POVESTEA LUI HARAP-ALBde I. Creangă

I. Particularitățile textului narativ

a. Caracteristicile speciei. Viziunea despre lume a autorului:

Povestea lui Harap-Alb se încadrează speciei basm cult, autorul plecând de la un model folcloric și

de la teme și aspecte identificabile în literatura universală conform unei scheme identificate de cercetătorul

V. I Propp în lucrarea Morfologia basmului, toate valorificate însă în manieră personală, într-un text mai

complex decât cele populare, un basm nuvelistic în care pe lângă aspectele fabuloase se regăsesc și umorul

și oralitatea stilului, trăsături specifice prozelor lui I. Creangă. G. Călinescu observa despre acest basm că

este „o oglindire a vieții în moduri fabuloase”, realizându-se un „realism țărănesc”, hiperbolizat, o imagine

carnavalescă a lumii, o parodie. S-ar putea spune că întregul univers al basmului nu este decât o transpunere

în ficțiune a lumii satului humuleștean, pe care nu doar copilul Nică ci și maturul Creangă o percepe în spirit

fabulos.

Basmul cult este o specie narativă amplă, pluriepisodică, cu numeroase personaje cu valențe

simbolice. Acțiunea implică prezența fabulosului ( elementele supranaturale- legate aici de animalul

năzdrăvan, predominant), supusă unor convenții specifice la nivelul construcției subiectului: situația de

echilibru în expozițiune, factorul perturbator care determină călătoria, probele, confruntarea cu forțele

răului, restaurarea echilibrului, toate acestea fiind de fapt etape în parcursul de maturizare a eroului ceea ce

dă textului caracterul de bildungsroman, protagonistul fiind un personaj rotund care își modifică statutul

social. Ca în orice basm intervine conflictul dintre bine și rău, cu victoria binelui, gruparea personajelor în

categorii prin raportare la protagonist: antagonist- răufăcător, adjuvanți, donator, fixarea unor repere spațio-

temporale vagi, prezența unor clișee compoziționale, formule, obiecte și cifre magice.

b. Tema și motivele narative:

Tema clasică prezentă și aici este lupta dintre bine și rău, cu triumful binelui dar căreia i se adaugă

potrivit intenției moralizatoare a autorului și o temă educativă. Concret, protagonistul parcurge o aventură

eroică imaginară, un drum al maturizării, pentru a dobândi și a dezvolta valori etice și morale înaintea

schimbării statutului și a preluării tronului. Acestei teme i se subsumează motive precum: superioritatea

mezinului, demascarea răufăcătorului, călătoria, supunerea prin vicleșug, muncile (probele), pedeapsa,

căsătoria.

b. Perspectiva narativă. Modurile de expunere:

Narațiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient dar nu și obiectiv, deoarece

intervine adesea prin comentarii și reflecții. Se observă de asemeni atitudinea față de protagonistul naiv atât

a naratorului cât și a celorlalte personaje care par să cunoască dinainte scenariul călătoriei cu rol de inițiere

deoarece acesta nu face decât să reitereze un drum inițiatic parcurs anterior de tatăl său. Ca o particularitate

a basmului cult se constată că în construcția subiectului nu este prezentă doar narațiune ci și descrierea fie ea

1

și mai redusă dar mai ales dialogul care dă naștere dramatizării unor scene (dramatizarea acțiunii prin

dialog).

c. Construcția discursului narativ:

Acțiunea basmului se desfășoară linear, pe baza unei înlănțuiri cronologice a episoadelor urmărindu-

se la nivel compozițional trei ipostaze ale protagonistului, pe parcursul traseului inițiatic: etapa inițială, de

pregătire pentru drum, în care personajul apare ca fiul craiului, mezinul- naivul, neofitul; cea de-a doua

ipostază care vizează parcurgerea drumului inițiatic- Harap-Alb, novicele, cel supus inițierii și în final

împăratul – inițiatul care își primește răsplata.

INCIPIT ȘI FINAL: ca în orice basm textul se deschide cu o formulă specifică: „Amu cică era odată...” ,

formulă ce se diferențiază de cea din basmul popular unde un termen atestă o existență – a fost odată.. și un

altul care o neagă – ca niciodată, și utilizarea apoi a unui element fabulos: pe când umblau purecii

potcoviți... Pătrunderea în ficțiune în textul lui Creangă se face ex-abrupto, realizându-se din incipit

fuziunea dintre fabulos și realitate; termenul cică atribuie povestea unei terțe persoane, fără a o nega, în timp

ce amu trimite la un univers arhaic. Formula finală este o reflecție asupra realității sociale, alta decât în

lumea basmului: „Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă. Cine se duce acolo be și mănâncă. Iar

pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iar cine nu, se uită și rabdă.” Există în texte și formule mediane

care leagă secvențele narative și care accentuează relația dintre povestitor și ascultător: „Dumnezeu să ne ție,

ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este...”

Specific lumii fantastice reperele spațio-temporal sunt vagi, prin atemporalitatea și aspațialitatea

convenției: „Amu cică era odată într-o țară un crai, care avea trei feciori. Și craiul acela mai avea un frate

mai mare, care era împărat într-o altă țară, mai îndepărtată.[...] Țara în care împărățea fratele cel mai

mare era tocmai la o margine a pământului, și crăiia istuilalt la altă margine...” reperele spațiale sugerează

dificultatea aventurii eroului, care trebuie să ajungă de la un capăt la celălalt al lumii ( în plan simbolic de la

imaturitate la maturitate). El părăsește o lume cunoscută și trece dincolo, în lumea necunoscută.

ACȚIUNILE CONVENȚIONALE (subiectul):

- situația inițială de echilibru (expozițiunea): existența liniștită a craiului cu cei trei feciori;

- intervenția factorului perturbator (intriga): scrisoarea de la Împăratul Verde, care implică o lipsă-

urmașul la tron- motivul împăratului fără urmași;

- pregătirea inițială pentru drum, testarea calităților fiului – motivul superiorității mezinului , acesta trece

probele tatălui și Sfintei Duminici- donatorul, preia armela, hainele și calul tatălui, asigurând tradiția de

erou; tânărul își descoperă tovarăsul de drum în urma probei jăraticului ( purificare), calul dovedindu-se a fi

animalul năzdrăvan ( zboară, vorbește)- tovarăsul și sfătuitorul tânărului;

- plecarea la drum aduce formularea unei interdicții – sfatul tatălui de a se feri de omul spân și de omul

roșu;

- restaurarea echilibrului presupune săvârșirea unei călătorii de inițiere; prima etapă este trecerea peste

pod, aceasta semnificând pătrunderea în necunoscut și imposibilitatea întoarcerii;

2

- pe drum eroul se rătăcește în pădurea-labirint, unde are loc întâlnirea cu Spânul ( de trei ori), tânărul

încalcă interdicția și-l ia pe acesta ca tovarăș inițiator, acesta întruchipând răufăcătorul dar devenind pentru

tânărul neinițiat un maestru inițiator;

- popasul la fântână are un rol esențial, este momentul în care are loc schimbarea identității tânărului și

primirea numelui de Harap-Alb ( slugă albă, asociere incompatibilă de tip oximoron); coborârea în fântână

(arhetip, echivalentul grotei din literatura universală) are echivalența unei călătorii pe celălalt tărâm;

supunerea și deposedarea de însemnele nobiliare are loc prin înșelăciune, contribuind la evoluția

conflictului; esențial este ca Harap-Alb jură să-i fie credincios Spânului până la moarte fiind incapabil să-și

încalce cuvântul;

- Creangă utilizează triplicarea, supralicitând procedeul narativ al celor trei probe existente în basmul

popular, astfel eroul trece succesiuni de probe; fiecare din aceste încercări sunt probe de inițiere în care

eroul să-și dovedească ascultarea, îndemânarea, curajul, milostenia, altruismul;

- prima călătorie se încheie când cei doi ajung la curtea Împăratului Verde dar abia acum încep probele

adevărate: aducerea salatei din Grădina Ursului, aducerea pieii cerbului cu pietre prețioase și pe fata

Împăratului Roș; primele probe sunt trecute cu ajutorul donatorului – Sf. Duminică care îi oferă sfaturi și

unelte magice ( fiertura de somnoroase, sabia), în timp ce probele triplicate de la curtea Împăratului Roșu

sunt trecute cu ajutorul adjuvantilor, al albinelor si al furnicilor; în final chiar fata de împărat impune o

probă în care se întrec turturica ei și calul lui Harap-Alb, câștigând prin vicleșug calul, care aduce primul

„trei smicele de măr și apa vie și apa moartă de unde se bat munții în capete.”

- în final are loc lichidarea înșelătoriei și acțiunea reparatorie ( punctul culminant); are loc demascarea

răufăcătorului și recunoașterea eroului, tânărul reluându-și identitatea în urma unei morți ( coborârea în

Infern) și renașteri simbolice;

- are loc restaurarea echilibrului iar momentul violenței nu-i aparține protagonistului, incapabil să

realizeze un omor, ci calului;

- eroul primește recompensa și are loc căsătoria (deznodământul);

- specific tiparului narativ al basmului conflictul dintre bine și rău se încheie cu victoria binelui.

d. Conflictul:

Este specific lumii basmului, prin lupta dintre bine și rău, personajele cu valoare simbolică și cu

funcții specifice basmului se polarizează în jurul a două figuri reprezentative: protagonistul și antagonistul.

II. Aspecte ale construcției personajelor

a. Protagonistul/ eroul – HARAP-ALB

Protagonistul basmului, numit de către Spân, Harap-Alb nu este un erou în adevăratul sens al

cuvântului, nu are puteri supranaturale și nici însușiri excepționale dar dobândește prin trecerea probelor și

confruntarea cu forțele răului o serie de calități psiho-morale precum mila, bunătatea, generozitatea,

prietenia, respectarea jurământului, curajul, necesare unui viitor împărat. Prin evoluția acestuia textul

3

capătă caracter de bildungsroman, urmărindu-se cronologic etapele devenirii acestuia de la statutul de

neofit, necunoscător al tainelor vieții, la cel de novice, perioadă în care acumulează experiență pentru ca în

final să devină inițiatul, maturul ce își poate asuma responsabilitatea conducerii unei împărății.

De la început prin vorbele Sfintei Duminici se conturează caracterul didactic al basmului „ Când vei

ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și

necăjiți pentru că știi acum ce e necazul”.

Numele primit în urma supunerii de către Spân reflectă condiția sa duală: rob, slugă- Harap de

origine nobilă-Alb, iar sugestia cromatică alb-negru relevă traversarea unei stări intermediare, de inițiere, de

„înviere” spirituală. Harap-Alb este un personaj rotund, conturat în evoluție pe parcursul textului, în relație

directă cu antagonistul, ajutoarele și donatorul. La nivelul mijloacelor de caracterizare se observă că

accentul este pus pe mijloacele indirecte, caracterizarea realizându-se prin fapte, limbaj, relații cu celelalte

personaje, nume. Există și unele notații directe ale naratorului precum „Fiul craiului, boboc în felul său la

trebi de aieste.”

Statutul inițial al tânărului este de neinițiat, aflat într-un orizont al inocenței, justificat prin vârstă și

absența experienței de viață. Deși are calități umane profunde, acestea nu sunt dovedite de la început ci și-le

descoperă prin realizarea muncilor. Ceea ce se observă încă de la prima întâlnire cu donatorul este lipsa

cunoașterii oamenilor, judecarea acestora după aparență, inocența și credulitatea nu sunt defecte, ci doar

caracteristici ale tânărului neexperimentat. Aceeași naivitate se manifestă și momentul alegerii calului sau

al întâlnirii cu Spânul și al supunerii de către acesta. În scenariul acesta Harap-Alb are de învățat de la mai

mulți „pedagogi”- pedagogul bun- Sf. Duminică, pedagogul rău – Spânul, pedagogul rezervat –calul. Fiind

întruchiparea binelui acesta are calități latente precum bunătatea, onestitatea, prietenia dar este un erou

atipic deoarece nu are însușiri supranaturale, faptele deosebite fiind săvârșite deajutoarele cu puteri

supranaturale. Dacă naivitatea se înscrie în codul ritualului de inițiere, bunătatea este calitatea înnăscută

care duce la „transformarea” eroului, așa cum observă de la început Sfânta Duminică. Acesta își arată la

început milostenia, față de bătrâna cerșetoare „deghizată”, apoi pe parcursul celei de-a doua călătorii față de

furnici și fața de albine, în fiecare dintre situații primind o recompensă.

Drumul inițierii fiului este o călătorie înspre sine, spre a se revela calitățile latente ale ființei.

Manifestarea lor se produce în traversarea încercărilor, a probelor la care este supus de Spân și de Împăratul

Roșu. La primele două probe protagonistul dovedește calități precum curajul și ascultarea față de Sf.

Duminică, pentru că ea îi furnizează sfaturi și unelte magice. Călătoria către Împăratul Roșu aduce și

întâlnirea cu cei cinci adjuvanți, în relația cu aceștia eroul dovedind prietenie, spirit de echipă. Pentru erou

aducerea fetei de împărat este cea mai dificilă încercare, pentru că pe drum se îndrăgostește de ea, dar fiind

credincios jurământului fața de Spân, nu-i mărturisește fetei adevărul despre identitatea sa. Aceasta însă,

„o farmazoană” intuiește adevărul și îl demască pe Spân. La final după moartea și renașterea simbolică –

coborârea în Infern: „ A coborî în infern înseamnă a cunoaște o moarte ințiatică, o experiență susceptibilă

4

de a întemeia un nou mod de existență.” (M. Eliade), își reia adevărata identitate, statutul social inițial,

pregătit fiind de a lua în stăpânire moșia unchiului său.

Deși este personj de basm, Harap-Alb nu este întruchiparea eroului, nu este tipul lui Făt-Frumos,

căci evoluța sa reflectă concepția despre lume a scriitorului prin umanizarea fantasticului. Protagonistul este

o întruchipare a omului de soi (G. Călinescu ), care traversează o serie de probe, învață din greșeli și

progresează, se maturizează pentru a merita să devină împărat, basmul putând fi astfel considerat un

bildungsroman.

În ceea ce privește statutul lui Harap-Alb în basm, observăm printr-o lectură atentă plasarea acestuia

într-o tranziție de la simplu individ la personaj, de la universul real, la cel imaginar, acțiunile și parcursul

său prezentând relevanță doar la nivelul textului. Pentru a construi corect imaginea acestui personaj,

Creangă are nevoie de un alt personaj cu un statut aparte- Sfânta Duminică. La început protagonistul nu are

nume, este într-un fel nenăscut și condiția lui se schimbă abia în momentul în care sosește cartea, scrisoarea

de la unchiul său. După întâlnirea cu Sf. Duminică, fiul de crai evoluează pe baza unor scenarii construite

atent de aceasta. El intră în lume și își începe parcursul inițiatic cu o personalitate de împrumut, marcată de

haine, cal, arme și interdicție. El încalcă interdicția și anulează experiența tatălui, moare și renaște după

experiența fântânii, primind o personalitate ce se supune numelui primit. Sfânta Duminică, care ia rolul

pedagogului intuiește slăbiciunile tânărului și construiește scenarii pentru a putea trece probele fără a fi pus

în primejdie.. La ultima experiență, cea cu împăratul Roșu, eroul primește componente fabuloase prin

tovarășii săi pentru a deveni cu adevărat personaj de basm. După izbândă aceștia se retrag iar Harap-Alb nu

are nicio emoție, trecuse de etapa afectivă și acum merge mai departe: „Harap-Alb le mulțumește ș-apoi

pleacă liniștit”. Se produce o schimbare benefică în moimentul în care acesta se îndrăgostește, moare și

renaște, reintegrăndu-se cu ajutorul fetei , lumii vegetalului ( cele trei smicele de măr). Acum după

descântecul cu apă vie și apă moartă Harap-Alb se ridică deasupra vieții și morții.

b. Antagonistul / răufăcătorii

Spânul este personajul antagonist cu care intră în contact Harap-Alb și de car depinde evoluția sa.

Acesta nu este doar o întruchipare a răului, ci are și rolul unui maestru inițiator, „un rău necesar”, de aceea

nu este pedepsit de către cal decât când inițierea este completă – „Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume

câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte...”. Nu doar naratorul ci și Spânul pare să cunoască

de la început necesitatea traseului inițiatic al eroului. Încă de la situația inițială protagonistul și antagonistul

sunt construiți pe baza unei serii de opoziții care individualizează binele și răul, specific basmului: naiv-

viclean, cinstit-necinstit dar și pe relația dintre inițiat și inițiator. Acesta este cel care-i dă numele

personajului, evidențiindu-i statutul pe parcursul celei de-a doua etape, oferindu-i identitate după supunerea

prin vicleșug. Odată transformat în slugă, Harap-Alb trebuie să îndeplinească muncile la care îl supune

Spânul, chiar dacă va avea nevoie de adjuvanți și donator.

Potrivit mentalității populare Spânul este omul însemnat pentru a fi recunoscut dar care coordoneaza

cu atenție inițierea, astfel cresterea în dificultate a probelor este un motiv pentru viitorul împărat de a-și

5

dovedi calitățile morale pentru a deveni un conducător cum „..n-a mai stat altul pe fața pământului, așa de

iubit, de slăvit și de puternic.”

c. Donatorul

Sfânta Duminică este ipostaza zânei din basm, un personaj necesar protagonistului pentru a se putea

confrunta cu probele. Aceasta apare din expozițiune, de la probele pregătitoare, testându-i calitățile morale,

determinându-l să facă diferența dintre aparențăși esență., aceasta are calități supranaturale și îi va oferi

tânărului nu doar sfaturi ci și unelte magice cu ajutorul cărora va trece primele două probe ale Spânului.

d. Adjuvanții/ animalul fabulos

Un statut special în basm îl are calul – animalul năzdrăvan care îi va fi eroului tovarăș, sfătuitor,

prieten pe tot parcursul inițierii dar nu-i va facilita demersurile în ciuda calităților supranaturale. Cei cinci

tovarăși sunt făpturi himerice, cu calități sau defecte exagerate, individualizați prin portrete comic-grotești.

III. Aspecte specifice basmului cult

Oralitatea stilului este răsătura esențială a textelor lui Creangă, acesta fiind considerat cel mai mare

povestitor al nostru. Aceasta se realizează prin diferite mijloace precum: expresii narative tipice: și atunci,

în sfârșit, utilizarea lui și narativ, exprimarea afectivă prin propoziții interogative: Că altă ce pot să zic? dar

și exclamative: Mă rog, foc de ger era: ce să vă spun mai mult!, inserarea de fraze ritmate și poezioare

populare: De-ar ști omul ce-ar păți , / Dinainte s-ar feri.

Umorul este o altă calitate a basmului observându-se în diverse situații sau în portretizarea unor

personaje, precum Ochilă, unul dintre cei adjuvanți. Limbajul dincolo de oralitate are această calitate

observându-se exprimarea mucalită: să trăiasacă trei zile cu cea de-alaltăieri, ironia: Doar unu-i Împăratul

Roș, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui nemaipomenită și milostivirea lui cea neauzită ,

porecle și apelative caricaturale: Buzilă, mangosiți, farfasiți, diminutive cu valoare augmentativă: buzișoare,

băuturică, expresii, proverbe și zicători cu valoare de caracterizare: Dă-i cu cinstea, să peară rusinea.

Dincolo de aceste aspecte se observă în textul lui Creangă, viziunea despre lume specifică, aducând

fabulosul tratat în mod realist, fantasticul umanizat. Protagonistul însuși este construit mai degrabă pe o

schemă realistă, neavând calități supraumane dar fiind ajutat de personaje sau obiecte cu puteri miraculoase.

Pare că autorul înceracă să reconstituie o lume țărănească humuleșteană, cu un fabulos antropomorfizat.

Împăratul Roșu, spre exemplu, nu are nimic din rigiditatea pe care o impune rangul , ci se uită „de-a

mirarea” la ceata lui Harap-Alb iar într-o altă ipostază caută prin ăsternuturi să vadă ce l-a pișcat de i-a

stricat somnul. Însoțitorii protagonistului se comportă asemenea unor flăcăi din spațiul rural, solidari cu un

prieten care trece printr-o încercare. Ca în orice basm el luptă pentru impunerea unor valori morale, etice, de

unde și traseul său inițiatic ce conferă valoare de bildungsroman.

6