Povestea numărul 1:

Povestea unui fulg de nea

…A fost odată, într-o împărăție din înaltul cerului, și ploaie, și vânt, și frig… Și, într-o zi însorită, dar geroasă, toate acestea s-au unit și au dat naștere unui fulg de nea. Strălucea ca o stea, era rece ca frigul năprasnic, se topea și se transforma în ploaie și, numai soarele știa să-l facă să zâmbească.

După ce a crescut puțin, i s-a dat binecuvântarea și a pornit la drum în josul pământului pentru a găsi un alt fulg cu care se putea juca în liniște… I s-a spus să nu se încreadă în nimeni, să se ferească de căldură, să se ascundă de soare după-amiezile, să se joace doar cu semenii lui și, atunci când va atinge pământul, să se așeze peste fulgul pe care îl va iubi o viață: fulgul cu care avea să se topească pentru a se întoarce sus, la cei ce i-au dat viață. Fulgul a promis că va asculta povața părinților și a plecat…

În drumul său a cunoscut mii de alți fulgi. Sute i-au fost antipatici, zeci i-au devenit amici și, foarte puțini, prieteni. Alături de ei și-a continuat drumul și nu a încetat nicio clipă să caute fulgul cu care avea să se topească. Steaua de zăpadă a cunoscut copaci, frunze, flori și fluturi. A cunoscut blândețea animalelor, ochii blajini ai oamenilor, bucuria copiilor ce-l vedeau acolo, sus. A cunoscut case bătrânești, a ascultat colinde, a mirosit cozonaci calzi, a privit brazii împodobiți. A cunoscut suferința, dragostea și fericirea aparentă. S-a ascuns mereu de soare, de teamă să nu piară, așa cum promisese… Într-o zi, însă, fulgul s-a oprit… Și, odată cu el, s-a oprit totul: muzica, visele, dansul, veselia, suferința, jocul copiilor. Culorile au pălit, apele au încetat să mai curgă, păsările să mai zboare, vântul să mai bată, ploaia să mai cadă, zăpada să se mai aștearnă… Fulgul văzuse, acolo jos, ceea ce căutase întreaga sa viață: găsise scopul călătoriei sale… rațiunea de a fi, ceea ce îi lipsea. Găsise perechea potrivită. Dar... nu au trăit fericiți până la adânci bătrâneți pentru că… fulgul nu se îndrăgostise de un fulg, ci de o fată. Însă el nu știa. O văzuse răzând, cu glasul ei cristalin, cu ochii ei albaștri ca cerul din care fulgul a venit, așa că... s-a îndrăgostit pe loc de ea. …și așa, steaua de zapadă a atins mai întâi părului fetei, apoi a privit-o în ochi… apoi i-a mângâiat buzele calde… buze care l-au topit… …și fulgul a căzut mort… el nu se poate întoarce la ai lui, căci singur nu poate…

1

Povestea numărul 2:

Fetița poștașului

Era seara dinaintea Crăciunului. La poșta dintr-un mic orășel soseau ultimele scrisori. Unele dintre ele erau adresate lui Moș Crăciun, așa că poștașul Mihai avea sarcina de a le trimite cât mai degrabă la Polul Nord.

Poștașul Mihai lucra în tură de noapte. Era foarte obosit, deoarece azi avusese mai mult de lucru ca oricând: oamenii care veneau la poștă erau cu toții nervoși, agitați, stresați din cauza ultimelor pregătiri pentru sărbători. Toți doreau să fie serviți cât mai rapid, ca să poată merge acasă, unde mai erau atâtea de făcut...

Acasă... acest cuvânt îi strângea sufletul și îi punea lui Mihai un nod în gât. Acasă nu mai e ca altădată. Când ajunge de la servici, parcă pereții se strângeau în jurul lui. Acasă...

Deodată, tresări. Ochii îi căzură pe o scrisoare a cărei adresă îi atrase atenția: era chiar adresa locuinței sale, iar scrisoarea era adresată... lui Moș Crăciun. Poștașul recunoscu imediat scrisul fetiței sale, Iulia, care abia învățase să scrie, deoarece era în clasa I. Foarte curios, poștașul deschise scrisoarea, lucru pe care nu-l mai făcuse niciodată, deoarece corespondența este secretă.

Rândurile pe care le-a citit i-au umplut ochii de lacrimi:

Dragă Moș Crăciun,

Mă numesc Iulia, și sunt o fetiță în clasa I, așa că, te rog să nu te superi dacă mai găsești câteva greșeli. Am ținut foarte mult să-ți scriu, chiar dacă n-am învățat încă toate literele, deoarece am ceva foarte important să-ți cer. Știu că tu îndeplinești toate dorințele bune copiilor cuminți. Eu sunt o fetiță cuminte, așa îmi spune toată lumea.

Dar nu vreau să te mai țin de vorbă, știu că ai multe scrisori de citit, așa că, iată ce îmi doresc pentru acest Crăciun:

1. Prima mea dorință se referă la frățiorul meu, Angel. El nu mai este cu noi, ci locuiește acum în Rai, unde a plecat de câteva săptămâni. Mi-a spus, în vis, că este fericit pentru că a primit aripile de Înger, dar îi e dor de jucăria lui preferată, căluțul de lemn. Jucăria se află în camera lui, lângă pat și nu se mai joacă nimeni cu ea. Poți să i-o dai unui copilaș, care să o iubească tot așa de mult?

2. A doua mea dorință este să-l faci pe tata fericit. Eu și mama nu l-am mai văzut râzând de când a plecat Angel în Rai. Când vine acasă se închide în camera lui și abia dacă mai scoate o vorbă cu noi. Altădată mă ridica în brațe și striga: „Uite, mare!” și mă arunca spre tavan. Acuma nici nu mă mai privește în ochi. Pentru mine nu vreau nicio jucărie, am destule, sunt atâția copii care nu au nici măcar una singură. Du-le lor jucării, Moș Crăciun!

Te sărut, cu mult drag, Iulia!

Mihai simțea cum inima i se rupe în două, de durere. Acuma vedea ce mult suferă fetița lui. S-a închis, în durerea lui, nevrând să vadă că și ceilalți, la rândul lor, suferă. Ce mult a greșit! Trebuie să își repare greșeala față de cele două ființe dragi pe care le mai are!

A închis poșta și a alergat spre singurul magazin pe care l-a mai găsit deschis la acea oră. A cumpărat un Îngeraș frumos, cu bucle blonde, care semăna foarte mult cu băiețelul lui, Angel. Acasă,

2

toată lumea dormea, așa că a așezat cu multă grijă Îngerașul sub brad, alături de celelalte cadouri de la Moș Crăciun.

Apoi, a urcat în camera lui Angel, unde nu mai intrase de când copilașul îi părăsise. A luat căluțul de lângă pat, l-a împachetat frumos și l-a dus la ușa vecinilor săi, o familie foarte săracă, cu trei băieței. Liniștit, s-a culcat, ateptând dimineața de Crăciun.

Ce fericire era pe chipul Iuliei, a doua zi, la deschiderea cadourilor! Încântată de darurile primite, dar, mai ales de Îngeraș, fetița a ținut să le citească părinților scrisoarea de la Moș Crăciun. Aceasta suna așa:

Draga mea Iulia,

DORINȚELE TALE AU FOST ÎNDEPLINITE!Frățiorul tău este acum fericit, deoarece căluțul lui este pe mâini bune. Noul lui stăpân este

un băiețel sărac, care îl va iubi și prețui foarte mult. Referitor la a doua dorință, vreau să știi că tatăl tău n-a încetat niciodată să te iubească. El știe ce fetiță cuminte are și e mândru și fericit că ești copilul lui. Îți promit că, de azi, îți vei recăpăta, din nou, tatăl.

Și, pentru că ai fost o fetiță cuminte, Moșul nu te poate lăsa fără cadou. Ți-am pregătit cel mai frumos Îngeraș de Crăciun, care să îți amintească mereu de frățiorul tău drag. Moșul este fericit când întâlnește astfel de copii, așa că te sărut dulce, draga mea și să ai o viață frumoasă! Ne vedem la anul, Moș Crăciun.

3

Povestea numărul 3:

Fetița cu chibrituri după H. Ch. Andersen

Era un ger grozav; ningea și începuse a se înnopta: era Ajunul Anului Nou. Pe frigul acela mergea pe stradă o biată fetiță cu capul gol și cu picioarele goale. Avusese ea doar niște papuci când plecase de-acasă, dar nu-i folosiseră prea mult: erau niște papuci mari, pe care mama ei îi rupsese aproape și erau așa de largi pentru ea, încât mititica-i pierdu, grăbindu-se să treacă o stradă, unde cât p-aci era să fie strivită între două trăsuri.

Fetița mergea cu picioarele ei goale, roșii-vinete de frig; și-n șorțul ei vechi ținea strâns un vraf de cutii cu chibrituri și mai avea și-n mână o cutie. Fusese o zi rea pentru dânsa și nimeni nu-i cumpărase în ziua aceea nimic, deci n-avea prin urmare niciun ban. Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei lung și bălai, care se încrețea frumos pe lângă ceafă. Luminile străluceau pe la ferestre, miros de fripturi se răspândeau în stradă. Biata fetiță! Îi era foame și frig tare.

Se opri și se ghemui într-un colț dintre două case și își strânse piciorușele sub dânsa. Frigul o pătrundea din ce în ce mai mult, și totuși nu-i venea să se ducă acasă; aducea înapoi toate chibriturile, și nici un bănuț măcar. Tatăl său are s-o bată; de fapt, acasă nu era tot așa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperiș iar vântul sufla în voie, cu toate că fuseseră astupate crăpăturile cele mari cu paie și cu zdrențe vechi.

Mânuțele ei erau aproape înghețate de frig. A! Un chibrit aprins le-ar putea face bine. Dac-ar îndrăzni să scoată unul, numai unul din cutie, să-l zgârie de zid și să-și încălzească degetele! Scoase unul: cum mai trosni și cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumânărică, iar fetița ținu mânuța deasupra flăcării. Ce lumină ciudată! Fetiței i se păru că stă lângă o sobă mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de aramă. Înăuntru ardea focul și era așa de cald; dar ce-i oare asta? Fetița își întindea acum piciorușele ca să și le încălzească și pe ele; flacăra se stinse și soba pieri; fetița rămase cu rămășița de chibrit în mână.

Aprinse un altul, care străluci, și zidul în care bătea lumina se făcu străveziu ca o pânză subțire. Fetița putu vedea până-ntr-o odaie unde era o masă acoperită c-o față albă, pe care sclipeau porțelanuri subțiri; în mijloc era o gâscă friptă, umplută cu prune și cu mere ce răspândeau un miros plăcut. Dar chibritul se stinse iar fata nu mai avu în față decât zidul rece și gros.

Mai aprinse încă unul. Deodată, se văzu șezând sub un pom frumos de Craciun; e mult mai mare și mai împodobit decât a văzut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumânărele ardeau pe crengile verzi și globuri de toate culorile păreau că-i zâmbesc. Fetița ridică amândouă mâinile: chibritul se stinse și toate lumânărelele din pom se înălțau tot mai sus, tot mai sus, și ea văzu deodată că luminițele acelea erau stele. Una din ele cazu și trase o dungă mare de foc pe cer.„A murit cineva”, își zise micuța; căci bunica ei, care murise și fusese foarte bună cu dânsa, îi spusese adesea: „Când cade o stea, un suflet se înalță la Dumnezeu”.

Mai trase încă un chibrit pe zid: se făcu o lumină mare, în mijlocul căreia era bunica ei în picioare, și era așa de strălucitoare, o privea blând și duios!

– Bunico, strigă fetița, ia-mă cu tine! Când s-o stinge chibritul, știu că n-o să te mai văd! Ai să pieri și tu din fața ochilor mei, ca și soba de fier, ca și gâsca friptă, ca și frumosul pom de Crăciun.

Aprinse repede toate chibriturile ce-i mai rămaseră în cutie, căci voia să vadă mereu pe bunicuța ei. Se făcu o lumină ca ziua. Niciodată, bunica nu fusese așa de frumoasă, așa de mare. Ea o

4

luă pe fetiță în brațele ei și amândouă zburară vesele în strălucirea aceea, așa sus, unde nu mai era nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu.

Dar în colțul dintre cele două case, când se lumina de ziuă, zăcea jos fetița, cu obrajii roșii, cu zâmbetul pe buze… moartă, moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului. Ziua Anului Nou o găsi acolo, zgribulită cu grămăjoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsă.

„Sărmana, a vrut să se încălzească”! zise cineva. Nimeni nu știa însă ce frumuseți văzuse fata, și-n ce strălucire intrase împreună cu bunica ei, în ziua Anului Nou.

5

Povestea numărul 4:

O întâmplare hazlie

Era seara de Ajun. La poșta dintr-un mic orășel a sosit o ultimă scrisoare. Era adresată lui Moș Crăciun. Fiindcă era deja foarte târziu, iar Moșul era deja pe drum, lucrătorii de la poștă au hotărât să deschidă scrisoarea, poate vor putea să rezolve cumva situația.

Scrisoarea suna așa:Dragă Moș Crăciun,

Mă numesc Editha și sunt o bătrânică de 72 de ani. Din pensia mea mică nu prea am cum să mă pregătesc pentru Crăciun. Nu-mi doresc prea multe: un brăduț, un pui și vreo doi cozonaci. Am făcut socoteala și nu am nevoie decât de 100 de lei. Dacă mă poți ajuta, Moș Crăciun, ți-aș fi recunoscătoare.

Știu că tu primești scrisori de la copii, dar, te rog, nu uita și de o bătrânică necăjită!Cu mult drag, Editha.

Cu toții au zâmbit la citirea acestei scrisori, așa că au luat pe loc o hotărâre: Crăciunul înseamnă generozitate, deci, o vor ajuta cu toții pe bătrânică. S-au scotocit prin buzunare după mărunțiș și au reușit să adune suma frumoasă de 92 de lei. Au pus banii într-un plic, iar un angajat al poștei s-a oferit să pună el însuși scrisoarea în cutia poștală a femeii. Bucuroși că au putut face o faptă bună, oamenii și-au urat Sărbători Fericite și au plecat fiecare la casele lor.

Crăciunul a trecut și, după ce s-au întors din nou la muncă, au găsit din nou o scrisoare adresată lui Moș Crăciun, având ca expeditor tot pe Editha. Foarte nerăbdători să afle cum a petrecut femeia sărbătorile, poștașii au deschis scrisoarea, citind curioși următoarele rânduri:

Dragă Moș Crăciun,Nu am cuvinte să-ți mulțumesc pentru binele ce mi l-ai făcut! Chiar dacă am scris cam târziu

scrisoarea, tu ai reușit să mă ajuți și pe mine, așa că o bucurie mai mare ca cea din Ajun, când am găsit plicul cu banii de la tine, nici că am pomenit. Am avut niște sărbători minunate: cu brad, mâncare bună, cozonaci; am invitat niște prietene la mine și am ciocnit cu ele un pahar de vin, așa că ajutorul tău a fost neprețuit.

Cu cele mai bune urări de sănătate și fericire, închei mica mea scrisoare, Editha.

P.S. Am uitat să-ți spun ceva! În plicul trimis de tine era suma de 92 de lei. Îmi amintesc că ți-am cerut 100 lei și sunt convinsă că atâta mi-ai trimis! Precis au deschis cei de la poștă scrisoarea și au luat din bani. Am auzit că ar mai face din astea. Foarte urât din partea lor! Editha.

6

Povestea numărul 5:

Legenda lui Moș Nicolae

Legenda spune că trei surori, fetele unui nobil sărac, nu se puteau mărita datorită situaţiei financiare precare. Se spune că, atunci când fata cea mare a ajuns la vremea măritişului, Nicolae, episcop, a lăsat noaptea, la uşa casei nobilului, un săculeţ cu aur.

Povestea s-a repetat întocmai şi când a venit vremea de măritiş pentru cea de a doua fată. Când i-a venit vremea şi celei de a treia fete, nobilul a stat de pază pentru a afla cine era cel care le-a făcut bine fetelor sale. În acea noapte, nobilul a stat de paza şi l-a văzut pe cardinalul care lăsa săculeţul cu aur. Se spune că Sfântul Nicolae s-a urcat pe acoperiş şi a dat drumul săculeţului prin hornul casei, într-o şoseta pusă la uscat, motiv pentru care a apărut obiceiul agăţării şosetelor de şemineu.

După ce tatăl fetelor a văzut cele întâmplate, Nicolae l-a rugat să păstreze secretul, însă acesta nu a rezistat tentaţiei de a povesti mai departe. De atunci, oricine primea un cadou neaşteptat îi mulţumea lui Nicolae pentru el. Cei trei săculeţi cu aur făcuţi cadou fetelor de nobil au devenit simbolul Sfântului Nicolae sub forma a trei bile de aur.

7

Povestea numărul 6:

Un colind de Crăciun după Charles Dickens

PARTEA I

Scrooge era bancher și era cunoscut în oraș ca fiind foarte zgârcit. Nu ierta pe nimeni care avea datorii la bancă, nu dădea niciodată bani săracilor, nu ajuta copiii orfani sau bolnavii. Vorbele lui preferate erau: „Există orfelinate, aziluri de bătrâni sau spitale, care să se ocupe de toți aceștia. Nu este treaba mea!”

Singura lui rudă mai apropiată era un nepot de soră, Patric, care, din dragoste pentru unchiul său, îl mai vizita din când în când. Bătrânul nu dorea să-l vadă, crezând că acesta îi vâna averea, el neavând copii. Scrooge nu fusese niciodată căsătorit, de tânăr se interesase doar cum să se îmbogățească și să strângă avere, deoarece, copil fiind, fusese foarte sărac.

Singurul său prieten a fost asociatul său, Marley, care murise acum șapte ani, chiar în Ajunul de Crăciun. Scrooge ura Crăciunul mai mult ca pe orice altă sărbătoare. Acum oamenii cheltuiau și dădeau banii pe o grămadă de prostii. Toți erau veseli, fără vreun motiv, cântau colinde, chiar dacă unii erau atât de săraci că n-aveau după ce bea apă. Uite, de exemplu, angajatul său, Tom! Avea o droaie de copii, dar era vesel toată ziua, mormăia colinde în biroul său și-l călca pe nervi pe Scrooge.

În acea zi de Ajun de Crăciun, Scrooge era ca de obicei la birou. Când Tom i-a cerut să-i dea liber în ziua de Crăciun, Scrooge a început să bombănească, spunându-i că nu-i convine să-i dea o zi liberă și să fie și plătit pentru ea. Mai avea și alte motive de supărare: trecuse nepotul pe la el și-l invitase la masa de Crăciun. Bineînțeles că refuzase! Ce să caute el acolo? Precis discută despre el, cât mai are de trăit și câtă avere le rămâne. Apoi, au venit o grămadă de cerșetori la ușa băncii, sau alții care cereau donații pentru săraci, bătrâni sau orfani. Greșeala lor: n-au primit niciun bănuț! Colindătorii nici nu îndrăzneau să mai intre la banca aceasta. Au mai fost ei goniți cu bastonul de către bătrânul zgârcit.

Supărat pe toată lumea, Scrooge se pregăti să plece spre casă. Afară era un ger cumplit și zăpada se așternuse într-un strat gros. Grăbindu-se spre casă, nu vedea nimic din frumusețea orașului și din bucuria oamenilor. Era seara de Ajun. Ajuns acasă, Scrooge își puse la încălzit o strachină de linte, apoi se așeză lângă în fotoliul său de lângă sobă. Era ora 22 fix când auzi clopotul de la intrare sunând:

– Cine să fie, la ora asta? Nu aștept pe nimeni, precis e vreun cerșetor sau vreun colindător care nu mă cunoaște!

Când vru să mănânce, auzi, din nou, clopotul. Ridicându-se de pe scaun și vrând să-l gonească cu orice preț pe acel nepoftit, bătrânul îngheță de spaimă: se auzeau pași pe scări. Convins că este vreun hoț sau criminal, Scrooge luă cârligul de la foc, hotărât să-l lovească pe acela, dar pașii se opriră în fața ușii sale. Cu inima cât un purice, așteptă să se deschidă ușa. Ochii i se măriră de groază când văzu ceea ce credea că doar în povești există: o fantomă ca toate fantomele, urâtă și înfricoșătoare ce se afla în odaia lui.

Cel mai cumplit lucru era că stafia era legată pe tot corpul de lanțuri grele, ferecate în lacăte, iar în spatele ei căra o ladă uriașă, din care se auzeau sunând monezi de aur. Scrooge cunoștea foarte bine acest sunet, care, pentru prima oară îi producea fiori de groază pe șira spinării.

− Mă recunoști, Scrooge? îl întrebă arătarea cu un glas cavernos.

8

− Nu, cine ești? zise bătrânul care încă nu își revenise din spaimă.− În viață am fost prietenul și asociatul tău, Marley!– Marley, tu ești?! Dar, pentru D-zeu, de ce porți lanțurile acestea grele, ce greșeli și păcate

ai putut avea în viață de înduri o așa osândă? – Chiar nu știi? Toată viața mea a fost o greșeală! Am strâns o avere uriașă, pe care o port

acum în urma mea și care mă chinuie la nesfârșit, deoarece am adunat-o cu minciună și șmecherie, nepăsându-mi că las oameni fără case fiindcă nu și-au putut plăti creditele, sau că unii și-au amanetat obiectele cele mai dragi, pentru a-și putea hrăni copilașii.

– Dar, Marley, ai făcut ce fiecare bancher serios face. Cum altfel putem trăi și aduna avere? Nu ai greșit cu nimic!

– Nu am greșit cu nimic? vocea lui Marley urcă înfricoșător, iar ochii îi ieșiră cu totul din orbite. Fiecare za a lanțului este o greșeală de-a mea și fiecare lacăt, un suflet pe care l-am năpăstuit. Am creat aceste lanțuri, za cu za, lacăt cu lacăt. Dar ceea ce mi se pare cel mai greu de îndurat este această avere, pe care sunt pedepsit s-o port după mine, la nesfârșit.

Scrooge se ghemui într-un colț:− De ce ai venit, să mă tulburi? Ești trimis să mă duci cu tine?– Nu, am venit în numele fostei noastre prietenii! Am fost trimis să te ajut. Lanțurile tale

sunt mai mari decât ale mele, osânda ta e mult mai grea. Ți se mai dă o șansă: vei fi vizitat de trei spirite: una va veni la miezul nopții, alta, mâine la ora unu și ultima, poimâne la ora două. La revedere!

– Stai, nu pleca! De ce să fiu vizitat? Scrooge sări la fereastră, după Marley și văzu alte sute de stafii plutind prin aer: unele aveau lanțuri la gât, altele la picioare, toate arătau înfricoșător și scoteau țipete de durere și disperare. Tremurând din toate încheieturile, Scrooge se aruncă în pat, uitând de mâncare și convins că a visat totul cu ochii deschiși. Adormi greu, spre miezul nopții dar fu trezit de gongul Catedralei: era 12 fix.

Povestea numărul 7:

Un colind de Crăciun după Charles Dickens

PARTEA a II-a

Imediat ce sunetul gongului se stinse, o lumină puternică îi inundă camera. O arătare strălucitoare stătea la picioarele patului său.

− Trezește-te, Scrooge și vino cu mine! se auzi o voce puternică− Cine ești tu? întrebă Scrooge, încercând să-i vadă fața acelei fantome.– Eu sunt Spiritul Crăciunului Trecut, a tuturor Crăciunurilor tale, de la naștere și până în

prezent. Ne vom întoarce în copilăria ta!Scrooge vru să spună că nu e dispus să facă nicio călătorie la acea oră din noapte, însă

Spiritul îl luă pe sus, ducându-l prin aer, cu o viteză năucitoare. Scrooge simțea vântul rece biciuindu-i obrajii dar, curios, nu îi era deloc frig, cu toate că era îmbrăcat doar în cămașa de noapte.

− Am ajuns, zise Spiritul. Scrooge privi în jur și recunoscu imediat unde se aflau: era satul în care a copilărit. Ochii i s-au umplut de lacrimi când și-a văzut foștii prieteni la săniuș, la joacă, ba, s-a văzut chiar pe el, copil fiind și bucurându-se alături de ceilalți.

9

− Ce vremuri! zise Scrooge, dar Spiritul întinse mâna și îi arătă un alt Crăciun. Era acasă, cu sora sa și tatăl, mama îi murise, iar tatăl îl pregătea pentru a merge la o școală cu internat. Scrooge, copil fiind, plângea și îl implora pe tatăl său să nu-l trimită așa departe, dar tatăl îi spunea că e o școală bună, unde va face carte, va deveni bancher și vor avea bani. Nu vor mai răbda de foame.

− Tata mi-a vrut binele, nu-i așa? îl întrebă Scrooge pe Spiritul care nu zise nimic, ci îi arătă un alt Crăciun. Acum se aflau în tinerețea lui Scrooge, când acesta lucra ca și asistent pe lângă un bancher renumit din oraș. Terminase școala cu note foarte bune și era un bun angajat. Acum se aflau la o petrecere pe care o dădea în fiecare an, de Crăciun, șeful lui Scrooge. Toți erau fericiți, dansau și se distrau. Bătrânul Scrooge se văzu tânăr, frumos, dansând cu Mary, fata pe care o iubea atunci. Imediat, totul se întunecă în fața ochilor săi și apăru un alt Crăciun, la un an distanță. Mary avea ochii plini de lacrimi și îi spunea tânărului Scrooge că ea își dorește o familie, nu are nevoie de bani și bogății, iar Scrooge o ruga să mai aștepte câțiva ani, până își pune pe picioare propria afacere. Mary plecă tristă, iar Scrooge nici măcar nu încercă să o întoarcă înapoi.

− Du-te după ea, neghiobule! strigă bătrânul Scrooge, necăjit. N-o lăsa să plece, n-o vei mai vedea niciodată!

− N-are rost să strigi, nu te aude, spuse Spiritul. Acesta este trecutul tău și nu poate fi schimbat. Misiunea mea se încheie aici, adăugă el și-și arătă fața. Scrooge văzu că Spiritul avea chipul unui copil.

− Stai, nu pleca, mă căiesc pentru alegerile făcute, dar ce mai pot face? − Eu sunt trimis doar să-ți arăt Crăciunul Trecut. La revedere!Imediat după dispariția Spiritului, Scrooge se trezi că se află din nou în patul lui. Se uită la

ceas. Era ora unu fix. „Înseamnă că spiritul m-a purtat prin trecut o zi întreagă”, gândi el. Auzi un zgomot în cealaltă cameră, așa că se ridică să vadă cine e acolo. Când deschise ușa, rămase uimit: în mijlocul camerei se afla un brad de Crăciun, frumos împodobit, pe masă, o grămadă de bunătăți ce-i lăsau gura apă, iar pe un scaun, înfulecând de zor, stătea o namilă de om în puterea vârstei, gras și cu obrajii roșii de sănătate.

− Cine ești și ce cauți în casa mea? întrebă Scrooge, cu ochii la o friptură aburindă de curcan.

Printre hohote de râs, bărbatul îi răspunse că el este Spiritul Crăciunului Prezent. Imediat, Spiritul îl luă pe sus pe bătrân, spunându-i că nu au timp de pierdut: prezentul trece repede și trebuie să-i arate cât mai multe.

S-au oprit la o casă sărăcăcioasă, unde veselia și buna dispoziție nu arătau că familia aceea ar avea vreo durere sau vreo nevoie. Șase copii așteptau nerăbdători să vină tatăl de la piață. Tim, cel mai mic dintre ei, era tare slăbuț și avea picioarele în cârje. Se învârtea fericit pe lângă mama și surorile sale, care pregăteau masa de Crăciun. Mama, cu toată sărăcia, reușise să le gătească bunătăți copiilor: prăjiturele cu lapte, budincă, salată de lăptucă, fasole, mere și nuci.

− Mamă, a sosit tata! au strigat copiii bucuroși. Când s-a deschis ușa, Scrooge l-a recunoscut imediat pe capul familiei: era Tom, angajatul

său. Acesta purta un pachet sub braț. Tim l-a îmbrățișat cu drag, iar când tatăl le-a explicat, supărat, că nu a mai găsit niciun curcan la prăvălie, doar gâscă, copiii au spus că mama lor e cea mai bună bucătăreasă și le va găti la fel de bun și gâsca. Adevărul era că bietul om nu avusese banii destui pentru a cumpăra un curcan. După masa de Crăciun, care a fost săracă, dar delicioasă, familia s-a așezat lângă foc și au cântat colinde. Momentul cel mai emoționant pentru Scrooge a fost când familia aceasta și-a amintit și de el și au închinat un pahar de vin în cinstea lui, iar Tim, fericit, a rostit vorbele lui preferate:

10

− D-zeu să ne binecuvinteze pe toți!− Sunt atât de săraci, că n-au nici după ce bea apă, spuse necăjit, Scrooge, în timp ce se

îndreptau spre o altă casă. − Cum să nu fie! Tom te-a rugat de atâtea ori să-i mărești leafa, dar n-ai avut urechi

pentru rugămințile lui; și doar știi că este un angajat model.− Dar n-am știut că are un copil bolnav. Bietul Tim. Ce se va întâmpla cu el?− Eu sunt trimis să-ți arăt doar prezentul. Iată, am ajuns la o altă familie!Scrooge recunoscu imediat locul: era casa nepotului său. Aici era mare veselie. După masa de

Crăciun, familia, împreună cu oaspeții au început să danseze, apoi s-au distrat cu jocuri de societate. Buna dispoziție l-a cuprins și pe Scrooge, care regreta amarnic că nu și-a petrecut niciodată Crăciunul la ei. Nepotul și soția sa erau niște tineri binecrescuți, care nu doreau decât să fie lângă singura lor rudă mai apropiată, unchiul Scrooge, deoarece părinții le muriseră.

− Trebuie să plecăm, e târziu! îi întrerupse Spiritul gândurile. Uitându-se mai atent la el, Scrooge văzu că acesta îmbătrânise și era tot mai nerăbdător. Cu mare viteză, Spiritul l-a purtat prin tot orașul, lăsându-l pe bătrân să vadă adevărata față a Crăciunului: bucurie, alături de familie, colinde cântate cu ceilalți la ferestre sau în case, lângă foc, brăduți împodobiți, mulțumire sufletească și recunoștință. Spiritul l-a dus mai apoi pe alte meleaguri, peste mări și țări, unde Scrooge a întâlnit aceeași bucurie, pe care el n-a simțit-o niciodată, deoarece și-a clădit singur un zid în jurul inimii sale. În timp ce zburau, Scrooge vedea cum acesta aruncă o pulbere peste unele case. Spiritul i-a spus că binecuvintează Crăciunul, aducând spor și belșug în anul care vine.

− Acum ne vom despărți, spuse cu glas stins Spiritul. Viața mea este foarte scurtă, doar cât ține ziua de Crăciun. În această zi, eu trăiesc însă câți alții într-o viață: mă bucur de ceea ce am primit și nu regret nimic. Zicând acestea, Spiritul a dispărut într-un nor, lăsându-l pe bătrânul nostru singur, între pereții camerei sale.

Povestea numărul 8:

Un colind de Crăciun după Charles Dickens

PARTEA a III-a

Gongul se auzi bătând de două ori.− E ora două fix, gândi Scrooge a mai trecut o zi, deci. Așteptă să audă ceva, dar era

liniște deplină. Să-l fi lăsat în pace ultimul spirit? Chiar în acel moment văzu o arătare întunecată, un o ființă ce părea îmbrăcată cu o pelerină neagră, lungă până-n pământ și care-i acoperea complet fața.

− Tu ești Spiritul Crăciunului Viitor, nu-i așa? îl întrebă Scrooge cu speranță. Vrei să-mi arăți ce-mi arată Crăciunul care urmează. Haide, arată-mi cât mai repede, sunt nerăbdător!

Spiritul nu scoase nicio vorbă, ci doar îi îndică o direcție: în acel moment, pereții camerei lui Scrooge dispărură și ei se aflară într-un alt loc, în casa lui familiei lui Tom. Aici era mare tristețe, față de veselia de anul trecut. Tim murise, deoarece părinții lui nu avuseseră banii pentru leacurile necesare. Tom, tatăl său, era distrus, iar familia se pregătea să-l înmormânteze pe bietul copil, care fusese raza lor de veselie.

11

Scrooge simțea că i se rupe inima. Nu, nu se poate să moară micul Tim. E un copil nevinovat. Îi spuse asta Spiritului, care însă nu îi rostea nicio vorbă. Cuprins de remușcări și tristețe, Scrooge observă că se afla într-o casă străină. Aici locuia un negustor care făcea dădea bani celor care-i duceau obiecte furate. Scrooge tocmai se întreba ce caută el acolo, când o văzu pe servitoarea lui, ducându-i negustorului draperiile de la pat și două dintre cămășile sale cele mai bune.

− Hoața, mă fură, o s-o concediez, își zise bătrânul înciudat. Am știut mereu că nu trebuie să am încredere în ea. Zicând acestea, Spiritul îl duse pe o stradă, unde mai mulți oameni vorbeau despre moartea unui bogat. Niciunul nu părea afectat de moartea acelui om, ba chiar râdeau, spunând că multă lume nu-i va duce deloc lipsa. Atunci, Scrooge înțelese că despre el este vorba: el era bătrânul bogat care murise; nimănui nu-i păsa de el; mulți se vor bucura că nu vor mai avea de face cu el.

− Spirite, voi muri la Crăciunul următor, nu-i așa? întrebă bătrânul cu lacrimi în ochi. Arată-mi tot, vreau să știu! Arătarea îi indică o altă direcție, iar Scrooge văzu, cu groază, că se află într-un cimitir. În fața lui, pe o piatră funetară se aflau scrise numele său și data morții: data Crăciunului viitor.

Scrooge căzu în genunchi în fața Spiritului și, printre hohote de plâns, îi spuse acestuia:− O, nu, Spirite, nu! Spune-mi că acesta e viitorul care poate fi și nu cel care va fi! Știu

că am greșit mult în viață. Trecutul e trecut, dar prezentul și viitorul depind de mine. Mă voi schimba, promit. Voi păstra Crăciunul în inima mea tot timpul iar învățăturile voastre le voi urma cât voi trăi. Nu lăsa să moară bietul Tim, nu vreau să fiu urât de oameni, nu vreau să nu-și mai amintească nimeni de mine. Te rog, Spirite, schimbă-mi viitorul!

Spiritul Crăciunului Viitor nu îi răspunse nimic, ci doar ridică mâna. Piatra funerară se crăpă cu zgomot puternic, iar Scrooge văzu cum pământul se crapă la picioarele lui și el alunecă, alunecă în gol, într-un hău întunecat. Începu să urle îngrozit și simți cum capul i se izbește de ceva tare. Deschise cu frică un ochi și văzu podeaua din odaia lui. Deschise și celălalt ochi și văzu că era ziuă. Deci, nu murise. Se ridică și merse la geam. Îl deschise și gerul aspru îl izbi în față.

Prin fața casei trecu un băiețel. Întrebându-l ce zi este, băiatul, uimit, îi spuse că e Crăciunul. Atunci Scrooge înțelese că spiritele au venit într-o singură noapte și Crăciunul prezent nu a trecut: abia a început, e dimineață!

Foarte fericit, Scrooge l-a rugat pe băiat să meargă și să cumpere curcanul cel mai mare de la prăvălia din colț. Copilului i-a dat un bacșiș generos, la fel și vânzătorului, pe care l-a rugat să ducă pasărea la familia lui Tom, dar să nu le spună de la cine este cadoul. Apoi, întinerit parcă cu zece ani, Scrooge a mers la Biserică, pentru a asista la slujba de Crăciun; a dat bani, generos, tuturor colindătorilor pe care i-a întâlnit în cale, tuturor cerșetorilor și săracilor care aveau mai ales, copii. Seara, cu teamă, Scrooge a bătut la ușa nepotului său. Acesta a rămas uimit în prag când l-a văzut pe unchiul său dar, imediat la poftit în casă, fiind primit cu bucurie de întreaga familie.

Angajatului său, Tom, Scrooge i-a mărit leafa, iar pe Tim l-a luat sub aripa sa, învățându-l și îngrijindu-l ca pe un fiu. Toată lumea era uimită de schimbarea lui Scrooge. Unii râdeau, zicând că e doar o fază, omul nu se poate schimba peste noapte. Scrooge nu asculta pe nimeni. El știe ce a văzut, știe că viața i-a mai dat o șansă și este fericit.

Până la sfârşitul vieţii sale, care a fost foarte lungă, el a ajutat o mulţime de oameni. A devenit cel mai bun prieten, cel mai bun stăpân, cel mai iubit om din întregul oraş. Micul Tim a crescut mare, considerându-l pe Scrooge al doilea tată. Şi, în încheiere, urarea lui Tim pentru voi: Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toţi!

12

Povestea numărul 9:

Visul Mariei

Era o noapte întunecată de iarnă. Maria stătea cu familia ei în fața focului. Se apropia Crăciunul. Un brad se înălța falnic în fața ei, împodobit cu globuri colorate, beteală, luminițe și lumânări, iar în vârf avea o stea mare, strălucitoare. Fetița privea bradul și parcă vedea sub el o mulțime de cadouri.

Își luă o foaie și începu să scrie: „Dragă Moșule, dacă în acest an am fost cuminte, îmi doresc să îmi aduci de Crăciun multe dulciuri, o

păpușă, și multă, multă zăpadă. Te aștept cu drag, Maria”. Luă scrisoarea și se duse în camera ei, lăsând-o pe pervaz, apoi adormi.

Ea visă cum, pe la miezul nopții, doi spiriduși se plimbau prin fața casei ei, până când zăriră scrisoarea. Unul dintre ei rosti câteva cuvinte magice și intră în cameră, luă scrisoarea și, fără cel mai mic zgomot se strecură afară. Cei doi spiriduși plecară. Merseră ei ce merseră și se întâlniră cu alți spiriduși. O sanie mare, zburătoare, trecu și îi luă. În sanie se afla însuși Moș Crăciun. Când ajunseră la Polul Nord, spiridușii îi arătară Moșului sute și sute de scrisori ale copiilor. El avea o listă uriașă, în care erau scriși toți copiii din lume, dacă au fost sau nu  cuminți. Astfel, Moșul văzu care copii au fost cuminți și vor primi cadouri. Spiridușii munceau din greu făcând jucării și împachetandu-le, iar asta o făceau în fiecare zi.

Acum să revenim la Maria. A doua zi, când observă că scrisoarea a dispărut, își dădu seama că au trecut pe acolo ajutoarele Moșului și au luat-o. Deci, visul a fost real! Aștepta cu nerăbdare noaptea de Crăciun, așa cum toți copiii o așteptau. S-au scurs zilele una câte una și, iată că veni Ajunul Crăciunului. Moșul își pregăti sania, sacul cu cadouri, își înhămă renii și luă cu el un fel de clepsidră fermecată. Cu această clepsidră Moșul opri timpul în loc și plecă la copii. La fiecare casă, el se oprea și lăsa cadourile, mânca din prăjiturile pe care le lăsaseră copiii, dădea morcovi la reni, apoi zbura mai departe.

După ce termină de împărțit darurile se întoarse la Polul Nord și dădu iar drumul timpului. A doua zi, când copiii se treziră, găsiră sub brazi multe cadouri și erau nespus de fericiți, încercând ca în anul viitor să fie și mai cuminți. Asta se petrece în fiecare an și așa reușește Moș Crăciun să împartă toate cadourile.

13

Povestea numărul 10:

Fiul lui Moș Crăciun

A fost odată, demult, într-un ținut îndepărtat, un orășel mic, mic, mic. În acest orășel trăia Moș Crăciun, Doamna Crăciun, ajutoarele sale, spiridușii și o grămadă de animăluțe minunate. Moș Crăciun primea o mulțime de scrisori de la copiii cuminți, sau mai puțin cuminți, în care cereau jucării. Moșul le citea pe toate și mai apoi îi ajuta pe spiriduși la confecționarea de jucărioare. Cum vă spuneam, Moșul primea mereu scrisori în care i se cereau mingi, mașinuțe, păpuși, accesorii diferite pentru joaca copiilor.

În aceea vreme avea să primească Moșul nostru o scrisoare total diferită.... ea venea de la un băiețel din orfelinat care-i cerea să-l adopte pentru că vroia să devină fiul lui Moș Crăciun. Așa ceva nu se mai întâmplase niciodată..... i se cerea o pușcă, sau o sanie, sau schiuri.... dar să adopte un copil?! Moșul nostru era total bulversat. A convocat o ședință cu doamna sa și cu cu ajutoarele sale. Toți au rămas uimiți de cererea inedită. Doamna Crăciun, o femeie blândă și înțelegătoare l-a sfătuit să-l ia pe micuț pentru câteva zile aici, în ținutul său.

Au început pregătirile pentru primirea musafirului mitititel. Doamna Crăciun a început să gătească prăjituri cu ciocolată, madlene, fursecuri și bombonele. Spiridușii au început să împodobescă brazii cu luminițe, clopoței, să aranjeze camera pruncului. Numai Moșul nostru stătea în fotoliul lui cel mare și pufos și se gândea...

Băiețelul nostru, prichindelul plin de imaginație, își vedea de îndatoririle sale din orfelinat. Pentru că, știți, doar dacă ești mai măricel ajuți pe alții să se îmbrace, să se spele, îți faci curat, înveți să te descurci singur. Băiețelul nostru nu se plângea niciodată. Viața nu-i oferise nimic bun până acum și nu avea de ce să se miorlăie inutil. Așa că el aștepta. În curând va veni cineva și după el. NU va mai rămâne aici, singur de Crăciun. Unui adult îi este ușor, dar unor copii singuri, fără căldura părintească...

Spera cu căldură în dorința sa. Veni și Ajunul. VA veni oare, sau va trăi IAR o deziluzie, ca atunci când oamenii ce doreau să-l adopte au renunțat? A venit noaptea... bradul... prajiturile... laptele... toate îl ademeneau pe Moșul. Iar el a venit... a întins mâna către băiețelul emoționat și... duși au fost.

Au fost zile de bucurie, a mâncat pe săturate, a fost mângâiat și iubit... pentru că asta își doresc copiii, iubire. Nicio altă jucărie nu înlocuiește dragostea pe care tu, el sau voi puteți să o oferiți.

14

 Povestea numărul 11:

Povestea Pomului de Crăciun

Când S-a născut Pruncul Iisus, Îngerii au venit în jurul Său. Au mai venit și păstorii care se aflau în apropiere. Dar drumul cel mai anevoios, l-au făcut cei trei Magi, care veneau de departe, tocmai pentru a se închina Împăratului lumii.

Aceștia erau foarte învăţaţi și știau că Mântuitorul Se va naște, așa că au pornit la drum, călăuziţi de Steaua sfântă, care le lumina calea și le  arăta drumul pe care să-l urmeze. Și, bineînțeles că nu puteau să se închine Fiului lui Dumnezeu fără un dar, care să arate dragostea și bucuria lor față de acest Copil. Așa se face că au luat cu ei aur, smirnă și tămâie.

Dar, ajungând aproape de Betleem, orașul unde S-a născut Mântuitorul, au vrut să pună alături de darurile lor și o floare sau măcar o creangă de copac înverzit, fiindcă nu doar oamenii, ci întreaga natură se bucura de venirea lui Iisus. Căutând ei încoace şi încolo, nu au găsit niciun copac înverzit, căci era iarnă, pomii rămânând fără veșmântul lor de frunze și flori. Însă, pe vârful unui deal, au văzut un brăduț mic, verde. Bucuroși, l-au luat cu ei și atunci când au ajuns lângă Maica Domnului și Pruncul Iisus au aşezat bradul alături și au aninat darurile lor pe crengile sale verzi. De atunci bradul mai este numit și Pomul împodobit de Crăciun, el amintindu-ne de minunea Nașterii Lui Iisus.

15

Povestea numărul 12:

Legenda Bradului de Crăciun

         Demult, tare demult, când picioarele sfinte ale Domnului Iisus mai păşeau pe acest pământ, s-a iscat din senin o furtună, cum nu se mai pomenise. Grindina era cât oul de porumbel, vântul smulgea pietrele din loc, iar cerul se întunecase ca la venirea nopţii, măcar că era în miez de zi.

Iisus Hristos şi Sfântul Petru tocmai se aflau atunci pe drum, la marginea unei păduri şi au cerut adăpost copacilor, care însă se ascundeau, care mai de care mai zgribuliţi şi mai înfricoşaţi. Mândrii stejari şi fagi nu au vrut să-i primească la adăpostul lor, pentru că abia îşi puteau păzi frunzişul bogat de urgia cerurilor – unde să-i mai adăpostească şi pe cei doi călători? Merii şi perii au spus că trebuie să-şi apere fructele, sălciile şi plopii s-au făcut că nu-i bagă în seamă şi au tăcut.

Dintre toţi, doar bradul s-a învoit să le ofere adăpost. El a spus: – Fructe mândre pe care să le apăr nu am, frunzişul meu e făcut din ace ascuţite care nu se

tem de grindină, oamenii mă ocolesc şi mă socotesc nefolositor, dar dacă voi vreţi să-mi cinstiţi acoperământul cu prezenţa voastră, eu vă voi primi cum voi şti mai bine şi am să învelesc trupurile voastre cu ramurile mele dese.

Zis şi făcut. Domnul Iisus şi Petru au fost păziţi cum nu se poate mai bine de bradul cel vrednic. Apoi, furtuna s-a oprit, iar soarele a răsărit din nou, mândru, pe cer. Atunci, ieşind din adăpostul cetinii, Iisus cuvântă astfel către brad: – Dintre toţi copacii, tu, bradule, ai fost cel mai vrednic, iar eu, prin voia Tatălui Meu, te voi răsplăti. Fie ca de azi înainte, iarna, tu să nu-ţi mai lepezi frunzişul ca ceilalţi copaci, ci să-l păstrezi veşnic. Apoi, fie ca acele tale înţepătoare să capete o mireasmă care să-i bucure pe oameni, să le dea putere şi să le vindece bolile, astfel încât ei să te preţuiască aşa cum se cuvine.

Cât despre lipsa ta de rod, fie ca în miez de iarnă, când toate fructele pământului se vor fi terminat, oamenii să te împodobească şi să pună pe ramurile tale toate bunătăţile, iar atunci când se vor strânge în jurul tău, ei să se gândească la Mine, pentru că tu eşti copacul cel mai drag Mie.

Numai ce zise acestea şi Cel Sfânt dispăru, împreună cu Petru, într-o geană de lumină. A rămas în pădure însă bradul cel falnic, cu darurile sale nemuritoare, precum şi această poveste murmurată de frunzişul copacilor, înfioraţi de minunea dumnezeiască.

16

Povestea numărul 13:

Povestea lui Moș Crăciun(varianta popular-religioasă)

Legenda spune că Fecioara Maria, cuprinsă de durerile nașterii, i-a cerut adăpost lui Moș Ajun. Acesta a refuzat-o și a trimis-o în schimb la fratele său mai mic și mai bogat, la Moș Crăciun. Maica Domnului ajunge la casa lui Mos Crăciun și o găsește acasă pe soția acestuia, pe Crăciuneasa căreia îi cere adăpost.

Crăciuneasa nu a stat mult pe gânduri, însă, știindu-și soțul rău și necredincios, nu o primește în casă și o trimite să nască în grajdul vitelor. Se zice că, în timp ce era cuprinsă de dureri, Maica Domnului s-ar fi supărat pe caii din grajd, deoarece tot nechezau și tropăiau, întețindu-i durerile. Ea ar fi aruncat atunci asupra cailor un blestem: Să nu se mai odihnească decât în ziua de Ispas, și atunci numai un ceas!

Tot în acel grad se mai aflau și niște boi. Aceștia rumegau ușor, alinându-i Maicii Domnului durerile. Ea, atunci, le-ar fi mulțumit boilor, zicându-le aceste cuvinte: Să fiți binecuvântați și de Domnul lăudați!

Fără să-i spună soțului ei, Crăciuneasa o ajută pe Maica Domnului să-l nască pe Pruncul Iisus. Moș Crăciun află însă despre fapta soției și îi taie mâinile. Maica Domnului face o minune și îi lipește Crăciunesei mâinile la loc. După ce a văzut minunea Fecioarei Maria și după ce a aflat că în grajdul său s-a născut însuși Iisus Mântuitorul, Moș Crăciun se căiește foarte tare și îi cere iertare lui Dumnezeu.

A doua zi, Crăciun și-a împărțit întreaga avere copiilor săraci și de atunci, în fiecare an, în Ajunul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, Moș Crăciun vine cu sania pe la casele tuturor copiilor cuminți și le pune sub brad cadourile mult așteptate.

17

Povestea numărul 14:

Povestea lui Moș Crăciun(varianta modernă)

Cândva, la marginea unui oraș, trăia un meșter bătrân care făcea jucării. Tot anul meșterea la ele cu dragoste și răbdare. Erau minunate și nu semănau una cu alta. În Ajunul Crăciunului, bătrânul meșter pleca din oraș să-și vândă jucăriile. Oamenii din acel oraș nu erau prea bogați, așa că meșterul le vindea jucăriile pe mai nimic.

Dar asta nu-i scădea cu nimic bucuria de a face jucării de care copiii să se bucure, după datină, în dimineața de Crăciun. Până într-un an în care… Meșterul vânduse toate jucăriile și se întorcea spre casă. La marginea orașului s-a oprit să privească o fereastră. Știa că acolo locuiește o familie tare săracă și se întreba ce jucării or fi primit copiii.

Trei copii visau cu voce tare:− Dacă am avea un soldățel de plumb, numai unul, ne-ar fi de ajuns…

Bătrânul știa că nu mai avea nicio jucărie și tare ar fi vrut să le dăruiască măcar una. Dar ce minune! Tocmai un soldățel de plumb răsărise, nu se știe de unde, în fundului sacului. Și astfel, dorința celor trei frați sărmani s-a împlinit.

În drum spre casă, bătrânul se gândea: „Aș vrea să fac atât de multe jucării, încât să dăruiesc câte una fiecăruri copil din lume, dar mai ales celor sărmani, cărora n-are cine să le cumpere”. Și cum mergea așa, văzu în zăpadă un pui de căprioară care-l privea cu ochi triști.

− Sărmană făptură, ce te doare?Se pare că puiul se rănise la un picior. Cum a știut și cu ce a avut la îndemână, bătrânul i-a

legat rana și l-a ajutat să se ridice. Atunci făptura aceea gingașă i-a vorbit cu glas limpede ca și de copil:

− Acum văd că ai o inimă bună. Dorința ți se va îndeplini!Ca din pământ a apărut o sanie fermecată, purtată în zbor de niște reni minunați. Și bătrânul

s-a înălțat cu ei în slava cerului înstelat, spre o lume de basme. Chiar și hainele lui sărăcăcioase se preschimbaseră în niște haine neobișnuite, de culoare roșie.

N-ar fi putut spune cât și pe unde l-a purtat sania fermecată. Într-un târziu a simțit cum coboară lin într-un ținut înzăpezit, unde îl aștepta o căsuță cu ferestre luminate. O mulțime de pitici ca și cei din povești l-au întâmpinat bucuroși. Piticii erau harnici și îndemânatici, gata să se apuce de treabă. Materialele se găseau din belșug, căci, nu se știe cum, se înmulțeau mereu și nu se terminau niciodată. Iar bătrânul meșter priceput îi îndruma pe pitici și împreună făceau jucării, mereu mai multe și mai frumoase. Pentru fiecare copil din lume exista jucăria pe care și-o dorea.

În seara de Ajun sosesc colindătorii. La fiecare casă ei aduc vestea minunată a nașterii Domnului și urează un an bun și îmbelșugat. Este noaptea în care visele copiilor se împlinesc. A doua zi, în dimineața de Crăciun, în jurul bradului împodobit, bucuria nu mai are margini. Niciunul dintre ei n-a fost uitat. După numele sărbătorii, copiii i-au pus numele Moș Crăciun acelui meșter și așa a rămas până astăzi.

De aceea, în zilele acestei sfinte sărbători, când stăm cu toții în jurul mesei încărcate cu bunătăți, nu trebuie să-i uităm pe cei sărmani. Moșul are grijă de ei doar o dată pe an. Noi trebuie să ne gândim la ei mereu!

18