraz;Stinsă-n cuie, Jertfa lumii sfântă,Lăcrimează cerul dintre ieri şi az’.

Prin roua grea a munţilor sticloşiNe plâng şi astăzi Ochii Tăi albaştri,Dar uneori de-atâţia păcătoşiPrin lacrimi cad din Ochii Tăi toţi aştrii.

78

Priveam

Priveam cum anii sub ecouriÎngroapă-n trecerea grăbităLa crucea vremii-mbătrânităCortegii de-amintiri şi doruri,Priveam uimit şi melancolicCum anii-mbătrânesc la geamDar pe sub straturi de uitarePierdut, chiar eu îmbătrâneam.

Priveam cum floarea-ncremeneşteStrăpunsă-n ultima-i luminăGândind la floarea din grădinăPlângeam văzând cum se-ofileşte,Mă întristam privind cu teamăCum mugurii pălesc pe ramDar nu ştiam că-n glastra vremiiTreptat, chiar eu mă ofileam.

Priveam cum toamna ca o fiarăRăcnea prin ramuri ca nebunaDe teama ei, toţi codrii unaÎnmărmuriţi îngenunchiară,Plângeam umbrit la orice freamătŞi-n spaima lor mâhnit oftamMi se părea că plâng toţi codriiDar mă-nşelam... doar eu plângeam.

79

Priveam înfiorat trădareaLucind pe chipuri de morminteEroi orbiţi de-un blid de linte,Viteji tronându-şi lepădarea;Îi osândeam pe toţi aceştiaŞi împotriva lor porneamLuptam cu şerpii-ascunşi sub nuferiŞi n-am ştiut... că eu trădam.

Iar azi, când văd acestea toateCum strigă dur în contra mea,Nici să privesc a lor cenuşăIubire, nu cred c-aş putea...

80

Rugă

Pe coli de suflet albe port vina mea întreg,Un sul ce-ascunde-ntrânsul acuze ce se-nchegCu orice zi trecută, mai pline de venin...Cerând dreptatea legii poruncitor, hain.Coloane întreite născând păcate şir,O umbră de suspine ascunsă-n cimitirAtâtea pete-ascunde hrisovul terfelitCă orice coală-ntoarsă mă chinuie-ngrozitŞi prăbuşit ţărânei şi colbului aprinsDeclinului pe-o clipă mă dăruiesc învinsŞi-mi plâng aceste file ce-n tunet s-au desprinsCerându-mi osândirea ca dintr-un rug încins.Iar sub osânda legii m-aplec şi mă-nfiorComoara mea furată – ce crunt acuzator!

...O Doamne câtă milă va trebui să-mi daiSă pot să-Ţi cânt cucernic cu îngerii din rai?Aşa milostivire încât mă tem, tresarSă nu-Ţi secătuiască izvorul Tău de har.

81

Rugăciunea lui Avraam

E trecut de straja-a patraDintr-o noapte mult prea lungă,Trist, Avraam, rămas pe gânduriSingur somnul şi-l alungă.

Glasul Domnului şi astăziÎi răsună-n gând, posac:„Dacă spui că ai credinţăVreau ca jertfă pe Isaac.”

Clipele-s de-acum pumnaleTot mai însetate parcă,Pieptul lui robit de zileCu dureri adânci se-ncarcă.

Prea curând, în zorii zileiCând va fumega făcliaCu Isaac se va retrageÎnspre muntele Moria.

Inima din el bătrânăSe cutremură şi plânge,Către Yahve rugăciuneaPicură-n sudori de sânge:

82

„Doamne, inima-nduratăDoar un singur lucru-Ţi cere:Când sosi-va clipa-aceea,Dă-mi Te rog aşa putere

Ca suind pieziş pumnalulŞi scrutând întreg pustiul,Să-l înfig în mine-atunceaŞi să-mi las în viaţă fiul...”

83

Serafim

Da, plânge-n noi un serafimCând tot mai reci morminteÎn suflete-odihnim,Cortegii de poveri aşteaptăSă sfâşie-n pornirea lor inime de piatră.

De-aşa o pribegie-n lutSe zguduie văzduhulPrivind la noi tăcut,De-atâta ură şi noroiSe stinge serafimul cu chip frumos din noi.

...Rămâi luceafăr blând să plângiSpălându-ne păcatul,Aripile să-ţi frângiÎn ramurile noastre seciSă pară-o primăvară tot ce atingi când pleci!

84

Străinul

Sub cerul plin de sânge, prin arşiţa turbatăCu pieptul numai rane şi gleznele-n butuciTreceau convoi tâlharii cu feţele brăzdatePurtând în ochi regrete şi în spinare cruci.

Înaintau cu silă, mai mult împinşi din spateTrasând prin mărăcine cărare fald cu fald,Descătuşaţi de sine loveau cu foc călăiiLăsând pe-alocuri urme de sânge proaspăt, cald.

Pe chipul lor de umbre restrânse-ntr-un ciorchineSclipeau prin orice boabă tristeţi şi deznădejdiToţi fără nici un nume – morminte-ncrucişateFără dorinţi şi vise şi fără de nădejdi.

Păşeau desculţi prin brazdă, căci viaţa le fuseseSingura lor greşeală pulsând prin vene-adânciDeprinşi cu violenţa, mizeria şi uraAu împilat norodul şi-au tot prădat de-atunci.

Dar într-o zi căruntă, când storşi de privegherePotrivnic se-ntorsese urgia-n contra lorPrin tunete, pustia, răgnea aprins: „la moarte!”Şi-ncătuşaţi porniră în văzul tuturor.

85

Întâmpinau rafale din clocotul mulţimiiCortegii de batjocuri, străini – printre străini;Şi-o cruce grea ce-apasă purtau pe umeri soţiiPăşind desculţi prin lutul împodobit cu spini.

Unii, loviţi de soartă cădeau sub cruce paliziAlţii, oftând obidei înaintau greoiPe margini, chipul Legii – ce-l oglindeau barbariiLoveau acerbi convoiul cu bice şi noroi...

Prin ploaia de oprelişti sub arşiţa fierbinteCu gleznele în lanţuri înaintam şi euSub cruci de plumb, cu silă, mai mult decât cu teamăPăşeam fără speranţă şi fără Dumnezeu.

În lungul depărtării ce-mbrăţişa întinsulZăream cum orice umbră răcneşte-n contra meaŞi zarea e de gheaţă cu cât îmi arde faţa,Şi freamătul mulţimii să mă ucidă-ar vrea.

Şi crucea grea ce-apasă zdrobindu-mă sub humăŞi biciul fără milă din carnea mea rupândŞi fruntea mea albită cum spinii o sugrumăÎmi fac puţina viaţă ce-a mai rămas, mormânt.

Pristavii cer socoată, aprinsa lege-a firiiÎşi trâmbiţă asaltul prin spasme-asupritor.Unde privesc, doar ură, doar suflete de gheaţă,

86

Dispreţ şi silnicie în ochii tuturor.

Poveri mai greu ca plumbul îmi istoveau fiinţaIar drumul ispăşirii de-abia era-nceputSimţeam cum ţărna caldă întinde-un braţ spre mine,...Îi cunoşteam surâsul şi glasul său de lut.

Dar când credeam că astfel îmi voi curma demersulMi-a răsărit în cale deodată un străinPurta-n veşmânt miresme de trandafiri tomnaticiIar fruntea în lumină plutea adânc, senin.

Prin ochii Lui de stele simţeam cum niciodatăAşa doi ochi spre mine vreodată n-au privit Citeam în ei durerea şi dragostea cu carePriveşte un părinte spre fiul osândit.

Pe chipul Său de aur trona de printre lacrimiO pace şi-o blândeţe cum n-am văzut nicicând,Şi printr-un gest de raze întinse către mineDe prin ninsori domoale o Mână sângerând.

Credeam că-i vis. Dar gloata, şi crucea, şi călăii,Îmi răspundeau aievea sub cerul oropsit;Şi-am vrut să-ntind cu teamă o mână spre străinulIvit din alte sfere, dar am căzut zdrobit.

Când m-am trezit din bulgări, doar eu sub cerul liber

87

Nu mai erau nici lanţuri, nici cruci s-apese greu,Şi întorcând privirea spre locul răstigniriiAm revăzut Străinul murind în locul meu.

88

Tăcere

Nădejdi înfrânte-am suferitPrin anii ce-au trecutBătăi şi lanţuri şi noroi,De-aceea am tăcut!

Eu n-am strigat spre tine-atunciCând spinii m-au pătrunsCi am tăcut, şi-am plâns, şi-am arsIubire în ascuns.

Şi n-am putut măcar un gândÎn taină să-Ţi şoptesc,A fost şi lacrima prea greaŞi plânsul prea lumesc.

Şi poate nici acum nu ştiuCât ţi-a vorbit de mult,Tăcerea mea adâncă-atunciPrin glasul stins şi mut.

...Iar dacă tac şi azi întocmaiCând noaptea-i mai adâncă,Când ceru-i mai întunecatE semn că sufăr încă.

89

Septembrie

Şi luna şi-a ascuns argintulPrin umbra unor plopi cărunţiAdie-n dungă terebintulŞi freamătă-n desiş de munţi.

Trecând deasupra casei meleScăpară două lacrimi reciEu te-am văzut cum gemi sub elePărtaşă tresărind pe veci.

Îmi plâng cu tine-ncet amarulDespovărat sub el sărac.Şi gem golind senin paharulDurerilor, ce-l port de-un veac.

Sălbatic s-a pornit şi vântulLovind stejarii-ascunşi prin munţi;Ne seamănă deznodământulCutezătorilor cărunţi.

O toamnă rece mă cuprindeCărările-mi bătătorind,Şi simt cum braţul drept se-ntindeÎn cuie oasele-şi zdrobind.

90

Un singur dar

Un singur dar purtăm în noiSub vatra unor vechi peceţiE legământul unei vieţiCu paşi greoi.

E semnul clipelor cu floriDin primăvara fără ploiIubirea ce-a ascuns în noiCalde ninsori.

Iubire – aur fără preţFior sub bulgări de noroiTu naşti din lacrime eroiSpre-un ţel măreţ.

Tu poţi s-acoperi răni ce aniAu ars în suflete de fraţi,Tu-i reuneşti îmbrăţişaţiCa doi orfani.

În infinitul nostru-abisPe-o rază blând te-ai mărginitAtunci cu toţi ne-am regăsitCa dintr-un vis.

91

...Dar când uităm să ne iubimÎndoliaţi pe-un gest eternCând ziduri între noi se-aşternAtunci murim.

Atunci iubirile cu spiniŢărâna firii ne-o dezmierdŞi frunze rând pe rând se pierdPrintre grădini.

Cu paşi grăbiţi în noi se-afundAtunci, atâtea toamne reciŞi jalea-i parcă pentru veciUn spin profund.

Şi suntem tineri cât iubimCu gând curat, cu piept aprins,Când dragostea în noi s-a stinsÎmbătrânim.

92

Un strop de rouă

Un strop de rouă singuraticS-a rătăcit pe-un trandafir,În dulcea lor îmbrăţişareS-a scurs ca Sângele-n potir.

Plutind fiorul regăsiriiPe fruntea crudului rapsodSub urma caldă-a-mbrăţişăriiŞi-a-nchis comoara lui de rod.

Ce tremur au putut fi-n toatePetalele ce s-au închis,Că prin atâta răscolireS-au contopit pe-acelaşi vis.

Căzut-au alte zări de rouăPrelinse-n albe-nmiresmări,Dar n-au mai fost la fel de sfinteCa-ntâiele îmbrăţişări.

La fel şi sufletul din mineCand te-a cuprins la piept în lunci,N-a mai trăit cu-aşa uimireO altă stare, ca atunci.

93

Rugă pentru ei

Sub încreţirea albei frunţiDoi ochi bătrâni înceatăSe sting tăcut, cu paşi mărunţiDeodată.

Se stinge-n limpede priviriO dulce tinereţe,Şi-n locul ei răsar zvâcniriRăzleţe.

Citesc în ochii lor gemândO nesfârşită dramăŞi-n strângerea de mână blândO teamă.

Sărut plângând acest obrazCe suferinţi încarcăŞi-un zbucium părintesc de az’Mă-ncearcă.

Sărut aceste mâini de scrumÎn despărţire parcă;Ce zbucium părintesc de-acumMă-ncearcă.

94

Ce trist grăbesc pe-un ultim drumSuind atâtea trepteO Doamne, fă-i măcar acumS-aştepte.

Întârzie plecarea lorCu încă-o dimineaţă,Şi-aceste despărţiri ce dorÎn viaţă.

...Sub încreţirea albei frunţiDoi ochi bătrâni mă cheamă.Dar ne despart atâtea punţiO, mamă!

95

Pledez pentru viaţă şi pentru nemurire Pentru eternitatea simţirilor din noiCăci nu înceată viaţa când ni se-ngroapă lutulŞi-ntoarcem în noroi.

Ce-a fost pământ în tine în țărână se va-ntoarceSă-și doarmă somnul molcom deoparte singurel;Ce-a fost etern în tine etern se va prefaceCu tot ce-i sfânt în el.

...Tu ai ştiut Stăpâne c-aşa un suflet paşnicCe-a ars în noi o viaţă nu poate fi-ngropatDe-aceea dintre-atâtea comori nepreţuiteVecia-n dar ne-ai dat.

Cătălin Varga

96