Povestea acceptarii mele Pera Novacovici

,,Nu putem schimba ceva pana cand nu acceptam acel lucru. Condamnarea nu elibereaza, ci asupreste C. G. Jung

Primul lucru pe care l-am facut in clipa in care mi-am acceptat cele mai mari defecte, a fost sa plec capul in jos, umil. Nu umilit, dar umil.

Cred ca este aceeasi senzatie pe care o ai cu o clipa inainte de moarte cand iti dai seama ca de fapt esti doar un muritor ca orice alta vietate ce a umblat pe Pamantul asta. Stii ca nu esti asa smecher cum te credeai, dar ca exista o bucurie in toata povestea asta. Asa fragil si vulnerabil , ai indraznit sa visezi si sa incerci sa cuceresti pamantul si cerul.

Acceptarea de sine este o moarte si o renastere in acelasi timp.

Pentru ca ceva nou sa se nasca, ceva vechi trebuie sa moara.

Cand la varsta de 30 de ani mi-am dat seama ca tatal pe care nu il suportam, il uram pentru ca era alcoolic si ne-a parasit era la fel ca mine, am plecat capul in jos pentru ca intr-o clipa am primit toate raspunsurile.

Stiam in teorie ca atunci cand urasti pe cineva, urasti de fapt trasaturile tale pe care le vezi in celalalt pentru ca e mai usor sa le vezi la altii, decat la tine. Mult mai usor.

Dar dupa 8 ani de psihologie, eu tot nu stiam ce pot sa am eu din ce are tata.

Tata era alcoolic si fugea de responsabilitati. Eu nu aveam vicii la prima vedere si nici dependente si vroiam sa fac ceva cu viata mea.

Tata era impulsiv si strica toate relatiile cu cei din jur, eu incercam sa lucrez la relatii si sa construiesc ceva durabil.

Eu incercam asa cum puteam sa pastrez cat de cat o relatie cu ambii parinti, el nu mai vorbea cu parintii lui (bunicii mei).

Daca puteam sa spun ceva clar, era ca sunt total DIFERIT de tata.

Si din nou, minunatele proverbe romanesti in care am gasit atat de multa intelepciune:

Aschia nu sare departe de trunchi

Trecusera deja cateva luni de zile de cand faceam sport, iar eu stagnam in munca mea de slabire. Slabisem destul de mult dar intr-un punct m-am blocat si nu mai progresam.

M-am trezit in fata gheretei cu fast-food, avand pofta sa mananc un kebab. Constiinta mi-a zis Parca vroiai sa slabesti. Iar eu am zis Doar azi, ca acum mi-e pofta.Si cu aceasta fraza, intreaga mea lume s-a daramat.

Am realizat ca doar azi mai beau un pahar spune tata de 30 de ani.

Eram la fel ca el, singura diferenta era substanta pe care o bagam in mine. El alcool, eu mancare.

De asta eu nu mai progresam, pentru ca mancam zilnic cate o prostie si ma minteam cu mai azi, doar acum, asa s-a nimerit ca mi-e foame si nu am ce sa manc in alta parte.

In acel moment, stii cum m-am simtit?

Eram in plin razboi, si eu cu tata eram amandoi raniti in transee, doar ca el mai batran si mai neputincios iar eu mai tanar si mai in putere.

Eram doi camarazi, raniti in acelasi razboi, incercand sa scapam cu viata din ororile razboiului.

Mi-am dat seama in acea clipa ca tata nu are internet, antrenori de sport, coach, psihologi, terapeuti, nu stie ce e aia dezvoltare personala si nu ii intelege rostul, locuieste singur de 20 de ani, nu are un grup de sprijin, nu are perspective de a-si schimba viata, toata lumea de la parinti, colegi, fosta sotie l-au certat si acuzat ca e slab, ca e alcoolic si tot ce mai are acum la 55 de ani este un fiu care trece 20 de minute pe saptamana la el, il vede beat, il uraste si fuge de el, asa cum au fugit toti ceilalti.

Mi-am dat seama ca si eu, si el dam aceeasi lupta. Iar eu am atatea avantaje si tot nu castig batalia. Cat de greu trebuie sa ii fie lui?

In clipa aceea am lasat toate rahaturile deoparte si l-am iubit pe tata si m-am iubit pe mine. Mi-am jurat ca niciodata nu o sa il mai critic, judec, cert.

Daca inainte nu il suportam mai mult de 20 de minute pe saptamana, in ultimii 2 ani din viata lui, stateam impreuna cate un weekend intreg, in aceeasi camera, eu lucrand la calculator, el privind la televizor. Eu de obicei nu suport sa imi fie invadat teritoriul si intimitatea psihologica atunci cand vreau sa lucrez. Nu suport pe nimeni prea mult pe langa mine mai ales daca vreau sa creez, sa scriu sau am idei faine pe care vreau sa le implementez.Cu tata am stat cu mare placere in aceeasi camera zile intregi, lucru pe care nu mi-l imaginam posibil in aceasta viata.

Impacarea cu tatal, cu 2 ani inainte ca el sa moara, este una dintre cele mai mari realizari ale vietii mele. Iar beneficiul a fost dublu. Nu doar ca am avut un tata din nou la 30, cu toate ca mai mult eu aveam grija de el, dar m-am recastigat pe mine.

Iubirea pentru el si iubirea pentru mine au aparut in acelasi timp.

Am inteles lupta pe care NOI o dam, dusmanii si obstacolele pe care NOI le avem de infruntat. Am inteles ca daca NOI nu ne sprijinim intre noi, nu e nimeni care va misca un deget.

In ziua in care am vrut sa mananc acel kebab si am avut revelatia, m-am dus la tata si l-am gasit in birt. Pentru prima oara l-am privit altfel, i-am luat o bere, am baut si eu cu el o bere iar la sfarsit, l-am imbratisat si i-am spus te iubesc. Si l-am tinut in brate. Mi-a zis ceva ce nu stiam cum suna din gura lui. Si eu te iubesc.

Desi nu i-am mai spus niciodata de atunci sa nu bea, in cateva saptamani nu a mai baut. Fara sa ii spuna nimeni, nimic.

In multele weekend-uri pe care le-am petrecut impreuna, nu a pus gura deloc pe bautura.

Pot doar sa banuiesc ca golul acela din interiorul lui pe care incerca sa il umple cu cisterne de alcool era in sfarsit plin. Cu iubire si acceptare. Iar alcoolul nu mai era necesar pentru ca nu vroia sa uite de aceasta noua realitate in care petrecea zile la rand cu fiul, traind poate pentru prima oara in 30 de ani de la divort, o viata normala intr-o mica familie ( eu locuiam deja cu Oxana) in care era acceptat si iubit fara sa i se mai spuna ca nu e bun asa cum e.

1