Povesti

Imprima povestea!

Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte

A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când facea plopsorul pere si rachita micsunele; de când se bateau ursii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sarutau, înfratindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca în slava cerului de ne aducea povesti;

De când se scria musca pe parete, Mai mincinos cine nu crede.

A fost odata un împarat mare si o împarateasa, amândoi tineri si frumosi, si, voind sa aiba copii, a facut de mai multe ori tot ce trebuia sa faca pentru aceasta; a îmblat pe la vraci si filosofi, ca sa caute la stele i sa le ghiceasca daca or sa faca copii; dar în zadar. În sfârsit, auzind împaratul ca este la un sat, aproape, un unchias dibaci, a trimis sa-l cheme; dar el raspunse trimisilor ca: cine are trebuinta, sa vie la dânsul. S-au sculat deci împaratul si împarateasa si, luând cu dânsii vro câtiva boieri mari, ostasi si slujitori, s-au dus la unchias acasa. Unchiasul, cum i-a vazut de departe, a iesit sa-i întâmpine si totodata le-a zis:

- Bine ati venit sanatosi; dar ce îmbli, împarate, sa afli? Dorinta ce ai o sa-ti aduca întristare.

- Eu nu am venit s a te întreb asta, zise împaratul, ci, daca ai ceva leacuri care sa ne faca sa avem copii, sa-mi dai.

- Am, raspunse unchiasul; dar numai un copil o sa faceti. El o sa fie Fat-Frumos si dragastos, si parte n-o sa aveti de el. Luând împaratul si împarateasa leacurile, sau întors veseli la palat si peste câteva zile împarateasa s-a simtit însarcinata. Toata împaratia si toata curtea si toti slujitorii s-au veselit de aceast a întâmplare.

Mai-nainte de a veni ceasul nasterii, copilul se puse pe un plâns, de n-a putut nici un vraci sa-l împace. Atunci împaratul a început sa-i fagaduiasca toate bunurile din lume, dar nici asa n-a fost cu putinta sa-l faca sa taca.

- Taci, dragul tatei, zice împaratul, ca ti-oi da împaratia cutare sau cutare; taci, fiule, ca ti-oi da sotie pe cutare sau cutare fata de împarat, si alte multe d-alde astea; în sfârsit, daca vazu si vazu ca nu tace, îi mai zise: taci, fatul meu, ca ti-oi da Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte.

Atunci, copilul tacu si se nascu; iar slujitorii detera în timpine si în surle si în toata împaratia se tinu veselie mare o s aptamâna întreaga.

De ce crestea copilul, d-aceea se facea mai iste t si mai îndraznet. Îl detera pe la scoli si filosofi, si toate învataturile pe care al ti copii le învata într-un an, el le învata într-o luna, astfel încât împaratul murea si învia de bucurie. Toata împaratia se falea ca o sa aiba un împarat întelept si procopsit ca Solomon împarat. De la o vreme încoace însa, nu stiu ce avea, ca era tot gales, trist si dus pe gânduri. Iar când fuse într-o zi, tocmai c ând copilul împlinea cincisprezece ani si împaratul se afla la masa cu toti boierii si slujbasii împaratiei si se chefuiau, se scula Fat-Frumos si zise:

- Tata, a venit vremea sa-mi dai ceea ce mi-ai fagaduit la nastere. Auzind aceasta, împaratul s-a întristat foarte si i-a zis: - Dar bine, fiule, de unde pot eu sa-ti dau un astfel de lucru nemaiauzit? Si

Page 1 of 6Versiune imprimabila: Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte

7/12/2003http://www.clopotel.ro/fun/basme/print.php?pv=030.php

daca ti-am fagaduit atunci, a fost numai ca sa te împac. - Daca tu, tata, nu poti sa-mi dai, apoi sunt nevoit sa cutreier toata lumea

pâna ce voi gasi fagaduinta pentru care m-am nascut. Atunci to ti boierii si împaratul detera în genuchi, cu rugaciune sa nu

paraseasca împaratia; fiindca, ziceau boierii: - Tatal tau de aci înainte e batrân, si o sa te ridicam pe tine în scaun, si avem

sa-ti aducem cea mai frumoasa împarateasa de sub soare de sotie. Dar n-a fost putinta sa-l întoarca din hotarârea sa, ramânând statornic ca o

piatra în vorbele lui; iar tata-sau, daca vazu si vazu, îi dete voie si puse la cale sa-i gateasca de drum merinde si tot ce-i trebuia.

Apoi, Fat-Frumos se duse în grajdurile împaratesti unde erau cei mai frumosi armasari din toata împaratia, ca sa-si aleaga unul; dar, cum punea mâna si apuca pe câte unul de coada, îl trântea, si astfel toti caii cazura. În sfârsit, tocmai când era sa iasa, îsi mai arunca ochii o data prin grajd si, zarind într-un colt un cal rapciugos si bubos si slab, se duse si la dânsul; iar când puse mâna pe coada lui, el îsi întoarse capul si zise:

- Ce poruncesti, stapâne? Multumesc lui Dumnezeu ca mi-a ajutat sa ajung ca sa mai puie mâna pe mine un voinic.

Si întepenindu-si picioarele, ramase drept ca lumânarea. Atunci Fat-Frumos îi spuse ce avea de gând sa faca si calul îi zise:

- Ca sa ajungi la dorinta ta, trebuie sa ceri de la tata-tau palosul, sulita, arcul, tolba cu sagetile si hainele ce le purta el când era flacau; iar pe mine sa ma îngrijesti cu însuti mâna ta sase saptamâni si orzul sa mi-l dai fiert în lapte.

Cerând împaratului lucrurile ce-l povatuise calul, el a chemat pre vataful curtii si i-a dat porunca ca sa-i deschiza toate tronurile cu haine spre a-si alege fiul s au pe acelea care îi va placea. Fat-Frumos, dupa ce rascoli trei zile si trei nopti, gasi în sfârsit, în fundul unui tron vechi, armele si hainele tatâne-sau de când era flacau, dar foarte ruginite. Se apuca însusi cu mâna lui sa le cure te de rugina si, dupa sase saptamâni, izbuti a face sa luceasca armele ca oglinda. Totodata îngriji si de cal, precum îi zisese el. Destula munca avu; dar fie, ca izbuti.

Când auzi calul de la Fat-Frumos ca hainele si armele sunt bine curatate si pregatite, odata se scutura si el, si toate bubele si rapciuga cazura de pe dânsul si ramase întocmai cum îl fatase ma-sa, un cal gras, trupes si cu patru aripi; vazându-l Fat-Frumos astfel, îi zise:

- De azi în trei zile plecam. - Sa traiesti, stapâne; sunt gata chiar azi, de poruncesti, îi raspunse calul. A treia zi de dimineata, toata curtea si toata împaratia era plina de jale. Fat-

Frumos, îmbracat ca un viteaz, cu palosul în mâna, calare pe calul ce-si alesese, îsi lua ziua buna de la împaratul, de la împarateasa, de la toti boierii cei mari si cei mici, de la ostasi si de la to ti slujitorii curtii, carii, cu lacramile în ochi, îl rugau sa se lase de a face calatoria aceasta, ca nu care cumva sa mearga la pieirea capului sau; dar el, dând pinteni calului, iesi pe poarta ca vântul, si dupa dânsul carale cu merinde, cu bani si vreo doua sute de osta si, pe care-i orânduise împaratul ca sa-l însoteasca.

Dupa ce trecu afara de împaratia tatalui sau si ajunse în pustietate, Fat-Frumos îsi împarti toata avutia pe la ostasi si, luându-si ziua buna, îi trimise înapoi, oprindusi pentru dânsul merinde numai cât a putut duce calul. Si apucând calea catre rasarit, s-a dus, s-a dus, s-a dus, trei zile si trei nopti, pâna ce ajunse la o câmpie întinsa, unde era o multime de oase de oameni.

Stând sa se odihneasca, îi zise calul: - Sa stii, stapâne, ca aici suntem pe mosia unei Gheonoaie, care e atât de rea,



încât nimeni nu calca pe mosia ei, fara sa fie omorât. A fost si ea femeie ca toate femeile, dar blestemul parintilor pe care nu-i asculta, ci îi tot necajea, a facut-o sa fie Gheonoaie; în clipa aceasta este cu copiii ei, dar mâine, în padurea ce o vezi, o s-o întâlnim venind sa te prapadeasca; e grozava de mare; dara sa nu te sperii, ci sa fii gata cu arcul ca sa o sagetezi, iar palosul si sulita sa le tii la îndemâna, ca sa te slujesti cu dânsele când va fi de trebuinta.

Se detera spre odihna; dar pândea când unul, când altul. A doua zi, când se revarsa ziorile, ei se pregateau sa treaca padurea. Fat-

Frumos însela si înfrâna calul, si chinga o strânse mai mult decât alta data, si porni; când, auzi o ciocanitura groaznica. Atunci calul îi zise:

- Tine-te, stapâne, gata, ca iata se apropie Gheonoaia. Si când venea ea, nene, dobora copacii: asa de iute mergea; iar calul se urca

ca vântul pâna cam deasupra ei si Fat-Frumos îi lua un picior cu sageata si, când era gata a o lovi cu a doua sageata, striga ea:

- Stai, Fat-Frumos, ca nu-ti fac nimic! Si vazând ca nu o crede, îi dete înscris cu sângele sau. - Sa-ti traiasca calul, Fat-Frumos, îi mai zise ea, ca un nazdravan ce este, caci

de nu era el, te mâncam fript; acum însa m-ai mâncat tu pe mine; sa stii ca pâna azi nici un muritor n-a cutezat sa calce hotarele mele pâna aicea; câtiva nebuni carii sau încumes a o face d-abia au ajuns pâna în câmpia unde ai vazut oasele cele multe.

Se dusera acasa la dânsa, unde Gheonoaia ospata pe Fat-Frumos si-l omeni ca pe un calator. Dar pe c ând se aflau la masa si se chefuiau, iara Gheonoaia gemea de durere, deodata el îi scoase piciorul pe care îl pastra în traista, i-l puse la loc si îndata se vindeca. Gheonoaia, de bucurie, tinu masa trei zile d-a rândul si ruga pe Fat-Frumos sa-si aleaga de sotie pe una din cele trei fete ce avea, frumoase ca niste zâne; el însa nu voi, ci îi spuse curat ce cauta; atunci ea îi zise:

- Cu calul care îl ai si cu vitejia ta, crez ca ai sa izbutesti. Dupa trei zile, se pregatira de drum si porni. Merse Fat-Frumos, merse si iar

merse, cale lunga si mai lunga; dara când fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei, dete de o câmpie frumoasa, pe de o parte cu iarba înflorita, iar pe de alta parte pârlita. Atunci el întreba pe cal:

- De ce este iarba pârlita? Si calul îi raspunse: - Aici suntem pe mosia unei Scorpii, sora cu Gheonoaia; de rele ce sunt, nu pot

sa traiasca la un loc; blestemul parintilor le-a ajuns, si d-aia s-au facut lighioi, asa precum le vezi; vrajmasia lor e groaznica, nevoie de cap, vor sa-si rapeasca una de la alta pamânt; când Scorpia este necajita rau, varsa foc si smoala; se vede ca a avut vreo cearta cu sora-sa si, viind s-o goneasca de pe tarâmul ei, a pârlit iarba pe unde a trecut; ea este mai rea decât sora-sa si are trei capete. Sa ne odihnim putin, stapâne, si mâine dis-de-dimineata sa fim gata.

A doua zi se pregatira, ca si când ajunsese la Gheonoaia, si pornira. Când, auzira un urlet si o vâjietura, cum nu mai auzisera ei pâna atunci!

- Fii gata, stapâne, ca iata se apropie zgripsoroaica de Scorpie. Scorpia, cu o falca în cer si cu alta în pamânt si varsând flacari, se apropia ca

vântul de iute; iara calul se urca repede ca sageata pâna cam deasupra si se lasa asupra ei cam pe deoparte. Fat-Frumos o sageta si îi zbura un cap; când era sa-i mai ia un cap, Scorpia se ruga cu lacrami ca sa o ierte, ca nu-i face nimic si, ca sa-l încredinteze, îi dete înscris cu sângele ei. Scorpia ospata pe Fat-Frumos si mai si decât Gheonoaia; iara el îi dete si dânsei înapoi capul ce i-l luase cu sageata, carele se lipi îndata cum îl puse la loc, si dupa trei zile plecara mai departe.



Trecând si peste hotarele Scorpiei, se dusera, se dusera si iara se mai dusera, pâna ce ajunsera la un câmp numai de flori si unde era numai primavara; fiecare floare era cu deosebire de mândra si cu un miros dulce, de te îmbata; tragea un vântisor care abia adia. Aicea statura ei sa se odihneasca, iara calul îi zise:

- Trecuram cum trecuram pâna aci, stapâne; mai avem un hop: avem sa dam peste o primejdie mare; si daca ne-o ajuta Dumnezeu sa scapam si de dânsa, apoi suntem voinici. Mai-nainte de aci este palatul unde locuieste Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte. Aceasta casa este încongiurata cu o padure deasa si înalta, unde stau toate fiarele cele mai salbatice din lume; ziua si noaptea pazesc cu neadormire si sunt multe foarte; cu dânsele nu este chip de a te bate; si ca sa trecem prin padure e peste poate; noi însa sa ne silim, dac-om putea, sa sarim pe dasupra.

Dupa ce se odihnira vreo doua zile, se pregatira iarasi; atunci calul, tinându-si rasuflarea, zise:

- Stapâne, strânge chinga cât poti de mult, si încalecând, sa te tii bine si în scari, si de coama mea; picioarele sa le tii lipite pe lânga suptioara mea, ca sa nu ma zaticnesti în zborul meu.

Se urca, facu proba, si într-un minut fu aproape de padure. - Stapâne, mai zise calul, acum e timpul când se da de mâncare fiaralor

padurei si sunt adunte toate în curte; sa trecem. - Sa trecem, raspunse Fat-Frumos, si Dumnezeu sa se îndure de noi. Se urcara în sus si vazura palatul stralucind astfel, de la soare te puteai uita,

dar la dânsul ba. Trecura pe dasupra padurii si, tocmai când erau sa se lase în jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul vârful unui copaci si dodata toata padurea se puse în miscare; urlau dobitoacele, de ti se facea parul maciuca pe cap. Se grabira de se lasara în jos; si de nu era doamna palatului afara, dând de mâncare puilor ei (caci asa numea ea lighionile din padure), îi prapadea negresit.

Mai mult de bucurie ca au venit, îi scapa ea; caci nu mai vazuse pâna atunci suflet de om pe la dânsa. Opri pe dobitoace, le îmblânzi si le trimise la locul lor. Stapâna era o zâna nalta, suptirica si dragalasa si frumoasa, nevoie mare! Cum o vazu FatFrumos, ramase încremenit. Dara ea, uitându-se cu mila la dânsul, îi zise:

- Bine ai venit, Fat-Frumos! Ce cauti pe aici? - Cautam, zise el, Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte. - Daca cautati ceea ce zisesi, aci este. Atunci descalica si intra în palat. Acolo gasi înca doua femei, una ca alta de

tinere; erau surorile cele mai mari. El începu sa multumeasca zânei pentru ca l-a scapat de primejdie; iara ele, de bucurie, gatira o cina placuta si numai în vase de aur. Calului îi dete drumul sa pasca pe unde va voi dânsul; pe urma îi facura cunoscuti tuturor lighioanelor, de puteau îmbla în tihna prin padure.

Femeile îl rugara sa locuiasca de aci înainte cu dânsele, caci ziceau ca li se urâse, sezând tot singurele; iara el nu astepta sa-i mai zica o data, ci priimi cu toata multumirea, ca unul ce aceea si cauta.

Încet, încet, se deprinsera unii cu al tii, îsi spuse istoria si ce pati pâna sa ajunga la dânsele, si nu dupa multa vreme se si însoti cu fata cea mai mica. La însotirea lor, stapânele casei îi detera voie sa mearga prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o si aratara, îi zisera sa nu mearga, caci nu va vi bine de el; si-i si spusera ca acea vale se numea Valea Plângerii.

Petrecu acolo vreme uitata, fara a prinde de veste, fiindca ramasese tot asa de tânar, ca si când venise. Trecea prin padure, fara sa-l doara macar capul. Se desfata



în palaturile cele aurite, traia în pace si în liniste cu so tia si cumnatele sale, se bucura de frumusetea florilor si de dulceata si curatenia aerului, ca un fericit. Iesea adesea la vânatoare; dar, într-o zi, se lua dupa un iepure, dete o sageata, dete doua si nul nimeri; suparat, alerga dupa el si dete si cu a treia sageata, cu care îl nemeri; dara nefericitul, în învalmaseala, nu bagase de seama ca, alergând dupa iepure, trecuse în Valea Plângerii.

Luând iepurile, se întorcea acasa; când, ce sa vezi d-ta? deodata îl apuca un dor de tata-sau si de muma-sa. Nu cuteza sa spuie femeilor maiestre; dara ele îl cunoscura dupa întristarea si neodihna ce vedea într-însul.

- Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii! îi zisera ele, cu totul speriate. - Am trecut, dragele mele, fara ca sa fi voit sa fac asta neghiobie; si acum ma

topesc d-a-n picioarele de dorul parintilor mei, însa si de voi nu ma îndur ca sa va parasesc. Sunt de mai multe zile cu voi si n-am sa ma plâng de nici o mâhnire. Ma voi duce dara sa-mi mai vaz o data parintii si apoi m-oi întoarce, ca sa nu ma mai duc niciodata.

- Nu ne parasi, iubitule; parintii tai nu mai traiesc de sute de ani, si chiar tu, ducându-te, ne temem ca nu te vei mai întoarce; ramâi cu noi; caci ne zice gândul ca vei pieri.

Toate rugaciunile celor trei femei, precum si ale calului, n-a fost în stare sa-i potoleasca dorul parintilor, care-l usca pe d-a-ntregul. În cele mai de pe urma, calul îi zise:

- Daca nu vrei sa ma asculti, stapâne, orice ti se va întâmpla, sa stii ca numai tu esti de vina. Am sa-ti spui o vorba, si daca vei priimi tocmeala mea, te duc înapoi.

- Primesc, zise el cu toata multumirea, spune-o! - Cum vom ajunge la palatul tatalui tau, sa te las jos si eu sa ma întorc, de vei

voi sa ramâi macar un ceas. - Asa sa fie, zise el. Se pregatira de plecare, se îmbratisara cu femeiele si, dupa ce-si luara ziua

buna unul de la altul, porni, lasându-le suspinând si cu lacramile în ochi. Ajunsera în locurile unde era mosia Scorpiei; acolo gasira orase; padurile se schimbasera în câmpii; întreba pre unii si pre altii despre Scorpie si locuinta ei; dar îi raspunsera ca bunii lor auzisera de la strabunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri.

- Cum se poate una ca asta? le zicea Fat-Frumos, mai alaltaieri am trecut pe aici; si spunea tot ce stia.

Locuitorii râdea de dânsul, ca de unul ce aiureaza sau viseaza destept, iara el, suparat, pleca înainte, fara a baga de seama ca barba si parul îi albise.

Ajungând la mosia Gheonoaiei, facu întrebari ca si la mosia Scorpiei, si primi asemenea raspunsuri. Nu se putea domiri el: cum de în câteva zile s-au schimbat astfel locurile? Si iarasi suparat, pleca cu barba alba pâna la brâu, simtind ca îi cam tremurau picioarele, si ajunse la împaratia tatâne-sau. Aici alti oameni, alte orase, si cele vechi erau schimbate de nu le mai cunostea. În cele mai de pe urma, ajunse la palaturile în cari se nascuse. Cum se dete jos, calul îi saruta mâna si îi zise:

- Ramâi sanatos, ca eu ma întorc de unde am plecat. Daca poftesti sa mergi si d-ta, încaleca îndata si aidem!

- Du-te sanatos, ca si eu nadajduiesc sa ma întorc peste curând. Calul pleca ca sageata de iute. Vazând palaturile daramate si cu buruieni crescute pe dânsele, ofta si, cu

lacrami în ochi, cata sa-si aduca aminte cât era odata de luminate aste palaturi si cum sia petrecut copilaria în ele; ocoli de vreo doua-tei ori, cercetând fiecare camara, fiecare coltulet ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care gasise calul;



se pogorî apoi în pivnita, gârliciul careia se astupase de daramaturile cazute. Cautând într-o parte si în alta, cu barba alba pâna la genunchi, ridicându-si

pleoapele ochilor cu mâinile si abia umblând, nu gasi decât un tron odorogit; îl deschise, dara în el nimic nu gasi; ridica capacul chichitei, si un glas slabanogit îi zise:

- Bine ai venit, ca de mai întârziai, si eu ma prapadeam. O palma îi trase Moartea lui, care se uscase de se facuse cârlig în chichita, si

cazu mort, si îndata se si facu tarâna. Iar eu încalecai p-o sea si va spusei dumneavoastr a asa.

Închide fereastra



Imprima povestea!

Voinicul cel cu cartea în mâna nascut A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când facea

plopsorul pere si rachita micsunele; de când se bateau ursii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sarutau, înfratindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca în slava cerului de ne aducea povesti;


A fost odata o baba si un unchias. Ei pâna la vreme de batrânete nu avura nici un copil. Ce nu facura? Ce nu dresera? Si ca sa aiba si ei macar o miarta de copil, nici cât. Ba mersera pe la descântatoare, ba pe la mesteri vrajitori, ba pe la cititori de stele si ca sa ramâie baba grea, nici gând n-avea.

Ajunsi la vreme de batrânete, începura a se îngrijura. - Ce ne facem noi, babo, zise într-o zi unchiasul, de vom ajunge niscaiva zile

de neputinta ori de nevoie? Tu stii ca am f acut tot ce mi-a stat prin putinta, si ca sa ne dea Dumnezeu si noua un copilas, care sa fie toiagul batrânetelor noastre, nu s-a îndurat.

- De! unchias, cine e de vina? Tu stii ca am umblat si crucis si curmezis pe la mesterese, pe la vraci, am facut tot ce m-au învatat unii si altii, si ca s a avem si noi o mângâiere pentru pârdalnicele de batrânete, ca grele mai sunt! a fost peste poate.

- Ia, sa apucam noi doi în doua parti, sa ne ducem unde ne-o lumina Dumnezeu, caci tot degeaba st am noi la un loc amândoi, doua nevoi.

- Sa ne despatim unchias, daca tu asa gasesti de cuviinta. Dara bine, cine sa ne închiza ochii în ceasul cel de pe urma?

- Ca bine zici tu, babo; stai dara; ia sa iei tu basmaua mea care am avut-o în ziua de cununie si eu stergarul cel v argatel ce mi-ai adus de zestre. În toate zilele sa ne uitam la dânsele; si când vom vedea pe ele câte trei picaturi de sânge, sa ne întoarcem acasa. Acesta sa fie semnul ca moartea s -a apropiat de unul din noi.

- Asa sa facem unchias. Cum zisera si facura. Se gatira de drum, îsi luara fiecare desaguta d-a umeri,

în care baba puse pe fund basmaua barbatului ei, iara unchiasul stergarul cel vargatel al neveste-sei, si apucara unul spre rasarit, iara altul spre apus.

Noua zile si noua nopti se dusera, se dusera, si iara se dusera. Întrebara si pe bun si pe rau, pe mare si pe mic ce ar face ei ca sa poata avea un copil. Ceea ce le spusera sa faca ei raspunsera ca au tot facut, dara în desert. Ei cautau sa le spuie cineva altceva, ce nu stiau ei, dara nu-si gasira omul.

A zecea zi sculându-se unchiasul, iesi afara sa se spele, ca sa porneasca la drum mai departe. Când lua stergarul sa se stearga pe ochi, ce sa vaza? Trei picaturi de sânge pe dânsul.

El îsi zise: "Trebuie sa ma întorc acasa, caci Dumnezeu stie ce va fi patit baba mea."

Întinse unchiasul la drum. Nu mai cauta nici de mâncare, nici de odihna, si se întoarse acasa cum plecase.

- Ce ti s-a întâmplat, babo? zise el, cum îsi vazu jumatatea. - Ce sa mi se întâmple, unchias? Iaca eu îmi cautam de cale si întrebam în

dreapta si în stânga, rugându-ma de toti sa ma învete ceva ca sa putem avea un copil. Dara întrebarile si rugamintile mele le faceam în sec, caci îmi raceam gura de

Page 1 of 10Versiune imprimabila: Voinicul cel cu cartea în mâna nascut


surda. Si tot mergând înainte, am ajuns într-o padure mare, mare, fara seaman, si

m-am ratacit prin bungetul acelei paduri, de nu mai stiam pe unde sa ies la oameni. Când, o data vaz înaintea mea un mos, fleos de batrân, uitat de moarte si de

Dumnezeu. Eu îi spui dupa ce umblu si cum m-am ratacit. Mosul, încarcat de zile cum era, se pune jos, sta de vorba cu mine si, cu un grai blajin, îmi arata drumul pe unde sa ies acasa, si îmi zice sa ma întorc, caci râvna noastra a ascultat -o Dumnezeu.

- Si asta a fost semnul de pe stergarul meu? - Se vede ca asta. Atunci si ei se hotarâra ca sa nu se mai desparta si sa ramâie sa-si manânce

amarul împreuna. Nu trecu mult dupa asta, si baba spuse unchiasului ca se simte îngreoata. Aoleo! Unde era Dumnezeu sa vaza bucuria unchiasului când auzi d-o

asemenea veste buna! Umbla de colo pâna colo de bucurie si nu mai stia pe ce sa puie mâna si ce sa

faca. Si asa trecura zilele una dupa alta pâna la noua luni, când baba, cu ajutorul

Maicii Domnului, nascu un dolofan de copil, de dragulet, si cu o carte în mâna. A treia seara când venira ursitoarele, se întâmpla ca unchiasul sa fie destept.

Pe dânsul, vezi, nu-l mai prindea somnul de bucurie, si de trei zile nu-i mai dase ochii în gene, tot umblând pe lânga baba ca s-o îngrijeasca si s-o caute la boala. D-aia si când venira ursitoarele, el nu dormea, ci sta stârcit într-un colt, ca si când ar fi fost Matracuca, sora doamnei.

Când începura ursitoarele sa urseasca, el se facu numai urechi si auzi tot. Cea mai mare din ursitoare zise: - Acest copil are sa fie un Fat-Frumos, si are sa ajunga bogat. Cea mijlocie zise: - Pe acest copil, când va fi el de doisprezece ani, are sa-l rapeasca duhurile

rele. Cea mica zise: - Daca va scapa de duhurile rele, acest copil are sa ajunga împarat. Atâta îi trebui unchiasului sa auza, ca sa-i dea un cutit ascutit prin inima. El,

vezi, nu se împaca cu ceea ce zisese ursitoarea d-a doua. O grije mare îl coprinse si, de pe acum chiar, începu a planui cum sa faca sa-si scape copilasul de un asemenea rau.

Pâna una, alta, copilul crestea, asculta pe parinti si cartea cu care se nascuse din mâini n-o lasa. Cetea, cetea mereu pe dânsa si învata, de se mira toat a lumea de silinta si învatatura dânsului.

Când se facu ca de noua ani, stia câte în luna si în soare. El însusi ajunsese sa fie o carte, si toti megiasii veneau la dânsul si-l întrebau despre pasurile lor.

Unchiasul se bucura, nu se bucura de fiul sau, dara baba stiu ca nu mai putea de bucurie, vazându-l si frumos, si cu atâta procopseala într-însul. Unchiasul, vezi, era cu cuiul la inima; stia el ce stia, dara la nimeni nu spunea.

Baiatul de ce crestea, d-aia se facea mai frumos si mai învatat. Tot satul îl cinstea si îl asculta ca pe cine stie cine; iara unchiasul, de ce trecea timpul, d-aia se întrista.

Când era aproape de a împlini baiatul doisprezece ani, nu mai putu unchiasul sa tie, trebui sa rasufle. El gasi de cuviinta sa spuie si alor sai ceea ce era sa se întâmple fiului lor. Si astfel, într-o seara, când stau cu to tii la foc si povesteau si



verzi si uscate, ca sa le treaca timpul, unchiasul se apuca de spuse tot ce auzise de la ursitoare.

P-aci, p-aci era sa moara baba, muma baiatului, de întristare, când auzi unele ca acele; sarira însa unchiasul si fiul sau, o stropira cu apa, si d-abia, d-abia o mai înviorara. Iara baiatul se puse pe gânduri.

Si mai planui el ce mai planui, pâna ce, dupa câteva zile, spuse tatalui sau ceea ce izvodise el sa faca. Tata-sau, carele asculta la gura lui ca la o carte, se duse numaidecât prin sat si dete gura la toti megiesii ca în seara cutare si cutare, adeca când era sa împlineasca fiu-sau doisprezece ani, ei sa se adune toti cu totul la biserica, ca sa faca rugaciune pentru fiul sau, spre a-l scapa de duhurile cele rele. Vorbi si cu mos popa si toti cu totul se fagaduira ca va împlini cererea unchiasului. Si asa si facura.

În seara aceea, când era baiatul unchiasului sa împlineasca doisprezece ani, toti oamenii din sat, barbati, femei si copii, împreuna cu mos popa, se adunara la biserica pentru rugaciune. Si viind mosul cu baba si cu fiul lor, tot cu cartea în mâna, megiasii îi bagara la mijloc, si rugaciunile începura. Se rugara ce se rugara, când deodata se pomenir a ca se umple biserica de o ceata groasa. Atunci cazura cu totii în genunche si scoasera niste rugaciuni fierbinti, de ar fi muiat inima nu stiu carui duh rau. Ceata se risipi si ei ramasera teferi.

A doua seara, când erau la rugaciune tot pe acea vreme, unde se pomenira ca se umple biserica de soareci, de lilieci si de bufnite, si începura a chitai, de colo pâna colo prin biserica, a se sui pe oameni si a-i ciupi de pe unde apuca.

Toti se speriara, pâna si chiar mos popa. Atunci baiatul unchiasului, cu cartea în mâna, cazu în genunchi si începu a se ruga cu foc. Asa facura si unchiasul si mos popa, si toti megiesii cari se aflau în biserica. Soarecii si toate lighioanele acelea pierira.

A treia seara daca se adunara si se pusera la ruga, se rugara, se rugara, pâna ce catre miezul noptii o data începu a se cutremura biserica si se auzira niste pocnete si tunete, bubuituri si duduituri îngrozitoare, ca de tunet. Cazura si de asta data în genunchi, se rugara si de asta data cu toata credinta în Dumnezeu. Însa, ce sa vedeti d-voastra? tocmai în toiul rugaciunei, unde se coborî un calugar din turnul bisericii, apuca pe baiatul unchiasului de subtiori, îl rapeste din mijlocul lor si se înalta cu dânsul în sus. N-apucara oamenii sa bage bine de seama, si pierira din ochii lor ca o naluca. Ba ca o fi ramas prin turn, ba ca o fi pe dupa biserica, ba ca o fi pe colo, ba pe dincolo. Asi! El s-a dus cu calugarul ce-l rapise, si dus a fost.

Toti ramasera ca cazuti din cer de spaima, dar unchiasul si baba, mai cu asupra. Dupa ce se mai astâmparara din spaima, si dupa ce biserica se linisti, oamenii iesira si se duse fiecare într-ale sale.

Fiul unchiasului, desi rapit de calugar, dara cartea din mâna n-o lasa. Citea mereu si în gura mare; iara când fu de ajunse pe la mijlocul c artii, calugarul nu-l mai putea tine. Vru sa-i smuceasca cartea din mâna; dara baiatul o tinea vârtos. Luptându-se cu baiatul prin vazduh ca sa-i ia cartea, calugarul îl scapa, si fiul unchiasului cazu întro prapastie adânca.

Dumnezeu stie cât a ramas el acolo, pâna s-a dezmeticit din ameteala ce-i veni cazând. Când se pomeni, el era tot cu cartea în mâna. Multumi Domnului ca l-a scos din mâna duhurilor rele si ca este viu; dara alt necaz acum! nu stia unde se afla. Se scoala el d-acolo, si o porneste la drum. Si aide, si aide pâna ce d-abia iesi din prapastie. Apoi o lua într-acolo unde mila Domnului l-o duce. Si apucând spre soare-scapata, se duse, se duse, zi de vara pâna-n seara, fara sa dea de vrun sat si fara sa vaza pui de om; si mai mergând ce mai merse, dete de un copaci si mase acolo.



Nemâncat si nebaut nu putea sa doarma. Si luptându-se cu foamea, cu setea si cu nesomnul, se socotea unde s-ar duce, ca sa iasa la lume. A doua zi o apuca iarasi spre soare-scapata, dupa cum planuia el, pâna ce dete peste niste gramezi de capatâni si oase de oameni.

Si apucându-l niste racori reci de frica, începu a citi pe carticica lui, si înlatura oarecum groaza ce sta gata sa-l coprinza. Îsi lua deci inima în dinti si porni înainte; de ce mergea mai-nainte, d-aceea gramezile de oase de om se înmulteau. El se facu ca nu le baga de seama, si tot înainte mergea, pâna ce ajunse la un oras mare, din care numai darâmaturi ramasese. Prea putine ziduri mai erau în picioare. Si mai merse ce mai merse, si dete de niste palaturi foarte frumoase.

Acolo daca ajunse, batu în poarta. El cugeta sa ceara ceva demâncare, ca nu mâncase nu stiu de câte zile, si sa-l lase sa mâie acolo, ca era vreme de când nu se odihnise ca lumea. Dara nu-i raspunse nimeni.

Mai batu o data. Dar ca sa raspunza cineva, ba. În sfârsit, batu si a treia oara; dara nitel mai taricel. De asta data se auzi un

glas pitigaiat dinlauntru ca-l întreba: - Cine este? El raspunse ca este om ca toti oamenii, si cere sa-l gazduiasca. Daca îi deschise portita, ce credeti ca mi-ti vazu? O umbra de om, un batrân cu

barba pâna la genunchi, slab si pipirnicit si cocosat de parca mânca numai vinerea. El se cruci când vazu pe Fat-Frumos, si-i spuse ca n-a vazut om de când era copilandru. Acest batrân era portarul curtii, si lasat acolo sa pazeasca palatul pâna s-o gasi cineva care sa desfaca facutul locului aceluia.

Daca intra Fat-Frumos înauntru, batrânul îi puse o masa curata, si pe masa niste pâine alba ca zapada si niste leguma buna de mâncare, însa gatita fara multe mestesuguri.

Baiatul îmbuca lupeste, caci nici el nu mai stia de când nu mâncase. Dupa ce mânca si se satura, se puse la vorba cu unchiasul.

- Bine tatutule, ca ce sa fie asta, de n-am întâlnit eu, cale de atâtea zile de când viu, nici un sufletel de om p-aici pe la voi, fara numai gramezi, gramezi de oase de oameni, risipite colea si colea? S-apoi si aici la palaturile acestea, numai pe tine te gasesc cu sufletul în oase, încolo parca ar fi în împaratia mortii?

- Ei, tatisorule, povestea împaratiei acesteia este mare. Eu ti-oi spune o câtinica din ea. Sa vezi dumneata, nepotelu mosului, aceasta împaratie a fost si ea odata mare si puternica. Împaratul si împarateasa locului n-aveau copii. Ei, în loc sa se roage lui Dumnezeu ca sa le dea un mostenitor, se apucara sa umble cu farmece. Umblara ei ce umblara, si dete peste un fermecator mester.

Acesta nu stiu ce facu, nu stiu ce drese, ca numai iata ca împarateasa ramâne grea, si dupa noua luni nascu o fata mai frumoasa decât nu stiu care zâna din cer. Ea traieste si acum. Este atât de frumoasa, încât s-o vezi si sa n-o uiti în toata viata ta.

La trei zile când venira ursitoarele, o ursira ca ea sa nu se poata marita pâna ce nu se va gasi cineva care sa petreaca o noapte în camara ei si sa scape teafar. Pasamite Dumnezeu pedepsea pe copil pentru pacatul parintilor. Nu numai atât, dara ursitoarele întinse pedeapsa aceasta si asupra împaratiei. Ele zise ca din ziua când va veni cel dintâi petitor si nu va izbuti sa scape, toate ora sele si toate satele sa se darâme precum le-ai vazut si tu, si toti oamenii sa putrezeasca, sa le ramâie numai oasele. Aceasta ca sa îngrozeasca pe juni, ca sa nu vie în petit. Vezi d-ta, si fermecatorul acela care a facut pe împarateasa sa nasca fu pedepsit, caci umbra lui este care vine noaptea de munceste si chinuieste pe bietii tineri carii se încumet a



ramânea în camara domnitei. Multi tineri s-au încumes pâna acum a face cercare, si toti au pierit. Auzind unele ca acestea Fat-Frumos, zise portarului ca ar dori sa vaza si el pe

fata de împarat. - Fugi d-acolo, tatisorule, nu-ti mai baga sufletul în pacat. Fa-ti cruce si te

departeza de locurile acestea, ca sa nu-ti pierzi viata. Pacat de tinere tile tale. "Fie! îsi zise baiatul, gândindu-se la cele ce patise pâna acum, tot n-am eu la

ce mai trai singur prin pustiitatile acestea", si starui ca sa-l duca în camara domnitei. Portarul, daca vazu ca nu este chip sa-l opreasca de a merge, îl duse la fata

împaratului. Ei, cum se vazura, se si placura. Se vede ca ei erau facuti unul pentru altul. Si de unde sa nu fie asa!

Biata fata împaratului ar fi dorit sa ramâie în noaptea aceea baiatul în camara ei; dara îi era mila de tineretele lui, cum de sa se prapadeasca o asa bunatate de june.

Si împreuna cu portarul mai cercara înca o data sa-l faca a nu ramânea. Dara fu peste poate; caci Fat-Frumos era de aceia cari, când îsi pune în gând sa faca ceva, nici dracul nu i-o scoate din cap.

Si asa, cum veni seara, el se duse cu carticica lui în mâna si statu în priveghere. Ce facu el, ce nu facu, ca vazu albul zilei. A doua zi îl gasira tot cu cartea în mâna si searbad, si galben ca turta de ceara, de pare ca muncise cine stie la ce lucruri grele, si cine stie câte nopti, nemâncat si nebaut.

Se destepta si fata de unde dormea ea, si cum îl vazu în carne si oase îi zise: - Tu sa fii sotul meu. Atunci o data, ca din senin, începura a învia oamenii de prin ora se si de prin

sate slugile de prin curte, si toate câte erau cu suflet, în ziua când veni cel întâi petitor, începu sa miste si sa se scoale ca dintr-un somn adânc.

Oamenii începura la lucrul lor, ostirea a da în tâmpine si în surle, si a veni la curtea împarateasca sa se închine cu slujba. De unde pâna aci era tacere, moarte, acum te asurzeau strigatele si zgomotul ce facea multimea de oameni si de argati mergând fiecare la lucrul sau.

Portarul se buimacise la cele ce vedea. Nu stia încotro sa-si întoarca privirea si la ce sa se uite mai întâi.

Fat-Frumos si cu domnita iesira si se aratara la lume. Multimea striga de bucurie de se auzea în cer strigatul lor, si din fiecare gura iesea vorbele: "Sa ne traiasca împaratul si împarateasa noastra!"

Fat-Frumos, daca se cununa cu fata, se aseza în scaunul împaratiei si-si tocmi ostile, boierimea si prostimea cum stia el în legea lui. Toti ramasera multumiti de tocmelele lui.

Si petrecura ce petrecura cu fericire în casatoria lor; când, într-una din zile, îsi aduse aminte de tatal sau si de muma-sa, si se întrista ca nu stia nimic de capatâiul lor.

Împarateasa baga de seama întristarea lui, si ca unul ce-i era drag foarte, nu voia, vezi, sa-l vada nici o clipa de ochi macar fara chef. Prinse a-l întreba. Iara daca îi spuse, ea îl îndemna sa se duca sa-si aduca parintii, si sa traiasca cu totii la un loc ca în sânul ma-sii.

Fat-Frumos asta si voia. Si totusi nu se îndura sa-si lase sotia singura. Stia el, biet, ce va sa zica singuratatea. Dara întetindu-l si încingându-l dorul de parinti, hotarî sa se duca.

Înainte însa de a pleca, împarateasa, sotia lui, îi dete un inel, ce zicea ca îl are de la mosi, de la stramosi, si îi spuse ca are puterea, când îl scoate din deget, se uita



la dânsul si doreste, sa se faca un palat cum seaman pe lume sa nu aiba. Îi dete si pe vizitiul curtii, om vechi, credincios si iute la slujba, care sa nu se dezlipeasca de stapânul sau, nici cât ai da în amnar.

Asa capuit si pregatit de drum, pleca spre satul unde traiau parintii lui, dupa cesi lua ziua buna de la împarateasa, de la boieri si de la ostasi. Drumul îi era sa treaca pe la împaratia lui Sefer împarat, pe la tara zânelor si Dumnezeu mai stie pe unde.

Trei ani si trei luni si trei zile tinu calatoria pâna sa ajunga la satul parintilor lui. Si trecând pe la împaratia lui Sefer împarat, l-a întâmpinat dregatorii curtii si l-a petrecut cu dragoste. Si trecând si pe la tara zânelor, acestea se întreceau care de care sa-i arate mai multa cinste si sa-l petreaca.

Daca ajunse la satul parintilor sai, trase butca dinaintea bordeiului. Tata-sau si ma-sa nu-l cunoscura. El daca vazu asa, ceru sa-l gazduiasca. Batrânii priimira, si-si cerura iertaciune ca nu pot sa-i dea mai mult decât ceea ce au, adica bordeiul lor. El se învoi si mase acolo. Peste noapte se scoala, iese afara binisor si, uitându-se la inel, îi arata ca doreste sa se faca un palat înfricosat în locul bordeiului aceluia.

N-apuca sa ispraveasca bine de gândit, si mi se ridica, neiculi ta, niste palaturi marete, împodobite cu de toate frumusetile, cu gradini falnice, cu izvoare limpezi, de sa te tot fi uitat la dânsele si sa nu te saturi. Dara încamite pe dinauntru? Aci e aci. Camarile, lavitile, asternuturile, numai scumpeturi.

Când se desteptara a doua zi unchiasul si cu baba si se vazura muiati numai în aur se speriara. Se frecau la ochi si se uitau în toate partile, si nu le veneau a crede ochilor lor. Li se pareau ca viseaza.

Atunci intra Fat-Frumos la dânsii, îi scoase din uimirea în care cazusera si se descoperi, spuindu-le ca el este fiul lor cel rapit, si ca a ajuns împarat.

Când auzira de unele ca acestea, unchiasul si baba murira si înviara de bucurie. Apoi îl luara s i îl pupara s i pe o parte si pe alta: iara el le saruta mâinile.

Îndata se facu zvon în sat ca unchiasul si baba se procopsira fara stirea lui Dumnezeu, si alerga lumea dupa lume ca sa vaza cu ochii lor minunea.

Ajungând si la urechile stapânului mosiei acest zvon, se duse si el de vazu palaturile si ramase cu ochii zgâiti. Acest om era pizmataret si zacas la inima. Nu voia, vezi, nici în ruptul capului, sa-l întreaca altii, nici în bogatie, nici în procopseala.

Se duse, deci, acolo, sa se încredinteze prin sine însusi de aceasta minune, si daca vazu pe Fat-Frumos, ar fi poftit dumnealui sa-l ginereasca, fiindca avea trei fete.

Pofti pe Fat-Frumos, ca sa vie si el pe la dânsul p-acasa, ca sa lege prietenie. FatFrumos, cu inima curata si fara nici o vinovatie într-însul, se duse, de! de datorie. Acolo, daca îl vazura, stapânul mosiei aduse vorba de casatorie, si-i spuse ca ar fi bun bucuros sa-i dea pe oricare va voi el sa ia din fetele lui.

Fat-Frumos le spuse curat c a el este însurat, si ca are de gând sa se întoarca la nevasta peste putin. Ba înca le spuse si cu ce putere facuse palaturile alea frumoasele daca îl întrebara.

Pizmataretul de stapân al mosiei planui atunci cu fetele sale, cum sa faca sa fure inelul din degetul lui Fat-Frumos. Pentru aceasta, nu trecu multe zile, si poftira pe Fat-Frumos la masa la dânsii ca sa se chefuiasca si sa petreaca împreuna, caci, ziceau ei, mai avea-vor zile sa se mai vaza au ba?

Fat-Frumos, fara sa-i plesneasca prin cap ce planuisera ei, se duse. Dupa ce se chefuira mâncând si bând cât le cerura inima, când fura sa se scoale de la masa zacasul de proprietar ceru sa le mai dea câte un pahar sa bea, la botu calului, cum se zice. În paharul ce dete lui Fat-Frumos, amesteca, fara sa stie el niste buruieni



adormitoare. Cum bau, îl si fura Aghiuta. Cazu într-o amorteala sora cu moartea. Capul îi

bananaia într-o parte si într-alta, de parca îsi rupsese junghetura. Îl luara, deci, binisor, îl pusera într-un pat, si acolo ramase pâna a doua zi. Pe când dormea el dus, îi scoasera inelul din deget si îl ascunsera.

A doua zi daca se destepta Fat-Frumos, îi fu rusine de ceea ce facuse. El se caia si se caina cum de sa faca el fapte de care nu mai facuse în viata lui, sa-si bea adeca si simtirile. El socotea, vezi, ca a baut ca un nemernic, si d-aia se îmbatase asa.

Cum se destepta se si duse acasa fara sa bage de seama ca îi lipseste inelul din deget. Acasa daca ajunse, ia palatul de unde nu e. Pierise ca si când n-ar fi mai fost, iar în locul lui gasi iarasi bordeiul parintilor lui. Se mai cai el o toana de neghiobia ce facuse, dar acuma prinde orbul, scoate-i ochii, povestea aluia.

Se hotarî dara sa se întoarca la împaratia lui, sa nu se mai întâlneasca cu niste asemenea oameni rai la suflet. El zise si parintilor lui sa mearga cu dânsul, sa traiasca ca în rai. Dara ei se multumira a le ramânea oasele în satuceanul în care se nascusera, si poftira fiului lor o viata lina s i fara de suparari diavolesti.

Bietul Fat-Frumos, trist ca-si pierduse inelul, trist ca parintii sai nu voiesc a merge sa traiasca cu dânsul, sta cu capul rezemat pe mâna si se gândea cum sa faca ca toate sa-i iasa înde bine. Când, deodata, se înfat iseaza înainte-i vizitiul ce-i dase împarateasa.

- Ce ai, stapâne, de e sti asa trist, fara sa te mângâi? Au doara priimit-ai niscaiva stiri rele de la împaratie? - Ba stiri rele de la împaratie n-am priimit, dragul meu. Dara iaca, iaca, iaca ce

mi s-a întâmplat. Si-i spuse tot, din fir pâna-n ata. - Ia lasa, stapâne, nu te mai mâhni asa pentru atâta lucru de nimic. - Ce stai tu de vorbesti, omule? Apoi de nimic lucru iei tu ca am pierdut inelul,

asa scula rara? Si de putin lucru socote sti tu ca este a ma desparti de parinti fara sa mai nadajduiesc a -i vedea?

- Ba nu, stapâne; dara ia sa ne întelegem la cuvinte. Parintii împaratiei tale, daca nu vor sa vie sa traiasca pe lânga d-ta, poti sa-i

faci sa traiasca bine si aci, lasându-le o sumulita bunicica de bani, de care ai, multumita Domnului, destui. Cât pentru inel, apoi împarateasa doamna noastra a avut de grije si pentru aceasta. La plecare, ea mi-a dat acest inel, cu porunca strasnica ca sa ti-l dau numai atunci când voi vedea ca mâhnirea umbla sa te biruie. Si tocmai acum mi se pare ca e timpul. Poftim!

Si îndata scotând din sân un inel, ca si celalalt de frumos, i-l dete, mai adaogând a zice c a inelul acesta are darul, ca, uitându-te la el si dorind, îndata se va înfat isa înaintea dumitale doi arapi, cari vor face orice le vei porunci.

Tocmai atunci trecea p-acolo si stapânul mosiei, cel cu pricina, într-o caruta cu patru telegari, mergând în treaba lui.

Fat-Frumos, cum lua inelul în mâna, se uita la el, si pofti sa iasa cei doi arapi. Îndata se pomeni cu doi arapi negri ca fundul ceaunului, ca stau dinaintea lui, ageri si sprinteni ca niste pardosi.

- Ce poruncesti, stapâne? zisera ei. - Sa-mi luati pe chir ala care trece în caruta si sa nu-l slabiti pâna nu va scoate

inelul ce mi-a tras din deget miseleste. Vezi ca el pricepuse ca betia aia d-atuncea nu fusese lucru curat; dara n-

avusese ce-si face capului, d-aia si tacuse din gura.



Unde mi se repezira, neiculene, ai arapi, ca niste zmei si ca niste lei paralei, de nu-i puteai ajunge cu prastia! Într-o clipa fura acolo, si unul apuca caii de dârlogi si mi ti-i opri ca pe ei, si altul apuca pe pizm ataretul de stapân al mosiei de piept, si cât te-ai sterge la ochi, fu si dat jos; si unde mi ti-l începura a-l rasuci si a-l buchisi înfundat, de-ti era mai mare mila de dânsul.

Daca îi cerura arapii inelul, el tagaduia ca un nemernic. Se pusese diavolul calare pe inima lui si nu-l lasa nicidecum sa scoata inelul la iveala. Dara ce credeti ca arapii mi-l lasara numai asa, cu una, doua? Nici sa va gânditi.

Îl luara din nou la tarbaceala. Umbla prin mâinile lor, de la unul la altul, ca o minge. Îl mai fatuira, îl mai trudira, îl luara din nou la rapanghele, si-l mai dara cateaua, de credeai ca se pierde prin mâinile lor, si, ca sa spuie, nici cât.

Daca vazura arapii asa, ca se încâinase si nu vrea sa dea inelul, îl pusera jos, unul îl tinea si altul scoase un cutit de la brâu, îl dete pe masat, si se facea ca vrea sa-l jupoaie de viu.

Vazu ala ca nu e gluma, ca-i sta viata numai într-un fir de ata, si ca sa scape de moarte, spuse ca la el este inelul si-l scoase de-l dete arapilor.

Ar fi voit oamenii lui, vizitiul si argatul, sa sara sa-si scape stapânul din mâna arapilor. Dar cine se putea apropia de dânsii? Numai câte un brânci le da acestia, si se duceau peste cap, de se sculau schilozi.

Fat-Frumos privea si crestea carnea pe el de multumire, când vedea ca freaca ridichea becisnicului de zacas, dupa cum i se cuvenea.

Priimindu-si inelul Fat-Frumos, îl baga în deget lânga cellalt, si se hotarî a se întoarce înapoi la împaratia sa. Dete parintilor lui vro doua, trei pungi de galbeni, fiindca nu voira a merge cu dânsul, se gati de drum, se urca în butca s i porni.

Dara când se despartira? Plângea si lemnele si pietrele de jalea unchiasului si a babei. Vezi ca pricepura ei ca n-are sa se mai vaza. Poate ca în cer, dar aci pe pamânt, de leac!

Si se duse, si se duse Fat-Frumos cale lunga departata, care de aci înainte se gateste, basmu mai frumos graieste, se duse pâna ajunse la o poiana frumoasa, de marginea careia curgea un râulet. Aci îsi cauta el loc de popas. Fie, ca-l si gasise, caci era o frumuse te de nu te îndurai sa te departezi de dânsa.

Licheaua de stapân al mosiei, nici una nici alta, voia cu dinadinsul sa aiba pentru dânsul inelul lui Fat-Frumos si mai multe nu. Se lua dupa dânsul, si cugeta ca, mai cu marghiolii, mai cu soalda, mai cu prefacatorii, sa însele pe Fat-Frumos si sai dea pui de giol la inel.

Daca vazu Fat-Frumos ca vrea sa poposeasca, se opri si el mai c ât colea, dupa un maracinis, si astepta pâna sa adoarma.

Fat-Frumos, nici ca se gândea la niste astfel de miselii, el întinse pe pajiste niste scoarte scumpe ce le avea, se aseza pe dânsele, mânca si se culca. Vizitiul lui cel credincios statu de paza o buna bucata de timp, si daca vazu ca nici apele nu se mai misca, si fiind si ajuns de osteneala drumului, puse si el capul jos si-l fura somnul.

Când vazu ca amândoi dorm dusi, ala iesi din crâng binisor, si pâs, pâs, ca o mâta când pândeste la soareci, se apropie încetisor de Fat-Frumos, îi trage inelele din deget si p-aici ti-e drumul.

Iara daca se scula Fat-Frumos si vazu ca-i lipsesc inelele, crezu c a vizitiul i le-o fi luat, ca sa le puie bine, de team a sa nu le piarza dormind, si-l întreba. Vizitiul raspunse ca, Doamne fereste! nu i le-a luat el. Acum întelese ca vreun fur i le-a sters si se întrista, nevoie mare.

Asa suparat, porunci de înhama caii la butca si porni. El nu stia ca cine sa i le fi



luat, si n-avea pe cine apuca de ele. Si mergând el asa si ciudindu-se si framântânduse de mâhnire, se gândea ca se sa raspunza el împaratesei, când l-o întreba de inele. Nu-i venea lui, vezi, o data cu capul, sa-l creaza nestine ca este neharnic, mototol si adormit.

Tocmai pe când parerea de rau îl ajunsese si mai si decât pâna aci, erau trecând printr-o padure mare si deasa. Dodata auzi niste balauri de lautari tragând din viori, de gândeai ca manânca foc, si din ce în ce se apropiau. Nu trecu mult si iata ca lautarii trecura pe lânga butca lui Fat-Frumos, tot cântând, si-i detera buna-ziua.

Fat-Frumos le multumi si prinse a-i întreba: - Dara de unde veniti, bre, oameni buni, si unde va duceti? Lautarii raspunsera: - Ne ducem sa cântam la nunta împaratesei tale. - Cum sa cântati la nunta împaratesei mele? întreba Fat-Frumos, caruia îi sari

inima de frica. - Apoi, sa vezi dumneata. Un împarat din vecinatate, vazând ca este atâta

diastima de vreme de când ai plecat si nu te-ai mai întors s-a sculat cu oaste asupra împaratiei tale, ca sa sileasca pe împarateasa a lua de sot pe fiul sau. Împarateasa s-a împotrivit foarte, si de doua ori s-au lovit ostile si de doua ori acel împarat a fost biruitor. În cele din urma, nici împarateasa nu mai tragea nadejde c-o sa te întorci. Si de mila, ca sa nu se mai prapadeasca orasele si satele si atâta sumedenie de oaste, s-a înduplecat a asculta cererea împaratului, si mâine le este nunta.

- Cum se poate una ca asta? - Iaca, se poate si se prea poate. Dara fiindca te întorci, si daca voiesti sa

ajungi înaintea nuntii, lasa-ti butca sa vie pe urma, si tu aideti cu noi. Fat-Frumos n -astepta sa-i mai zica înca o data. Se dete binisor jos din butca, si

porni cu lautarii la drum. Unul din lautari îl lua în cârca, si când îsi facu vânt, se arunca drept în slava cerului, si mergea ca vârtejul. Ar fi voit el sa mearga ca gândul, dara îi fu teama sa nu plesneasca fierea în Fat-Frumos.

Odata începu Fat-Frumos sa strige: - Stai, ma, sa-mi iar caciula, ca mi-a cazut din cap. - Ce stai dumneata de vorbesti? Las-o încolo, la nevoile, c aciula, ca ea acum o

fi cale de sase luni de departe, sa mergi cu piciorul pâna acolo, unde a cazut ea. Si mai merse ce mai merse si se coborâra la scara palatului împaratiei sale. Aci daca ajunse, împarateasa si toti boierii si toata oastea iesira întru

întâmpinarea lui. Dupa ce-si dara bun-gasit si bun-venit, îi povestira cum împaratul vecin s-a sculat cu razboi asupra lor, cum oastea lui a spart oastea împaratiei lui de doua ori, si cum se gatesc pentru a treia lovire.

Apoi împarateasa îi spuse ca ea a facut acele mestesuguri cu lautarii, ca sa-l aduca mai curând, ca stie cum a pierdut inelele si ce-a patit.

Pe când vorbeau înca, iaca un curier ca se înfatiseaza înaintea lor si da împaratesei inelele cu pricina si împaratului caciula ce-i cazuse din cap.

Ea îi spuse ca doi din acei lautari ce a vazut el în padure a avut porunca: unul sal aduca pe dânsul, si altul inelele.

Împaratul se veseli o toana; dara era suparat foarte cum de sa îndrazneasca vecinul lor împarat sa se scoale cu razboi asupra împaratiei sale.

Si auzind gloatele de venirea lui Fat-Frumos veneau droaie sa se scrie la oaste. Se sculara, deci, cu mic cu mare, si facu oaste ca frunza si ca iarba. Fat-Frumos le tocmi si le învata cum sa mearga la razboi. Si-l ascultau gloatele, ca-l iubeau nevoie mare. D-apoi boierii? Nu se lasau nici ei mai prejos. Vezi ca si el era drept, îndurator



si viteaz. Pornind la razboi cu o sila asa de mare si de grozava sparse împaratia vecinului

lor cutezator. Prinse în razboi si pe acel împarat vrajmas, împreuna cu fiul sau, si îi aduse de-i taiara dinaintea împaratesei.

Apoi întinzând coprinsul sau si asupra acelei împaratii si mai puind la cale toate cum sa ajunga supusii sai sa fie fericiti, se puse pe trai, si traira veac de om nesuparati de nimeni.

Iara eu încalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastr a asa.

Închide fereastra



Imprima povestea!

Voinicul cel fara de tata A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când facea



A fost un împarat s-o împarateasa. Ei aveau numai o fata si o pazea ca lumina ochilor lor. Ea n-avea voie sa iasa nici pâna în gradina fara dadaca ei. Aceasta o tinea de aproape si n-o scapa din vedere nici cât ai da în cremene. Fata, tot sezând la fereastra, vedea pe un june fluiera-vânt de colo pâna colo. Într-o zi uitându-se la el, o vazu si el si, tintind ochii în ochii ei, ea simti un fior, apoi ca o scânteie de foc o arse ceva la inima. Se trase fata de la fereastra si spuse dadaca-sei ce i se întâmpla. Atunci dadaca ei îi zise:

- Ci ca fugi si d-ta de la fereastra! Ce tot te zgâiesti si te uiti la toti d-alde taie câinilor frunza.

Nu trecu mult si fata începu a nu se simti bine. Pasamite luase în pântece, fara stirea lui Dumnezeu. Spuse dadaca-sei. Aceasta se da de ceasul mortii de ciuda, cum de sa se întâmple una ca asta, fara sa stie fata de barbat. Frica ce le coprinsese pe amândoua era de nepovestit.

- Ca ce o sa zica tata-tau acum când va afla, se vaieta dadaca, ce o sa-i raspunz eu, când ma va întreba?

- Cum o sa ma înfat isez eu acum înaintea tata-meu cu bortul la gura, zise si fata, când numai unul Dumnezeu stie cât sunt de nevinovata?

Si în adevar ca tata-sau era un om aspru. Nu le-ar fi iertat o data cu capul. Se dusera, deci, si povesti împaratesei toata întâmplarea, si se rugara de

dânsa, ca sa intre ea la împaratul cu mijlocire de iertare. Când auzi împarateasa de cele ce se întâmplase, se lua cu mâinile de par. Ea

zicea ca este peste poate ca sa ramâie cineva însarcinata din vedere. Vezi ca ea stia cum merg lucrurile în lume. Si la o minune ca aceasta nici ca se astepta.

Lucrurile nu puteau ramânea mult timp acoperite. Împarateasa, de sila, de mila, fu nevoita a spune împaratului toata siretenia.

Când auzi împaratul de asta napasta, se facu foc mânie. Racnea ca un leu: - Cine sa fie acel neomenit carele mi-a necinstit perii cei albi ai batrânetelor

mele? Cu moarte sa se omoare. În furci sa-l atârne. Praf si pulbere sa se aleaga de capul lui!

Împarateasa îl lua cu binisorul si-l mai domoli olecuta. Vezi ca el nu punea crezamânt pe spusele fiicii sale si ale dadacei. El stia ca

astfel de întâmplare nu se mai auzise. Dupa ce dojeni cu dojana împarateasca pe dadaca, oropsi pe fie-sa cu urgie. Porunci de facu o corabioara, puse pe fata într-însa, si lânga ea cinci pâini si un urcioras cu apa, si îi dete drumul pe gârla spre a se duce unde mila Domnului o va scoate.

Mergând corabioara pe apa, ea se ruga lui Dumnezeu cu zdrobire de rarunchi ca sa o scoata la liman bun, ca unul ce cunoaste nevinovatia ei, si ca pe una ce nu se stia la sufletul ei cu nici o prihana.

Câteva zile se balabani ea asa cu valurile apelor. În ziua a treia îi veni ceasul

Page 1 of 7Versiune imprimabila: Voinicul cel fara de tata


nasterii, si facu un dolofan de copil ca un îngeras. Biata femeie! caci n-avu ea nici un ajutor omenesc în ziua necazului, decât suferintele ei, si alinator pe Dumnezeu! se mângâia oarecum în sufletul ei ca se stia nepângarita.

Si vrând Dumnezeu cu dânsa, corabioara, într-una din nopti, se opri. Ea simti ca corabia nu mai merge; sta pe loc. Pâna la ziua, îi tâcâi inima de frica, nestiind pe ce tarmuri se va fi oprit. Când se lumina, vazu ca corabioara poposise de marginea unei paduri. Iesind la uscat cu copilasul în bra te, rataci încoa si-ncolo prin padure. Apoi se aseza în scorbura unui copaci mare si gros ca butia. Acolo stete ea mai multi ani, hranindu-se cu ierburi si radacini, ori cu roadele unor copaci. Ea îsi crestea copilul cu drag.

Ea facu din ramurile unui copaci un leagan în care îsi punea copilul ziua; iara noaptea nu-l departa de la sânul ei, si, pentru scaldatoare, se ducea la vadul de la albia unui pârâias ce curgea p-aproape d-acolo. Acoperamânt le era cerul cu stelele; tovaras de jucarii copilului îi era florile câmpului, paserile cerului, flutureii si gânganiile.

Dupa ce se facu mai maricel, ma-sa îl învata la vânat si-i spunea cu lacramile în ochi cum a fost ea crescuta si cum este nevoita sa-l creasca pe dânsul. Iara el asculta si baga la cap toate cele ce îi spunea ma-sa.

Mai marindu-se el oleaca, începu a cata vânat mai pe departe de locuinta lor. Iara într-una din zile zari un palat în departare. El îsi aduse aminte de cele ce îi spusese ma-sa despre palaturile tata-sau si i se paru ca se cam aseam ana. Dete fuga si spuse ma-sii ceea ce descoperise. A doua zi pleca cu ma-sa de mâna si, ajungând la acele palaturi, muma-sa îi spuse ca acelea nu sunt ale tatalui ei; dara ca tot cam asa sunt si ale împaratilor din lume.

Mai trecu ce mai trecu si mai marindu-se si dânsul, într-una din zile, ducânduse iarasi la vânat, cum, cum, el se pomeni iarasi dinaintea acelui palat; cu toroipanul la spinare, el îsi lua inima în dinti si intra în curte. Pasamite palatul acela era al unor zmei. Flacaiandrul nostru cel viteaz, carele nu stia ce este frica, intra si în palat. P-aci, p-aci era sa-si iasa din minti de mirare si sa-si piarza cumpatul dând de atâtea lucruri, ce nu mai vazuse el în viata lui. Când, ce sa vezi d-ta? o data îi iesi înainte trei zmei. Acestia era stapânii palatului. Si unde se repezira la dânsul de pare ca sal ia în unghii, si cu grai rastit, dojenindu-l, îi zisera:

- Cum de ai cutezat, spurcatule, sa ne calci casa? Voinicul nu zise nici cârc! ci, aducând toroipanul, mai iute decât fulgerul, pali

pe unul la dreapta, pe altul la stânga, de nu stiura de unde le veni trasnetul, si îi culca la pamânt. Si nici ca se mai miscara din loc, fiindca îi lovise cu nadejde.

Al treilea zmeu, vazând cum merge treaba, pieri dinaintea lui ca o naluca, si se duse de se ascunse în pivnita. Vazu el ca nu poate da piept cu un asemenea viteaz, si se hotarî a-i purta sâmbetele.

Voinicul de românas, în dârdora luptei, nu baga de seama ce se facu al treilea zmeu. Astepta ce astepta si daca vazu ca nu mai vine nimeni, el se întoarse, lua pe muma-sa, o duse în acele palaturi si se aseza acolo.

Umblând din camara în camara, dete peste armele zmeilor si se minuna. Ma-sa îi spuse ca vazuse în casa tatalui sau asemenea arme, si îi arata cum se întrebuinteaza. Îi prinse bine, caci vazu ca îi merge mai lesne la vânat. Acum începu a sageta la caprioare si la ciute, caci pâna acum vâna numai pasarele cu latul, si îi era cu greu.

Ajunsese ca el sa fie tare si mare în padure. Nu era cine sa-i stea împotriva. De multe ori nu venea cu zilele p-acasa.

Într-una din zile, zmeul iesi din pivnita si veni milogindu-se la muma voinicului



ca sa-si faca pomana cu el sa-l priimeasca la curtea ei, caci zicea el ca pribegeste nu stiu de cât timp orbacaind prin acel bunget de padure. Spuse ca un nenorocit carele se ratacise, umblând dupa vânat, si da lauda Domnului ca l-a învrednicit a mai da peste fiinte de oameni.

Ea, biet, care stia ce este necazul si lipsa, îsi pleca urechea la rugaciunile cele viclene ale zmeului si, facându-i-se mila de nenorocirile lui, îi fagadui ca va vorbi fiului ei de dânsul.

Cum veni fiul sau de unde era dus, ea îi spuse toata siretenia nenorocirei omului ce nazuia la mila lor, si îl ruga sa aiba mila de ticalosia lui, caci, zicea ea, nu stim cum ne va mai aduce si pe noi Dumnezeu.

Voinicului îi paru bine de asta întâmplare, mai cu seama, gândea el, ca va fi barim o sluga în curte care sa tie de urât ma-sii, în lipsa lui, si sa-i dea ajutor în trebile casei.

Nu-l cunoscu ca este zmeu, când îl vazu, atât de bine stiu procletul a se schimba. Îi spuse ce are de facut si îl primi sa seaza la curtea lui.

Multele lipsuri, multele necazuri, multa mâhnire ce suferise mama viteazului si dorul cel mare de tara ei, iara mai cu seama suferintele ei când se gândea la rusinea ce ramasese asupra numelui sau în casa parintilor ei, ea fiind nevinovata, o facu de lâncezea si se topea d-a-n picioarele. Vazând-o zmeul asa searbad si tot fara voiebuna, se încumetase într-una din zile, pe când voinicul era la vânatoare, si o întreba, dara se prefacu ca vorbeste cu sfiala:

- Cum bag de seama, stapâna, nu prea ti-e bine? - Nu mi-e bine, ma baiete, caci mi-e dor d-alde tata si d-alde mama, si de tara

mea. Vezi ca eu sunt fata de împarat, si pentru o napaste ce a cazut pe capul meu pribegesc de sunt atâti mari de ani.

- Eu stiu un leac pentru boala dumitale, stapâna; dara n-are cine se duce sa-l aduca.

Si îi spuse o sumedenie de minuni ce facuse leacul ce zicea ca ar fi bun pentru ea.

Când se întoarse de la vânatoare fiul ei, ea îi spuse ca auzise de la sluga lor, cum ca de va mânca mere din marul rosu se va face sanatoasa.

El fu bucuros ca auzise un leac care sa faca pe ma-sa sanatoasa, si se hotarî a se duce tocmai acolo sa-i aduca leacul. Îsi lua ziua buna s i pleca.

Dar încotro s-apuce? caci nici nu mai auzise pâna atunci de asa ceva. Apuca si el într-un noroc spre rasarit si, mergând prin desisurile padurii, zari un palat mai frumos decât acela în care sedeau ei. Se duse drept acolo. Aci locuia o zâna maiastra. Cum o vazu, îi cazu cu drag. Dara maiastra, iesindu-i înainte, îl priimi dupa cum i se cuvenea, îl baga în palat si îl omeni ca pe un oaspe.

Din una, din alta, se întelesera la cuvinte. Vezi ca, mare, aceasta era scrisa lui. El nu mai vazuse pâna atunci alt chip de muiere, decât p-al ma-sii. S-apoi era atât de frumoasa s i de gingase, ca o floare!

Ea înca avea la ce se uita la el; caci era un brad de românas. El se uitase acolo la dânsa. Când îsi aduse aminte ca el plecase sa aduca

mumesei mere de la marul rosu, voi sa o zbugheasca. Dara zâna maiastra îl opri sil întreba unde se duce.

Voinicul îi spuse din fir pâna în ata toata s iretenia. Zâna pricepu viclenia zmeului si tacu. Apoi îl îndrepta ea spre locul acela cu marul rosu, si-l si învata cum sa faca ca sa ia merele.

Dupa ce-si lua ziua-buna si de la maiastra si-i fagadui ca se va întoarce pe la dânsa, porni; si aide, aide, merse cale lunga si mai lunga, pâna ce, trecând tari si



mari, ajunse la o gradina ocolita numai de trandafiri. Intr a înauntru si dete peste marul rosu, carele era sadit în mijlocul gradinei. El cerca a se alatura de pom, dar pomul îi zise:

- Nu te apropia de mine, voinice, ca îti vei pierde viata si e pacat de dânsa. Flacaiasul, ce nu stia de frica, îi raspunse cum îl învatase zâna: - Nu te teme, pom oropsit, ca te voi curata de omizi si de uscaturi. Si dupa ce-i taie uscaturile si îi lua omizile, culese trei merisoare ca cele din rai

si se întoarse înapoi. Ajungând în padure, dete pe la zâna. Aceasta cum îl vazu, îl priimii cu bucurie, îl puse într-o camara sa se odihneasca nitel, si pâna una, alta, îi schimba merele si îi puse altele în locul lor. Când se scula voinicul, se grabi a se întoarce la ma-sa cu slujba facuta. Lua deci merele si porni.

În vremea aceasta, procletul de zmeu se lingusea pe lânga mama baiatului si, cu ispite si cu marghiolii, umbla sa o dea în cap sa se planiseasca lui. Ea, biet, nu stia unde bate diavolul de zmeu. Nu cunostea la sufletul ei ce sunt ispitele si cursele dragostei, si prin urmare nu da nas spurcatului sa se întinza. Ea stia una si buna: se topea de dor dupa fiul sau, dupa parintii ei si dupa tara în care se nascuse. Când o cautai, era cu ochii scaldati în lacrami.

Cum vazu pe fiu-sau, salta de bucurie. I se paru a înviora olecuta. Mânca din merisoarele ce-i aduse, si i se paru bune.

Dupa ce mai trecu, ea c azu iarasi în piroteala de mai-nainte. Voinicul, vazând ca sanatatea ma-sei tânjeste, nu stia ce sa-i mai faca spre a o

mai înveseli. Iara dracul de zmeu atât de harnic se arata în ale slujbei, încât n-apuca sa iasa bine vorba din gura voinicului, si el o ghicea; apoi se facea luntre si punte, ca sa-i îndeplineasca voile. Voinicul baga el de seama tragerea de inima ce avea sluga spre a-i sluji cu credinta, si nu se caia de loc ca l-a priimit la curtea sa, ba înca începuse a-l privi cu ochi buni.

Într-una din zile, pe când voinicul era cu voie-buna, zmeul se apropie de el si, cu grai milogit, îi zise:

- Stapâne, cunosc iubirea ce ai pentru mamulita d-tale. Lâncezeala de care patimeste, mie nu-mi prea place. De vei vrea sa ma asculti, nu vei gresi.

- Stii tu ceva leacuri? spune, ca te ascult. - În tara de unde sunt eu, oamenii patimasi de asemenea boala fac tot ce se

poate de aduc apa vie si apa moarta de la muntii ce se bat în capete. Aceasta apa este leacul cel mai bun. Te vaz ca esti un mare viteaz si am credinta în sufletul meu ca dtale îti va fi mai usor decât altora a o aduce.

N-apuca sa ispraveasca vorba si viteazul se duse la ma-sa. Fiind acolo, el îi zise:

- Mama, te vaz tot galesa, si te pierzi d-a-n picioarele. Ma duc, mama, sa-ti aduc leacuri. La muntii ce se bat în capete este apa vie si apa moarta. Tocmai acolo ma voi duce, sa-ti aduc apa de aceea.

- Nu te duce, dragul mamei; mila Domnului este cu noi; de va vrea el sa fiu bolnava, macar orice fel de apa îmi vei aduce, în desert va fi. Nu ma mai lasa singura. Destul mi-a ros rarunchii singuratatea. Mângâierea mea acum tu esti, fatul meu, de voi mai fi lipsita si de dânsa, voi pieri.

- Fii barbata, mama, tine-ti firea pâna ma voi întoarce, si ai sa fii vesel a si sanatoasa ca piatra, dupa ce vei bea apa vie.

Nu fu cu putinta a-l tine. Se gati si pleca. În cale dete si pe la zâna maiastra. Din unal, din alta, veni vorba ca se duce în calatorie, si-i si spuse unde se duce.

Zâmbi zâna când auzi si vazu urcioarele ce-i dase zmeul. Nu zise însa nimic care sa-i dea vro banuiala, ci îi dete doua borcane, cu care sa ia apa mai în graba, si



îl învata cum sa faca. Îi zise ca tocmai la amiazi, când va fi soarele în cruci, s a înalte o prajina si în vârful ei sa puie o mahrama rosie. Muntii or cata la ea cu ochii bleojditi; iara el, pâna s-or destepta ei din buimaceala, sa se repeaza iute a lua apa cu borcanele din ambele fântâne. Îi paru mult bine voinicului pentru învatatura ce-i dete. Apoi luându-si ziua-buna, pleca. Merse, merse, merse, pâna ce, dupa o calatorie silita, ajunse la locul cu pricina.

Facu precum îl învatase zâna; iara el, d-a-n calarele, se repezi printre munti si umplu borcanele. Când fu a se întoarce, muntii prinsese de veste ca oarecine a luat apa din fântâna, si începu a se bate iarasi în capete. Tocmai atunci si voinicul se întorcea. Si daca nu se grabea a iesi mai iute, acolo îl prapadea. Scapa însa cu fata curata. Numai coada calului o apuca si acolo ramase de jumatate. De atunci, vezi, este calul cu coada jumatate de carne si jumatate de par.

Când se întoarse acasa, dete iarasi pe la zâna. Ea, ca si de la rând, îl ruga sa se dea nitel odihnei; si în acel timp îi schimba apa, puindu-i alta în locul celei ce adusese el.

Sculându-se dupa somn, lua borcanele cu apa si veni acasa. Atâta îi fuse ma-sii, ca sa-l vaza. Nu stia ce mai facea de bucurie. Îl saruta si

po parte si pe alta. Apoi dupa ce bau din apa ce-i aduse, ei îi paru ca mai prinse nitel suflet. Vorba sa fie! Ea nu baga de seama, vezi, ca bucuria pentru vederea fiului sau o face sa fie oarecum mai sprintena.

Zmeul se da de ceasul mortii când îl vazu ca s-a întors cu isprava facuta. El (îsi) batuse capul mult si bine sa dea în cap pe fata împaratului, în lipsa fiului sau, dara toate mrejele lui ramasesera de râs; caci ea nu dete în clapca în care o împingea spurcatul. Ea nu-si putea da seama de ce tot umbla el pe lânga dânsa cu sosele, cu momele. Nici ca visa despre ce avea de gând procletul de zmeu.

Pasamite zmeului îi era frica sa se ia la lupta pe fa ta cu voinicul. Ci voia sa-l piarza prin viclenie, si apoi sa-si bata joc si de ma-sa, ca sa-si izbândeasca pentru moartea fratilor sai.

Dara nu-i ajuta Dumnezeu. Voinicul din când în când mergea la vânatoare, si da si câte o raita pe la zâna.

Nu trecu mult si baga de seama ca ma-sa nu se îndrepteaza, ci gaineaza si se topeste de pe picioare. Se întrista în inima lui când vedea ca nu-i da înde bine si ca nu-i poate da nici un ajutor.

Pacostea de zmeu baga de seama ca voinicul se framânta cu firea pentru sanatatea ma-sii, se apropie de dânsul într-o zi si-i mai zise într-o doara; caci se temea spurcatul a-l mai îndemna. Teama lui era sa nu se destepte voinicul si sa-i ghiceasca cugetele lui cele viclene.

- Am auzit si eu, stapâne, pe când eram copil, ca oamenii mari când sunt patimasi de lângezeala si copiii când bolesc de boala câineasca se tamaduiesc de va mânca un purcel de la scroafa de sub pamânt. Mi se rupe inima din mine când vaz pe buna mea stapâna cum i se stinge viata din sine. Dara nici pe d-ta nu te îndemn a te duce, caci mare primejdie va cadea pe capul aceluia ce se va cerca a fura purcelul, de nu va izbuti.

- Nu sporovai mai mult, îi raspunse voinicul, eu nu stiu ce este primejdie si frica.

Numaidecât si puse la cale cele de trebuinta pentru o calatorie mai lunga. Ma-sii îi spuse ca se duce la vânatoare. Pleca si dete si pe la zâna, careia îi spuse ce avea de gând sa faca. El stia, vezi, ca sfaturile ei îi prinsese mult bine.

Zâna, dupa ce îl învata cum sa faca sa izbuteasca, îi dete un sapun, un pieptene si o perie, ca sa-i fie de slujba. El pleca si merse, merse, pâna ce ajunse la



o padure deasa si întunecoasa, de abia putea sa razbeasca. Bâjbâi el p-acolo pâna ce dete de ghizuina scroafei. Cum sa se apropie el? Caci ghizuina era încongiurata de busteni si de rascote, de nu se putea atinge nici pasare maiastra.

Voinicul facu precum îl învatase zâna. Sapa un sant adânc pâna ce ajunse sub culcusul scroafei. Intr a acolo si astepta pâna ce veni scroafa s a se culce. Purceii erau toti în par la ugerul scroafei si sugeau. Mai -nainte de a rasari luceafarul porcilor, cânt toti porcii se desteapta, adormiti fiind purceii cu tâta în gura, voinicul baga mâna binisor si apuca un purcel, dar asa de binisor îl apuca si asa de usor îl trase, încât scapa tâta din gura fara sa simta. îl apuca numaidecât de bot ca sa nu guite, si p-aici ti-e drumul.

Dracul de scroafa baga de seama ca o tâta i se raceste. Se destepta si vazu ca un purcel îi lipseste. Se lua dupa voinic. Si cu toate ca telegarul voinicului era un zmeu de cal, scroafa îl ajunse. Când vazu ca are sa-l înhate cu coltii ei, voinicul arunca sapunul. Atunci unde se facu un noroi cleios si puturos, de ti ze scutura carnea de pe tine. Calul fugea de da cu burta de pamânt.

Scroafa facu ce facu, se zvârcoli prin al noroi si se tarbaci de nu o mai cunosteai, scroafa e, ori ce dracu e. Scapa din nomol si se lua dupa voinic. Într-o clipa îl ajunse. Când vazu zorul, voinicul arunca pieptenele. Si unde se facu un zid nalt, nalt, d-a curmezi sul drumului ei, de nu fu cu putinta sa-l sara. Atunci scroafa se puse cu coltii sai si sparse zidul, facând o gaura numai cât putea ea sa treaca. Si sa te tii dupa dânsul.

Daca vazu voinicul ca scroafa iara s-a apropiat, arunca si peria. Deodata se facu o padure nalta si deasa, de nu se putea strecura nici pui de pasare. Cum vazu una ca asta, scroafa se puse si roase, si roase la copaci, pâna ce-si facu drum, si dupa dânsul! pâna ce, când fu a-l ajunge, voinicul intrase în curte la zâna. Aceasta iesi numaidecât, întinse mâna si striga:

- Înapoi, scroafa rusinoasa, si teme-te de urgia tat alui meu! Când îi auzi glasul, scroafa ramase încremenita si plina de rusine se întoarse.

Mergea si se tot uita îndarat; pare ca tot nu-i venea a crede ceea ce vazuse si auzise.

Se culca si de asta data nitel voinicul, ca sa se odihneasca, iara zâna îi schimba purcelul, puindu-i altul în locul lui. Dupa ce se destepta, se întorcea la ma-sa cu voiebuna, de isprava ce facuse.

Venea, nene, cu caciula într-o parte, cu purcelul în brate si cântând din frunza. Când iata ca se întâlneste cu trei insi. Pasamite era Vântul, Caldura si Gerul. El

îsi lua caciula din cap, si cu multa plecaciune îi zise: - Noroc bun sa dea Dumnezeu, nea Vântule. - Cale buna, dragul meu, îi raspunse Vântul. - Da ce, ma, numai Vântului te ploconesti? îi zise Caldura. Nu stii tu oare ca eu

pot sa las o zapuseala s i o arsita, de sa fiarba matele din tine? - Nu-mi pasa de nimic, raspunse voinicul, numai Vântul sa-mi bata. - N-ai auzit tu oare de mine, ma, îi zise si Gerul, ca eu am putere sa dau un

frig si o geruiala peste tine, de sa înghete matele în tine. - Habar n-am, raspunde si el, numai Vântul sa nu-mi bata: Si încet, încet, ajunse acasa. Când îl vazu alde ma-sa si auzi peste câte

prapastii a dat, muri si învie de bucurie ca-l mai vazu o data în carne si oase. Îi dete de mânca purcelul; dara ea marturisi ca nu vede nici o usurare. Sa înnebuneasca zmeul de ciuda! Vazu el ca nu poate altfel sa rapuie pe voinic,

decât prin viclenie. Cata deci vreme cu prilej ca sa-si puie în lucrare cugetul sau cel nelegiuit.



Într-o zi când voinicul se întorsese de la vânat si era ostenit peste masura, se culca în gradina la umbra unor trandafiri. Zmeul dete peste dânsul si-l facu bucati, bucati, cu palosul pe care îl purta totdauna ascuns la dânsul. Si ca sa nu bage de seama ma-sa, puse toate bucatelele în dasagi, le aseza pe cal si, dând câteva bice calului, îl dete pe poarta afara.

Calul fusese al zânei. Ea îl dedese în dar voinicului când fu a se duce la marul rosu. El acum, daca se vazu gonit, alerga drept la st apâna-sa. Ea, cum îl vazu viind fara stapânu-sau, pricepu ca trebuie sa fie vreo dracie la mijloc. Se dete jos, si ce vazu se spaimânta. Lua deci desagii, îi aduse în casa la ea si lua bucatica cu bucatica, os cu os, si le aseza una lânga alta, fiecare la locsorul lor. Dupa aceea turna apa moarta peste dânsele. Ele se închega, lipindu-se una de alta; pielea se facu la piftia, întrupându-se. Îl stropi si cu apa vie si se însufleti; dara mut si surd. Atunci îi dete sa manânce un mar de care adusese el si îi veni grai. Lua si purcelul scroafei de pe sub pamânt si îl facu sa-i guite la urechi si îi veni auz. Atunci zise:

- Dara greu somn dormii, soru-mea. - Greu, frat ioare; si ai fi dormit cât lumea si pamântul, de nu erau maiestritele

lucruri ce tu ai adus pentru ma-ta; iara eu le-am oprit si ti-am pus altele în locul lor. Atunci îi spuse cine era dusmanul care voise sa-l rapuie. Si ca sa se

încredinteze de adevarul celor spuse de dânsa, îi dete putere sa se faca porumbel si sa se duca sa vaza cum zmeul chinuieste si pe ma-sa. Voinicul se facu porumbel si ajunse într-un suflet la casele unde sedea muma-sa.

Când colo, ce sa vaza? Se freca la ochi ca sa se încredinteze de sunt aievea cele ce i se înfatisa, sau naluciri.

Zmeul, carele cu sosele, cu momele nu putuse da în cap pe muma voinicului si a se planisi lui, acum o pusese la chinuri. O legase cu o frânghie de matase rosie, o tinea nemâncata si cu ochii în soare. El voia sa o omoare tocmai când voinicul ajunse în chip de porumbel. Se dete de trei ori peste cap, cum îl învatase zâna, si se facu om cu sabia goala în mâna. Si cât ai zice mei, facu mici farâme pe necuratul de zmeu, bala dracului. Scapa pe muma-sa de la chinuri, si, viind zâna, îi dete de bau nitica apa vie. Cum bau, vazu ca se însufleteste si se simte voioasa ca un om plin de sanatate.

Apoi voinicul se însoti cu zâna, si traira câte trei un trai plin de fericire si de îngaduinta pâna la adânci batr ânete.

Iara eu încalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastr a asa.

Închide fereastra



Imprima povestea!

Tugulea, fiul unchiasului si al matusei A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când facea



A fost odata un mos si o baba. Ei erau saraci de n-aveau dupa ce bea apa. Când malai aveau, n-aveau sare; când aveau sare si malai, n-aveau leguma. Traiau si ei de azi pe mâine. Ei aveau trei copii, trentarosi si nespalati, ca vai de ei. Cel mai mic se vedea a fi mai istet decât cei doi mai mari, dara era olog de amândoua picioarele. El se numea Tugulea.

Ei se învecinau cu Zmeoaica pamântului. Aceasta zmeoaica era asa de rea, încât nimeni din vecinii ei n-avea pace de dânsa. Ea le c alca mosiile si le facea fel de fel de neajunsuri.

La nasterea lui Tugulea, când a venit ursitoarele, s-a întâmplat sa fie p-acolo si Zmeoaica pamântului. Ea auzise cum îl ursise si, de pizma, mai în urma, îi lua vinele si d-aia era el olog.

Din acesta pricina, si fiind si saraci, unchiasul cu matusa si copiii lor ajunsera de râsul tuturor megiasilor din sat. De bietul Tugulea însa râdea si chiar fra tii lui.

Dupa ce se mai marira copiii, Tugulea zise într-o zi ma-sii, fata cu fratii sai: - Mama, am auzit ca dumneata ai un frate bogat, care locuieste în alt sat. De

ce nu te duci la dânsul sa ceri o mârtoaga de iapa, pe care sa iesim si noi la vânat, ca mi s-a urât clocind acasa pe vatra?

- Ia nu mai trancani si tu de acolo, Tugulea ologu, îi zisera fra tii râzând, mai bine mama noastra sa se duca la unchiul sa ceara pentru noi doi cai, caci noi suntem vrednici a încaleca si descaleca.

Tugulea înghiti rusinea, pleca capul în jos si tacu. Muma, tot muma. Se duse la frate-sau si ceru doi cai pentru fratii cei mari si o

iapa pentru Tugulea. Frate-sau îi dete bucuros, mai cu seama de mila pentru Tugulea, ca sa poata

umbla si el. Nu mai putura de bucurie fra tii când le aduse ma-sa caii. Tugulea nu se putea mângâia pentru ca era olog si nu stia cum sa faca sa se

înzdraveneasca. Dupa câteva zile Tugulea zise ca ar dori sa mearga si el cu fra tii lui la

vânatoare. Râsera fratii de el. Apoi daca se ruga si ma-sa de ei, îl luara si pe dânsul. Se

gatira si plecara. În padure se mirau fra tii cum face Tugulea de nimereste asa de bine vânatul pe care punea el ochii. Nici o sageata nu se ducea în vânt degeaba. Toate intrau în carne.

Trei zile si trei nopti zabovira la vânatoare. În a treia noapte, Tugulea visa un vis ce-i placu. Se facea ca el era într-o

gradina frumoasa, frumoasa ca un rai. El sedea acolo, într-un colt, trist si mâhnit ca nu putea umbla, sa se bucure si el de frumuse tile acelei gradini. Pasarile cântau de se spargeau. Frunzele de pomi fâsâiau de adierea vântului si florile raspândeau un

Page 1 of 11Versiune imprimabila: Tugulea, fiul unchiasului si al matusei


miros de te îmbata. Se uita cu jind la toate astea, caci nu putea sa se desfateze si el. Atunci ridicând ochii în sus, se ruga lui Dumnezeu sa-i ia viata mai bine, decât sa traiasca în asa ticalosie.

Pe când se facea ca se roaga, deodata i se arata dinainte o zâna asa de frumoasa si de blânda, cum nu mai vazuse el în viata lui asa fiinta. Si se facea ca-l întreaba, zicându-i:

- De ce te cainesti baietele si te amarasti? - Cum nu m-as caina si nu m-as amârî, zâna a frumusetelor, se facea ca zise

el, iata sunt olog, si din aceasta pricina am ajuns de batjocura tutulor baietilor din sat.

- Lasa, dragul meu, nu mai plânge, ca ei nu stiu ce fac, se facea ca mai zise zâna. Tu ai sa te tamaduiesti si o sa ajungi împarat.

- Nu-mi trebuie mie împaratie. Eu as fi bun bucuros, numai s a pot umbla. Dara asta n-o sa se poata, caci, uite, parca n-am vine în picioare.

- Ba o sa se poata, se facea ca adaose zâna cu vorba apasata. Tu ai avut vine; dara ti le-a luat Zmeoaica pamântului de când erai mic. Tine chimirasul asta. Când vei fi încins cu el, ce vei voi, te faci, daca t-ei da de trei ori peste cap. Sileste-te deti ia vinele de la zmeoaica.

Lua chimirasul; dara când ridica ochii si voi s-o întrebe cine era ea, de are mila de dânsul, ia pe zâna de unde nu e! Parca intrase în pamânt.

Iara el o data se destepta. Se pomeni cu chimira sul în mâna. Se încinse cu el, se dete de trei ori peste cap, gândind sa se faca o pasare, si

îndata se facu. Se dete iara de trei ori peste cap si se facu om la loc. Cât p-aci sa se piarza de bucurie, dara se stapâni. Încinse chimirul pe piele ca

sa nu se vaza si se feri d-a spune fra tilor ceva. Pasamite, zâna aceea era ursitoarea lui cea buna. Dupa ce se facu ziua, se întoarsera cu fratii lui la bordeiul lor, si adusera

multime de vânat. Peste câteva zile plecara iara. Dând caii la pasune, fratii cei mari zisera lui

Tugulea sa pazeasca el caii, caci dânsii sunt obositi. Cum se culcara s i adormira. Tugulea priponii caii, apoi, dându-se de trei ori peste cap, se facu o albina si

pleca înspre miazanoapte încotro sedea Zmeoaica pamântului. Dupa ce ajunse acolo, zbârn! în sus, zbârn! în jos, intra în casa zmeoaicei si

asculta ce vorbea cu zmeii, ginerii sai, si cu zmeoaicele, fetele sale. Între altele, auzi zicând zmeoaica batr âna: - Ia vedeti, fetelor, mai sade vinele alea ale lui Tugulea în cutia în care le-am

asezat eu dupa soba? - Mai sade, raspunse zmeoaica cea mica, azi le-am vazut, nu mai departe. - Iaca, voi o sa va duceti la casele voastre, zise batrâna cea zbârcita; sa stiti,

sa va temeti de Tugulea asta, afurisitul; caci si mie mi-e frica de dânsul, macar ca iam luat vinele.

Tot de la dânsele mai auzi Tugulea ca peste câteva zile are sa se faca nunta zmeoaicei celei mici, si pentru veseliile de nunta trebuindu-le vânat, zgripsoroaica scofâlcita împarti pe fiecare din gineri pe unde sa vâneze.

Îi fu destul pentru asta data ca auzise si atât. Când se întoarse la fra tii sai, începuse a intra alba în sat. - Sculati, fra tilor, le zise el, ca iata ne-a luat ziua de pe urma. - De ce ne-ai lasat sa dormim atât de mult? îi zisera fratii, dojenindu-l. El tacu din gura.



Se sculara ei si plecara dupa vânat, apoi se întoarsera acasa. Tugulea acum se culca afara în toate noptile, si tot planuia cum sa faca sa-si ia

vinele. El se ducea mereu pe la zmeoaica, fara sa stie cineva, si pândea vreme cu prilej când sa-i vie bine sa-si ia vinele.

Într-o seara se facu musca, intra pe cos în camara unde era cutia cu vinele, pe când zmeoaica nu era acasa; aci daca intra se facu om, lua vinele din cutie si le puse la picioarele lui. Cum le puse, se lipi, parca fusese acolo de când lumea. Se facu iara musca si pleca acasa.

A doua zi, noaptea, trebuia sa mearga zmeii la vânat pentru nunta. Tugulea se duse mai întâi în calea zmeului celui mai mare. Când se apropie de

el, calul zmeului începu a sfor ai; dara zmeul îi zise: - De! cal de paraleu, ca doara nu va fi adus cioara osciorul si vântul perisorul

lui Tugulea pe aici, caci vinele lui sunt la soacra-mea dupa soba. - De unde stii tu asa bine? îi zise Tugulea. Da-te jos sa ne vedem si sa ne

luptam. Zmeul, cum îl vazu, îngheta sângele într-însul. Se apucara la lupta în

buzdugane, dara Tugulea cum aduse buzduganul sau si lovi pe zmeu, îi lua mirul, apoi îi taie capul, îi lua calul si armele si pleca înaintea zmeului celui mijlociu. Asemenea îi facu si lui. Apoi pleca înaintea zmeului celui mic.

Dupa ce se întâlni cu zmeul cel mic, se lua la lupta si cu dânsul. Se batura întâi în buzdugane, buzduganele se sfarâmara; se luptara cu sulitele, acestea se rupsera; se apucara apoi în sabii, a zmeului se frânse. Dupa aceea se luara la lupta dreapta, se luptara ce se luptara si, înfrângând pe zmeu, îi taie si lui capul. Îi lua si lui armele si calul si pleca acasa cu dânsele.

Când ajunse se crapa de ziua; lega caii si puse bine armele zmeilor. Apoi scula pe frati sa mearga la vânat. Când vazura fratii caii se minunara. îl

întrebara, dara el nu voi sa le spuie nimic, zicând ca nu stie. Încalecara fra tii pe caii zmeilor si pornira. Tugulea însa încaleca pe calul

zmeului celui mic, caci era mai vânjos. Zmeoaica, vazând ca întârzie ginerii, zise fiicelor sale: - Asta nu e lucru curat. Ia vedeti vinele lui Tugulea sunt ele unde le-am pus

eu? - Ba nici ca cât, îi raspunsera fetele, dupa ce cautara. - Barbatii vostri trebuie sa fie rapusi. Tugulea a facut pozna. Duceti-va în

padure pe unde are a trece el si faceti precum v-am zis. Tugulea, trecând cu fratii sai prin padure, vazu o vie cu struguri. El simti ca

asta nu poate sa fie lucru curat. Cum de nu mai vazuse el asta vie în padure? Frate-sau cel mai mare vru sa ia un strugure. Tugulea îl opri. Apoi descaleca,

scoase palosul si începu a taia la vite. Deodata începu a curge din vitele taiate niste sânge negru ca pacura. Fratii se mirara de aceasta.

Apoi, încalecând ei, pornira. Mersera ce mersera s i dete peste o livede cu pruni. Tugulea nu lasa pe fratele cel mijlociu sa ia prune, ci facu ca si la vie, si din prunii taiati curse iara sânge.

Dupa ce mei merse, dete peste o fântâna. El stia ca prin acea padure nu era nici o fântâna. Nu lasa pe frati, sa bea apa. Ci luând sulita, întepa fundul fântânei de mai multe ori, si deodata începu a gâlgâi un sânge mohorât si cu rea duhoare. Gâlgâia ca dintr -o vaca.

Acestea erau fetele zmeoaicei, care voiau sa otraveasca pe Tugulea, feciorul mosului si al matusei.

Mergând ei împreuna, Tugulea zise fratilor sai:



- Ia uitati-va, fratilor, de vedeti ce este, ca nu stiu ce ma dogoreste. - Ce sa fie! raspunsera fratii uitându-se, iaca un norisor rosu, vine dupa noi ca

vântul. - Aia este zmeoaica batrâna, mai, zise el. Vine dupa mine. Voi împrastiati-va

care încotro si va duceti acasa, ca sa nu va aflati în calea ei, c aci va face mici farâmi. Dupa ce se despartira, Tugulea intra într-o pestera sa se adaposteasca pâna va

trece zmeoaica. Urgisita de zmeoaica, unde venea, mare, venea turbata de mânie, trecu ca fulgerul pe lânga pestera si apuca înainte, ca nu vedea cu ochii de c atranita ce era.

Tugulea îndata iesi din pestera, încaleca si pe ici ti-e drumu. O lua la sanatoasa înapoi spre rasarit si merse, si merse, pâna ajunse la curtea unui împarat care de douazeci de ani lucra un zid nalt foarte, ce cadea înspre partea mosiei zmeoaicei, nici el, vezi nu avea pace de dânsa, si tocmai atunci îl ispravise.

Cum ajunsese acolo Tugulea, spuse împaratului ca omorâse pe ginerii si pe fetele zmeoaicei. Apoi îi zise sa dea porunca grabnica la toti fierarii ca sa-i faca îndata o maciuca de fier mare cu care sa omoare si pe zmeoaica batrâna.

Împaratul priimi bucuros sa faca Tugulea orice o sti el numai sa se scape de blestemata de zmeoaica.

Tugulea puse de facu o gaura în mijlocul zidului cetatii, apoi porunci si se aduse o gramada de bucati de lemne, carora le dete foc în mijlocul cetatii; în acel foc puse maciuca de fier ca sa arza sa se faca rosie.

Zmeoaica, dupa ce alerga într-o parte si într-alta si nu gasi pe Tugulea, mirosi ea ca trebuie sa fie la împaratul cel cu zidul mare. Se întoarse si sa te tii, pârleo! întrun suflet ajunse, cazând lânga zid de osteneal a si amaraciune. Apoi se scula cum putu si vru sa sara peste zid. Sari, însa în sec. Daca vazu ca-i este peste putinta a sari pe dasupra zidului, se urca pâna la gaura ce o facuse Tugulea si începu a sorbi, voind sa înghita totul ce era în cetate.

Împaratul si oamenii din cetate se pareau a fi scrisi pe parete, atât îi înmarmurise frica. Tugulea nu -si pierdu cumpatul ci, cu maciuca rosie ca focul si tiind-o de coada, merse la gaura. Când sorbi o data zmeoaica, trase maciuca arsa tocmai în inima.

O data racni zmeoaica zicând: - M-ai mâncat fripta, Tugulea! si muri pe loc. Împaratul, boierii si locuitorii acelei împaratii multumira lui Dumnezeu ca i-a

scapat de zmeoaica, de fetele si de ginerii ei, caci multe rele le faceau; iara mântuitorului lor îi zisera: "Tugulea viteazul si înteleptul". Dupa aceea, împaratul ridica pe Tugulea la mare cinste.

Tugulea trai acolo câtva timp ca în sânul ma-sii. Dara niste zavistiosi de boieri baga în inima împaratului frica ca Tugulea odata, odata are sa-i ia tara.

Cum auzi unele ca acestea, împaratul se gândea ce mestesug sa faca ca sa scape de el. În sfârsit asculta povetele celui mai pizmataret din boierii cei batrâni.

Trimise si chema pe Tugulea. El veni. - Tugulea viteazul, zise împaratul, Sfatul împaratiei mele a gasit cu cale sa te

duci la împaratul stririlor, în petit, sa-i ceri fata pentru mine. - Daca Sfatul împaratiei a gasit cu cale, eu sunt gata sa ma supui, raspunse el. - Apoi pe când hotarasti ziua plecarei? - Când ar fi dupa mine, si mâine. Îi gatira cartile ce trebuia sa le duca Tugulea, îi dete bani si porni, dupa ce îsi

lua ziua buna de la împarat si boieri, iara gloatele îl petrecura pâna afara din cetate si se uitara dupa dânsul pâna nu-l mai zarira.



Tugulea se duse mai întâi de se întâlni cu fra tii lui. Le spuse si lor cum a omorât pe zmeoaica cea batrâna, apoi le facu cunoscut si treaba cu care l-a însarcinat împaratul. Le dete si lor nitei bani ca sa-i duca parintilor, apoi se îmbratisara si plecara.

Fratii lui Tugulea începuse a se uita la el cam chiondorâs. Ei nu se puteau învoi cum de Tugulea sa ajunga sa le faca lor rusine. Ei mai mari si sa ramâie mai pe jos decât el, ca niste bobleti.

Ducându-se Tugulea la treaba lui, întâlni în cale pe un om care striga ca moare de foame. Se apropie de dânsul sa vaza ce fel de om este acela. Când, ce sa vaza? un om ca toti oamenii umbla dupa sapte pluguri ce ara si din gura nu mai tacea.

- Ce voinic mare esti tu, omule, de manânci brazda de sapte pluguri si tot strigi ca mori de foame? îl întreba Tugulea ca p-un prieten.

- Eu nu sunt voinic, raspunse flamândul, ci voinic este Tugulea, feciorul mosului s-al babei, care a omorât pe zmeoaica, pe fetele si pe ginerii ei.

- Eu sunt acela, îi zise Tugulea. -EDaca esti tu, ia-ma si pe mine cu tine, ca poate ti-oi prinde bine la ceva. Îl lua si plecara. Dupa câteva zile de calatorie, dete peste un alt om, în gura

caruia curgea apa de la noua fântâni si tot striga ca moare de sete. Îl întreba si pe acesta ca si pe flamând. Si daca capata un raspuns care

semana cu al flamândului, îl lua si pe acesta cu sine, si pleca mai departe. Se duse, se duse si iara se mai duse. Iara când fu sa treaca niste munti, întâlni

un alt om, cu doua pietre de moara de picioare, care sarea din munte în munte si când fugea, iepurele pe spinare netezea, si striga ca n-are loc unde sa fuga.

Tugulea îl întreba ca si pe ceilalti, iara omul raspunse tot ca ei. Îl lua si pe acesta si porni înainte cu Dumnezeu.

În calea lor mai întâlni un om cu o mustata alba si cu alta neagra, îmbracat cu noua cojoace si striga ca moare de frig, desi era pe la namiezi si soarele ardea ca în luna lui cuptor.

Dupa ce îl întreba si el voi sa mearga cu dânsul, Tugulea îl lua si pe acesta, si înainte, tot înainte si înapoi nu se uita.

Merse ce mai merse si, când fu pe la amurgit, întâlni un om care se uita în sus cu un arc în mâna. Tugulea îl întreba:

- Da' ce faci acolo, omule? - Ce sa fac, raspunseel, iaca un tântar a ajuns tocmai la vântul turbat si voi sal

dobor d-acolo cu sageata mea. - Voinic trebuie sa fii, omule, îi zise Tugulea, daca tu poti sa vânezi un tântar

pe care noi nu-l vedem. - Ce are a face! Voinic este Tugulea, fiul mosului si al babii, care a omorât pe

zmeoaica cu fetele si cu ginerii ei cu tot, zise omul. - Eu sunt, raspunse Tugulea. - Daca esti tu, ia-ma si pe mine cu tine, ca poate ti-oi prinde bine la ceva. Dupa ce mai merse ce merse, ajunse în niste vai foarte frumoase de unde se

întindea niste munti împodobiti cu copaci si cu o verdeata care desfata inima, si acolo dete peste un om, care nu stiu ce tot bombanea el din gura si când ameninta cu toiagul ce tinea în mâna, pe data se facea câte o suta de pasarele.

Apoi daca îl întreba Tugulea cu ce vitejii face el minunile astea, el raspunse ca Tugulea este viteaz care a facut atâtea si atâtea voinicii.

Aflând omul ca vorbea cu Tugulea, s -a luat si el dupa dânsul, ca si ceilalti. Si merse cu totii, merse, merse ca cuvântul din poveste ce d-aci înainte se

gateste, si pe unde ajungea întreba de împaratul stririlor. Pe la cetati si sate, pe



unde mâneau ei noaptea, toti îi conaceau si îi gazduiau când auzeau de numele lui Tugulea.

Iara când fu într-un a din dimineti, zarira turnurile cetatii unde locuia împaratul stririlor. Întinsera piciorul la drum si când era înde seara, ajunsera si ei la portile cetatii.

A doua zi se sculara, pe ochi mi se spalara, se îmbracara, se scuturara si pe Domnul laudara, ca le-a ajutat de au ajuns vii, nevatamati.

Spuse Tugulea tovarasilor sai pentru ce a venit, iara ei raspunsera ca daca împaratul nu va voi sa-i dea fata de buna voie, apoi o vor lua-o ei cu nepusa în masa, ca doara nu sunt ei de florile marului cu Tugulea viteazul.

Dupa ce a dat împaratului cartile ce adusese Tugulea, acel împarat îi zise: - Sunt gata a-ti da fata, daca îmi vei savârsi cu bine slujbele cu care am sa te

însarcinez; iara de nu, unde îti stau picioarele îti va sta si capul. Aceasta sa o stii. Îti dau soroc pâna mâine sa te gândesti, daca te încumeti ori ba.

- Ma încumat, luminate împarate, îi raspunse Tugulea. Porunceste. - Pâna mâine dimineata sa-mi manânci noua cuptoare de pâine, îi porunci

împaratul. - Sa se puie la cale coacerea lor cât mai curând, raspunse Tugulea. Hotarâra când sa vie sa înceapa a mânca. Se pusera s i paznici care sa ia

aminte. Pe seara venira cu totii. Apoi uitându-se la Flamândul, Tugulea îi zise: - Sa te vedem, nene Flamândule. - Las' pe mine, raspunse acesta. Luati-va câte o pâine, ca sa aveti si voi ceva

gustarica. Si începând a arunca câte zece pâini în gura si a le înghiti, sfârsi cuptoarele

pâna la miezul noptii. Parca arunca dupa spate. Mai aduna si codriceii ce mai ramasesera de la tovarasi, îi înghiti si pe acestia si începu a striga:

- Mor de foame! mor de foame! Strejarii, care ramasera ca niste bostromengheri, uitându-se cum piereau

pâinile, se dusera de spuse împaratului despre cele întâmplate. Se minuna si împaratul. Apoi zise sa-i aduca noua buti de vin si porunci lui

Tugulea sa le bea pâna în ziua. Tugulea zise Setosului:

- Pe dânsele, nene Setos. - Numai atât? întreba el.

Trase cepurile la câteva buti dodata, si pe toate le înghitea de parea ca intra vinul în pamânt.

Dupa ce le ispravi, începu si el a striga: - Mor de sete! mor de sete! Împaratul începu a se îngrijura când îi spusera strejarii cele ce se întâmplara si

începu a încalzi cuptorul cel mare cu noua cara de lemne. Dând porunca lui Tugulea a intra în cuptor, el se uita la Frigurosul si-i zise: - A venit si vremea ta, nene Mustatio. - Cum o sa va pui sa faceti nitele cuie, clantanindu-va dintii! raspunse el. Si în adevar, cum ajunse la cuptor, carele era rosu ca para focului, puse mâna

pe mustata lui cea alba, smulse câteva fire dintr-însa si le arunca în cuptor. Deodata la gura cuptorului se facu bruma. Apoi intrara în cuptor toti megiasii lui Tugulea cu dânsul împreuna s i începura a striga ca le degera.

Când veni împaratul si vazu, se lua de gânduri cu Tugulea asta nazdravanu. Si cerând ei, împaratul porunci de mai aduse noua cara de lemne, le dete foc,



dara parca ardea pe gheata. Împaratul acela avea o patirca de fata slujitoare, care se lua în goana cu

ogarii. Porunci lui Tugulea sa tramita si el pe cineva din ai sai ca împreuna cu fata sa

se duca la Fântâna Ielelor, sa aduca câte doua urcioare de apa. Daca omul sau va veni înainte, îi va da pe fie-sa; iara daca slujitoarea lui va veni mai -nainte, sa stie ca pe toti megiasii lui îi pune în teapa s i pe dânsul într-una mai sus decât pe toti.

Tugulea priimi. Apoi uitându-se la sotul sau cel cu pietrele de moara de picioare, îi zise:

- Ce zici tu, veriscane, umflam noi fata, ori ne odihnim în vârful tepelor? - Sa cercam si noi, poate ca vom lasa frigarile alea pe seama împaratului. Omul cu pietrele de picioare si fata fugatoare pornira împreuna, fiecare cu câte

doua urcioare, si aide, aide, de vorba, ajunsera la Fântâna Ielelor. Aci, fata umbla cu smecherii. Si cum era si cam nurlie, mâglisi pe omul cu

pietrele de picioare si îl îndupleca sa se puie cu capul în poala ei, pâna s-or mai odihni nitel, si sa-i caute în cap. Tot cautându-i în cap, el adormi. Fata cum îl vazu ca adormi bine, lua o capatâna de cal uscata ce era acolo alaturea, îi puse capul binisor pe dânsa, îi varsa urcioarele lui, ia p-ale ei si o pleca la sanatoasa. Nici drumul ei, nici picioarele ei.

Tugulea cu ai sai sta pe o magura si se uita înspre locul de unde trebuiau sa vie cei trimisi sa aduca apa. Când, vede pe fata. Unde venea, mare, venea ca vântul. Omul nu se vedea, nu se auzea. Atunci zise sagetatorului celui dibaci:

- Ia te uita, fârtate, de vezi ce face megiasul nostru. - Doarme cu sforaitele, raspunse acesta, cu capul pe o capatâna de cal mort si

uscata. Unde întinde arcul, dadu drumul sagetii, si tranc! drept în capatâna de cal lovi,

de sari cât colo de sub capul omului. Acesta odata sari în sus, si ia pe fata de unde nu e.

Umplu urcioarele numaidecât. Apoi ca gândul porni sarind câte zece conace dodata; ajunse pe fata tocmai la poarta palatului si, trecând pe lânga dânsa, îi sparse si urcioarele cu pietrele de la picioarele lui.

Când duse urcioarele sus la împaratul, acesta întreba: - Dara fata unde a ramas? - Vine pe urma, îi raspunse Tugulea.

Ajungând si fata si mergând si dânsa la împaratul îi spuse toata s iritenia. Împaratul toata noaptea n-a putut sa doarma, framântându-se de gânduri. A

doua zi, unul din sfetnici, care stia pasul împaratului, veni si-i spuse ce sa mai zica lui Tugulea sa mai faca. Placu împaratului sfatul si, chemându-l, îi zise:

- Tuguleo, mi-ai facut tot ce ti-am poruncit, înca o slujba mai cer de la tine si apoi pace.

- Porunceste mai degraba, împarate, caci poate sa se supere împaratul ce m-a trimis de atâta zabava, si aceasta n-as voi-o nici în ruptul capului.

- Sa-mi faci sa nasca într-o noapte 50 de femei sterpe! - Ce mai treaba! zise Tugulea. Sa se aduca numaidecât la fata locului. Porunci împaratul de aduse cincizeci de femei si le-a bagat pe fiecare în câte o

camara. Tugulea ridica ochii catre vrajitor si zise: - Arata, Învatatule, ce poate toiagul tau cel plin de vraji. - Putea împaratul sa dea porunci mai grele de facut; aceasta este jucarie,

raspunse el. Si intrând în camarile femeilor, bomboni la fiecare câte ceva din gura, si pe



fiecare le lovi usor cu toiagul pe spinare, apoi iesi. Una dupa alta ele nascura pâna dimineata.

Când veni împaratul a doua zi si auzi oracaitul copiilor de-i împuiase urechile, se lua cu mâinile de par si pleca îndata. Când sa pâseasca pragul portii de la aceste case, ca sa se duca la palatul lui, vrajitorul îl atinse si pe dânsul cu toiagul, si îndata se pomeni cu câtiva boboci de ra ta macaind dupa dânsul.

Râsera si împarateasa si sfetnicii când vazura pe împaratul cu bobocii dupa dânsul.

Iara el se spaimânta de poznele ce facuse Tugulea si, nemaicutezând sa-i mai dea vreo porunca, otarî sa-i dea fata.

Dupa ce se pregatira tot ce trebuia de drum, Tugulea lua pe fata împaratului si porni, petrecându-i împaratul cu toata sila lui, cu trâmbite si cu buciume, cu tobe si cu surle pâna afara din cetate.

Si luându-si ziua buna de la împaratul, Tugulea îsi cata de drum, lasând pe fiecare din megiasii sai pe la locurile de pe unde îi luase.

Mergând el, baga de seama ca fata împaratului stririlor era trista. Iara daca o întreba care sa fie pricina de sta trista, ea îi raspunse:

- Sunt în stare sa-mi fac seama singura, daca voi cadea în mâna împaratului celui ce te-a trimis pe tine, si nu m-ai lua tu.

Îi placu lui Tugulea vorbele astea si îi mersera tocmai la inima. N-avea însa ce face. Trebuia sa se tie de cuvântul ce dase celui ce l-a trimis.

Pe drum vazu un vultur. Tugulea trase o sageata din tolba, o aseza la arc si îl lua la ochi. Vulturul îi zise:

- Nu da, Tugulea viteazu, ca mult bine ti-oi prinde când vei fi în nevoie si te vei gândi la mine.

Tugulea îl lasa si pleca înainte. Ajungând într-o padure mare si înnoptând, a mas acolo. Facu un foc mare si se puse a se odihni. Când fata, dodata, striga speriata:

- Ursul! Tugulea, de unde sedea si începuse a atipi lânga foc, o data sari drept în sus,

puse mâna pe arc si pe palos; cum vazu ursul, îl lua la catare cu o sageata. Ursul însa statu locului si începu a striga:

- Nu ma omorî, Tugulea viteazul, ci mai bine scoate -mi steapul ce mi-a intrat în laba, ca mult bine ti-oi prinde si eu când vei fi vrodata în nevoie si te vei gândi la mine.

Tugulea se opri, iara dupa ce veni ursul la dânsul, se cazni pâna ce îi scoase steapul, apoi îl lega la buba s i ursul pleca mormaind de unde a venit.

A doua zi, pornind dis-de-dimineata, a mers toata ziua. Când era însa pe la scapatatul soarelui, ajunse si el la împaratul ce-l trimisese. Cum ajunse, îi înfat isa pe fata împaratului stririlor.

Împaratul, cum vazu pe Tugulea, intra în grozile mortii. El îl credea pierit. Apoi priimi cu mare cinste pe fata s i-i pregati pentru dormit camara unde

dormea ma-sa. Lui Tugulea îi dete si lua o camara în palaturile împaratesti. Apoi spuse împaratului tot ce pati pâna ce îi aduse fata.

Peste noapte, împaratul tinu sfat. El zise sfetnicilor s ai: - Ce socotiti, boieri dumneavoastra, sa facem cu Tugulea asta? El ne-a scapat

de neaga-reaua aia de zmeoaica si de ai sai. Acum nu care cumva sa-i vie pofta sa si domneasca? Si atunci, ce ne facem noi? O sa se verse sânge peste sânge si când, în cele de pe urma, tot el, pare-mi-se, o sa biruiasca.

- Nu te teme, împarate, zise sfetnicul cel pizmataret, ne curatam noi de el,



numai sa poruncesti cuiva sa-l otraveasca, ori sa-l puie bine. - Ce stai dumneata de vorbesti? zise alt sfetnic; cu otrava se rasplateste cel ce

a facut atâtea slujbe si ne-a scapat de nevoia ce era pe capul nostru? - Ai dreptate, raspunse un al treilea sfetnic; eu dau cu parerea ca cinste

împarateasca sa se dea lui Tugulea si sa se aseze în trebile împaratiei cele mai înalte, sa se radice la rangul de boier din doisprezece.

Mai zisera unii una, altii alta, dar nicicum nu se întelegeau, din pricina pizmataretului de boier.

- Eu socotesc, raspunse împaratul taindu-le cuvântul, ca ar fi cu dreptul ca el sa ia de nevasta pe fata împaratului stririlor ce o aduse acum; caci el si-a pus viata în primejdie de a adus-o. Desi îmi place prea mult de mi se scurg ochii dupa o asa bucatica gingasa, dara ma lipsesc de un asa odor si-l las pe seama cui mi l-a adus. Apoi, dupa ce îl voi darui împarateste pentru slujbele ce a facut mie si locuitorilor împaratiei mele, sa-l poftesc a se duce la tara lui. Astfel putem scuti pe biata saracime de varsarea de sânge, caci nu crez eu ca un viteaz ca dânsul sa se cerce a se atinge de drepturile mele ramase de la mosi, de la stramosi. Numai sa întrebam si pe fata, daca vrea sa-l ia de barbat.

- Întelepteste ai grait, împarate, raspunsera cea mai mare parte din sfetnici, si judecata mariei tale va fi placuta si lui Dumnezeu.

A doua zi, împaratul chema pe Tugulea si pe fata de împarat în divanul cel mare, si le spuse ce a gasit cu cale Sfatul împaratesc.

Fata împaratului raspunse: - Sa-ti dea Dumnezeu ani multi, împarate, si sa domnesti cu pace. Asa mi se

pare si mie a fi dupa dreptate. Eu însami era sa ti-o spui, daca n-ai fi voit sa cunosti. Când o împaratie are parte de un st apânitor asa de drept si nepartinitor, ferice de noroadele din împaratia aceea.

- Vazui si eu, împarate, o judecata dreapta în viata mea, zise si Tugulea. Si fiindca tu îmi dai fericirea, bratul meu este închinat împaratiei tale. Când va cadea vro pacoste pe capul norodului tau, gândeste-te ca este pe lume un Tugulea care va fi gata a-si varsa sângele pentru tine si pentru tara ta.

Apoi Tugulea, dupa ce priimi si daruri împaratesti, peste câteva zile porni cu logodnica lui, gândul fiindu-i sa mearga a-si mai vedea parintii. Si într-acolo si porni.

Când a plecat Tugulea de la curtea împarateasca, împaratul cu ai lui l-a petrecut cu cinste împarateasca pâna la hotar. Si despartindu-se, îsi luara ziua buna unii de la altii.

Fata si Tugulea parca zbura, iar nu mergea, de bucurie ca le împlinise Dumnezeu dorinta. Si mergând, ajunsera la locul de întâlnire cu fratii sai, pe când soarele era în cruci.

Când vazura fratii pe Tugulea cu o logodnic a mai frumoasa decât florile si mai alba decât spuma laptelui, îi pusera gând rau. Pâna a nu se culca, ei se furisara de Tugulea, se dara mai cât colea si începura a planui, cum sa faca sa se scape de el.

- Noi acum o sa fim de râs în sat, pe lânga fratele nostru, zise cel mijlociu. - Sa rapunem pe Tugulea, zise fratele cel mai mare. Tu sa-i iei calul si eu

nevasta. Cum planuira, asa si facura. Peste noapte se sculara si cu o mâna tremurânda taie pe Tugulea, îi ia fata si

calul si o rup d-a fuga; si fugi, si fugi, pâna ce, când se crepa de ziua, era aproape de satul lor.

Fata unde se puse pe un plâns de nu o putura mângâia cu nici un chip. - Noi suntem întelesi, îi zisera fra tii. Sa stii ca te omorâm si pe tine, daca ne



vei spune ca noi am ucis pe Tugulea. Ajunsera la parintii lor. Când auzira parintii lui Tugulea ca a fost ucis într-o bataie cu niste zmei, dupa

cum îi spusera fratii, plângeau si lemnele si pietrele de mila lor. Nu puteau ei face sa li se usuce lacramile de la ochi, fereasca Dumnezeu. Si se tânguiau si se boceau, de nu se mai puteau astâmpara.

Fata plângea si ea, biet, înfundat, caci nu cuteza sa dea grai din gura ei. Tugulea scapase cu o scânteie de viata, caci fra tii nu-l omorâse de tot. Când a

fost dat ei cu sabia, le-a tremurat mâna de frica si nu i-a retezat capul. El, viindu-si nitel în simtiri, si neputându-se scula, a început a geme de durere si urgie, mai cu seama când vazu ca nu era lânga dânsul nici fata, nici calul.

Si gândindu-se la tristea lui si la biata fata pentru care nu stia ce o sa pata si ea din mâna fra tilor lui, îsi aduse aminte de vultur si de urs.

Nu trecu mult si se pomeni cu vulturul la capul lui. Si pe când îi spunea ce pati, odata se auzi prin padure glasul ursului: mor! mor! mor!

Venea, nene, ursul, de duduia padurea, trosnea uscaturile pe unde calca si rapaia ramurile pe unde trecea.

Vulturul cât p-aci era s-o ia la sanatoasa, dara daca vazu ca si ursul vine în ajutorul lui Tugulea, se lasa din zbor iarasi lânga dânsul.

Abia mai putu Tugulea sa spuna si ursului ce pati. Apoi cu grai stins ceru nitica apa. Vulturul se repezi la fântâna si-i aduse apa în gusa. Pâna atunci zise ursului sai pipaie ranele, fiindca el nu e cârnic, si sa-i aseze toate oscioarele la locul lor, de vor fi zdrobite.

Cum îi aduse apa, Tugulea bau. Ursul zise vulturului: - Ce vom face acum si noi pentru binefacatorul nostru, ca sa nu-l lasam sa

moara? - Sa-mi cauti doua citurele, raspunse vulturul, sa mi le legi de picioare, si ma

voi duce ca gândul sa aduc leacuri pentru Tugulea de la apa Iordanului, unde sunt doua fântâni cu apa vie si apa moarta, caci si el ne-a facut atâta bine.

Cauta ursul citurelele, le lega de picioarele vulturului si acesta zbura ca vântul înspre apa Iordanului si se întoarse ca gândul.

Ursul nu se misca de la capul lui Tugulea. Cum veni vulturul, turna ursul apa moarta peste toate ranele si se încheg a

carnea, turna apoi de doua, trei ori, apa vie si se vindeca Tugulea de toate metehnele, ramâind cum l-a facut ma-sa, sanatos si întreg.

Vazându-se Tugulea voinic ca si mai-nainte, multumi vulturului si ursului, apoi le zise:

- Eu vaz ca m-ati iubit mai mult decât fratii mei. Nu mai am nimic pe lume acum. De azi încolo voi trai cu voi ca niste frati.

- Priimim bucurosi, raspunse vulturul. Dara cum vei putea trai departe de iubita ta si de soimuleanul tau?

- Daca nu este cu putinta, mai zise Tugulea, sa... - Sa-ti tai cuvântul cu miere, raspunse ursul; dara trebuie sa fie cu putinta.

Vulturul se va duce ca stafetar, sa afle ce este pe la fratii tai. Eu voi sedea cu tine si, când va fi vreme cu prilej, vei merge sa-ti iei so tia si, de voiesti, vom conceni si pe fratii tai.

- Bune sunt povetele astea, adause Tugulea. Se duse vulturul, afla toate întâmplarile si se întoarse de spuse lui Tugulea ca

sa faca ce o face mai curând, caci pe fata o silesc toti cu totul sa ia de barbat pe unul din frati, cu gând ca Tugulea este mort.



Cum auzi Tugulea, porni cu tovarasii lui, vulturul si ursul, si peste câteva zile ajunsera aproape de casa lor. Asteptara pâna însera si se dusera pe-ntunerec1 în curte.

Intrând în curte, ursul începu sa mormaie. Fra tii iesira afara speriati si se lua dupa urs, ursul coti si se întoarse lânga Tugulea.

Între acestea, fata îi lua armele de unde le pusese fratii si întâmpina pe Tugulea cu ele. Iara vulturul se repezi la cosar, unde era calul lui Tugulea care tot nicheza, îi dezlega capastrul cu ciocul, si el veni lânga stapânu-sau.

Ursul si vulturul îsi luara ziua buna dupa ce-l vazura înarmat si plecara zicândui sa se pazeasca a nu cadea în capcana.

Dupa plecarea lor, Tugulea intra în casa, la parinti. Ei nu-l mai cunosteau. Dara fata, cu lacramile suroaie pe obraz, le povesti adevarata istorie a omorârei lui Tugulea.

Fratii lui Tugulea adunase pe toti megiasii, zicând ca a intrat ursul în sat. Când venira si vazura pe Tugulea, ramasera ca batuti de Dumnezeu.

Calul lui Tugulea sari si-i omorî pe amândoi cu picioarele, apoi veni lânga stapânul lui cel adevarat, lacrima s i îi linse mâinile.

Când auzira megiasii faptele cele proclete ale fra tilor lui, zisera ca urgia lui Dumnezeu a cazut peste dânsii, omorându-i calul.

Tocmai istorisea parintilor lui tot ce patise în pribegia lui Tugulea, când deodata se auzi un zgomot în curte.

Iesira sa vaza ce este. Ce gânditi ca mi-au vazut? O ceata de ostasi. Capetenia ostasilor descaleca, se apropie si-i dadu niste

carti împaratesti. Împaratul stririlor murise. Aceasta carte ce-i aduse era adiata împaratului. Caci

bolnav fiind pe patul mor tii, l-a fost întrebat sfetnicii si gloatele pe cine lasa împarat, pentru ca n-avea al ti copii.

Împaratul le-a fost raspuns ca mai vrednic nu cunoaste pe nimeni decât pe Tugu- lea. Atunci s-a scris adiata, s-a iscalit de împarat si de toata obstea.

A doua zi, Tugulea a pornit la împaratia lui cu so tia si parintii sai. Cum ajunse acolo, veni stire ca este ales de împarat si la cetatea ce o scapase din urgia zmeoaicei, a fetelor si a ginerilor ei. Pasamite murise si împaratul d-acolo si nici el n-avea urmasi.

Apoi Tugulea, unind amândoua împaratiile, se cununa cu fata, iubita lui, si facu o nunta de se duse vestea peste tot pamântul si ramase de povestit la urmasii urmasilor lor.

Si domnira pâna ce Dumnezeu voi cu ei. Iara eu: Încalecai pe un lemn, La bine sa va îndemn; Încalecai pe un cocos

Sa va spui la mos pe gros.

Închide fereastra



Imprima povestea!

Zâna zânelor A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai

povesti; de când facea plopsorul pere si rachita mic sunele; de când se bateau ursii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sarutau, înfrat indu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca în slava cerului de ne aducea povesti;


A fost odata un împarat mare si puternic, si el avea trei feciori. Facându-se mari, împaratul se gândi fel si chipuri cum sa faca sa-si însoare copiii ca s a fie fericiti. Întro noapte, nu stiu ce visa împaratul, ca a doua zi, de mânecate, îsi chema copiii si se urca cu dânsii în palimarul unui turn ce avea în gradina. Porunci sa-si ia fiecare arcul si câte o sageata.

- Trageti, copii, cu arcul, le zise împaratul, si unde va cadea sageata fiecaruia, acolo îi va fi norocul.

Copiii se supusera fara a cârti câtusi de putin, caci ei erau încredintati ca tatal lor stia ce spune. Trasera, deci, si sageata celui mai mare din fii se înfipse în casa unui împarat vecin; a celui de al doilea se înfipse în casa unui boier mare d-ai împaratului; iara sageata celui mai mic se urca în naltul cerului. Li se strâmbasera gâturile uitându-se dupa dânsa, si p-aci, p-aci, era sa o piarza din ochi. Când, o vazura coborându-se si se înfipse într-un copaci nalt dintr -o padure mare.

Se duse fiul cel mare, îsi lua sotie pe fata împaratului vecin, si se întoarse cu dânsa la tatal sau.

Se duse si cel mijlociu si se întoarse si el cu o sotioara mândra si frumoasa.

Se duse si cel mic. Cutreiera lumea pâna ce ajunse la padurea cea mare unde se lasase sageata lui. Bâjbâi el si orbacai p-acolo prin bunget, pâna ce dete de copaciul în care se înfipsese si sageata lui. Acest copaci era nalt si gros si

Page 1 of 6Versiune imprimabila: Zâna zânelor


batrân, de când urzise Dumnezeu pamântul. Se încovriga el de dânsul, si se urca pâna ce ajunse de se agata de o ramura. Si din ramura în ramura, când atârnat cu mâinile, când cu picioarele încrucisate si înclestate, ajunse pâna în vârf. Acolo puse mâna si-si lua sageata. Se dete jos cu sufletul plin de obida si de mâhnire, socotind ca este sec de noroc, caci, se gândea el, ca ce era sa gaseasca în acel copaci?

Nu-i fu destul ca nu-si aflase acolo pe scrisa lui, nu-i fu destul ca facuse atâta cale în desert, se mai pomeni, când vru sa plece de lânga copaci, ca se agata de spinarea lui o bufnita. Hât în sus, hât în jos, bufnita sa se duca din spinarea lui, ba. Îl înhatase, dracoaica, cu ghiarele, ca o gai ta spurcata, si nu-l slabea nici cât ai da în cremene.

Mai se suci, mai se învârti sa scape de pacoste, si nu fu nici un chip. Daca vazu si vazu, se hotarî si el a se duce acasa cu saxanaua în spinare si o lua la drum. În cale, baga de seama ca alte sase bufnite se tineau dupa dânsul. Merse el, biet, cu alaiul dupa dânsul, si potrivi ca sa ajunga acasa noaptea, spre a nu se face de râsul dracilor de copii.

Cum intra în camara unde locuia dânsul în palaturile tatâne-sau, cele sase bufnite se asezara caresi pe unde; iar cea d-a saptea bufnita, care se înclestase de spinarea lui, se aseza în pat.

Mai statu, bietul flacau, se mai socoti, se mai gândi, mai planui, si în cele din urma gasi cu cale sa le lase în pace, sa vaza unde are sa iasa aceasta întâmplare. Mai cu seama ca acum se cotorosise de saxanaua din spinare.

Si cum era si rupt de osteneala de atâta calatorie si de atâta tevatura ce avu pe drum, adormi, cum puse capul jos, de parca l-ai fi lovit cu mechea în cap.

A doua zi, ce sa-i vaza ochii? Lânga dânsul în pat, o zâna asa de frumoasa, de amutea si nu stiu cine când o vedea; iara la capetele patului lor sase roabe, una mai frumoasa decât alta. Mai vazu, într-un colt al camarei, sapte piei de bufnite, aruncate una peste alta.

Se mira tata-sau, se mira muma-sa de asa frumusete si gingasie, ce nu mai vazusera de când erau ei.

Ziua de nunta a fratelui celui mai mare viind, se duse si fiul ce mic la împaratul, însa singur, caci nu putea sa ia si pe zâna, macar ca era sa-i fie logodnica. Când, se pomeni cu dânsa ca se prinde în hora lânga dânsul. Nu mai putea de bucurie, când o vazu. Se falea, nene, c ât un lucru mare, caci alta ca dânsa nu se gasea în toata împaratia lor si a vecinilor. Toti nuntasii ramasera cu ochii bleojditi la dânsa. Iar ceilalti fii de împarati si domni cari erau poftiti la nunta dedeau târcoale roabelor ce venise cu zâna, si care de care umbla sa se prinza în hora lânga dânsele. Si astfel se veselira pâna seara. La masa, zâna se aseza lânga fiul cel mic al împaratului. Mâncara si se chefuira pâna la miezul noptii.



Apoi se dusera fiecare la ale sale. Fiul cel mic al împaratului se duse în camara lui. Zâna dupa dânsul. Se culcara si dormira ca niste împarati ce erau ei. Când se scula dimineata si vazu pieile de bufnita tot acolo, îl apuca un cutremur de scârba, aducându-si aminte de cele ce patise de la dânsele.

Se facu si nunta fiului de al doilea al împaratului. Fiul cel mic se duse la nunta iarasi singur, si iara se pomeni cu zâna ca vine, si nici una, nici alta, top! se prinse lânga dânsul în hora. Crestea inima într-însul de bucurie si de fala, mai cu seama când vedea pe ceilalti fii de împarati si de domni ca le lasa gura apa la toti dupa o asa bucatica. Ei, vorba aluia, în pofida capsunelor, mâncau foile. Îsi scoteau si ei focul jucând în hora cu roabele zânei. Seara iara se pusera la masa.

Fiului celui mic al împaratului, ce-i da lui dracul în gând, se scoala de la masa, se duce în camara lui, ia pieile de bufnita si le arunca în foc, apoi vine si se aseaza la masa din nou.

O data se facu o tulburare între mese. Si iata de ce. Una din roabe striga:

- Stapâna, suntem în primejdie! Alta zise: - Stapâna, mie îmi miroase a pârlit! Este prapadenie de

noi. Iara ea raspunse: - Taca-va gura, tocmai acum la masa v-ati gasit si voi

sa voribiti secaturi? Nu trecu însa mult si mai zise si a treia: - Stapâna! nu e scapare, suntem vândute miseleste. În aceeasi vreme, si dânsa strâmba nitel din nas.

Pasamite îi venise si ei miros de pârleala pieilor. Si deodata sculându-se cu toatele de la masa, se facura sapte porumbei. Apoi zâna zise fiului celui mic de împarat:

- Ai fost nerecunoscator. Cu bine te-am gasit, cu bine sa ramâi. Pâna nu vei izbuti sa faci ce n-a facut om pe lume, sa nu dai cu mâna de mine.

Se înaltara, deci, în slava cerului si îndata pierira din ochii lui.

În desert mai rugara mesenii pe fiul împaratului sa seaza la masa, în desert îl îndemnara parintii sa nu-si mai faca inima rea, caci el ramasese cu ochii dupa porumbei si nu se mai puse la masa.

A doua zi pâna în ziori pleca sa-si gaseasca logodnica. El simtea bine acum ca fara dânsa nu mai putea trai. Îsi lua ziua buna de la parinti si de la frati si o porni în pribegie.

Trecu dealuri, vai, colnice, strabatu paduri întunecate si de picior neumblate, dete prin smârcuri si lacoviste, si de urma porumbeilor sai nu putu da. Se framânta cu firea voinicul, cerceta, cauta, întreba; dara nici o isprava nu-mi facea. Cu inima înfrânta, cu sufletul zdrobit de mâhnire, si cu



dogorul dragostei într-însul, umbla ca un zmeu si ca un leu paraleu, dara toate în desert. Uneori îl batea gândurile sa-si faca seama singur, sa se dea de râpa, ori sa-si sfarame capul de coltii de piatra de prin munti; dara parca îi spunea inima ca odata, odata, o sa se sfârseasca toate necazurile sale, si deodata îsi venea în sine, si se punea din nou pe drum, mai cu harnicie si mai tare în credinta ca cine cauta cu amaruntul si cu staruinta trebuie sa gaseasca si gândul sa si-l izbândeasca.

Rupt de oboseala si de zdruncinare, se dete nitel la umbra într-o vâlcea, sa se mai odihneasca oleaca. Si stând el acolo, îl fura somnul. Deodata se destepta, auzind o gârâiala de graiuri omenesti, si sari drept în sus. Ce sa vezi dumneata? Trei draci se certau de faceau clabuc la gura. Se duse la dânsii cu pieptul înainte si le zise:

- Cearta fara paruiala, ca nunta fara lautari. - Se lovi ca nuca în perete si vorba ta, iaca, raspunsera

ei. Dara noi nu ne certam, ci numai ne sfadim. - Si pentru ce va sfaditi voi? îi întreba el; caci galagia

ce faceti voi, mort d-ar fi cineva si tot îl desteptati. - Uite, avem de mostenire, de la tata, o pereche de

opinci, o caciula si un bici, si nu ne învoim între noi, care ce sa ia din ele.

- Si la ce sunt bune bulendrele pe care va sfaditi voi? - Când se încalta cineva cu opincile, trece marea ca pe

uscat. Când pune caciula în cap, nu-l vede nici dracul, macar de i-ar da cu degetul în ochi. Iara când va avea biciul în mâna s i va trosni asupra vrajmasilor sai, îi împietreste.

- Aveti dreptate sa va sfaditi voi, ma. Caci una fara alta, aceste bulendre nu fac nici doua cepe degerate. Iaca ce-mi zice mie gândul, de veti voi sa ma ascultati, sa va fac cu dreptate omeneasca.

- Te ascultam, te ascultam, raspunsera dracii într-o glasuire, spune-ne cum, si vom vedea.

- Vedeti voi cei trei munti ce stau în fata noastra? Sa va duceti fiecare în câte unul, si cine va veni mai curând, dupa ce va voi face eu semn, ale lui sa fie toate astea.

- Ca bine zici d-ta! Asa vom face. Bravo! iaca ne-am gasit omul carele sa ne faca dreptate.

Si îndata o rupsera d-a fuga dracii, tulind-o înspre câte un munte.

Pâna una, alta, voinicul puse opincile în picioare, caciula în cap si lua biciul în mâna. Când ajunsera dracii în vârfurile muntilor si asteptara sa le faca semnul, fiul cel mic al împaratului trasni de trei ori cu biciul în fa ta fiecarui drac, si îi împietri acolo locului. Apoi o lua si el la drum în treaba lui, unde îl tragea dorul.

Abia mai facu vro zece pasi si vazu pe sus un stol de sapte porumbei. Îi urmari din ochi pâna ce îi vazu în ce parte de loc se lasara. Într-acolo deci si dânsul îsi îndrepta cararile



pentru care se ostenise atâta mare de vreme. Trecu mari, pâraie si ape mari ca pe uscat, mai

cutreiera tari si pustiuri, pâna ce ajunse la un munte mare, mare, al carui vârf da de nori. Aci vazuse el ca se lasase porumbeii. Se puse a se urca pe dânsul, si, din vagauna în vagauna, din stei de piatra în colti, din râpa în râpa, catarându-se când pe muchi, când pe coame de munti, ajunse la o pestera. Intrând acolo, ramase ca lovit de trasnet când vazu niste palaturi ca de domn si asa de maiestrit lucrate, cum nu se vad pe pamântul nostru. Acolo locuia logodnica lui, zâna zânelor. Cum o vazu primblându-se prin gradina cu roabele dupa dânsa, o si cunoscu. Un copilas de dragulet se tinea dupa zâna, alerga, se zbenguia printre flori, si tot striga pe zâna ca sa-i arate câte un fluturel. Pasamite zâna ramasese grea când zburase de la masa. Si acesta era copilul lor.

Nu mai putea de bucurie fiul cel mic al împaratului. Îi venea sa dea fuga, ca un dezmetic, sa ia copilasul sa-l sarute. Dara îs i lua seama, nu care cumva sa se sperie. Pe dânsul nu-l vedea nimeni, c aci era cu caciula în cap.

Începu a da înde seara, si el nu stia cum sa se arate. În cele din urma auzind ca pofteste la masa pe zâna, se duse si el si se aseza între dânsa si între copilasul lor. Adusera bucate. El mânca ca un lup flamând, caci nu mai tinea minte de când nu mâncase el leguma fiarta. Zâna se mira cum de se sfârseste bucatele a sa de iute. Porunci de mai aduse. Dara si acele se fituira într-o clipa.

Între acestea, el ridicându-si nitel caciula dinstre partea copilului, acesta îl zari si odata striga:

- Uite tata, mama! - Tata-tau, dragul meu, nu va da peste noi pâna nu va

savârsi o fapta nazdravana, raspunse ma-sa. El îsi trase iute, iute, caciula pe ochi si începu iarasi a

mânca, de parea ca se bat lupii la gura lui. Dupa ce sfârsi si aceste bucate, zâna, coprinsa de mirare, porunci sa se mai aduca, ca sa fie din destul.

Fiul împaratului se mai arata copilasului înca o data, plin de bucurie ca fiul sau îl cunoscu.

Copilul iarasi spuse ma-si; si aceasta iarasi îl tinu de rau, vezi ca nu-i venea ei a crede sa fi facut barbatu-sau niscai fapte minunate, prin care sa poata ajunge la dânsa. Ea stia ca pe acolo nici pasare maiastra nu calca. Copilul tacu, caci tata-sau îsi tr asese caciula pe ochi numaidecât.

Mai mânca pâna ce se ispravi si aceste bucate. Mânca, nene, si nu se mai satura. Nemaiavând ce sa mai aduca la masa, zâna începu a cârti ca nu mai ramasese si pentru roabe. Când iata copilul ca striga iarasi:

- Mama! zau ca este tata. - Dara unde este, ma? ce tot aiurezi tu? - Ba nici aiureala, nici nimic. Uite-l, este colea lânga



mine, uite-l, ma ia în brate. Se sperie zâna când auzi. Dara el nu o lasa pâna în

cele din urma fara sa se arate, ca sa nu-i vie ceva rau. Si luându-si caciula din cap, zise:

- Iata-ma si eu. Tu n-ai vrut sa crezi pe fiul nostru când ti-a spus ca m-a vazut. Eu n-am stiut ce sa crez când am vazut scârboasele alea de piei, ci am socotit ca fac bine, dându-le focului, ca sa va scap pe voi de ele.

- Asa am fost noi ursiti sa patimim, raspunse zâna. Lasa acum cele trecute uitarii, si spune-mi cum ai izbutit de ai ajuns pâna aici.

Si dupa ce-si povesti toate întâmplarile, si tot ce pati, se îmbratisara, saruta copilul si ramase acolo cu toti. El starui de dânsa sa iasa la lume, si ea îl asculta. Se întoarsera deci cu totii la împaratul, tatal voinicului, si acolo facu o nunta de se duse vestea în lume.

Împaratul acela îmbatrânind, toata boierimea si tot poporul alesera pe fiul sau cel mai mic de împarat, pentru ca era român verde, întreg la minte si drept la judecata; si traira si împaratira în fericire, de le ramase numele de pomenire în vecii vecilor.

Iara eu încalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.

Închide fereastra



Imprima povestea!

Zâna zorilor A fost ce-a fost: daca n-ar fi fost nici nu s-ar povesti. A fost odata un împarat, - un împarat mare si puternic; împaratia lui era atât

de mare, încât nici nu se stia unde se începe si unde se sfârseste. Unii ziceau ca ar fi fara de margini. Iar al tii spuneau ca tin minte de a fi auzit

din batrâni ca s-ar fi batut odinioara împaratul cu vecinii sai din care unii erau si mai mari si mai puternici, iara altii mai mici si mai slabi decât dânsul.

Despre imparatul acesta a fost mers vorba cat e lumea si tara, cum ca cu ochiul cel de-a dreapta tot rade, iara cu cel de-a stanga tot lacrameaza neincetat. In zadar se intreba tara. ca oare ce lucru sa fie acela. ca ochii imparatului nu se pot impaca unul cu altul. Daca mergeau voinicii la imparatul, ca sa-1 intrebe, el zambea a rade si nu le zicea nimic. Asa ramase vrajba dintre ochii imparatului o taina mare despre care nu stia nimeni nimic, afara de imparatul.

Crescura feciorii imparatului. Ce feciori! Ce feciori! Trei feciori in tara ca trei luceferi pe cer!

Florea, eel mai batran era de un stanjen de inalt, cu niste umeri incat nu 1-ai putea masura cu patru palmi crucis.

Cu totul alta era Costan: mic la statura, indesat la faptura, cu bratul de barbat, cu pumnul indesat.

Al treilea si cel mai tanar fecior al imparatului e Petru: inalt, dar subtire, mai mult fata decat fecior. Petru nu face multa vor ba: el rade si canta, canta si rade de dimmeata pana in seara.

Numai cate odata-l vede omul mai intunecat da cu mana pletele in dreapta si in stanga de pe frunte si atunci ti se pare ca vezi pe un batran din sfatul imparatului.

- Mai Floreo, tu esti acum mare; du-te si intreaba pe taica, pentru ce-i plange lui un ochi, iar altul rade pururea.

Asa zise Petru catre frate-sau Florea intr -o buna dimineata. Dar Florea nu s-a dus: el stia inca de mic ca imparatul se supara, daca -1 intreba cineva de asta treaba.

Tot asa o pati Petru si cu frate-sau Costan. - Nu cuteaza nici unul; lasa c-oi cuteza eu, zise la urma Petru. Vorba fu zisa;

lucrul fu gata. Petru merse ca sa intrebe. Oar-ba-ti fie muma-ta! ce treaba ai tu de aceea?! ii zise imparatul manios, si-i dete o palma pe de-a dreapta si alta pe de-a stanga.

Petru se duse suparat si spuse fratilor sai cum a patit-o cu tatal sau. De cand a intrebat Petru de treaba ochilor. se parea cum ca ochiul cel din

stanga plange mai putin, iara cel de-a dreapta rade mai mult. Petru isi intari inima si mai merse o data la imparatul. O palma e o palma si

doua-s doua! Gandi si facu. O pati din nou, cum a mai patit-o. Ochiul cel din stanga lacrama acuma numai din cand in cand, iara cel din

dreapta se parea a fi injumt cu zece ani. - Daca e treaba asa, gandi acum Petru, apoi stiu eu ce-oi face. Atata ma duc

atata intreb, atata rabd la palmi. pana ce nu vor rade amandoi ochii. A zis-o, a si facut-o! Petru nu zicea nimic de doua ori. - Fatul meu, Petre! zise imparatul, acuma mai bland si razand cu amandoi

ochii. Eu vad ca tie nu-ti iese grija din cap; ti-oi spune dar treaba cu ochii mei. Vezi,

Page 1 of 22Versiune imprimabila: Zâna zorilor


ochiul acesta rade de bucurie, cand vad ca am asa trei feciori ca voi; iar celalalt plange pentru ca ma tem ca voi nu veti fi in stare sa imparatiti in pace si sa aparati tara de vecinii cei vicleni. Daca-mi veti aduce insa apa de la fantana Zanei Zorilor, ca sa ma spal cu ea pe ochi. imi vor rade amandoi ochii caci voi sti ca am feciori voinici, pe care ma pot razema.

Asa zise imparatul. Petru-si lua palaria de pe prispa si se duse sa spuna fratilor sai ce-a auzit.

Feciorii imparatului se pusera la sfat si gatira lucrul pe scurt, cum se cade intre fratii cei buni.

Florea, ca eel mai batran dintre cei trei, se duse in grajd, ale-se calul cel mai bun si mai frumos puse saua pe el si apoi lua ziua-buna de la casa si masa. "Ma duc, zise catre fratii sai. si daca nu voi veni intr-un an, o luna, o saptamana si o zi cu apa de la fantana Zanei Zorilor sa vii tu Costane dupa mine". Se duse.

Trei zile si trei nopti Florea nu mai statu; calul zbura ca naluca peste munti si peste vai pana ce n-ajunse la marginile imparatiei.

Jur imprejur pe langa imparatie era o prapastie adanca si peste aceasta prapastie o singura punte. La puntea asta mai statu Florea o data: sa priveasca inapoi, apoi sa ia "ziua-buna" de la tara.

Fereasca Dumnezeu si pe sufletul pagan de aceea ce vazu Florea acum, cand era sa plece mai departe. Un balaur! dar balaur cu trei capete, cu niste fete grozave, cu o falca-n cer, cu una in pamant.

Florea nici nu mai astepta, ca balaurul sa-1 scalde in vapaie, ci dete pinteni la cal si se duse ca si cand nici n-ar fi fost aici.

Balaurul suspina o data si pieri fara de urma. Trecu o saptamana! Florea nu mai veni; trecura doua; de Florea nu se mai

auzea nimic. Trecu o luna; Costan incepu a alege intre cai. Cand crapara zorile de un an,o luna o saptamana si o zi, Costan se sui pe cal, isi lua ziua-buna de la frate -sau mai mic. "Sa vii si tu, daca voi pieri si eu" zise si se duse cum s-a fost dus frate -sau.

Balaurul de la punte era acum mai infricosat capetele lui erau mai ingrozitoare si fuga voinicului mai repede.

Nu se mai auzi de amandoi fratii: Petru ramase singur. - Ma due si eu in urma fratilor mei, zise el Tntr-o zi catre tatal sau. - Apoi mergi cu Dumnezeu ii zise imparatul. doara vei avea mai mult noroc

decat fratii tai. Si cel mai tanar fecior al imparatului lua dara "ziua-buna" si porni catre

marginea imparatiei. Pe puntea cea mare statea acum un balaur si mai mare si mai grozav, cu

falcile si mai infricosate si mai deschise. Balaurul avea acum nu trei ci sapte capete. Petru statu in loc cand vazu dihania asta infricosata. "Feri din cale!" striga

apoi. Balaurul nu feri. Petru mai striga o data si mca de a treia oara; dupa aceea se repezi la el cu sabia scoasa.

Indata i se intuneca cerul de nu vazu alta decat foc! Foc in dreapta, foc in stanga, foc pe dinainte foc pe dinapoi. Balaurul arunca la foc din toate sapte capetele.

Calul incepu a horcani si a se arunca in doua picioare incat voinicul nu putea sa lupte cu sabia. "Stai! c-asa nu-i bine!"' zise el si se cobori de pe cal. In mana stanga calul, in mana dreapta sabia.

Nici asa nu merse: Fat-Frumos nu vedea alta decat foc si vapaie. - Acasa dupa alt cal mai bun! Petru zise incaleca si se duse ca iarasi sa vina. Cand sosi acasa. il astepta laptatoarea sa baba Birsa in poarta curtii.



- Hei fatul meu Petre! am stiut cum ca iara ai sii vii fiind-ca n-ai plecat bine. - Cum sa fi plecat dara? intreba Petru pe jumatate suparat, pe jumatate trist. - Vezi, dragul meu Petre incepu a-1 invata acuma baba tu nu vei putea merge

la fantana Zanei Zorilor decat daca vei caiari pe calui pe care a calarit tata-tau. imparatul in tineretea sa; mergi, intreaba unde si care e calul acela. Dupa aceea incaleca si te du.

Petru multumi de invatatura si apoi se dusc, ca sa intrebe de treabacalului. - Neagra-ti fie lumina! se rasti acum imparatul. Cine te-a invatat ca sa ma

intrebi tu pe mine asa? Cu de-a buna sama vraji-toarea cea de Birsa. Ai tu minte? Au trecut cincizeci de am de cand am fost eu june: cine stie pe unde au putrezeit oasele murgului meu de atuncea?! In podul grajdului imi pare, cum ca mai e o eurea din frau. Atata am si mai mult nimic din cal.

Petru icni suparat si spuse babei, "cum si ce". - Asteapta numai - striga baba razand de bucurie. Daca sta lucrul asa, apoi sta

bine. Du-te si ada bucata din frau. Doara voi sti eu face un lucru cu cale din ea. Podul era plin de fraie de sele si de curele. Petru alese cele mai roase, mai

rugmite si mai neingrijite si le duse babei, ca sa faca precum a fost zis. Baba lua franele le afuma cu fum de tamaie, zise peste ele o zicala din cuvinte maruntele si grai dupa aceea catre Petru:

- Ia franele si da cu ele de poarta casei. Petru facu precum i se zise ca sa faca. Vraja babei a fost buna. Abia dete Petru cu franele de poarta se si intampla...

nu stiu cum... un lucru inaintea caruia Petru stete uimit... Un cal statea inaintea lui decat care lumea n-a vazut mai frumos! Cu o sa plina de aur si pietre scumpe cu niste fraie, la care sa nu privesti ca-ti piere lumina ochilor.

Frumos cal frumoasa sa si frumoasc fraie pentru Fat-Frumos. - Sari voinice in spatele Murgului striga baba facand cruce peste cal si calaret:

mai zise apoi o zicala de cateva cuvinte si intra in casa. Dupa ce Petru sari pe cal simtea cum ca de trei ori estc mai puternic la brat si

de atatea ori mai pietros la inima. - Sa te tii bine stapane, c -avem cale lunga si trebuie sa mer-gem iute. Asa zise Murgul; dar si-a aflat voinicul... Se dusera... se dusera, zburara - cum

nu s-a dus si nici n-a zburat cal si vonic inainte de aceea. Pe punte statea acuma un balaur cum n-a mai stat, un balaur cu douasprezece

capete, grozave, mai pline de vapaie!... Hei! dar si-a aflat voinicul. Petru nu se inspaimanta ci incepu a se sufleca la maneci si a scuipa in palme: "Feri din cale!" Balaurul incepu a scuipa la foc.

Petru nu mai facu dara multa vorba ci scoase sabia si se grabi sa se repeada spre punte.

- Stai! astampara-te stapane!, grai acuma Murgul, "fa cum zic: intepeneste-te cu pintenii la mine in brau, scoate sabia si stai gata, ca avem sa sarim peste punte si balaur. Cand vei vedea apoi ca suntem tocmai pe deasupra balaurului, taie capul eel mai mare, sterge cu maneca sabia de sange si o baga in teaca, ca sa fii gata pe cand ajungem la pamant".

Petru stranse din pinteni, scoase sabia taie capul, sterse sangele, baga fierul in teaca si fu gata pe cand simti pamantul sub picioarele calului.

Asa trecura puntea. - Sa mergem mai departe, incepu Petru vorba dupa ce mai privi o data indarat

la tara sa. - Sa mergem! ii raspunse Murgul. Numai spune-mi acuma stapane cum sa



mergem? Sa mergem ca vantul? Sa mergem ca gandul? Sa mergem ca dorul? Sau sa mergem chiar ca blestemul?...

Petru privi inainte si nu vazu alta decat cer si pamant... un pustiu la a carui vedere i se ridicara perii in varful capului.

- Sa mergem tot una dupa alta, nici prea tare sa nu ne obo-srm. nici peste masura sa nu ne intarziem. Zise... apoi mersera... o zi ca vantul, unaca gandul, una ca dorul si una ca blestemul. Pana ce n-ajunsera, in crapatul zorilor zilei a patra la marginile pustiului.

- Stai acum!... Da in pasi!... Sa vad ce n-am mai vazut, striga Petru stergandu-se la ochi ca omul care se trezeste din somn. sau ca acela care vede ceva si-i pare ca numai ii pare... Naintea lui Petru se intindea o padure de arama... cu copaci, pomi si poame de arama, cu frunze de arama cu tufisuri iarba si flori care de care mai frumoase tot de arama...

Petru statu si privi cum priveste adica omul, care vede ce n-a mai vazut si despre ce n-a mai auzit.

Intra in padure. Florile de pe marginile caii incepura a se lauda si a indemna pe Petru ca sa le

rupa si sa-si faca cununa din ele... - la-ma pe mine, ca eu-s mai frumoasa si dau putere celui ce ma rupe zicea

una - Ba ia-ma pe mine, ca cine ma pune in palarie pe acela-l iubeste cea mai

frumoasa nevasta din lume zicea alta... si iarasi se misca alta... si alta... care de care mai frumoasa si mai dulce la vorba, pana ce n-ademenira pe Petru ca sa le rupa.

Murgul sari in laturi cand vazu ca stapanul sau pleaca dupa flori. . - Pentru ce nu ramai in pace?! zise Petru cam cu rastita. - Nu rupe. ca nu e bine sa rupi! zise Murgul sfatos. - Pentru ce sa nu fie bine? - Pe florile acestea zace blestemul: cine rupe din ele acela are sa se lupte cu

Valva padurii! - Ce valva?! - Acum da-mi pace! Asculta de mine: priveste la flori; nu rupe insa din ele, ci

ramai in pace. Asa zise calul, si mersera in pasi mai departe. Petru o stia din patite cum ca e bine s-asculte de Murgul; isi rupse dar gandul

de la flori. In zadar insa! Daca se pune odata necazul pe capul cuiva nu scapa de s-ar si feri din toate puterile... Florile tot i se imbiau si el tot intr-una slabea din inima:

- Fie ce e dat sa.fie! zise Petru de la o vreme. Barem voi vedea si Valva padurilor. Sa vad ce e? Cu cine am de lucru? Daca -mi va 11 ursita sa mor de ea. voi muri si as.a; daca nu... apoi scap... sa fie o suta si-o mie de iele! Se pusc la rupt de flori...

- N-ai facut bine! zise acum Murgul plin de grija. Daca ai facut-o ,insa e facuta! te incinge acuma si fii gala de lupta. ca acus, vine Valva!

Abia rosti Murgul vorba. abia fu Petru gata cu cununa... pana ce si inccpu un vant usor din toate partile .. Din vant se facu vifor... Viforul crescu... crescu pana ce nu se vazu alta decat intunerec si noapte... si iara numai noapte si intunerec... Lui Petru ii parea, cum ca a luat cineva lumea in spate si a incarcat-o la fuga cu ea asa se cutremura pamantul sub el.

- Frica ti-e? intreba murgul scuturand din coama. - Ba! raspunse Petru intarindu -se pe inima, desi spatele incepu a-i furnica.

Daca e acuma asa, asa apoi fie cum e!



- Nici nu-ti fie frica! Incepu a-l indemna Murgul la fraul de la mine din cap si umbla ca sa "nfrani Valva cu el.

Alta nu mai zise caci Petru nici nu avu timp sa desfrane cum se cade pana ce si ajunse Valva la ei...

Petru nu putea privi la ea.... asa era de grozava si de infricosata. Cap n-are... dar nici fara cap nu e... Prin aer nu zboara... dar nici pe pamant nu umbla... Are coama ca si calul,

coame ca cerbul fata ca ursul ochii ca dihorul si trupul e de toate... numai de fiinta nu... Asa era Valva cand sc repezi catre Petru.

Petru se sprijini in fere, se ridica in picioarc si incepu a lucra cand cu sabia, cand cu bratul. iar sudorie mergeau dupa el ca paraul.

Trecu o zi si o noaple; lupta nu mai ajunse la capat. - Stai... Sa ne mai intarim o leaca! zise Valva rasufland cu greu. Fat-Frumos lasa spada in jos. - Nu sta! striga murgul cu grabita. Petru iarasi incepu a lucra din toate puterile. Valva rancheza acuma o data ca si calul... apoi urla ca lupul.... si se repezi din

nou la Petru. Lupta mai curse o zi si o noapte si mai infricosata ca pana acuma. Petru simtea cum ca se mai poate misca de obosit ce era.

- Stai. acuma. ca vad ca am cu om dc lucru! Stai zise Valva si de-a doua oara. Stai! Sa ne impacam.

Petru se lupta mai departe desi abia mai putea rasufla. - Nu sta! vorbi Murgul. Dar nici Valva nu se mai repezi ca pana acuma ci incepu a se purta mai cu cale

si treaba. cum se poarta adica toate. cand nu mai simt putere in sine. Asa curse lupta pana-n zonle de-a treia zi. Cand-incepura zorile a crepeti.

Petru facu ce facu, destul ca arunca fraul in capul Valvei obosite... Deodata se facu din Valva un cal, cel mai frumos din lume.

- Dulce-ti fie viata, ca ma scapasi de la robie! zise acuma Valva prefacuta in cal si incepu a se dezmierda cu Murgul.

Mai in urma intelese Petru din vorba si cuvant cum ca Valva nu fusese alta decat un frate al Murgului, pe care l-a blestemat Sfanta Miercure inainte de asta, cu atatea si atatea sute de ani.

Petru lega Valva de calul sau se sui pe ea si se puse din nou pe cale... Cum a mers? Nici nu e nevoie sa spun. Repede a mers... pana ce n-a iesit din padurea cea de arama.

- Stati pe loc! Dati in pasi sa vad ce n-am vazut! zise Petru mai odata cand iesira din padurea cea de arama. Inaintea lui se intindea acuma o padure inca mai minunata decat cea de arama, cu tufis mai stralucitor cu flori mai frumoase si mai ademenitoare - el intra in padurea de argint.

Florile incepura a vorbi inca mai dulce mai indemnator decat cele din padurea de arama.

- Sa nu mai rupi din flori zise Valva cea legata de Murgul, caci frate-meu e de sapte ori mai puternic decat mine.

Nu se opri insa Fat-Frumos cel fara de frica! Abia trecu una doua, pana ce Petru si incepu a rupe flori si a le impleti in cununa.

Se facu vifor mai turbat noapte mai neagra, pamantul se cutremura mai tare decat in padurea de arama; Valva padurii de argint se repezi la Petru c-o grozavie de sapte ori mai mare decat cum a fost in padurea de arama. Nici el nu fu insa lenes! Lupta mai curse o data trei zile si trei nopti; si-n crepetul zorilor zilei a patra, Petru



infrana si pe a doua Valva. - Dulce -ti fie fericirea, ca m-ai scos de la robie! zise si asta -data Valva, apoi se

intinsera la cale cum s-au mai intins si pana acum. - Ho, stati pe loc!... Dati in pasi!.... Sa vad, ce n-am mai vazut inca, striga

calaretul acuma de a treia oara, puse dupa aceea palma pe ochi, fiindca se temea ca-i va pieri lumina de razele ce veneau din padurea cea de aur.

El mai vazuse lucruri minunate, dar despre asa ceva nici nu a visat pana acuma.

- Sa stam pe loc! Ca nu e bine, strigara caii deodata. - Pentru ce sa nu fie bine? intreba Petru. - Tu iarasi ai sa rupi din flori. Stiu ca nu te va rabda firea! Si fratele nostru eel

mai tanar e de saptezeci si sapte de ori mai putemic si mai grozav decat noi toti trei laolalta. Sa inconjuram dar padurea! Asa vorbi Murgul.

- Ba nu! raspunse Petru sa mergem! Sa le vedem pe toate daca am vazut ceva. N-aveti frica nici eu n-am!

Nu e nevoie sa spun, cum ca Petru iarasi a facut facut-o... Doamne! dar cum sa nu o faca.

Abia impletita cununa, pana ce si incepu sa fie ceva cum n-a mai fost... Acuma nu era mai mult vifor, nu mai mult intunecos; pamantul nu se cutremura mai mult. Se facea nu stiu ce si nu stiu cum... destul ca lui Petru ii parea c-a intrat cineva in miezul lumii si a inceput s-o intoarca pe dos. Grozav era ce era si infricosat... si... sa fereasca Dumnezeu!...

- Vezi asa! zise Murgul suparat, daca n-ai putut ramanea in pace. Petru vazu ca nu mai vede nimic, incepu a simti ca nu mai simte nimic si dete

a pricepe ca nu mai are ce sa priceapa; tacu dara si nu zise nimic ci se incinse si se facu gata de lupta. Vie acuma Valva! striga dupa aceea. Sau mor sau ii pun fraul in cap!

Abia zise vorba pana ce si vazu apropiindu-se catre dansul... o negura deasa venea catre Petru. Asa era de deasa negura asta, incat Petru nici pe sine insusi nu se putea vedea in ea.

- Ce e asta?! striga el cam inspaimantat cand incepu a simti ca -1 doare din toate partile. Se inspaimanta insa si mai tare, cand vazu ca nici el singur nu-si aude vorba in negura cea deasa. Incepu dar a da cu sabia in dreapta si in stanga pe dinainte si pe dindarat a da din toate partile si din toate puterile care le mai avea... cum face adica omul, care vede ca acuma nu e bine. Asa lucra el o zi si o noapte fara sa vada alta decat negru inaintea ochilor sai, fara sa auda alta decat cursul sudorilor sale de pe trupurile cailor.. De la o vreme chiar si incepu a crede ca nici nu mai traieste, ci a murit acuma de mult.

Deodata incepu a se desface negura... In zorile zilei a doua, negura se resfira de tot, si pe cand se ridica soarele pe cer, inaintea ochilor lui Petru era lumina ca lumina.

Lui ii paru acuma ca se nascuse din nou. Valva? peri ca-n palma. - Rasufla acuma o data, ca iara va sa inceapa lupta din nou! zise Murgul. - Ce-a fost asta? intreba Petru. - Valva, raspunse Murgul, Valva a fost prefacuta in negura... Rasufla numai ca

iarasi vine! Nici n-a zis -o bine Murgul asta nici n-avu Petru vreme ca sa rasufle pana ce si

vazu ca vede ceva venind deoparte, ceva despre ce nu stia ce e... o apa, insa nu e ca apa ca-ti pare ca nu curge pe pamant ci zboara cumva sau ce face... destul ca



urme nu are si pe sus nu zboara... Asa ceva ce nu e!... - Vai! striga Petru. - Tine-te si da nu sta! zise Murgul..., si nu mai zise dupa aceea nimica ca-i

astupa apa gura. Lupta se incepu din nou... Petru dadu o zi si o noapte necurmat fara ca sa fi

stiut in ce si se lupta fara sa stie cu cine... Cand se apropiara zorile zilei a doua. incepu a simti cum ca slabeste din picioare.

- Acuma pier! striga cam suparat; insa pentru aceea incepu a-si intari inima si a da inca mai tapan... Soarele rasari pe cer apa pieri fara sa se stie cum si cand.

- Rasufla! grai Murgul rasufla ca n-ai multa vreme Valva vine pe loc! Petru nu mai zise nimic, ca nici nu stia saracul de el ce sa mai faca de obosit ce

era. Se aseza dara mai bine in sa, stranse mai bine de sabie si astepta asa gatit, ca sa ajunga ce vedea ca vine...

Asa cum nu stiu cum ca si cand se viseaza omul, ca vedea ceva ce n-are ce are si are ce n-are asa li pare a lui Petru ca ar fi Valva acum. O! Doamne! O! Doamne! Cum poate fi Valva padurii de aur cand s-a dus de doua ori cu rusine?!... Zbura pe picioare si umbla pe aripi.... era cu capul dinapoi si cu coada dinainte cu ochii in piept si cu pieptul in frunte... si cum mai era inca - numai Dumnezeu ar sti s-o spuna!

Pe Petru il trecura fiorii o data din sus in jos, o data din jos in sus o data crucis, si o data curmezis; dupa aceea intari inima si incepu a lucra cum a mai lucrat si... n-a mai lucrat.

Trecu ziua. Petru incepu a slabi din puteri. Trecu amurgul serii; lui Petru incepura a i se impaienjeni ochii. Cand ajunse la miezul noptii, Petru simti cum ca nu e mai mult calare. Niei el singur nu stia cum si cand a ajuns la pamant; destul ca nu mai era pe cal. Cand incepu a se dezveli ziua din noapte. Petru nu mai putea sta in picioare ci se lasa in genunchi.

- Nu te lasa; mai tine -o inca oleaca! striga Murgul cand vazu ca slabesc puterile stapanului sau.

Petru se sterse cu maneca camasii de sudori. Isi incorda toate puterile si se ridica inca o data in picioare.

- Loveste acuma Valva cu fraul peste bot! zise Murgul. Petru facu precum ii zise. Valva rancheza o data ca armasarul incat lui Petru ii parea c-o sa asurzeasca,

apoi sari la Petru, desi abia se misca si ea de obosita ce era. Lupta nu mai curse mult. Petru facu ce facu si puse fraul si la asta Valva pe

cap... Pe cand se facea ziua cum se cade Fat-Frumos calarea pe al patrulea cal. - Frumoasa-ti fie nevasta, ca m-ai scos de la robie! zise Valva. Plecara se dusera si pe cand se invaluia ziua cu noaptea ajunsera spre

marginea padurii dc aur. Cum mergeau asa pe cale lui Petru incepu a i se uri si ca sa faca si el ceva,

dete a privi la cununile cele frumoase. - Ce sa fac cu trei cununi? incepu a vorbi asa singur. Destul imi fie una. Tiu pe

cea mai frumoasa. Arunca dar cea de arama apoi cea de argint si tinu numai pe cea de aur la sine.

- Stai! zise Murgul. Nu arunca cununile. Descaleca si le ridica ca-ti vor prinde inca bine.

Petru facu precum i se zise si merse mai departe. Cand era soarele de-o palma de la pamant asa de catre seara cand incep



musculitele a se aduna calaretul nostru ajunse chiar la marginea padurii. Naintea lui se intindea un pustiu mare... mare... cat vedeai cu ochii nu vedeai nimic pe el.

Caii se oprira in loc. - Ce e? intreba Petru. - Nu e bine! raspunse Murgul. - Pentru ce sa nu fie bine?! - Intram in imparatia Sfintei Miercuri. Cat vom merge prin ea, nu vom da de

alta decat de frig si iarasi de frig. Pe marginile caii vor fi focuri din focuri si eu ma tem ca tu vei merge sa te incalzesti.

- Si pentru ce sa nu ma incalzesc? - Nu e bine sa te incalzesti! raspunse Murgul cu grija. - Intra! grai Petru fara frica daca trebuie, voi sti rabda la frig. Pe cat Petru intra mai adanc in imparatia Sfintei Miercuri pe atata simtea mai

tare, ca nu e bine cum e. La tot pasul era mai frig, mai ger... Dar frig si ger incat ingheta maduva in oase... Dar nici Petru nu era facut de picioroange! Voinic a fost la lupta, voinic ramase si la rabdare.

Pe marginea caii tot foc din foc si langa focuri tot oameni din oameni care chemau pe Petru la sine, care de care cu vorbe mai frumoase si mai ademenitoare. Lui Petru incepu a i se ingheta rasuflarea din gura, dar el nu se lasa, ci insa porunci Murgului ca sa mearga la pas.

Cata vreme a rabdat voinicul nostru la ger si frig, nici nu se poate spune, caci fiecare stie cum ca in imparatia Sfintei Miercuri nu e frig... numai iac-asa, ci frig, frig..., incat ingheata si vitelul in vaca.... incat crapa si stancile de ger ce e...

Asa zau e acolo! Dar nici Petru n-a crescut fara necaz... scrasnea din dinti si nimic mai mult, desi a fost intepenit, incat nici nu mai putea clipi.

Asa ajunsera la Sfanta Miercuri. Petru cobori de pe cal. arunca fraul in capul Murgului si intra in coliba Sfintei

Miercuri. - Buna ziua, Maica! - Multumim, voinic friguros! Petru rase o data dar nu raspunse nimic. - Voinic ai fost, ii zise acuma Sfanta Miercuri batandu-l pe umeri. Acuma sa-ti

dau castigul. Se duse dupa aceea deschise un serin ferecat si scoase din el o cutie mica iaca, zise mai de-parte, cutia e data din batrani ca sa nu o poarte decat acela care a trecut prin imparatia frigului. Nati-o si poarta grija de ea ca-ti

va prinde inca bine. Cand o deschizi, iti vine veste de unde tu numai vrei si stire adevarata din tara ta.

Petru multami de vorba si de dar si se sui pe cal si ponii mai departe. Dupa ce se departa de o azvarlita buna, deschise cutia cea vrajita. - Ce e porunca? intreba nu stiu ce din cutie. - Veste imi ada de la taica porunci Petru cam cu frica. - sade la sfat cu batranii! raspunse cutia. - Merge-i bine? - Zau aci cam rau, ca-i suparat! - Cine il supara? intreba Petru acum mai aspru. - Fratii tai Costan si Florea! raspunse iarasi din cutie. Pe cum imi pare mie

imparatia de la el si batranul zice ca n-ar fi vrednici de ea". - Mergi Murgule, ca nu e vreme de pierdut! striga acuma Petru. Inchise dupa

aceea cutia si o baga in traista.



Se dusera cum se ducea naluca, cum umbla vantoasele si gonesc in miezul noptii pricolicii. Cat au mers asa nici nu se poate spune... Au mers mult... foarte mult!

- Stai! sa-ti mai dau un sfat! zise Murgul intr-un tarziu. - S-auzim! grai Petru. - Ai avut necaz cu frigul. acuma ai sa dai de o caldura cum n-a mai fost. Sa

ramai voinic! Sa nu te tragi la racoare ca nu e bine. - Mergi! raspunse Petru. Nu -ti fie frica, daca n -am inghetat nici nu ma voi topi. Hm! aici era o caldura incat se topeste si maduva in oase... Caldura adeca cum

nu poate fi decat in imparatia Sfintei Joi. Pe cat mergeau mai departe. cu atat caldura era mai mare... De la o vreme

incepura a se topi chiar si potcoavele de la Murgul de pe copite. Hei! dar nici Petru nu se lasa! ii curgeau sudorile vale, el se stergea cu maneca si mana in goana mai departe.

De cald ar mai fi fost cum ar, fi fost era insa si un alt lucru care pe Petru il supara inca mai tare. Pe langa cale tot cate la o azvarlitura buna de departe una de alta erau niste vai racoroase cu niste izvoare reci si astamparatoare. Cand Petru privea la ele, simtea ca i-a secat inima si i s-a uscat limba in gura de sete ce-i era.

Pe langa izvoare erau tot crini, viorele si trandafiri, prin iarba cea molcuta si pe ele odihncau niste fete, frumoase, doamne!... incat nici nu pot fi mai frumoase.

Lui Petru ii venea sa inchida ochii. ca sa nici nu mai vada asa lucruri ademenitoare.

- Vino, voinice, la racoare! Vino! Stai de vorba! il chemau fetitele. Petru dadea din cap si nici nu zicea nimic, ca i s-a oprit si graiul. Mult au mers asa, foarte mult!... Deodata simtira ca incepe caldura a se mai stampara. Din departe, pe un deal

se vedea o coliba; aici locuia Sfanta Joi. Petru trase spre ea. Cand erau sa ajunga la coliba, Sfanta Joi le iesi in cale si-i zise "ziua buna" lui

Petru. Petru ii multumi... precum e acuma datina la oameni cu cinste si naraveala,

prinsera dupa aceea vorba... cum prind adica oamenii ce nu s-au mai vazut inca. Petru spuse veste de la Sfanta Miercuri, vorbi despre patimile sale si despre calea in care a pornit si lua ziua buna, ca zau! el nu prea avea vreme de pierdut... Hm! cine stie cat mai avea sa mearga pana la Zana Zorilor!"

- Mai stai oleaca! grai Sfanta Joie, sa-ti mai zic o vorba. Acum intri in imparatia Santei Vineri: sa treci si pe la ea si sa-i spui "sanatate si voie buna" de la mine. Cand vei merge apoi catre casa, sa vii iarasi pe la mine, ca am sa-ti dau ceva, care iti va prinde bine.

Petru multami de vorba si de toate, pleca dupa aceea mai departe. Abia mersera cam asa cat tine o pipa de tutun pana ce si ajunsera intr -o tara

noua. Aci nu era cald. dar nici nu era frig ci... asa cumva intre ele... cum e colea

primavara, cand incep a se intarca mieii. Petru incepu acum a rasufla mai stamparare. Era insa un pustiu... numai nisip si scai. Oare ce sa fie aceea? intreba Petru dand cu ochii de asa ceva ca si o casa insa departe... foarte departe!... tocmai pana unde ajung ochii lui peste pustiul cel gol.

- Aceea e casa Sfintei Vineri raspunse Murgul. Daca mergem bine poate ajungem inca pana ce se intuneca deplin.

Asa si fu... Noaptea se facu noapte. Fat-Frumos se apropie cu incetul de casa



cea departata. Peste pustiu se vedeau o multime de naluci ce se goneau pe din dreapta din

stanga, pe dinaintea si pe dindosul lui Petru. - Sa n-ai nici o frica! zise Murgul. Aceste sunt fetele vantoaselor... Se joaca

prin aer asteptand sa vina si varcolacii. Asa ajunsera pana la casa Sfintei Vineri. - Cobori acuma si intra in casa! zise Murgul. Petru voi sa faca ce i se zise. - Stai nu fi asa grabit vorbi Murgul mai departe. Sa te invat mai nainte ce si

curn sa faci. La Sfanta Vineri nu poti intra, ca e pazita jur imprejur de Vantoase. - Ce sa fac dara? - la cununa cea de arama si te du cu ea vezi colo departe pe colina ceea. Cand

vei fi acolo incepe a striga: Vai. cc fete frumoase! ce ingeri! ce suflete de zana! Dupa aceea ridica cununa in sus si zi: Daca as sti ca ar primi careva cununa asta de la mine!... daca as sti! si arunca cununa.

- Si pentru ce sa fac asa?, intreba Petru... cum intreaba adica omul, care vrea sa stie ca pentru ce face.

- Taci, du -te si fa! zise Murgul pe scurt si Petru nu mai lungi vorba ci facu precum i se zise.

Abia arunca Petru cununa cand se si ingramadira Vantoasele peste ea si incepura a se bate, ca sa o aiba care de care.

Petru o lua acuma catre casa. - Stai striga Murgul inca o data. Inca nu ti le-am spus pe toate. Ia cununa cea

de argint apoi te du si bate la fereastra Sfintei Vineri... Daca te intreaba baba, cine e? tu sa zici ca ai ratacit prin pustiu. Ea te va mana indarat. Tu sa nu te misti ci sa zici: Ba zau! eu nu voi merge, ca de cand am fost mic tot am auzit de frumusetea Sfintei Vineri si nu mi-am facut opinci de otel cu curele de vitel, nu am venit de noua ani si noua luni nu m-am luptat pentru cununa asta de argint. care voiesc sa i-o dau ei, nu le-am facut si patit toate astea pentru ca sa merg inapoi cand voi ajunge la ea... Asa sa faci si asa sa zici; de aici incolo grija ta sa fie.

Petru nu mai facu vorba, ci porni spre casa. Cum era asa de noapte. Petru nici nu vedea casa Sfmtei Vineri, ci merse numai

pe razele luminii ce strabateau din fereastra pana la el. Ajungand la casa, niste caini incepura a latra, cand simti ceva strain prin apropiere.

- Cine se mananca cu caini? amara i-ar fi viata! striga Sfanta Vineri manioasa cum se cade.

- Eu sunt Sfinta Vineri, eu! zise Petru rasufland o data cu greu, ca omul care ar vrea sa faca ce face. Am ratacit prin pustiu si n-am unde sa dorm peste noapte. Aici tacu nu cuteza sa zica mai mult.

- Unde ti-ai lasat calul?, intreba Sfanta Vineri cam aspru Petru sta in chibzuri nu stia sa minta ori sa vorbeasca vorba dreapta. Nu raspunse nimic.

- Mergi cu Dumnezeu, fatul meu! Eu n-am loc sa-ti dau, zise Sfanta Vineri si se retrase de la fereastra.

Petru zise acuma ce i-a fost zis Murgul sa zica. Abia-si sfarsi Petru zicala pana ce si vazu, cum ca Sfanta Vineri deschise

fereastra vorbind catre el cu vorba dulce si blanda: - Sa vad cununa fatule! Petru -i intinse cununa. - Vino in casa! zise Sfanta Vineri, nu te teme de caini, ca ei inteleg vointa mea. Asa si facu... Cainii incepura a misca din coada mergand in urma lui Petru, cum

merg dupa om cand vine seara de la tarina. Petru zise "'buna seara", cand intra in casa, isi puse palaria pe varful cuptorului

si se aseza pe pomnol dupa ce i se zise sa sada.



Acuma se vorbi... iaca despre lucruri de toate zilele despre lume, despre rautatea oamenilor si despre alte lucruri ca astea... fara nici o treaba si pret... Precum se vedea, Sfanta Vineri era foarte suparata pe oameni; iar Petru-i dadea in toate dreptate, cum se cade adica omului care sade la masa altuia.

Doamne! dar si batrana era baba asta! Eu nu stiu de ce privea junele de Petru asa de-a-deochiul la ea. Doara voia sa-i

numere creturile din fata?! Poate!... Ar fi trebuit insa, ca sa se nasca de sapte ori cat un om intr -o viata

pentru ca sa poata ajunge la capat cu numaratul... Sfintei Vineri ii radea inima de bucurie, cand vedea cum ca Petru se pierde cu

totul in privirea ei. Cand nu era inca ce este, incepu Sfanta Vineri vorba cand lumea inca nu era

lume, atunci m-am nascut eu, si eram atat de frumoasa ca copila, incat parintii mei au lasat sa fie lume, ca sa fie cine sa se minuneze de frumusetea mea... Cand s-a facut apoi lumea, eu eram fata mare, si de minunat ce s-a minunat de fru-musetea mea, lumea m-a deochiat... De atunci se face pe toata suta de ani cate o cretatura pe fruntea mea... si acuma-s batrana. Sfanta Vineri nu mai putu vorbi mai departe despre aceasta de trista si de suparata, ci vorbind mai departe, ii spuse apoi lui Petru, cum ca tata-sau era odata imparat mare si puternic, si nas-candu-se vrajba intre el si Zana Zorilor, care imparateste in tara vecina, fusese batjocorit, cum nu se cade, de catre vicleana de vecina. Incepu apoi a vorbi cate rele toate despre Zana Zorilor... Petru ce sa mai faca si el? Asculta si el. Daca mai zicea si el cateodata: Asa e zau aici! Ce alta se poate face?

- Dar sa-ti dau un lucru, daca esti voinic si vrei sa mi-l faci grai Sfanta Vineri cam pe cand incepura a fi somnorosi. Este la Zana Zorilor o fantana. Cine bea din apa ei, acela infloresje ca trandafirul si ca viorelele. Sa-mi aduci un ulcior din aceasta apa... Lucrul e greu! Ce e drept e drept! Imparatia Zanei Zonlor e pazita de fel de fel de fiare si zmei ingrozitori. Sa-ti spun insa ceva si sa -ti dau un lucru.

Dupa ce vorbi asa Sfanta Vineri se duse la un scrin ferecat din toate partile si scoase din el un fluieras mic micut. Vezi tu fluierasul ista? grai catre Petru, mi l-a dat un mos batran inca de cand eram tanara. Cine aude sunetul acestuia acela adoarme... doarme... pana ce nu-l mai aude. Tu sa iei fluierasul si sa tot canti din el cat vei fi in Imparatia Zanei Zorilor. Nimeni nu te va atinge caci toata lumea va dormi.

Petru spuse acuma in ce cale a pornit si ce treaba cearca. Sfanta Vineri se bucura si mai tare. N-au mai stat mult de vorba... Dar cum sa si stea cand a fost trecut acuma miezul noptii bine, binisor.

Petru lua "noapte buna", baga fluierasul in teaca si se sui in podul casei, ca sa mai doarma si el de la o vreme. Pe cand se revarsau zorile, Petru era in picioare; luceafarul boului nici nu s-a fost ridicat bine pe cer, pana cand el s-a si fost sculat... Lua un troc mare, il umplu de jaratec si se duse ca sa hraneasca caii. Dupa ce Murgul manca cate de trei ori trei, iara ceilalti cai cate trei trocuri pline de jar. Petru trase la fantana adapa si se facu gata de cale. Stai! striga Sfanta Vineri de la fereastra. Mai am sa-ti zic o vorba! Sa-ti mai dau un sfat...

Petru s-apropie de fereastra. - Lasa un cal aici si pleaca numai cu trei. Mergi apoi incet pana ce vei ajunge la

Imparatia Zorilor. Aici descaleca si intra pe jos... Cand vei veni apoi indarat, asa sa vii, ca toti trei caii sa-ti ramana in cale, s-ajungi pe jos.

- Asa am sa fac! grai Petru voind sa plece. - Nu te grabi, ca n-am gatit inca. vorbi Sfanta Vineri mai departe. Sa nu



privesti la Zana Zorilor ca ea are ochi care vrajesc si priviri care rapesc mintile. E urata atata de urata incat nici nu-ti pot spune. Are ochi de buha fata de vulpe si gheare de mata. Auzi?! sa nu privesti la ea... Si Dumnezeu sa te aduca intreg si sanatos. fatul meu Petre!

Petru multami de vorba si invatalura si nu se opri mai mult... Unde avea el vreme de a sta cu babele la vorba! Lasa pe Murgul, ca sa pasca se intinse apoi la cale.

Departe... departe... unde se lasa cerul pe pamant, unde stau stelele de vorba cu florile acolo se vedea o roseata cam asa cum e cerul colea in zorile de primavara dar mai frumos si mai minunat!...

Acolo era cetatea Zanei Zorilor. De aci pana acolo, de acolo pana aci, nu era alta decat iarba si flori... si apoi

nu era nici cald, nici rece nici luminos nici in-tunerec, ci asa cumva intre ele... cum e colea pe la Sfantu Petru cand te scoli ca sa mani vitele la turma... Petru numai de un drag umbla prin tara asta placuta...

Cat a mers Fat -Frumosul nostru asa. aceea nu se poate spune cu vorba omeneasca fiindca intr-aceasta tara n-a urmat zilei noaptea si noptii ziua, erau pururea zori cu vant moale si racoros, cu soarele ascuns si lumina de jumatate; imparatia noptii si a zilei se incepea numai de la casa Sfintei Vineri.

Dupa mult mers si lunga calatorie. Petru vazu zarindu-se ceva alb printre roseata cerului... Cu cat se apropia mai mult, cu atata ceea ce vedea se desfasura mai tare naintea ochilor lui. Asta era cetatea... Petru privi... privi... Rasufla apoi o data cu greu, ca omul care gandeste "Doamne multumescu-ti!

... Dar si-frumoasa era cetatea asta!... Niste tumuri ? nalte... ? nalte... pana dincolo de Imparatia Norilor, niste pareti

albi ca ghioccii si ridicati mai sus decat cum sta soarele la pranzul cel mare, un acoperis de argint dar cum de argint?! Asa ca nici nu stralucea in fata soarelui, si feresti... tot din aer tors cu multa maiestrie si tesut in gherghef de aur intunecos... Peste toate astea se jucau apoi razele vesele ale soarelui cum se joaca vantul cu umbra crengilor colea primavara cand se misca de lenes ce este.

Petru stete uimit in loc, ca sa se poata minuna de atata frumuseta ingramadita.

Mult n-a putut sa stee ca i-a fost degraba: descaleca dara, lasa caii, ca sa pasca pe iarba cea plina de roua, isi lua fluierasul precum i-a fost zis Sfanta Vineri, zise o data "Doamne ajuta" si pleca la lucru cel mai mare. Abia merse asa singur, pe jos o cale cam de trei azvarlite bune, pana ce si dete de un nazdravan adormit de dulceata fluierasului. Acesta era unul dintre pandarii jurului cetatii Zanei Zorilor... Oare Doamne cum a putut creste atat de lung?

Cum s-a putut intrupa atata de puternic? Cum statea asa culcat pe spate. Petru incepu sa-1 masoare cu pasii... Nu

voiesc sa spun minciuna!... a fost lung, foarte lung; atata de lung a fost incat Petru rasufla o data cu greu cand ajun-se de la picioare la cap... nu stiu acuma cu de-a buna seama... de obosit, ori de uimit: nu e luna la rasarit atata de mare, cat era ochiul nazdravanului. Apoi barem daca ar fi fost si acesta ca la alta lume. dar era tocmai in mijlocul fruntii... Asa era ochiul!... Cum au putut apoi celelalte sa fie!... Petru voinic de voinic, dar zau! el multumi lui Dumnezeu fluierasului si Sfintei Vineri, cum ca n-a dat de rau cu acest om neom si pleca cu incetul mai departe.

Asa, cam cat merge omul pana ce-i vine sa se aseze la racoare mai merse Petru pana ce dadu de alte lucruri si mai grozave... Niste balauri tot cu cate sapte capete erau intinsi la scare si adormiti adanc, cand pe de-a dreapta, cand pe de-a



stanga... Cum au fost acesti balauri, aceea n-o mai spun: stie anume toata lumea ca balaurii nu-s treaba de gluma si de ras... Asta era a doua paza a imprejurulul de curte... Petru trecu cam cu fuga nu stiu acuma de graba ori de groaza...

Nici n-ar fi tost insa minune daca s-ar fi ingrozit! Balaurul e balaur!! Acum ajunse Fat-Frumos la un rau... Sa nu gandeasca insa nimeni ca acesta ar fi fost rau ca toate raurile... Nu apa

ci lapte curgea aici nu peste nisip de piatra, ci peste pietre scumpe si margaritare.... si nu curgea lin sau repede, ci lin si repede deodata cum curg zilele omului fericit... Acesta a fost raul, care curge jur imprejur pe langa cetate... tot curge... tot curge... fara a mai sta fara a mai merge mai departe.

Pe marginea raului dormeau tot cam de o saritura unul de altul niste lei inghierati... Ce lei insa! Cu parul de aur si pe dinti si gheare tot cu ferecatura... Acestia erau paza raului... Dincolo de cea parte de rau era o gradina frumoasa... foarte frumoasa... cum nu poate fi decat la Zana Zorilor. Pe mal tot flori din flori, pe flori domieau dulce si lin tot zane din zane care de care mai frumoase, mai vrajitoare si mai dulce la fata...

Petru nici nu cuteza ca sa priveasca intr-acolo. Fat-Frumos se intreba acuma cum sa treaca peste rau. Raul era lat si adanc, si

peste rau numai o punte, asta insa cum nu mai sunt putine in asta lume. Dmcoace si dincolo pe un mal si pe altul, tot cite o frunte de punte pazita tot de cate patru lei dormitori. Puntea insa? peste punte nu poate trece suflet de om... O vezi cu ochii dar simti golitate cand calci cu piciorul pe ea... Cine stie din ce o mai fi fost sj asta facuta! Doar chiar din un pui de nor?

Destul ca Petru ramase pe tarmul raului. Sa treaca? nu poate. Sa inoate? nu e treaba. Ce sa faca dara?!

Hai! Sa nu fie grija de Petru! Cu una cu doua el n-o sfarses-te! se intoarce indarat pana ce ajunse la nazdravanul cel mare. Ce va da targul si norocul gandi in sine, sa stam dara si la vor-ba! ''Scoala voinice!" striga apoi pe nazdravan tragandu -l de maneca surtucului. Cand nazdravanul se destepta din somn intinse palma dupa Petru... asa ca si cand vrei sa prinzi o musca.

Petru sufla in fluieras... Nazdravanul cazu iarasi la pamant. Asa-l trezi si adormi Petru de trei ori una dupa alta, adica de trei ori l-a trezit si

de trei ori l-a adormit... Cand fuse ca sa fie de a patra oara. Petru isi dezlega naframa de la grumazi, lua degetele cele mici ale nazdravanului si le lega cu ea laolalta, scoase sabia si prinzand pe nazdravan de piept mai striga o data: Scoala voinice! Vazandu-se nazdravanul atat de rau batjocorit.

- Ei, zise catre Petru nu te lupti in lupta dreapta! Stai la lupta daca esti voinic! - Mai asteapta oleaca! Mai nainte am o vorba cu tine, grai Petru... Jura ca ma

vei trece pesle rau, si atunci te las sa vii la lupta. Nazdravanul facu juramant si Petru-l lasa sa se scoale.

Cand nazdravanul se simti desteptat se repezi la Petru ca sa-1 turteasca c-o lovitura... si-a aflat insa omul!

Nici Petru nu era de ieri de alaltaieri, si el se repezi voiniceste. Trei zile si trei nopti se lupta. Nazdravanul dete cu Petru de intra pana la genunchi in pamant; Petru dete cu nazdravanul pana in brau; iara dete nazdravanul pana la piept. Si mai in urma Petre pana in grumazi!

Cand nazdravanul se simti asa stramtorat: - Lasa-ma striga inspaimantat lasa-ma ca ma dau batut!



- Treci-ma peste rau? intreba Petru. - Trec! raspunse cela din gura. - Ce sa fac cu tine daca iti calci vorba? - Ucide-ma fa ce vrei cu mine, numai acuma ma lasa sa traiesc. - Asa sa fie dara! zise Petre lua dupa aceea mana cea stanga a nazdravanului

si o lega de piciorul cel drept ii baga naframa in gura ca sa nu strige il lega la ochi ca sa nu vada si porni asa purtandu-1 de mana catre rau.

Cand ajunsera la rau nazdravanul pasi cu un picior de o parte, cu altul de alta de rau lua pe Petru in palma si-1 puse frumos de cealalta parte.

- Acuma e bine! grai Petru sufla dupa aceea in fluieras si nazdravanul cazu de-a lungul pe malul raului.

Asa trecu Petre raul. Cand zanele cele ce se scaldau in lap-tele raului auzira sunetul fluierasului lui Petru ele cazura somnoroase iesira din lapte si adormira pe florile de pe mal. Asa dormind le afla Petru cand se cobori din palma nazdravanului...-Nici nu cuteza sa stee multa vreme la ele... Frumoase erau. doamne! Cum putea apoi sa fie insasi Zana Zorilor? Sau doara ea e cea mai urata dintre cele frumoase? Fat-Framos nu se intreba mult, ci porni, ca sa vada.

Cand intra in gradina, incepu a se minuna din nou. Cat a umblat si patit atata frumuseta n-a mai vazut...

Lasa ca arborii erau tot cu craci de aur ca-izvoarele curgeau mai limpede decat roua ca vanturile se miscau cantand si florile vorbeau vorbe dulci si frumoase dar Petru mai mult se mira de aceea ca in intreaga aceasta gradina nu era nici o floare desfacuta ci numai boboci... Parca aici a fost stat lumea locului si era sa fie pururea tot primavara... Oare cand vor inflori florile acestea, daca n-au avut vreme sa infloreasca pana acuma? si daca n-au inflorit pentru ce?...

Asa se intreba Petru. asa si inca si intr -alt chip, in calea lui catre cetate... Nimic nu-i statea in cale; nimic nu-i oprea gandirea: toata lumea dormea; zanele de pe la izvoare pasarile de pe crengi caprioarele dintre lufisuri si fluturii de langa flori. Toate erau duse de fluierasul lui Petru. Chiar nici vantul nu se mai juca cu frunzele, nici razele soarelui nu mai sorbeau roua de pe iarba si raurile incetara de a mai curge... Singur Petru era treaz. Petru cu gandurile sale si Petru cu mirarea gandunlor sale. Ajunse la curte. Jurimprejurul curtii se intindca un ierbis frumos si des un ierbis ce fugca ca vantul. Poarta era in frunte o poarta tot din flori si alte lucrari frumoase. Pe sub poarta si pe langa, poarta iarasi flori, care de care mai frumoase incat lui Petru i se parea ca umbla pe nouri cand calca pe ele. Pe de-a dreapta si pe de-a stanga dormeau zanele ce au fost sa pazeasca intrarea in curte. Petru privi in toate laturile, mai zise o data "Doamne ajuta" si intra in cetate.

Ce a vazut Petru intr -aceasta curte, aceea nici n-o mai spun, stie doara toata lumea ca curtea Zanei Zorilor nu poate fi ceva lucru de rand. Jur-imprejur zane impietrite pomi cu frunzele de aur si cu florile de margele si pietre scumpe, stalpi de raze de soare si netezi ca si paltinul trepte lucii si moi ca si culcusul fetelor de imparat si un aer plin de miros dulce si adormitor...

Nici nu voiesc sa spun, ca numai grajdul in care stau caii Sfantului Soare, era mai frumos decat cetatea celui mai mare imparat din lume... Asa era asta la Zana Zorilor si nici n-ar fi putut fi altfel... Cum sa fie doara? Petru se sui pe trepte si intra in cetate... Cele dintai douasprezece odai erau din panza altele douasprezece din matase. Urmara apoi douasprezece de aur. Petru trecu cu iuteala prin toate patruzeci si opt; aici afla pe Zana Zorilor intr-a patruzeci si noualea care era cea mai frumoasa dintre toate.

Asta casa era lunga, lata, nalta, ca si o biserica din cele mai framoase... jur-



imprejur paretii erau acoperiti cu fel de fel de matasuri si alte lucruri minunate; pe jos, pe pamant, pe unde umblai cu picioarele, era nu stiu ce stralucitor ca oglinda si moale ca perina si... mai erau acum tot felul de lucruri framoase. ca 1a Zana Zorilor adeca... Unde va fi doara fraums, daca nu aicea!.. Cum zic, lui Petru i se opri rasuflarea. cand vazu ca se vede ii mijlocul atator lucrari asa grozav de framoase...

In mijlocul acestei biserici, sau ce era vazu Petru fantana cea vestita pentru care a venit el atata lume de pe pamant... (fantana ca toate fantanile si nimic mai mult!... Te miri cum a si rabdat-o Zana Zorilor in casa ei!... Avea niste doage din mosi stramosi. Bag seama, a fost lasat ca asa sa ramana!... si acum ar trebui sa spun o vorba mare!... Langa fantana era chiar Zana Zorilor aievea asa cum era!

Era doamne un leagan de aur si... numai Dumnezeu stie de ce inca, destul cum ca era frumos, aici in leagan dormea Zana Zorilor pe perini de matasa umplute cu suflare de vant de prima-vara... Nici nu era frumoasa... Dar de unde sa si fie!... N-a zis doara Sfanta Vineri ca are fel de fel de lucruri urate si ingrozi -toare? Ce sa mai lungim doara vorba? Poate ca Sfanta Vineri a avut dreptate. Poate sa fie!... Destul cand Petru privi la ea asa cum dormea in leagan el stete cu sufletul amortit si nu sufla mai mult in fluierasul eel vrajit... Era incremenit de minunat ce se minuna... Ba! frumoasa era,... frumoasa!... Mai frumoasa decat chiar cum ti-ar parea ca ar fi sa fie Zana Zorilor... Mai mult nu vreau sa zic!...

Pe de-a dreapta si pe de-a stanga leaganului donneau cate douasprezece zane din cele mai alese. Bag sama au adormit leganand pe imparateasa lor... Petru nici nu le vazu de privit ce privea la Zana Zorilor, pana ce nu tresarira toate din somn, cand nu mai auzira fluierasul... Petru... tresari dara si el... si incepu a canta din nou in fluieras... Iarasi adormi lumea, si Fat-Frumos pasi cu trei pasi mai inainte.

Intre leagan si fantana era o masa, pe masa un colac alb si moale, framantat cu lapte de caprioara, si un bocal de vin rosu si dulce ca visul de dimineata... Acesta era colacul puterii, si celalalt vinul junetei...

Petru privi o data la colac, o data la vin si o data la Zana Zorilor, se apropia dupa aceea cu incetul, pasi doi pasi catre leagan, masa si fantana.

Cand Petru ajunse la leagan, isi pierdu mintile si nu se mai putu rabda si saruta pe Zana Zorilor... Zana Zorilor deschise ochii si privi la Petru cu o privire incat el isi pierdu mintile inca mai tare...

Sufla dupa aceea in fluieras, ca Zana Zorilor s-adoarma; lua cununa cea de aur si o puse pe fruntea Zanei Zorilor; lua o bucatura din colacul de pe masa. bau o inghititura din vinul intineritor... si iarasi saruta si iarasi lua o imbucatura, iarasi bau o in-ghititura... Asa de trei ori una dupa alta... de trei ori a sarutat pe Zana Zorilor de trei ori a imbucat din colac si de trei ori a gustat din vin... Dupa aceea si-a umplut ulcioarele cu apa din fan-tana si a pierit cum piere vestea cea buna. Cand Petru ajunse in gradina, dete de o lume cu tolul noua...

Florile erau flori; bobocii se desfacusera; izvoarele curgeau mai repede; razele soarelui se jucau mai vesel pe paretii cetatii, zanele aveau mai multa placere in felele lor. Toate aceste din trei sarutari... Cum a intrat Petru asa a si iesit: printre zane si flori pe palma nazdravanului, printre lei, balauri si nazdravani... Cand fu apoi in scara privi o data indarat si vazu ca lumea in-treaga s-a pornit in urma lui... Hei! dar si-au dat de om! Nu ca vantul, nu ca gandul nu ca dorul, nu ca blestemul, ci mai repede cum trece fericirea s-a fost lasat Petru pe cale... Goana ramase indarat si Petru sosi pe jos la Sfanta Vineri.

Sfanta Vineri stia ca Petru o s-ajunga, din ranchezatul Murgului, care din cale de trei zile simti apropierea stapanului sau: ii iesi dara in cale cu colac moale si cu vin rosu.



- Bun ajuns. Fat-Frumos - Buna ziua, sora sfanta! Petru-i dete ulciorul cu apa de la fantana Zanei Zorilor. Sfanta Vineri-i multumi

frumos. Mai vorbira apoi cateva cuvinte despre calea lui Petru despre curtea Zanei Zorilor si despre frumusetea sorei Soarelui si Petru puse saua pe Murgul. ca zau! el nu prea avea vreme de pierdut... Baba Vineri asculta cand cu dulce cand cu amar cand cu drag, cand cu necaz: vazand apoi cum ca Petru va sa mearga ii pofti sanatate si noroc.

Petru nici nu stete pana n-ajunse la Sfanta Joie. Aici se cobori de pe cal si intra; precum a tost vorba sa fie.

Nici la Sfanta Joie nu se prea opri zise "buna ziua"', mai facu o vorba scurta si lua "sanatate buna"'.

- Stai! sa-ti mai spun una mai nainte de a porni in cale zise Sfanta Joie cu grija.

- Sa-ti ai grija de viata; sa nu legi vorba cu om sa nu mergi iute, grabit; sa nu iei apa de la mana; sa nu crezi la vorba si sa fugi de buze dulci.

Sa te duci cum ai venit... Calea e lunga lumea e rea si tu ai la tine lucru mare!... Asculta dar de mine iaca -ti dau o naframa; nu e de aur nu-i de argint nici de matasa nici de margele; e de panza nesadita, sa o porti ca e vrajita... Cine-o poarta, pe acela fulgerul nu-l ajunge sulita nu-1 patrunde sabia nu-1 taie si gloantele sar de pe trupul lui.

Asa grai Sfanta Joie. Petru primi si asculta; se lasa apoi cu Murgul in vant si se duse... se duse... cum se duc adica Fetii-Fru-mosi cand ii mana dorul de casa.

La Sfanta Miercure Petru nici nu se mai cobori de pe cal, ci zise "buna ziua" din spatele calului si mana mai departe.

Intr-o buna vreme ii veni cutia cea vrajita in minte si vrand sa auda veste din lume; o scoase din teaca. Nici nu o scoase bine, nici nu o deschise cum se cade, pana ce si incepu a vorbi ce vorbea de acolo din ea.

- S-a suparat Zana Zorilor pentru ca i-ai furat apa... S-a suparat Sfanta Vineri pentru ca i s-a spart ulciorul... S-au suparat fratii tai Florea si Costan pentru ca le-ai luat imparatia.

Petru incepu a rade cand auzi de atata suparare. Nici nu stia ce sa intrebe mai inainte.

- Cum a spart Sfanta Vineri ulciorul? - De bucurje ce i-a fost a inceput a juca si a cazut cu ulcior cu tot. - Cum am luat eu imparatia de la fratii mei? Cutia incepu acuma a spune ca fiind imparatul batran si orb de amandoi ochii.

Florea si Costan s-au dus la el si au cerut ca sa imparta imparatia intre dansii. Imparatul le-a spus ca numai acela va imparti tara. care va aduce apa de la fantana Zanei Zorilor. Intelegand fratii lucrul mersera la Baba Birsa si asta le spuse ca ai fost ai facut si ai pornit, ca sa vii.

Fratii se sfatuira si acuma au pornit in calea lui Petru, ca sa-1 ucida, sa iee apa de la el si sa imparateasca peste tara.

- Minti cutie spurcata! striga Petru manios cand le auzi toate acestea, si dete cu cutia de pamant, incat crapa in saptezeci si sapte de bucati.

N-a mai mers mult pana ce si vazu nourii din tara sa, simti suflarea vanturilor de acasa si zari din departare pe ici colea cate un munte de pe marginile tarii... Petru stete in loc ca sa vada mai bine, ca-i parea ca nu e adevarat ce-i parea.

Era sa treaca peste puntea cea din marginea imparatiei cand vazu c-aude ceva din departare... asa ceva ca si cand ar striga un om, si ca si cand 1-ar striga chiar pe



el dupa nume - Mai Petre! Voi sa stea in loc. - Mergi! mana! striga Murgul. Nu e bine sa stai! - Ba nu! stai! sa vedem ce e cine si pentru ce? Sa dam fata cu lumea. Petru zise si suci fraul Murgului. - Ei Petre! Petre! Oare cine te-ainvatat sa stai?... Oare n-ar fi mai bine sa te

pleci la sfatul Murgului?... Asa e lumea n-ai ce face! Dupa ce se intoarse vazu, doamne, pe cine vazu! pe frate-sau Florea si pe

frate-sau Costan... Amandoi erau si impreuna se apropiau catre Petru... Petre! mergi! mana! Sau nu ti-a zis Sfanta Joie sa nu legi vorba cu om? Sau nu stii ce veste ti-a dat cutia Sfmtei Miercuri? Fratii veneau cu vorba buna si cu buze dulci... Si Sfanta Joie a fost zis... Petre! Petre!... ai uitat, ce-a zis?!... Cand Petru vazu pe fratii sai cei dulci zbura din spatele Murgului la ei in brate Doamne! Dar cum sa nu zboare! De cand n-a vazut el fata de om? De cand n-a auzit vorba pamanteasca ?

Si a curs vorba cum curge intre frati. Petre era vesel si fericit. Florea si Costan erau buni la vorba si dulci la buze... Singur Murgul era trist singur el isi lasa capul la pamant.

Dupa ce fratii vorbira multe de imparatul batran, de tara si de calea lui Petru Florea incepu a-si increti fruntea.

-Frate Petre! Lumea e vicleana! N-ar fi mai bine ca sa ne dai noua apa ca s-o ducem noi? grai fratele. Tie-ti iese unul in cale, iara pe noi nimeni nu ne stie, de unde venim, unde mergem si ce ducem.

- Da! da! grai Costan, Florea vorbeste bine. Petru clatina o data... de doua ori din cap si spuse fratilor sai treaba cu naframa. Fratii cei doi vazura acuma ca pentru Petru nu este decat o moarte. Florea incepu dar a bate saua ca sa priceapa iapa.

Cam de vreo trei azvarlite d-acolea era o fantana cu apa limpede si rece. - Nu ti-e tie sete mai Costane? grai Florea tragand o data cu ochiul catre

Costan. - Da! raspunse Costan. pricepand ce si cum ar trebui sa fie. Hai, frate Petre sa

ne stamparam o data setea si apoi sa pornim cu Dumnezeu. Noi vom merge in urma ta si te vom pazi de necaz si primejdie.

- Nu merge Petre!... Nu merge ca nu dai de bine!... Murgul necheza o data... Hei! Dar Petru nu l-anteles.

Ce s-a intamplat dupa aceea!? Ce sa se intample? Nimic nu s-a intamplat!... Fantana era lata si adanca... Fratii pornira cu apa catre casa ca si cand ei ar fi adus-o chiar de la Zana

Zorilor. Murgu mai necheza o data asa de turbat si de dureros incat se infiorara si

padurile... fugi pana la fantana... si stete impietrit de durere. Asa fuse treaba cu Petru cel voinic si Fat -Frumos viteaz! Bag sama asa i-a fost

ursita, ca s-ajunga in ceas rau! La curtea imparatului se facu ospat si veselie mare. Merse vestea in tara, cum

ca feciorii imparatului Florea si Costan au adus apa de la fantana Zanei Zorilor. Imparatul se spala cu apa pe ochi si vazu, - cum om inca n-a mai vazut... Era

in casa imparatului pe dupa cuptor un vas cu curechi; in doaga acestui vas sedea un vierme: imparatul il vazu prin lemn, asa vedea de bine.

Dupa ce imparatul imparti tara intre feciorii sai cei voinici se retrase in curtea sa cea mare, ca sa-si traiasca zilele batranetelor in pace.

Asa se sfarsi treaba cu apa de la fantana Zanei Zorilor: Tara facu un ospat de trei zile si trei nopti si se puse iarasj la lucru ca si cand nici nu s-ar fi intamplat



nimic. Dupa ce Petru se departase de la leagan iesi din casa si curte... dupa ce

sunetul fluierasului nu se mai auzea. Zana Zorilor isi veni in fire, deschise ochii, ridica capul si privi in toate laturile cautand nici ea singura nu stia ce... Ce a fost? intreba pe de jumatate inca prin vis. Cine?

I se parea, cum ca a vazut ceva prin vis ba chiar aieve... ceva dulce, placut, o frinta... ca si cand ar fi omeneasca, insa mai putemica in privire, mai altfel decat ceea ce a fost vazut pana atunci...

- Nu stiti voi ce a fost?... Ati vazut si voi?... Sau ati dormit?... Ati visat? asa le intreba Zana Zorilor pe zane... si se intreba pe sine insasi... li parea ca de cand a vazut ce-a vazut chiar nici sufletul sau nu mai e tot acela... si nimenea nu-i raspundea. toata lumea statea uimita.

Vazu cununa... - Ce cununa frumoasa!... Cine oare a cules florile din ea? Cine oare le-a

impletit in cununa? Si cine oare a adus aici cununa si a lasat-o la mine pe leagan?! Zana Zorilor se intrista!

Vazu painea pe masa... Lipseau din ea trei bucatele; una de-a dreapta, una de-a stanga si una din mijloc.

Din vinul junetei lipseau asemenea trei inghitituri: una de deasupra una din fund sj una din mijloc... A trebuit sa fi fost cineva aicea... Zana Zorilor se intrista inca mai tare; ti parea ca o doare ceva, si nu stia ce si unde...

Apa din fantana era tulbure... Apa! apa a dus cineva de aici!... Zana Zorilor se supara.

Cum a putut intra cineva fara veste?! Unde e paza cea aspra? Nazdravanii? Balaurii? Ce au facut leii ferecati?! Si

zanele? Si florile? Si soarele?... Nimeni n-a pazit? Nimeni n-a fost la locul sau?!... Zana Zorilor se supara pe deplin.

- Le, zmei, balauri, nazdravani, porniti, goniti, ajungeti, prindeti si aduceti porunci Zana Zorilor in supararea ei cea mare.

Porunca suna si toata lumea se puse in miscare. Petru s-a fost insa intins la fuga incat nici razele soarelui nu-1 puteau ajunge. Toti venira tristi toti adusera vesti triste. Petru a fost trecut peste marginile

Imparatiei Zorilor unde intreaga paza nu mai avea putere. Zana Zorilor isi uita acuma supararea de trista ce se facu si trimise pe Sfantul

Soare ca sa umble in lume sa faca din sapte zile una... sa cerce sa afle si s-aduca vesti.

O zi din sapte zile Zana Zorilor n-a facut alta decat a stat si privit in calea Soarelui, a privit... privit... pana ce au inceput a -i curge lacrimile din ochisori nu stim acuma de privitul cel mult ori de durerea si dorul ei cel mare!

Iata-ntr-a saptea zi Sfantul Soare se reintoarce... rosu, trist si obosit....iarasi veste rea!... Hei! ca Petru era unde razele soarelui nu pot patrunde!

Dupa ce Zana Zonlor vazu ca si cea din urma incercare fu in zadar dete porunca aspra in tara: Zanele sa nu mai zambeas-ca, florile sa nu mai miroasa, vanturile sa nu mai miste izvoarele sa nu mai curga limpede si razele soarelui sa nu mai lumineze.

Porunci apoi, ca intre lume si Imparatia Zonlor sa se lase valul cel mare al intunecimii prin care sa nu strabata decat o singura raza de soare, care sa duca vestea-n lume cum ca "pana ce nu va veni acela care a dus apa de la fantana. soarele sa nu se mai miste pe cer".

A mers vestea in lumea cea intunecoasa... oamenii intelesera ca lumina cea



grozava nu e decat pentru lumina ochilor imparatului... Nimeni nu vedea in lume afara de imparatul; nimeni nu vedea necazurile

intunericului decat imparatul. Dete dar fiilor sai Florea si Costan sfat si porunca, ca sa pomeasca, sa mearga si sa mantuiasca lumea de intunerec. Cine a mintit una, minte si a doua; Florea se puse in sa si porni catre Imparatia Zorilor acuma cand Petru a fost curatit calea.

- Vine cineva? intreba cam aspru. - Vine, raspunsera zmeii, ce stateau paza la punte. - Cum vine, peste punte ori pe sub punte? Puntea era, - acum stim noi - cum

era! Florea trece pe sub punte. - Voinicul vine pe sub punte! raspunsera zmeii cam in gluma. - Grijiti de el, neagra va fie lumina! zise acuma Zana si primi pe Florea sa

intre. Pe Florea-1 trecura fiorii cand vazu atata frumuseta. - Bun ajuns voinice! Tu ai furat apa? - Sa fie de bine! Zau eu am luat-o. - Tu ai baut vinul? Florea stete mut. - Tu ai mancat painea? Florea zise "ba". - Tu m-ai sarutat? Florea -si uita vorba. - Na! Oarba-ti fie lumina! Invata-te sa mai minti! Zise acuma Zana suparata si-i dete lui Florea doua palmi, una pe de-a dreapta,

una pe de-a stanga, incat astuia i se intu -necara ochii. Doi zmei dusera apoi pe orbitul de Florea acasa si treaba se gati. Porni si Costan in urma fratine-sau. Porni, ajunse, o pati si reinturna. In lume nu mai ramase acuma nici o raza de lumina. Asa ramase lumea intreaga oarba de dragul ochilor unui imparat... Dupa ce Zana Zorilor a vazut cum ca nu poate afla pe Petru, a chemat la sine

pe intrega tara sa, pe zmei, balauri, nazdravani si lei pe toaie zanele, pe toate florile, pe toti supusii i-a chemat la sine. Chiar si Sfantul Soare a trebuit sa se coboare de pe cer sa desfrane caii de la caruta, sa -i bage in grajd si sa intre la Zana Zorilor... Cand au fost asa toti adunati impreuna, Zana Zorilor nu le imparti mai mult la porunci, ci trista si mustrata cum era, lua ziua buna de la toti supusii sai, le multami pentru iubire si credinta si-i trimise in lume, ca sa mearga sa faca fiecare dupa capul si priceperea sa. Numai doi lei, doi zmei, doi balauri si tot atatia nazdravani opri la sine, ca sa fie cine sa-i pazeasca puntea. Trimise toate zanele in gradina sj lasa, ca sa nu intre-n curte pana ce nu o vor vedea pe ea senina; lasa ca florile sa miroasa d-aici inainte un miros, care imbata orice fiinta omeneasca, ca vanturile sa se miste cantand atata de dureros incat orice suflet omenesc sa planga cand le aude, ca izvoarele sa curga apa amara, si lasa ca soarele pe toata ziua data de Dumnezeu sa arunce cate sapte raze seci in lume.

Dupa ce toate acestea le randui se duse la roata cea mare, pe care era invartit firul traiului omenesc si opri roata de a se mai intoarce si viata omeneasca de a mai curge... Dup-aceea... Zana Zorilor s-ascunse din fata lumii in fundul curtii celei mari, in locul cel mai intunecos si mai neingrijit...

Zmeii. balaurii si nazdravanii iesira-n lume si de rusine ce le era, s-ascunsera in cele mai adanci pustiuri, pesteri - ca ochiul omenesc sa nu-i mai vada! Leii-si lepadara parul de aur si ferecatura de pe gheare si dinti, si de suparati ce erau se facura salbatici; Zanele s-ascunsera prin gradini; florile, izvoarele si vanturile se supusera vointei Zanei Zonlor, si razele seci. fara caldura si lumina, si astazi se vad



intinse pe cer colea in noptile de vara... Viata omeneasca stete locului, si timpul inceta d-a mai curge... Doi lei, doi zmei, doi balauri si doi nazdravani se pusera paza la punte... Cat a ramas Imparatia Zorilor astfel, aceea nu se stie si nici nu se poate

spune... A trecut multa vreme asa fara sa fi curs! A inteles si Sfanta Vineri ca Zana Zorilor s-a suparat; raza cea pustie si

vantoasele ce cutreierau lumea intreaga i-au fost adus stire de mult... S-a suparat de jumatate, iar de cealalta jumatate s-a bucurat: s-a suparat pentru ca nu mai putea sa mai priveasca in cautatoare si s-a bucurat pentru ca vedea pe Fat-Frumosul sau cel voinic scapat si pe vecina sa cea frumoasa trista... A mai fost apoi necajita pentru ca i s-a fost spart ulciorul cu apa cea minunata.

Cand Sfanta Vineri vazu insa ca mtunerecul nu mai mcetea-za. lumina nu mai vine, si cand pieri si cea din urma raza de pe pamant zic cand Sfanta Vineri vazu ca Zana Zonlor i-a trecut de gluma ea porunci vantoaselor ca sa pomeasca toate impreuna, sa se izbeasca in valul cel mare de la marginea imparatiei sa-l miste din loc si sa faca ca lumina sa curga in lume.

Vantoasele pornira... care de care mai turbate, care de care mai grozave si mai infricosate,... cum merg adica vantoasele... Ti se parea ca au sa ia lumea cu sine si sa nu se mai opreasca in loc cu ea.

Ajunsera la val... se izbira in el... si cum se izbira?... Valul nu se misca!... Vantoasele se mai izbira o data.... apoi inca o data... adica de trei ori una dupa

alta. ...Si apoi nu se izbira mai mult... vazura cum ca valul sta mai teapan decat

pamantul in tatanele sale... Statura cateva clipe locului - rusinate si obosite se intoarsera dupa aceea indarat si inconjurara o data lumea in mania lor cea turbata... Ce a fost calea lor?... Acuma-si poate gandi fiecare ce a fost! Bine cu de-a-buna seama-a putut fi! Vai si amar!...

Vantoasele sosira acasa si spusera Sfmtei Vineri cum si ce e cu valul. Slanta Vineri se supara acuma si de cealalta jumatate: trimi-se vanturile la

curtea imparatului ca sa duca lui Petru vorba si sfat: sa mearga sa stea de vorba cu Zana Zorilor si sa faca ce va face, ca sa aduca lumina in lume.

Vantoasele pornira de-a doua oara... acuma ceva si mai incet... mai nepripit... ca si cand pleci adica in treaba buna si la om de naravala... Ajunsera la curte... Petru nu e!...

Vantoasele incepura a se misca mai a strain. Petru a pierit in cale. Vantoasele luara curtea din stanga... apoi din dreapta... apoi din mijloc... O

intoarsera, sucira, ridicara si arancara pana ce nu se mai alese nimic din ea... Dupa aceea pornira cu vestea despre moartea lui Petru catre coliba Sfmtei Vineri.

- Porniti cu totii in lume; miscati tot ce e de miscat si aflati pe Petru. Viu sau mort mi-1 aduceti! porunci Sfanta Vineri dupa ce auzi vestea cea trista.

Trei zile si trei nopti vantoasele nu mai stetera... De trei ori scoasera copacii din radacini, de trei ori scoasera raurile din cursul

lor; de trei ori sfaramara nourii izbindu-i dc stanci; de trei ori maturara fundul marii si de trei ori prapadira fata pamantului.

Toate fura in zadar!... Ele intrara acasa care de care mai obosite care de care mai manioase si mai rusinate.

Numai una n-a sosit inca; vantul cel de primavara, lenes, moale si intarziatic... Unde sa fi ramas?... Toti stiau ca multa treaba n-o fi fost sa faca... Cine stie... de



obosit ce-o fi fost s-a pus undeva la racoare... Nimeni nu-si batea capul cu el. Iac-o data intr -un tarziu dupa ce toata lumea s-a mai rupt gandul de a mai afla

pe Petru, franzele incepura a se misca. Sfanta Vineri simti molatatea suflarii si iesi afara.

- Ce veste aduci? intreba pe cea mai draga dintre vantoase. - Trista e de trista dar buna-i de buna sopti vantul cel tanar. Dupa ce m-am

fost obosit de atata cercetare de atata spart si pradare dadui de-o fantana seaca si cugetai sa intru in ea ca scutit de surorile mele sa ma mai odihnesc mai nainte de a porni catre casa.

- Si-n fundul fantanei aflasi pe Petru? striga Sfanta Vineri plina de bucurie. - Da! si pe Murgul de o parte. - Dulce -ti fie vorba, dragu-ti fie sufletul, si pururea veste buna s-aduci! zise

acuma Sfanta Vineri catre vantul cel de primavara, ii porunci apoi ca sa se repeada pana la Sfanta Joie si sa -i spuna ca sa gateasca cu tigaia de aur, ca de Petru nu e bine, sa sara d-acolea pana la Sfanta Miercure, si sa-i spuna ca sa vina la sfanta cu apa vietii.

- Inteles-ai? ii mai zice Sfanta Vineri. Sa fii cu-n picior aici, cu unul acolo! Si pornira cu totii... Sosira cu totii la fantana cea parasita...

De Petru nu era decat os si cenusa. Sfanta Miercure lua oasele si le incheie laolalta... Nu lipsea nici unul. Sfanta Vineri porunci vantoaselor ca sa desfunde fantana, s-arunce pulberea in

sus si s-adune cenusa lui Petru... Toate se facura... Sfanta Joie facu foc, culese roua de pe frunze in tigaia cea de aur... si puse

tigaia pe foc... Cand apa incepu a fierbe, Sfanta Miercure zise trei vorbe... privi o data catre rasarit, o data catre apus. o data catre miaza-zi. o data catra miaza -noapte. apoi arunca iarba vietii in apa cea fiarta.

Tot asa facu si Sfanta Vineri cu cenusa lui Petru. Sfanta Joie numara dupa aceea, unul, doua, trei si lua tigaia de pe foc.

Din cenusa lui Petru din roua si din iarba vietii s-a fost facut o unsoare mirositoare. Vantul cel de primavara sufla o data peste ea, si unsoarea se slei. Acuma unsera oasele lui Petru cu unsoarea de sapte ori in jos de sapte ori crucis, tot de atatea ori curmezis... si cand fusera gata, Petru sari in picioare... pe de o suta si pe de o mie de ori mai frumos decat cum a fost... pe de o suta si pe de o mie de ori mai voinic si mai falos decat cum a fost!

- Sai pe cal. voinice! zise Sfanta Vineri. Indata ce Murgul samti pe stapanul sau in spatele sale, incepu a necheza si a

scapara din picioare... Era mai viu decat cum a fost candva! - Unde pomim? intreba vesel. - Catre casa! raspunse Petru. - Cum sa mergem? - Ca blastemul! Petru multami de vorba si treaba. se intinse apoi la cale si merse... merse...,

cum merge adica blastemul.... pana ce ajunse la curtea imparatului. De curte nu mai era decat locul... Nu vedeai urma de om, de la care sa poti auzi o vorba sau o veste... iaca intr-un tarziu Barsa iesi din fundul unei pivniti mucezite.

Petru intelese ce e, cum din ce pricina intoarse fraul Murgului si merse mai repede decat cum a venit... Nici nu rasufla pana la Imparatia Zorilor. Cata vreme a trecut, de cand a ramas cum a fost sa ramana trebile-n Imparatia Zorilor, aceea cu vorba si grai nu se poate spune...

Multa vreme a trebuit sa treaca!...



Cand Petru sosi la punte, in scare nu mai erau decat trei raze luminoase sapte calde si noua seci.... celelalte toate le-a fost lepadat cu de-amanuntul... Cand Petru se opri cu Murgul, toala lumea se opri cu el ca sa vada ce va fi sa fie acuma.

Zana Zorilor simti, cum ca ceva deosebit trebuie sa fie in apropiere ca-i parea ca tocmai acuma s-a desteptat din visul cel ce-a facut-o trista... Ea dorea.... nu stia ce... tocmai ca si atuncea...

- Cine vine? intreba cam cu jumatate de gura. - Tine-te bine stapane! zise Murgul. Petru stranse din pinteni, trase din frau si

nici nu se simti pana ce fusese de cealalta parte de punte. - Voinic vine peste punte! strigara pazitorii ridicandu-si palariile din cap? Zana Zorilor nu se mai misca din loc si nu mai grai nici o vorba... Ca pe

nevazute sari Petru la ea, a cuprins-o in brate, si o saruta... cum saruta adica Fetii Frumosi pe zanele dragastoase?

Imparateasa Zorilor simti ca simte ce n-a mai simtit... Nu mai vorbi, nu mai intreba ci facu semn ca sa bage pe Murgul in grajdul soarelui si intra cu Petru in casa...

Zanele incepura a zambi vesel; florile incepura a mirosi dulce; izvoarele detera a curge limpede; vanturile se prefacura in cantec de bucurie: roata vietii incepu a se intoarce mai repede decat prisnelul; valul cel negru cazu la pamant si soarele stralucitor se ridica in sus catre ceruri... sus... mai sus decat cum a fost candva .. si-n lume se facu lumina ca fata soarelui incat noua ani noua luni si noua zile oamenii nu vazura nimic de lumina cea infricosata.

Petru merse acasa, aduse pe tatal sau cel batran si pe mama sa cea batrana, facu o nunta incat ii merse vestea-n nouazeci si noua de tari si se facu imparat peste amandoua imparatiile.

Iara fratilor Florea si Costan li se dete lumina ochilor ca sa vada si ei fericirea lui Petru.

Asta a fost. dragii mei cei buni, povestea lui Petru Fat-Framos cu Zana Zorilor din Tara Soarelui.

Petru a trait si a imparatit cu pace si cu sanatate, ... si doara mai imparateste si astazi cu ajutorul lui Dumnezeu.

Închide fereastra



Colecţia BIBLIOTECA MEA <titlu>POVEŞTI DE PAŞTI</titlu> Copyright Editura Dacia, 1999 EDITURA DACIA CLUJ-NAPOCA, 1999 Coperta de VASILE BEUDEAN Ilustraţiile de IOAN GOTIA LEGENDA SĂLCIEI PLÂNGĂTOARE ISBN 973-35-0810-1

<titlu>CUPRINS</titlu>

Legenda sălciei plângătoare / 5 Pe când umbla Dumnezeu pe pământ / 7 îngerul şi cei trei fraţi /14 Măcăleandrul /18 Palatul de aur / 23 Târgul zânelor / 29 Copacul care cântă, pasărea care vorbeşte şi apa de aur/32

Căpcăunul cu un ochi / 38

Căţelul şi anticarul / 43

Domniţa Voichiţa / 45

Mult zgomot pentru un lucru de nimic / 52

Ceasornicul fermecat / 54

<titlu> Salcia plângătoare </titlu>

a fost odată un copac mândru, care îşi înălţa cu trufie ramurile spre cer. După ce Pilat chemă pe Isus la judecată şi-l ascultă, fără să-i găsească vină, el îl dădu pe mâna ostaşilor, care îl

schingiuiră. Oştenii se duseră în grădină ca să-şi caute nuiele şi numaidecât îşi puseră ochii pe ramurile zvelte ale sălciei, care

stătea în mijlocul grădinii şi din care rupseră o mulţime. Salcia nu bănuia la ce aveau să slujească ramurile sale. Dar văzu îndată cum Isus fu adus acolo. Oştenii cruzi îi

smulseră haina, îl legară de un copac şi-l loviră cu nuielele până ce ţâşni gele. 5 Isus îndură toate chinurile fără ca din gura lui să iasă o vorbă de jelire. Dar salcia fu cuprinsă de o durere adâncă,

îi era ruşine că-şi oferise ramurile pentru un lucru atât de rău şi nu mai îndrăznea să-şi întindă ramurile către

cerul albastru; jelind, ea îşi aplecă frunzele şi ramurile la pământ. Oamenii începură de atunci să planteze salcia pe morminte. Şi aşa se făcu, dintr-o mândreţe de copac, salcia

aplecată şi plângătoare. 6

<titlu> PE CÂND UMBLA DUMNEZEU PE PĂMÂNT </titlu>

Umblând odată Dumnezeu cu sfântul Petru pe pământ, au ajuns seara târziu într-un sat, în care multă vreme

nimeni n-a voit să le dea adăpost. După umblet găsiră un ţăran care-i primi. Acesta le aşternu nişte paie în şură şi

înainte de culcare se îngriji să le dea o mâncare bună. Sfântului Petru, care se necăjise că nu voia nimeni să-i

primească, i-a plăcut purtarea ţăranului şi nu înceta cu laudele. - Când lauzi pe cineva, Petre, nu lăuda prea tare, zise Domnul. Cum se crăpă de ziuă veniră treierători în şură. Pe atunci nu erau maşini de treierat. Sfântul Petru se trezi din

somnul dulce şi se necăji că ţăranul îi supără aşa de dimineaţă. - Sculaţi-vă! le zise ţăranul şi haideţi să ne ajutaţi! Cine vrea să mănânce trebuie să muncească. Sfântul Petru nu se mişcă însă din loc, mai ales că i se părea că bunul Dumnezeu doarme încă dus. Treierătorii

începură munca. După ce au treierat de trei ori împrejur, ţăranul zise: 7

- Nu trebuie să îi lăsăm pe leneşii aceştia să doarmă! Dac-au mâncat, de s-au săturat, să ne ajute şi la muncă.

Atingeţi pe unul cu băţul. Sfântul Petru dormea la margine şi deodată se pomeni cu o lovitură în spate. Dar nu se

mişcă, cu atât mai mult cu cât i se părea că Dumnezeu doarme dus. - Dar bine mai dorm ăştia! - zise ţăranul. Atunci Dumnezeu îi şopti lui Petru: - Petre, vino încetişor în locul meu, căci altfel de la ăştia o să mai capeţi una. Petru se mişcă bucuros din loc. - Oho! ăştia-s ca nişte beţe! strigă ţăranul, chiar să trăsnească lângă ei, nici atunci n-ar auzi nimic. Să-i dăm deci

una şi celui de lângă perete. Şi deoarece Sfântul Petru se mutase din loc, mai căpătă o lovitură zdravănă. Nu zise nici de data asta nimic. După un timp Dumnezeu se sculă şi binecuvânta pe ţăran, încât acesta treiera acum de două ori mai mult decât

înainte. Pe drum, Sfântul Petru îl întrebă pe Dumnezeu de ce l-a binecuvântat pe ţăran, după câte avusese el de îndurat. Atunci Domnul a spus: - Petre, tu ai meritat cele două lovituri, una pentru că n-ai vrut să o ajuţi pe gazdă, a doua, pentru mine, fiindcă ai

fost egoist şi te-ai mutat în locul meu. 8 Altă dată, când ajunseră în alt sat, li se făcuse foame. Zise Dumnezeu: - Petre, du-te şi cumpără lapte. - Nu lapte Doamne, mai bine "căşcior", se rugă Sfântul Petru, căruia îi plăcea tare mult brânza. - Fă cum ştii, uite banii, cumpără trei căşuleţi. Sfântul Petru se duse şi cumpără trei căşuleţi. Unul îl mancă imediat şi se întoarse la Dumnezeu numai cu doi

căşuleţi. - Unde este al treilea? întrebă Dumnezeu. Petru se făcu că nu aude şi-şi văzu de drum. Ajungând într-o pădure se odihniră. Zise Domnul atunci către Sfântul Petru: Petre, nu mai am bani şi vom avea nevoie. Aici sub pom, unde stăm noi, este o comoară, ia un par, scoate pomul

din pământ şi ia comoara. Sfântul Petru se puse pe treabă, scoase pomul din pământ şi găsi într-adevăr o comoară. Luă banii de aur şi făcu

din ei o grămadă înaintea lui Dumnezeu. Domnul îi numără şi făcu din ei trei grămezi egale. Una o dete Sfântului Petru, una o ţinu pentru sine iar a treia o

lăsă acolo. - A cui este a treia grămăjoară, Doamne? întrebă Sfântul Petru, - Este a aceluia care a mâncat al treilea căşuleţ. 9

Sf. Petru şi-a mărturisit îndată fapta: - Doamne, eu am mâncat căşuleţul. Dumnezeu îl privi serios şi spuse: - Petre, tu n-ai mărturisit pentru căşuleţ, ci pentru bani. în bani stă Satana, ia toţi banii şi împarte-i la săraci! Sfântul Petru roşi, luă banii şi făcu aşa cum i s-a poruncit. Mergea odată Sfântul Petru pe lângă Dumnezeu adâncit în gânduri. Deodată se opri şi spuse: - Minunat lucru e să fii Dumnezeu. Dacă aş putea fi Dumnezeu numai pentru o jumătate de zi, apoi iar să fiu

Petru. Domnul, auzindu-l, zâmbi şi spuse: - Să fie după gândul tău. Din clipa aceasta eşti Dumnezeu până diseară. Tocmai se apropiau de un sat, din care o fată de ţăran scotea un cârd de gâşte. După ce le-a mânat pe câmp, le-a lăsat acolo şi s-a întors în sat. - Vrei să laşi, îi spuse Sfântul Petru, gâştele singure? - Nu pot să îngrijesc astăzi gâştele. Astăzi se face sfinţirea bisericii, spuse fetiţa. - Dar cine va îngriji gâştele? întrebă Sf. Petru. 10 - Ei! astăzi trebuie să le păzească bunul Dumnezeu, spuse copila şi alergă spre sat. - Petre, zise Dumnezeu, ai înţeles? Bucuros m-aş fi dus cu tine în sat la sfinţirea bisericii... dar gâştele se pot

rătăci şi tu eşti Dumnezeu până diseară, deci trebuie să le păzeşti. Ce era să facă Sf. Petru. A trebuit să păzească gâştele. S-a jurat, însă, că niciodată nu va mai dori să fie Dumnezeu. * * * Odată ajunseră târziu seara într-un sat. Dumnezeu voia să caute adăpost într-o casă mai săracă, Sf. Petru, însă, îl

rugă să poposească într-o casă mai bogată. Domnul nu se împotrivi, îl lăsă să meargă, dar el se opri în faţa unei colibe. Sfântul Petru merse în casa care era cea mai frumoasă dintre toate. - Aici este îmbelşugare, aici vom căpăta masă bună şi un pat bun, se gândea Sf. Petru, dar s-a înşelat.

Ţăranca îl primi rău şi îi spuse că ea nu are mâncare şi adăpost pentru pierde-vară. Sfântul Petru se necăji, dar nu-şi pierdu curajul. Se duse la altă casă dar şi de acolo a fost gonit. La fel şi la a

treia. Amărât, se întoarse la 11 Dumnezeu. - Vino să încercăm în coliba aceasta, spuse Domnul şi intrară înăuntru. Găsiră o femeie cu copii tocmai la masă.

Sărăcia se vedea peste tot. - Aici am nimerit-o foarte bine, căci femeia nu are nimic, gândea Sf. Petru, dar se înşela. După ce Dumnezeu ceru de mâncare şi se rugă să le dea un adăpost, femeia, o văduvă, le răspunse:. Dacă sunteţi

mulţumiţi cu ceea ce am, bucuros vă ospătez. Dumnezeu era mulţumit. Văduva le aduse o farfurie cu ciorbă şi se rugă s-o ierte că supa nu e mai grasă, căci nu

are ulei. - Petre, numără steluţele care înoată în ciorbă! spuse Dumnezeu. Petru numără steluţele. Erau şaizeci. După ce mâncară, Domnul numără pe masă atâtea monede de aur câte

steluţe înotaseră deasupra ciorbei şi le dădu văduvei, după care se duseră la culcare. A doua zi dimineaţă, femeia se duse la casa cea frumoasă după lapte, ca să pregătească drumeţilor ceva bun de

mâncare şi povesti vecinei ce bine au răsplătit-o drumeţii pentru ciorba cea slabă. Vecina ei, o femeie foarte

lacomă, spuse văduvei să nu pregătească nimic căci vrea să-i poftească ea pe drumeţi la o ciorbă mai bună. Văduva le spuse aceasta drumeţilor care plecară în vecini, la casa cea mare, întovărăşiţi de 12 mulţumirile văduvei. Ţăranca cea bogată le pregăti o ciorbă foarte grasă. - Dacă au plătit o ciorbă rea aşa bine, cum au să plătească ciorba cea bună?, gândi ea. - Petre, numără steluţele care înoată în ciorbă, spuse Domnul. - O Doamne, spuse Sf. Petru, căruia îi plăcea ciorba, este atât de bună ciorba aceasta încât tot uleiul de pe ea este

adunat într-o singură stea. Când au plecat, Dumnezeu dărui ţărăncii numai un ban de aur. Ţăranca nu era mulţumită însă Domnul nu i-a dat mai mult. Câte steluţe atâţia bani! Pe drum Sf. Petru îl întrebă pe Dumnezeu de ce i-a dat atât de puţin femeii bogate. Acesta spuse: - Petre, darul nu se preţuieşte după mărimea lui, ci după gândul celui care-l face. Ciorba slabă a văduvei a fost

mult mai preţioasă decât cea a ţărăncii bogate. 13

<titlu> ÎNGERUL Şi CEI TREI FRAŢI </titlu>

Erau trei fraţi care n-aveau altă avere decât un păr. Pe când unul păzea pomul, ceilalţi se duceau la lucru. într-o zi, bunul Dumnezeu porunci unui înger să meargă la ei şi să le îmbunătăţească viaţa. îngerul luă chipul unui cerşetor şi se rugă de paznicul părului să-l miluiască cu o pară. Tânărul rupse una, care

era a lui, şi dându-i-o spuse: - Asta e a mea; de celelalte pere, care sunt ale fraţilor mei, nu mă pot atinge. îngerul îi mulţumi şi se duse. în zilele ce urmară îngerul căpătă de asemenea câte un dar şi de la ceilalţi doi fraţi. în ziua a patra, îngerul se prefăcu în călugăr şi se duse la cei trei fraţi miloşi şi le spuse: - Veniţi cu mine să vă dau o hrană mai bună. Tinerii îl urmară fără să zică o vorbă. Sosiră la un râu şi îngerul îi ceru celui mai mare să-i spună dorinţa lui. - Aş vrea ca pe râul acesta să curgă de aici înainte vin şi să fie al meu. îngerul făcu semnul crucii cu băţul şi deodată 14 curse vin în loc de apă. De asemenea ieşi din pământ şi un sat, cu locuitori cu tot. îngerul lăsându-l pe fratele mai mare pe pământul acela, îi spuse: - Dorinţa ta s-a împlinit! Trimisul lui Dumnezeu merse mai departe cu ceilalţi doi fraţi. Dând de o câmpie plină de porumbei, îngerul îl

întrebă pe fratele mijlociu ce dorinţă are. - Aş vrea, spuse acesta, ca porumbeii să se prefacă în oi care să fie ale mele. îngerul făcu semnul crucii cu băţul şi porumbeii se transformară în oi. De asemenea, mai ieşi din pământ şi un

sat în care toţi locuitorii tundeau oile, frământau brânză sau vindeau carne. Atunci îngerul spuse: - iată, dorinţa ta s-a împlinit!. îngerul merse mai departe cu cel mai mic dintre fraţi şi pe drum îl întrebă ce ar dori. Acesta îi răspunse: - Aş dori o nevastă dar să aibă sânge creştinesc. - Ei! spuse îngerul. Asta nu e lucru uşor, căci nu este decât o fată pe lume şi aceasta are doi peţitori.

După cale lungă, ajunseră într-un oraş stăpânit de un împărat a cărei fată era de sânge 15 curat creştinesc. Ei se înfăţişară ca s-o ceară de nevastă, însă acolo erau deja doi prinţi care veniseră în peţit. - Ce facem? spuse împăratul, cei doi sunt prinţi iar al treilea este un om sărac. Călugărul - adică îngerul - spuse: - Ai să faci aşa: spune fetei să sădească în grădină trei viţe de vie, pentru fiecare dintre ei câte una. Fiecare viţă să

poarte numele peţitorului. Fata va fi nevasta celui a cărei viţă va face struguri chiar mâine dimineaţă. Toată lumea se mulţumi cu această rânduială, căci credeau că aşa ceva nu era posibil. Dar se înşelară, căci

Dumnezeu era cu cel sărac. A doua zi se găsiră struguri pe viţa tânărului sărac. împăratul, fiindcă îşi dăduse cuvântul, a fost nevoit să-şi dea fata după cel sărac. Făcură nunta chiar atunci; dar n-

au rămas în palatul împărătesc, ci îngerul i-a luat şi i-a dus într-o pădure unde trăiră fericiţi un an. Tocmai când se împlini anul, Dumnezeu spuse din nou îngerului să coboare pe pământ şi să vadă ce făceau cei

trei fraţi. îngerul se făcu iar cerşetor şi se duse la cel pe al cărui râu curgea vin. Se prefăcu chinuit de sete şi ceru de băut. Stăpânul - adică feciorul cel mare - răspunse: - Dacă aş da câte un pahar cu vin la toţi care 16 mi-ar cere, n-aş mai avea în curând nici pentru mine. îngerul, auzind acestea, făcu o cruce cu băţul iar pejâu începu să curgă din nou apă, ca altădată, îngerul îi spuse

atunci: - N-ai meritat bunătatea lui Dumnezeu, du-te şi păzeşte-ţi perele! Acelaşi lucru se întâmplă şi cu feciorul mijlociu, care se arătase la fel de nerecunoscător. La urmă, îngerul se duse la cel mai tânăr dintre feciori, pe care îl găsi într-un bordei sărăcăcios, împreună cu

soţia lui. Când îngerul le ceru adăpost, aceştia îl primiră cu braţele deschise, cerân-du-şi iertare că nu-i pot da

mai mult din cauza sărăciei. - Nu contează, răspunse trimisul lui Dumnezeu, eu mă mulţumesc cu ce aveţi. Aceştia făcură o turtă din tot felul de plante şi femeia o puse să se coacă în cuptor. Când scoaseră turta, se

minunară că din cuptor ieşise o pâine adevărată, gustoasă şi rumenă, îşi ridicară braţele la cer şi mulţumiră lui

Dumnezeu că vor putea găzdui cum se cuvine pe bietul cerşetor. Aduseră apoi un ulcior cu apă şi când băură li se

umplu gura de vin. Atunci cerşetorul - adică îngerul - făcu semnul crucii cu băţul şi bordeiul se prefăcu într-un palat minunat. De

atunci ei trăiră fericiţi şi fără griji până la adânci bătrâneţi. 17

<titlu> MĂCĂLEANDRUL </titlu>

Bunul Dumnezeu făcuse lumina, isprăvise cerul şi pământul, plantele şi animalele şi acum stătea în rai şi vopsea

penele păsărilor şi împodobea făpturile. Din mâinile lui porneau fluturi, porumbei, răsăreau crini, trandafiri şi lăcrămioare. Spre seară, veni rândul să facă o păsărică sură. - Ţine minte - grăi Domnul cu bunătate - pe tine te cheamă "măcăleandru" (guşă roşie). Şi punând păsărica în

palmă, o lăsă să zboare în lume. Măcăleandrul zbură voios să vadă pământul cu frumuseţile lui. în oglinda unui pârâiaş ce curgea printre flori, îşi

văzu chipul şi băgă de seamă că e sur pe tot corpul. Nu avea nici o pană roşie, nici măcar pe guşă. Atunci se duse înapoi la Dumnezeu şi, zburând în jurul lui, spuse cu sfială: - Doamne, pentru ce să mă cheme măcăleandru (guşă roşie), când n-am nici o pană roşie? Dumnezeu îi spuse cu

blândeţe: - Măcăleandru ţi-am pus numele şi aşa trebuie 18 să te cheme! Poţi să-ţi câştigi singură pene roşii pe guşă. Pasărea începu să se gândească în ce fel ar putea să-şi facă penele roşii. Văzând o tufă de măceş îşi făcu cuibul

între ramurile ghimpoase ale acestuia, sperând că poate vreo petală din florile lui i se va lipi pe guşă şi va rămâne

acolo o pată roşie. Dar nu se întâmplă nimic. A trecut multă vreme şi păsărică a iubit cu foc, sperând că de para dragostei i se vor înroşi penele. A cântat cu

foc, sperând că de focul cântecului i se vor înroşi penele. A luptat cu ardoare împotriva altor păsări, crezând că

de vitejia ce-i ardea inima i se vor colora penele, dar n-a izbutit. N-a izbutit nici primul măcăleandru şi nici urmaşii lui. Povestea aceasta o ciripea puilor ei un măcăleandru ce-şi avea cuibul într-un măceş pe o colină din faţa oraşului

Ierusalim. De-odată se opri, căci pe poarta Ierusalimului ieşea o mulţime de oameni ce înainta repede spre colina

unde era cuibul ei. Erau călăreţi pe cai mândri, oşteni cu suliţe lungi, slujitori cu ciocane şi cuie, preoţi mândri şi

judecători cu faţa aspră, femei care plângeau şi tot felul de oameni care strigau. Biata pasăre tremura de groază pe marginea cuibului. Dar uită de primejdia care o pândea pe ea şi pe puii ei, ce

puteau fi călcaţi în picioare în orice moment, îngrozindu-se de ceea ce făcea 19 mulţimea cu cei trei oameni care erau osândiţi. - Ce răi sunt oamenii! - îşi spuse ea. Nu-i destul că i-au bătut în cuie pe aceşti nenorociţi, dar pe capul celui din

mijloc au mai pus şi o cunună de spini. Ghimpii i-au înţepat fruntea şi ţâşneşte sângele. Cât e de frumos omul

acela şi ce blând se uită. Mi se rupe inima când îl văd cum se chinuie. - Dacă aş fi eu tare ca frate-meu vulturul - se gândi ea - i-aş rupe cu ghearele piroanele din palme. Văzând cum curge sângele din fruntea răstignitului care avea o cunună de spini, măcăleandrul se hotărî să facă

ceva pentru a-i uşura puţin suferinţa. Zbură drept la răstignit şi trase cu ciocul un spin ce i se înfipsese acestuia în

frunte. Când spinul ieşi, din fruntea celui ce pătimea sări o picătură de sânge pe pieptul păsării şi se lăţi repede, încât

toate penele de pe guşă i se înroşiră. Atunci răstignitul spuse: - Pentru mila ce porţi în suflet ai dobândit ceea ce neamul tău întreg a căutat să câştige străduin-du-se mereu, fără

rezultat până acum. Când pasărea se întoarse la cuib, puii începură să strige: - Ţi-e guşa roşie! Penele de pe guşa ta sunt mai roşii decât floarea trandafirului! - E o picătură de sânge din fruntea sărmanului

20 <poza>Iisus</poza> 21

răstignit - răspunse ea - şi are să se spele îndată ce mă voi scălda în vreun izvor. Dar oricât s-a scăldat măcăleandrul, roşul de pe guşa lui nu s-a mai şters. Ba când îi crescură puii, se ivi culoarea

roşie şi pe penele de pe guşa lor. De atunci, din ziua răstignirii Domnului, a căpătat măcăleandrul guşa roşie. 22

<titlu> PALATUL DE AUR </titlu>

A fost odată un împărat şi o împărăteasă care şedeau într-un palat de aur. împărăteasa era însă o vrăjitoare.

Printre alte multe lucruri avea şi o oglinjoară. Când pleca împăratul, ea se uita în oglinjoară şi putea vedea unde

se ducea şi ce făcea; în acelaşi timp avea şi puterea să-l facă să se ducă peste tot unde avea ea poftă, într-o zi

împăratul se plimbă până ce ajunse la ţărmul mării, întâiul lucru ce-l văzu acolo fu un marinar înecat pe care

valurile îl aruncaseră la mal. Hainele lui i se părură aşa de ciudate încât îi veni poftă să le ia; îl dezbrăcă aşadar

pe marinar, se îmbrăcă cu hainele lui şi îşi văzu de drum. în acest timp, împărăteasa se dusese în odaia de alături; când s-a întors şi s-a uitat în oglinjoară, văzu în locul

bărbatului ei un marinar; vă puteţi 23 închipui spaima ei. Nu mai puţin neliniştit era acum şi împăratul căci nu mai ştia cum să se întoarcă acasă. La un

moment dat întâlni o femeie bătrână pe care o întrebă: - Spune-mi te rog, mătuşă, pe unde e drumul la palatul de aur? - La palatul de aur? zise femeia. N-am auzit niciodată de aşa ceva şi nu se poate să fie prin partea locului. Vino

însă cu mine la crăiasa animalelor târâtoare, poate că te va îndruma ea. împăratul se duse cu baba şi ajunseră la palatul crăiesei animalelor târâtoare. O broască veni de deschise poarta şi

îl duse pe împărat la crăiasă. Aceasta şedea pe un jilţ înconjurată de melci, şerpi, broaşte, şopârle şi altele,

împăratul făcu temenele înaintea ei şi apoi o întrebă frumos dacă nu ştie pe unde este palatul de aur. - Palatul de aur? zise crăiasa mirată, nici n-am auzit de aşa ceva. Poate ştie vreunul din supuşii mei. Fluieră de trei ori şi o mulţime de şerpi, scoici şi viermi veniră din toate părţile, dar nici unul din ei nu ştia unde

era palatul de aur. - îmi pare rău, spuse crăiasa, că nu pot să-ţi dau nici o lămurire. O să-ţi dau însă o călăuză care să te ducă la

crăiasa animalelor alergătoare. Ea este mai puternică decât mine şi mai degrabă o să-ţi poată spune unde este

palatul de aur. Făcu semn unui şarpe care să-i slujească de 24 călăuză, împăratul mulţumi şi plecă cu şarpele. După ce merseră multă vreme, şarpele se opri la un castel şi împăratul bătu în poartă. Un câine îi deschise şi îl

duse pe împărat în palat, în faţa unui jilţ împodobit cu cele mai frumoase blănuri. Pe el şedea o crăiasă, înconjurată de curtea ei: lei, urşi, tigri, cerbi, lupi şi alte animale, împăratul salută şi întrebă

dacă i-ar putea spune unde este palatul de aur.

- N-am auzit niciodată de acest palat, răspunse crăiasa, poate ştie vreunul dintre supuşii mei. Ea fluieră de trei ori

şi din toate părţile alergară câini, pisici, iepuri, şobolani şi şoareci şi Dumnezeu mai ştie câte feluri de animale

veniră. Nici unul n-a ştiut să spună unde era palatul de aur. Atunci împăratul se întrista foarte tare. Crăiasa îl

mângâie şi spuse: - O să-ţi dau o călăuză care să te ducă la crăiasa animalelor zburătoare, care este mai puternică decât mine. Dacă

nu va şti nici ea, atunci nimeni pe lume nu te poate ajuta, îi făcu semn unei pisicuţe să meargă cu împăratul.

Acesta mulţumi şi plecă împreună cu pisica. După ce merseră cât merseră ajunseră la palatul crăiesei animalelor

zburătoare. Pisica miorlăi şi o lebădă frumoasă, albă, deschise poarta şi îl conduse pe împărat la crăiasă. Aceasta stătea pe un jilţ măreţ, împodobit cu pene frumoase de tot felul de culori, iar pe cap 25 purta o coroană de pene şi mai frumoase, în jur stăteau tot felul de păsări: vulturi, păuni, pasărea paradisului,

lebede, porumbei şi privighetori, împăratul se înclină şi spuse: - M-am rătăcit şi nu mai ştiu să mă întorc la palatul de aur. - Palatul de aur? întrebă crăiasa mirată, animalele mele nu mi-au vorbit niciodată despre aşa ceva şi ele zboară

prin lumea întreagă. Dar am să le mai întreb o dată. Fluieră şi o mulţime de păsări umplură sala. Crăiasa întrebă: - Care din voi ştie unde este palatul de aur? Nu răspunse însă nici una. Crăiasa mai fluieră o dată şi o mulţime mare de păsări veni, dar nici ele nu putură să

spună nimic. Crăiasa fluieră a treia oară şi în jurul ei se adunară cele mai ciudate păsări. De trei ori întrebă ea

«Care din voi ştie unde este palatul de aur?». Toate tăcură şi se uitau mirate unele la altele, căci nu auziseră

niciodată de palatul acesta. Bietul împărat era deznădăjduit. Când iată că una din păsări văzu pe cer un punct

care se apropia tot mai mult şi se făcea tot mai mare şi când fu foarte aproape văzură că era o barză. Crăiasa se

supără că n-a venit la prima fluierătură şi o întrebă unde a rămas aşa de mult. Barza a răspuns: - Nu vă supăraţi, vin de departe. Şedeam pe palatul de aur, când aţi fluierat prima dată. 26 împăratului îi tresări inima de bucurie.Nu ştia cum să-i mulţumească crăiesei. Ea îi dete barza ca să-l

călăuzească, împăratul se sui călare pe barză, care se ridică cu el în văzduh. Aproape de palatul de aur barza se

lăsă tot mai jos până ce coborî pe acoperiş. Vă puteţi închipui bucuria împărătesei cînd îşi văzu bărbatul pe care de mult îl credea mort. Nici bucuria

împăratului n-a fost mai mică când s-a văzut în sfârşit acasă. După ce au plâns de bucurie, împăratul i-a spus

berzei: - îţi mulţumim de mii de ori, barză dragă, că m-ai adus aici. Spune-mi acum cu ce să te răsplătesc. - Nu-ţi cer nimic decât pe fiul tău cel mare; am să vin să-l iau peste şapte ani. Şi barza pieri, împăratul şi împărăteasa rămaseră locului ca trăsniţi. Şi aşa s-a şi întâmplat. Trecu un an şi împărăteasa născu un fecior peste măsură de frumos. Cu cât creştea cu atât

se făcea mai frumos şi mai deştept. Veni şi al şaptelea an şi toată lumea din palat era cu inima cernită; cu toate acestea împăratul făcu pregătiri

pentru a primi cum se cuvine pe barză. Şi ea veni. Cu lacrimi în ochi şi cu durere în suflet împăratul şi

împărăteasa înfăţişară berzei copilul şi o rugară numai să nu-l omoare. Văzând barza aşa, bătu veselă din aripi şi

le zise: 27 - Ţineţi-va fecioraşul; crăiasa animalelor zburătoare este foarte mulţumită că v-ati ţinut de cuvânt. … Bucuria şi

veselia ce a urmat după aceea în palat nu o poate spune graiul omenesc. împăratul făcu o masă mare la care şezu şi barza, având înaintea ei un blid cu peşti şi broscuţe. După câteva zile

barza plecă împăratul, împărăteasa şi feciorul lor trăiră de atunci fericiţi şi mulţumiţi. Şi dacă palatul de aur nu s-o fi năruit,

stă şi azi în picioare. Dar unde? -întrebaţi barza. 28

<titlu> TÂRGUL ZÂNELOR </titlu>

Odată zânele au făcut pe vârful unui deal un târg minunat, care era deschis numai noaptea la lumina lunii. Ce nu se găsea în această piaţă!... Inele care te făceau nevăzut, covoare pe care dacă te aşezai te duceau în zbor la

locul dorit, feţe de masă pe care era destul să le întinzi pentru ca masa să fie încărcată cu toate bunătăţile, pungi

veşnic pline cu bani etc. Dar ce podoabe fără seamăn erau: ţesături de aur cu diamante, perle mari ca oul, brăţări lucrate dintr-un rubin,

cercei cu briliante care îţi luau ochii prin strălucirea lor. într-o seară, o fată se întorcea acasă de la oraş şi ca să scurteze drumul o luă pe cărarea ce trecea peste câmpii.

Stelele străluceau pe cer, aerul era parfumat de mirosul fânului de curând cosit şi privighetorile cântau. Fata însă

nu vedea şi nu auzea nimic. Mergea încetişor gândindu-se la minunăţiile care le văzuse în oraş. I se înşirau în

faţa ochilor toate câte ar fi dorit să aibă şi al căror şir nu se mai termina. Ah! dacă aş putea să fac ce vreau! Dacă vreo 29 zână mi-ar da o putere să pot cumpăra tot ce visez. Ajunse în marginea satului. Luna lumina colina. Aici zânele îşi aşezau, după răsăritul lunii, tarabele pline de tot

felul de minunăţii. Fata se sperie când văzu toate acele bogăţii dar zânele o chemară să-i arate comorile lor. - Cumpără, cumpără, ziceau toate într-un glas, arătându-i pietrele scumpe şi ţesăturile strălucitoare. - Iertaţi-mă, frumoase vânzătoare, dar pentru ca să pot cumpăra aceste lucruri mi-ar trebui o avere. - Noi îţi vom cere o plată mică. Câte un fir de păr pentru fiecare lucru. Fata crezu că zânele îşi bat joc de ea, dar ele stăruiau să o îndemne să cumpere. Nici nu-i venea să creadă! Un fir de păr pentru orice lucru! Imediat începu să se plimbe prin piaţă ca să vadă ce i-ar plăcea. Cu cât cumpăra mai mult cu atât dorea mai mult.

După inele şi-a luat brăţări, apoi mărgele şi multe altele. Şi plătea, plătea mereu, fără să bage de seamă că părul i se rărise de tot. Deodată dete un ţipăt, căci ducându-şi mâna la cap simţi că nu mai avea nici un fir de păr. Era prea târziu! Cel din urmă fir de păr îl dăduse pentru un pieptene cu diamante. 30 Se lumină de ziuă şi zânele dispărură într-un hohot de râs batjocoritor, lăsând în locul frumuseţilor înşelătoare,

pentru care fata îşi dăduse o podoabă naturală, numai frunze veştede şi iarbă uscată. Soarele se arăta pe cer, iar biata fată plângea, plângea mereu. în zadar, căci acum nu-i mai rămăsese decât părerea de rău. 31

<titlu> COPACUL CARE CÂNTĂ, PASĂREA CARE VORBEŞTE ŞI APA DE AUR </titlu>

Odată un împărat îşi luă rămas bun de la viaţă, lăsând în urma sa o fată pe care o chema Măria şi doi băieţi; pe

cel mare îl chema Lucian iar pe al doilea Radu. Toţi trei copiii locuiau cu mama lor într-un vechi castel. Mama

era bolnavă de multă vreme. Toţi doctorii de la curte, din toată împărăţia şi de prin ţări străine au fost chemaţi să

o vindece. Unii spuneau una, alţii alta, dar nici unul nu putu să-i ghicească boala într-o zi, un călător care trecea prin oraşul acela află de la un hangiu cum că împărăteasa văduvă este pe moarte. Străinul se înfăţişă înaintea împărătesei şi spuse cu sfială. - Măria Ta, nu se află decât o singură scăpare pentru viaţa ta. Dacă vei izbuti să pui mâna pe cele trei lucruri

minunate care se află în ţara lui Moş Crivăţ, şi anume: Copacul care cântă, Pasărea care vorbeşte şi Apa de aur.

Atunci se va 32 întoarce veselia şi sănătatea în casa Măriei Voastre. împărăteasa îl răsplăti pe străin şi apoi se gândi pe cine să trimită să le aducă. Ea îi chemă la dânsa pe cei mai viteji voievozi dar toţi se lepădară de aşa ceva. - Dacă-i vorba pe aşa, spuse Lucian, băiatul cel mare, mă duc eu să le caut. Mâine dimineaţă plec şi să ştiţi că,

dacă nu mă întorc în trei luni, să nu mă mai aşteptaţi. A doua zi încalecă pe calul cel mai voinic şi înarmat până-n dinţi se îndreptă spre ţara lui Moş Crivăţ. După opt zile, ajunse pe o câmpie întinsă şi pustie; nu se afla nimic pe ea; dar mai încolo se ridicau nişte stânci

înşirate de parcă erau aşezafe de mâna omului. Şi totuşi se auzea vorbă omenească: - Degeaba, craiule Lucian! Tu n-ai să te întorci din călătoria ta. Degeaba ai venit! Neliniştit, craiul dădu pinteni calului spre stâncile din depărtare, dar glasurile se ţineau după dânsul, strigând

întruna: "Degeaba ai venit până aici!". Deodată auzi în urma lui galopul unui alt cal. Se întoarse şi zări un bătrân care avea o barbă albă până la brâu. - Ce vrei de la mine, bătrânelule? 33 - Am o socoteală cu tine; să te întreb încotro alergi pe câmpia asta pustie? - Mama mea este bolnavă, iar eu mă duc în ţara lui Moş Crivăţ ca să iau de acolo trei lucruri care o vor însănătoşi

pe mama mea: Copacul care cântă, Pasărea care vorbeşte şi Apa de aur. - Dar ştii, flăcăule, că întreprinderea ta e plină de primejdii? Stâncile acelea pe care le vezi în depărtare sunt

voinici ca şi tine care au încercat să fure acele lucruri fermecate şi care au fost' preschimbaţi în stane de piatră,

însă tu îmi placi; doresc să te ajut. Iată ce trebuie să faci: când ai să treci pe lângă călăreţii de piatră ei au să te

strige pe nume. Tu să nu răspunzi; au să dea în tine, au să te scuipe, dar tu să nu cumva să întorci capul. Dacă vei

ţine seama de sfaturile mele vei ajunge nevătămat aproape de lucrurile fermecate pe care le cauţi. Craiul Lucian îşi luă rămas bun de la bătrân mulţumindu-i. Apoi ajunse în dreptul stâncilor despre care vorbise

bătrânul. - Craiule Lucian, craiule Lucian, încotro te duci? strigară sute de glasuri. Dar el nu răspunse. Mai departe auzi alte strigăte şi începură să cadă pietre asupra lui. Nemaiputându-se stăpâni, el se întoarse şi fu

prefăcut în stană de piatră. 34 * * * Cele trei luni trecură repede şi craiul Lucian nu se mai întoarse. Fratele său, Radu, îşi luă rămas bun de la mama

şi sora lui şi încalecă pe cel mai bun cal rămas şi plecă să-şi caute fratele şi cele trei lucruri fermecate. Ca şi fratele său ajunse pe câmpia cea pustie şi auzi aceleaşi glasuri care strigau: "Degeaba călătoreşti pe aici,

craiule Radu!". Mergând mai departe se întâlni şi el cu bătrânul care-i dădu aceleaşi sfaturi ca şi fratelui său. Când trecu printre

stânci suferi câtva timp toate încercările la care îl supuneau stâncile, dar la un moment dat nu a mai putut răbda şi

s-a întors prefăcându-se şi el în stană de piatră. * * * După ce trecură alte trei luni de la plecarea celui de-al doilea fiu, Măria, fiica împăratului, luă calul care mai

rămăsese şi îmbrăcată voiniceşte merse în ţara lui Moş Crivăţ. Trei săptămâni trecură până să ajungă pe câmpia cea pustie. - încotro te duci, gingaşă crăiasă? încotro te duci? Degeaba călătoreşti! spuneau neîncetat glasurile. 35 Bătrânul îi ieşi şi ei în cale şi o învăţă ca să nu cumva să întoarcă capul orice s-ar întâmpla. Măria promise că aşa va face şi porni cu hotărâre spre stâncile vrăjite. începură ocările, loviturile cu pietre, scuipăturile. Dar Măria, înţeleaptă, îşi vedea de drum lăsând glasurile să

urle şi să verse venin în urma ei. După ce trecu de stânci îl întâlni din nou pe bătrân care îi arătă unde se găsesc

cele trei lucruri vrăjite. - Iată fântâna cu apa de aur, umple-ţi plosca şi, când te vei întoarce, aruncă câte o picătură pe fiecare stâncă şi

atunci ai să vezi lucruri minunate. - Pasărea care vorbeşte să o iei cu colivie cu tot, ea se află sub arborele care cântă. Mai taie şi o ramură din

copac, pe care trebuie s-o sădeşti în grădina mamei tale! După aceea bătrânul plecă iar fata făcu ce îi spusese el. Când ajunse la stânci aruncă câte o picătură de apă pe fiecare şi voievozii, călăreţii, domnitorii, craii şi împăraţii

care fuseseră transformaţi în stane de piatră, înviară. Lucian şi Radu se întoarseră la palat împreună cu sora lor, care nu voise să se căsătorească cu nici unul dintre

voievozii pe care îi scăpase de blestem. Cu ajutorul celor trei lucruri fermecate 36 împărăteasa se însănătoşi. Toată lumea vorbea de Măria că este o fată ce n-are pereche în lumea aceasta. După un an ea se mărită cu bătrânul pe care îl întâlnise în ţara lui Moş Crivăţ şi se povesteşte că după nuntă soţul

s-a transformat într-un prinţ tânăr şi frumos. 37

<titlu> CĂPCĂUNUL CU UN OCHI </titlu>

Un om odată, simţindu-şi sfârşitul aproape, i-a chemat lângă sine pe cei doi fii ai lui şi le-a spus: - Feţii mei, mult nu mai am de trăit. Vă las cu limbă de moarte să nu mergeţi la vânat în pădurea cea neagră şi

deasă ce se vede spre miazănoapte. Dacă însă veţi fi nevoiţi să urmăriţi vreun vânat în acea pădure, să nu

înnoptaţi acolo şi să plecaţi cât mai repede. Dacă însă fără voia voastră veţi fi siliţi să înnoptaţi în pădure, atunci fiţi cu ochii în patru şi să nu răspundeţi la

nici o întrebare ce vi s-ar pune, indiferent de unde ar veni ea. Acestea fiind spuse, bătrânul îşi dădu sfârşitul. După ce l-au îngropat, fii lui îşi împărţiră sculele şi armele şi primul lor gând a fost să se ducă la vânătoare chiar

în pădurea în care tatăl lor îi oprise să meargă. Tainica pădure îi infioră, dar cu toate acestea vânară toată ziua iepuri şi diferite păsări. Pe seară, fratele cel mic îi spuse fratelui său să asculte de sfatul tatălui lor şi să părăsească pădurea înainte de

asfinţitul soarelui. Cel mare însă răspunse că e obosit. 38 Stătu sub un copac mare şi pregăti un foc ca să frigă vânatul ce-l împuşcase ca să-l mănânce. Când se înnopta bine şi băieţii erau gata să mănânce, auziră un glas văitându-se:

"Măi oameni buni, măi, care sunteţi aici, scă-paţi-mă că mă prăpădesc în pădurea aceasta." Fratele cel mare spuse: - Auzi? E vreun vânător rătăcit, hai să-i răspundem să vină la noi. Fratele cel mic zise: - Să nu-i răspundem. Ştii ce ne-a spus tata, să nu răspundem nimănui, să nu fie cineva care să vrea să ştie unde

suntem ca să vină la noi să ne facă rău. Glasul se auzi din nou şi mai jalnic şi mai disperat. - Hai să-i răspundem, săracul, să nu moară, zise fratele cel mare. Când glasul se auzi a treia oară, mai stins, fratele cel mare răspunse: - Aici, măi, suntem aici! Vino aici! Nu apucară însă bine să mănânce cei doi fraţi că se pomeniră cu o namilă cu înfăţişare groaznică care avea numai

un ochi. - Bună, flăcăi, zise el aşezându-se lângă cei doi fraţi care îngheţaseră de frică. Cât ai clipi din ochi uriaşul le şi

mancă tot vânatul fript. Apoi le spuse: - Nu vă fie teamă de mine că nu vă fac nici un 39 rău. Puteţi să vă culcaţi şi eu vă voi păzi. Fraţii se ghemuiră unul lângă altul mai mult morţi de spaimă. Pe la miezul nopţii căpcăunul îi luă pe fiecare la câte o subţioară şi dispăru cu ei în întunecimea pădurii. Departe, într-o poiană frumoasă îşi avea uriaşul locuinţa înconjurată de ziduri groase şi înalte. Pe fratele cel mare căpcăunul îl puse să păzească vacile iar pe cel mic, oile, dar prin curtea. casei. Ca mâncare le

dădea numai pâine şi nuci ca să se îngraşe. După o vreme fratele cel mic băgă de seamă lipsa fratelui mai mare. îl

căută peste tot dar nu-l găsi. Când îl văzu pe căpcăun că-l mânca pe fratele său pe care îl fiersese într-o căldare,

băiatul se îngrozi şi fugi în curte la oiţele lui. Seara uriaşul îi spuse că l-a trimis pe fratele său cu o scrisoare la o rudă a sa, dar băiatul ştia ce se întâmplase. Ce se gândi atunci copilul ca să scape de primejdie şi să-şi răzbune fratele, îl întrebă pe căpcăun cum se face că e

aşa de voinic şi de tare şi are numai un ochi. Uriaşul oftă şi-i răspunse că a pierdut un ochi într-o luptă cu zmeii. Copilul îi povesti că o babă l-a învăţat să vindece orice boală de ochi cu nişte buruieni. 40 Uriaşul se învoi să fie vindecat de băiat. Copilul strânse la întâmplare câteva buruieni şi le fierse într-o oală, după

care îi spuse căpcăunului să stea culcat şi să se lege la ochiul cel sănătos ca să nu fie stropit de acele leacuri. între timp, băiatul băgă în foc un cui mare de fier. Când cuiul se înroşi, cu scântei, iar uriaşul stătea liniştit legat la ochi, băiatul înfipse cuiul, prin cârpe, în ochiul

cel sănătos al uriaşului. - Aoleo! M-ai orbit, hoţule, strigă căpcăunul întinzând mâinile să-l prindă pe băiat. Acesta fugi repede, dar

uriaşul se ţinea după el auzind cum se ciocneau în sânul copilului nucile ce le avea la el. Băiatul aruncă nucile şi

se opri iar uriaşul trecu pe lângă el. în curte băiatul căuta un mijloc de a scăpa dar poarta era încuiată şi zidurile erau înalte. După câteva ceasuri, căpcăunul se aşeză la poartă şi-i spuse băiatului să ia oile şi să plece la păşune. Avu însă

grijă să pipăie fiecare oaie pe spinare. Băiatul, văzând că oile se vor termina şi va fi osândit să moară de foame,

tăie repede o oaie, o jupui, îşi puse pielea oii pe spinare şi trecu astfel de controlul căpcăunului. Văzându-se liber, aruncă pielea oii şi strigă: - Mi-am răzbunat fratele pe care l-ai mâncat. - Ah! mi-ai scăpat pui de lele, scrâşni uriaşul. Fie, acum, uite, ca să-ţi dovedesc că nu sunt 41 supărat pe tine îţi dau acest inel de aur să-l ai de la mine. - Aruncă-l încoace, răspunse băiatul voios. - L-ai luat, întrebă uriaşul, să-l pui pe degetul inelar. - L-am pus, spuse copilul, şi acum rămâi cu bine. - Stai că n-am isprăvit încă, strigă căpcăunul. Şi începu să strige: - Ineluş, unde eşti? - încoace, încoace, răspundea inelul care era fermecat. Copilul o luă la fugă dar căpcăunul mergea după el, după glasul inelului fermecat. Băiatul se căznea să scoată inelul de pe deget, dar nu putea. Uriaşul întindea mâinile să-l prindă când deodată copilul scoase briceagul şi fără să stea prea mult pe gânduri tăie

degetul cu inel şi-l aruncă într-o prăpastie din apropiere. Când uriaşul întrebă încă o dată unde se află inelul, acesta răspunse din fundul prăpastie!. Orbul, înaintând repede, căzu în prăpastie unde-şi găsi moartea. Băiatul scăpă, luă cirezile de vite şi se duse acasă.

îşi răzbunase fratele, dar multe păţise pentru că nu ascultase de sfatul părintelui său. 42

<titlu> CĂŢELUL ŞI ANTICARUL </titlu> Un negustor de antichităţi umbla într-o zi pe la ţară, spre a găsi câte ceva de cumpărat. Trecând pe lângă o casă

ţărănească, el văzu un sătean bătrân care trăgea voios din pipă. Lângă el zări un căţeluş care mânca dintr-o

străchinuţa. Dintr-o singură privire, anticarul băgă de seamă că străchinuţa era făcută dintr-un porţelan vechi şi

foarte preţios. - Ce frumos căţeluş! Nu cumva o fi de vânzare? îl întrebă el pe sătean. - Ba aş putea să-l vând, răspunse săteanul cu ironie. - L-aş putea lua chiar acum? - De ce nu! Bineînţeles, dacă ne înţelegem la preţ. - Cât să-ţi dau pentru el? E încă mic. - Se va face mare şi frumos, aşa că dă-mi 3 franci. 43 - Bine, îţi dau cât ceri. Apoi dădu ţăranului banii, luă căţelul, se făcu că pleacă, apoi se opri şi spuse: - Dar cum să-l hrănesc? Eu mă duc cu trenul acasă şi n-am să am în ce să-i dau de mâncare! Cât să-ţi plătesc ca

să-mi dai şi străchinuţa aia a lui? - Nu! spuse ţăranul mai şiret. Străchinuţa n-o dau căci cu ajutorul ei am vândut până acum peste o sută de căţei! Anticarul a rămas tablou. 44

<titlu> DOMNITA VOICHIŢA </titlu>

într-o pădure întunecoasă, pe o stâncă înaltă, se afla un vechi palat. Aici trăia un împărat cu fiica sa, Voichiţa.

Aceasta îi dădea multă bătaie de cap tatălui său pentru că, din toţi prinţii care o ceruseră de nevastă, ea nu alesese

nici unul. Dorea însă să se mărite cu un prinţ de seamă şi cu inimă bună. într-o zi domniţa stătea în grădină şi citea nişte poveşti, căci îi plăceau foarte mult poveştile, în una dintre ele citi

că un prinţ a plecat în lume ca să-şi caute o soţie. "Ah! am să fac şi eu la fel!" îşi zise ea şi se gândi ce trebuie să facă. îi era teamă că tatăl ei n-o va lăsa să plece şi

îşi spuse: "Ei, când o vedea şi-o vedea că nu-i alt chip, o să mă lase!" Se duse în camera unde se păstrau armele familiei şi luă armura fratelui său, care murise în floarea vârstei. Bătrâna ei doică îi spusese multe despre el şi anume că semănase cu ea şi fusese cam tot aşa de înalt. Fără să stea pe gânduri, îşi tăie părul, îmbrăcă 45 armura fratelui său, se încinse cu sabia şi îşi puse coiful pe cap. Aşa îmbrăcată alergă la tatăl său care se sperie la vederea ei, crezând că era feciorul său mort. Auzind însă râsul

argintiu al Voichiţei, se linişti. Când înţelese însă ce avea de gând să facă fata, se întrista foarte tare. Toate

rugăminţile au fost în zadar căci Voichiţa ţinea morţiş la hotărârea ei. Peste câteva zile îşi luă rămas bun şi porni

în lume. Merse ea o zi de vară până-n seară, dar când soarele asfinţi o cam prinse frica, îşi făcu însă curaj şi, punând sabia

lângă dânsa, se culcă în iarba moale şi adormi dusă. A doua zi porni mai departe şi a treia zi ajunse la un palat

mare. Auzind că împăratul căuta un copil de casă ca să-l dea tovarăş feciorului său, Voichiţa se înfăţişă

împăratului şi acesta o primi la curtea lui. Voichiţei îi spuneau acum Voicu. Avea să-l însoţească peste tot pe prinţul Radu, dar în curând văzu că acesta era

îngâmfat, răutăcios şi nedrept. Ar fi vrut să plece de acolo dar nu era lucru uşor. Radu nu-l putea suferi pe

frumosul copil de casă şi Voicu avea să îndure multe din cauza aceasta. într-o zi Radu se prefăcu că îi lipseşte un inel preţios şi puse vina pe Voicu, că el i l-ar fi furat. Bietul Voicu se

jura pe ce avea el mai scump că nu l-a luat, că nici nu l-a văzut măcar. Radu însă nu-l luă în seamă şi, căutând în

buzunarul lui 46 Voicu, scoase de acolo inelul. Săracul Voicu rămase năucit şi nici nu mai încercă să se apere cunoscând sufletul

hain al prinţului. Acesta se plânse tatălui său iar sărmana copilă se pomeni aruncată într-un turn întunecos unde o păzea o babă.

Vă puteţi închipui ce chin era pentru Voichiţa, veselă şi plină de viaţă, în turnul acela pustiu. Când mai vedea şi

chipul înfiorător al zgripţuroaicei, nenorocirea ei nu mai avea margini. Baba o certa şi era mereu nemulţumită.

în nenorocirea sa fata îşi aduse aminte de tatăl ei, de grădină şi de castel şi vărsa lacrimi amare. într-o zi auzi nişte zgârieturi în perete, întor-cându-şi ochii, văzu o labă care se căznea să facă o gaură în perete şi

nu peste mult timp se pomeni în odaie cu un căţel care se gudura pe lângă ea. Din lătratul lui parcă se înţelegea: "Hai cu mine! hai cu mine!" Voichiţa se gândi o clipă, apoi îşi zise: - Ei, ce are să fie! Mai rău ca aici nu va fi! şi ieşi prin gaură, luându-se după câine. N-apucă să iasă bine că o auzi pe zgripţuroaică, ţipând ca din gură de şarpe. Voichiţa porni după câine pe un gang îngust şi scund şi se pomeni deodată într-o peşteră mare unde totul era de

aur, sclipitor: pereţii, mesele, scaunele, până şi patul şi perdelele erau de aur. - Să nu pui mâna pe nimic! latră câinele. Voichiţa, deşi ar fi vrut să ia ceva din minunăţiile 47 acelea, se stăpâni şi, lipindu-şi mâinile de trup, aşteptă să vadă ce se întâmplă. Era tare obosită şi încercă să se

aşeze pe jos să doarmă, dar câinele lătra aşa de tare încât Voichiţa se opri imediat. Câinele sărea şi dădea mereu târcoale patului. Voichiţa, curioasă, se apropie să vadă ce este. în pat era un tânăr prefăcut şi el în aur, numai faţa era vie. Tânărul

deschise ochii şi murmură: - Azi este cea din urmă zi. Dacă nu mă scapă nimeni, sunt pierdut! La vederea tânărului, inima Voichiţei se umplu de milă. Ar fi dat totul ca să-l scape. Dar ce putea face? în acel moment, unul din pereţii de aur se nărui şi înaintea ochilor domniţei apăru o grădină minunat de

frumoasă, încântată, Voichiţa vru să alerge în grădină. Dând însă cu ochii de tânărul care pălea din ce în ce mai

tare se opri. Câinele lătra: - Nu pleca! Nu pleca! Apoi prinse a vorbi omeneşte: - Mântuieşte pe stăpânul meu! Dacă azi apune soarele, el nu mai poate fi scăpat, căci atunci se duce din el cea

din urmă scânteie de viaţă. Un vrăjitor ne ţine fermecaţi aici. Vrăjitorul acesta ceruse de soţie pe preafrumoasa soră a prinţului. Acesta nu voise să i-o dea şi îl îmbiase cu aur.

Lacomul vrăjitor primi aurul şi 48 <poza>Domnita Voichita si doica ei </poza> 49

făgădui că nu o va mai supăra pe sora prinţului, în curând însă se răzgândi şi ca să se răzbune îl vrăji pe prinţ să

rămână în acea peşteră şi să se prefacă încetul cu încetul în aur. Această vrajă s-ar fi destrămat numai dacă

înainte de un an ar fi venit un om care să iubească mai mult oamenii decât aurul. Căci vrăjitorul îşi închipuia că

acest lucru era cu neputinţă. "Azi se împlineşte anul, spuse câinele, şi din această seară peştera nu se va mai deschide. Dacă vrei să ne scapi,

grăbeşte-te. Uite acolo afară, un şarpe păzeşte un fel de praf. Smulge-i-l, dar să nu scoţi o vorbă, şi presară-l pe

aici. Voichiţa nu stătu mult pe gânduri, căci voia să-l scape pe prinţ. Ieşi încet din peşteră şi văzu un şarpe mare care

stătea culcat la soare şi se uita ţintă la ea iar lângă şarpe cutia de aur în care era praful. Cu mult curaj, ea sări

sprintenă ca o pisică într-un pom înalt. Şarpele văzând-o vru să o mănânce. Luă cu colţii cutia de aur şi se căznea

să se urce la Voichiţa. Deodată şarpelui îi căzu cutia din gură. Dintr-o săritură Voichiţa fu jos, înhaţă cutia şi fugi în peşteră. Şarpele,

după ea. Voichiţa stătea cu cutia în mână şi nu ştia cum s-o deschidă. Mâinile îi tremurau, dar până la urmă reuşi, deschise

cutia şi împrăştie praful pe jos. Auzi o detunătură şi, când se trezi din leşin, îl văzu pe prinţ şi pe drăgălaşa sa

soră care se aple- 50 cau cu iubire deasupra ei. Aceştia îi povestiră ce se întâmplase, în faţa palatului, unde se pomeni după dezlegarea

farmecelor, poporul se veselea căci prinţul era foarte iubit. Iar când acesta o ceru de soţie, ea răspunse din toată

inima "Da!". Bucuria mare a fost când Voichiţa s-a întors acasă la tatăl ei, unde până şi florile din grădină strigară care mai de

care: - Bine ai venit! Bine ai venit! 51

<titlu> PREA MULTĂ VORBĂ PENTRU UN LUCRU DE NIMIC </titlu>

Un măgăruş şedea odată nemişcat, gânditor, cu botul sprijinit de un par al gardului. - La ce s-o fi gândind prostuţul? întrebă iedul, care, de câtăva vreme, îl privea mirat. - Numai eu ştiu! interveni mânzul. El se gândeşte la loviturile pe care le-a primit ieri, din pricina stângăciei lui.

Căci ştiţi ce-a făcut? A răsturnat ca un neghiob căruciorul cu zarzavaturi la care era înhămat! De altfel aceasta i

se citeşte destul de bine pe faţa lui mohorâtă... - Fac prinsoare că nu-i aşa, zise la rândul ei o puicuţă moţată. El visează cât e de fericit că se află cu noi aici. Nu

citiţi asta în ochii lui? Aceste diferite păreri atraseră atenţia câtorva 52 cai care şedeau priponiţi în apropiere. Fiecare dându-şi câte o părere şi ţinând morţiş la ea, de la o vreme se iscă

o ceartă aprinsă. O vacă, intrând şi ea în vorbă, avu ideea că cel mai bun lucru ar fi să se ducă cu toţii la măgăruş, să le spună el la

ce se gândeşte, fiindcă nimeni n-ar putea să ştie aceasta mai bine decât el. Se duseră deci şi-l întrebară: - Hei, cumetre, de un ceas ne certăm aici ca să aflăm la ce te gândeai dumneata adineaori şi fiecare dintre noi a

avut câte o părere. N-ai putea să ne dumireşti chiar dumneata, ca s-o ştim mai bine? Măgăruşul, dând de câteva ori din cap, greoi, ca un gânditor, le răspunse: - Drept să vă spun, domnilor, eu nu mă gândeam la nimic!... 53

<titlu> CEASORNICUL FERMECAT

Poveste cehoslovacă </titlu>

A fost odată un om foarte bogat care avea trei copii. Pe cel mare îl trimise să colinde lumea; băiatul îşi luă lumea în cap şi timp de trei ani nu se mai ştiu nimic de el. După trei ani, se întoarse îmbrăcat ca un prinţ. Tatăl lui, pentru a-l răsplăti pentru purtarea lui cea bună, dădu în

cinstea lui un ospăţ mare, la care chemă toate neamurile şi toţi prietenii. După ospăţ, băiatul mezin îl rugă pe tatăl lui să-l lase şi pe el să se ducă în lume. Tatăl, auzin-du-l, se bucură

mult, îi dete tot ce-i trebuia pentru drum, iar la plecare îi spuse: - Dacă ai să te porţi bine ca fratele tău cel mare, la întoarcere am să-ţi fac aceeaşi cinste ca şi lui. El făgădui tatălui său că îşi va da toată silinţa. Purtarea lui timp de trei ani fu foarte bună, aşa că se reîntoarse

acasă îmbrăcat prinţ. Tatăl lui fu foarte mulţumit şi dădu în cinstea lui un ospăţ şi mai mare. 54 Fratele cel de-al treilea era un nerod, îl chema Ionică. Nu făcea altceva decât să se murdărească cu cenuşa din

vatră. Ceru şi el voie tatălui său să se ducă în lume. Tatăl îi spuse: - Du-te, dacă vrei, nerodule! Dar ce ai să câştigi tu în lume? Ionică se făcu că nu ia în seamă vorbele tatălui lui şi se hotărî să plece. Tatăl îl lăsă să plece, bucuros că scapă de el, şi îi dete din belşug tot ce-i trebuia pentru drum. Merse el până ce văzu pe o câmpie nişte ciobani, care voiau să omoare un câine, îi rugă să nu-l omoare şi să i-l

dea lui. Ciobanii se învoiră. Ionică îşi văzu de drum înainte, urmat de câine. Mai departe Ionică văzu nişte oameni care voiau să omoare o

pisică; se rugă şi de ei să n-o omoare şi să i-o dea lui. Apoi plecă mai departe urmat de câine şi de pisică. După o vreme, Ionică se întâlni cu nişte oameni care voiau să omoare un şarpe. El se rugă de ei să-l cruţe şi să i-l

dea lui. Ionică îşi continuă drumul urmat de câine, de pisică şi de şarpe. Venind toamna, când toţi şerpii se ascund în găuri, şarpele îi spuse lui Ionică. - Trebuie să mă duc la regele nostru care mă va întreba unde am stat atâta vreme pe afară, căci toţi şerpii s-au

întors acasă, numai eu nu. Am să-i 55 spun că am fost în primejdie de moarte şi că numai tu m-ai scăpat. Regele te va întreba ce vrei ca răsplată. Tu să-

i ceri ceasul care este atârnat de perete. E un ceas fermecat: cum îl întorci, ţi se împlineşte tot ce doreşti. Lucrurile se întâmplară aşa cum se învoiră şi acum Ionică avea ceasul. Cum ieşi din gaura regelui şerpilor, Ionică

dori să încerce puterea ceasornicului. îi era foame. Ionică întoarse ceasul. Se gândi ce bine i-ar prinde să zărească în livadă în care se afla o bucată de

pâine, o bucată de carne şi o sticlă de vin. Cât ai clipi din ochi, toate acestea erau în faţa lui. Vă închipuiţi

bucuria sa. Se făcu noapte. Ionică întoarse ceasul şi se gândi ce bine i-ar prinde o cameră cu un pat cu aşternuturi curate, şi

pe deasupra şi o cină bună. Cât ai clipi din ochi, tot ce gândi Ionică se înfăptui ca prin minune. A doua zi Ionică se gândi să se întoarcă la

tatăl său, gândindu-se deja la ospăţul ce-l aştepta. Dar cum se întoarse cu hainele cu care plecase, tatăl său nici nu-l băgă în seamă, ba chiar era supărat pe el.

Ionică se aşeză lângă vatră şi se murdări din nou cu cenuşă.

A treia zi, cum se plictisea foarte tare, Ionică scoase din buzunar ceasornicul şi începu să-l întoarcă. Se gândea ce

bine ar fi să aibă un palat mare şi în palat mese cu mâncăruri alese. Cât ai 56 <poza>Ceasornicul fermecat, o pisica si un caine</poza> 57 clipi din ochi toate se făcură după voia lui. Ionică se duse la tatăl lui şi îi spuse: - Tu nu mi-ai dat nici un ospăţ, îngăduie-mi să-ţi dau eu unul. Vino să-mi vezi casa şi masa. Tatăl rămase uimit şi dori să afle de unde atâta bogăţie pe capul fiului său, dar ionică nu-i răspunse. La urmă îi

spuse să cheme toţi prietenii şi toate neamurile la ospăţ. Toată lumea se minună de atâta bogăţie, în mijlocul ospăţului Ionică spuse tatălui său să-i cheme la masă şi pe

rege şi pe domniţă, fiica acestuia, întoarse apoi şurubul ceasului şi numaidecât răsări ca din pământ o caleaşca

împodobită cu aur şi argint. Regele şi fiica lui fură foarte miraţi de frumuseţea caleştii şi primiră bucuroşi să vină

la masă la Ionică. Ionică întoarse şurubul ceasornicului, dorind ca drumul până la uşa palatului său să fie pavat cu marmură.

Regele, regina şi domniţa se mirară foarte tare de acest drum minunat şi de palatul unde îi aştepta Ionică. După masă, regele îi propuse lui Ionică să se căsătorească cu domniţa. Cum spuse, aşa se şi făcu. Domniţa se

căsători cu Ionică. Dar Ionică era cam prost şi nevasta lui se plictisea, într-o zi ea îl întrebă în ce îi stă puterea de a ridica din nimic

palate minunate şi de a dobândi atâtea lucruri preţioase. Ionică îi spuse povestea ceasornicului. Ea nu se mai

gândea decât cum să 58 pună mâna pe ceasornicul fermecat. într-o noapte fură ceasornicul şi îi ceru o caleaşca cu patru cai şi plecă spre palatul tatălui ei. Ajungând la malul

mării, întoarse ceasornicul şi îi porunci să întindă un pod iar în mijlocul mării să înalţe un castel minunat. Cum

dori aşa se şi făcu. Domniţa intră în castel, întoarse ceasornicul şi podul dispăru. Ionică rămas singur era tare amărât. Toată lumea îşi bătea joc de el. Nu-i mai rămăsese decât câinele şi pisica, cărora le scăpase odinioară viaţa, îi luă

cu el şi plecă departe, cât mai departe de toţi cei care râdeau de el. Ajunse într-un pustiu şi văzu un stol de corbi care zburau spre un munte. El auzi cum un corb întârziat le spunea

celorlalţi că a rămas în urmă. din cauză că a văzut în mijlocul mării un palat minunat şi a poposit puţin acolo.

Ionică se gândi că trebuie să fie palatul nevestei lui şi porni spre mare. La ţărmul mării el spuse câinelui: - Tu ştii să înoţi, iar tu, pisico, eşti uşoară, încalecă pe câine şi duceţi-vă la castelul din mijlocul mării. Acolo

căutaţi ceasornicul, puneţi mâna pe el, şi aduceţi-l la mine. Cum spuse aşa se făcu, dar domniţa îi văzu, duse ceasornicul în pivniţă şi îl încuie într-o ladă. Pisica se strecură şi ea în pivniţă. Cum plecă domniţa, pisica zgârie lada până când făcu o 59 gaură. Pisica apucă ceasornicul cu dinţii şi aşteptă să vie domniţa. Când aceasta deschise uşa, pisica o zbughi

afară cu ceasornicul în gură. Găsindu-l pe câine, îi spuse că trebuie să treacă marea, dar să nu cumva să-i vorbească în timpul drumului. Acesta se abţinu până ajunseră aproape de mal, când o întrebă pe pisică dacă a luat ceasornicul. Pisica răspunse

"Da" şi ceasornicul căzu în mare. Când ei se certau pentru prostia care o făcuseră, iată că apare un peşte lângă

mal. Pisica hăţ! îl înhaţă. - Lăsaţi-mi viaţa se rugă peştele, că am nouă copilaşi. - Ţi-o lăsăm, răspunse pisica, dacă ne găseşti ceasornicul. Peştele le aduse ceasornicul. Ionică îi întoarse şurubul, poruncind ca marea să înghită castelul domniţei împreună

cu tot ce se găsea în el. Ionică se întoarse acasă cu ceasornicul, câinele şi pisica şi trăiră cu toţii nedespărţiţi şi fericiţi. 60

Povesti

Documents

Transcript of Povesti