Pornim într-o expediție imaginară în timp. Haideți să ne imaginăm

că planeta era acoperită aproape în totalitate de păduri tropicale care ascundeau animale, strămoși ai animalelor de azi. Singura armă de care avem nevoie ca să călătorim în timp este îndrăzneala de fi curioși.

ȚesuturilePrin specializarea celulelor au apărut mai multe tipuri de țesuturi, cu roluri diferite (de protecție, de susținere, fundamentale cu rol în asimilație, în fotosinteză, în depozitarea substanțelor de rezervă), caracteristice diferitelor părți ale plantei. Plantele sunt alcătuite din rădăcină, tulpină, frunze, flori și semințe.

RădăcinaRădăcina este un organ vegetativ al plantei care se dezvoltă în sol și este orientată în general spre centrul pământului (geotropism pozitiv). Are două funcții importante: una de fixare a plantei în sol și alta de absorbție a apei și a sărurilor minerale din sol.

TulpinaTot un organ vegetativ al plantei, tulpina apare ca o adaptare la mediul terestru, are o poziție verticală (ortotropă) și este orientată spre cer (geotropism negativ), împotrivindu-se gravitației pentru a favoriza accesul frunzelor și florilor la lumina soarelui.

Dimensiunea tulpinii variază de la câțiva milimetri (sau chiar absența tulpinii la plantele acaule) la zeci de metri: pinul - 50 m, molidul – 60 m, bradul – 75 m.

În climatul tropical avem dezvoltări impresionante ale tulpinii: arborele mamut (Sequoia gigantea) – 140 m, eucaliptul -150 m.

Pe platforma unui trunchi de Sequoia retezat se poate amenaja un ring de dans.

MuguriiMugurii sunt tulpini sau ramuri scurte ce au la suprafață frunze rudimentare (primordii) aranjate compact. Mugurii pot fi foarte mici, abia vizibili, sau foarte mari (căpățâna de varză). Din acești muguri se nasc florile, ramurile laterale sau pot rămâne inactivi mai mulți ani, reprezentând o rezervă potențială pentru refacerea aparatului foliar în cazul distrugerii acestuia de către insecte sau din alte cauze.

Căpățâna de varză este un mugur de mari dimensiuni.

LUMEA VERDELumea verde este guvernată de Soare, care își dăruiește generos lumina, și de sol, care conține substanțele necesare vieții, substanțe minerale pe care plantele nu le pot produce. De asemenea, apa nu poate să lipsească, ea fiind mediul în care au loc toate procesele lumii vii. Ea transportă seva brută de la rădăcini la frunze și tot ea transportă seva elaborată de la frunze spre organele de depozitare.

În urmă cu circa 400 de milioane de ani pădurile erau alcătuite din ferigi și brusturi și plante înrudite cu planta numită azi coada-calului, toate măsurând mai bine de 30 m înălțime. Cam cât un bloc cu 10 etaje.

Lumea plantelor conține astăzi aproximativ 500.000 de specii cunoscute, rude îndepărtate ale primelor forme vegetale apărute acum circa 7.600 de milioane de ani în Precambrian.

CelulaViața începe odată cu apariția celulei, o veritabilă uzină, un adevărat microunivers în care se creează tot ce este necesar menținerii vieții.

Celule pot avea forme ovale, poligonale, de stea, de semilună, iar mărimea lor variază între 20 și 70 de microni. Așa cum natura ne învață, nimic nu este absolut, unele bacterii pot avea dimensiuni mai mici de 20 de microni, în timp ce celulele din pulpa fructului de portocal pot ajunge la 2 cm, iar fibrele textile de in și de cânepă la 6-7 cm.

Celula este alcătuită, în linii mari, din membrană, citoplasmă și nucleu. Ea se aseamănă cu o fortăreață ce are membrană în loc de ziduri, iar în interior citoplasma, care oferă mediu de mișcare unor organite citoplasmatice și nucleului. Celulele s-au specializat în timp și au creat prin diferențiere mai multe tipuri de țesuturi. Organismele au evoluat de la unicelulare la pluricelulare (alge, ciuperci, mușchi), apoi au apărut lichenii (briofite), ferigile (pteridofite), și apoi plantele superioare cu flori și semințe, fără fruct (gimnosperme) sau cu flori și semințele prinse într-un fruct (angiosperme).

Toate organismele vii sunt sisteme deschise care schimbă în permanență cu mediul exterior energie și materie, fiind foarte pricepute în prelucrarea acestora.

54

Conifer cu frunze căzătoare cunoscut sub denumirile de lariță

sau zadă (Larix decidua).

Buxus sempervirens

Vârsta plantelorEste extrem de variabilă, de la câteva

zile în cazul plantelor efemere, la plante lemnoase care ating vârste ce depășesc cu

mult vârsta oricărui organism animal:• Mărul și părul: 200-300 de ani

• Fagul: 250-900 de ani• Plopul: 300-600 de ani

• Teiul: până la 1.000 ani• Stejarul: peste 1.000 de ani

Iar în climat mediteranean și tropical întâlnim: • Măslinul: 600-800 de ani• Castanul comestibil: până la 2.000 de ani• Cedrii din Liban: până la 3.000 de ani• Arborele mamut: până la 4.000 de ani• Baobabul: până la 5.000 de ani

FotosintezaCel mai important proces biochimic de pe PământFotosinteza reprezintă un salt calitativ în evoluția vieții pe Pământ, deoarece organele verzi ale plantelor, în prezența luminii, consumă dioxid de carbon, apă și săruri minerale pentru a produce oxigen, dar și cantități mari de substanțe organice (glucide, lipide, protide).

Prin fotosinteză se consumă anual aproximativ 396 x 109 tone de CO2, se formează anual 270 x 109 tone de glucoză și se eliberează 288 x 109 tone de oxigen.

6CO2 + 6H2O ---------------- C6H12O6 + 6O2 + 686 kcal

FrunzaFrunza este organ vegetativ al plantei care crește în mediul aerian, conține pigmenți clorofilieni cu rol atât pentru viața plantei, cât și pentru întreaga viață pe Pământ. La nivelul frunzei are loc fotosinteza (transformarea luminii în hrană), dar și funcția de transpirație și respirație.

Viața frunzelor este variabilă, unele plante pierzând frunzele la sfârșitul ciclului de vegetație. Alte plante își formează frunzele primăvara și le pierd abia în primăvara următoare (piperul lupului - Asarum europaeum, trei-răi - Anemone hepatica).

Plantele cu frunze persistente mai multe cicluri de vegetație, în special coniferele, pot păstra frunzele mai mulți ani la rând: pinul - până la 15 ani, bradul - 2-9 ani, molidul - 2-12 ani.

Dar nu numai coniferele păstrează frunzele peste iarnă, ci și plante precum: cimișirul (Buxus sempervirens), merișorul (Vaccinium vitis-idea), iarba-neagră (Calluna vulgaris).

Singurul conifer cu frunze căzătoare (caduce) din climatul nostru este larița sau zada (Larix decidua),care pierde frunzele toamna.

Stejarul poate pierde anual aproximativ 250.000 de frunze.

Mărimea frunzelor este și ea variabilă: de la cei câțiva milimetri ai solzilor la pedicuță (Lycopodium clavatum), la arborele vieții (Thuja orientalis) sau la acele de conifere, până la 1,5 m lungime și 0,5 m lățime, cât poate atinge frunza de captalan (Petasites).

În cazul plantelor tropicale avem dimensiuni impresionate la frunzele plutitoare de Victoria regia, care depășesc 2 m în diametru, sau frunzele palmierului Lodoicea seychellarum, la care circumferința frunzei depășește 10 m.

Cea mai mare frunză cunoscută o găsim în Brazilia. Raphia taedigera are o frunza ce poate atinge 20 m lungime și 12 m lățime.

Secțiune transversală în trunchi, unde se pot distinge inelele de creștere ce reprezintă vârsta arborelui.

76

FloareaFloarea este organul de înmulțire al plantelor superioare. Una dintre cele mai vechi definiții aparține naturalistului Goethe care definește floarea astfel: ”O ramură cu frunze metamorfozate, adaptată în vederea înmulțirii.”

Floarea este un organ aerian și provine din mugurii florali sau micști.

Cele aproximativ 500.000 de plante cunoscute se clasifică astfel:• Ciuperci și bacterii: 120.000 de specii• Alge: 40.000 de specii• Licheni: 16.000 de specii• Mușchi (briofite): 23.000 de specii• Ferigi (pteridofite): 11.000 de specii• Plante cu flori și semințe, dar fără fruct (gimnosperme): 6.000 de specii• Plante cu flori, semințe și fruct (angiosperme): 290.000 de specii

Angiospermele sunt plantele superioare cele mai evoluate, prin complexitatea lor, diferențiată în organe vegetative sau de nutriție și în organe de reproducere, ca rezultat al unui proces îndelungat de dezvoltare în condițiile mediului de viață terestră.

Angiospermele au ca organe vegetative rădăcina, tulpina și frunzele, care asigură nutriția plantei. Rădăcina fixează planta în pământ, de unde absoarbe apa cu substanțe hrănitoare sau seva brută, ce se ridică prin vasele lemnoase ale tulpinii până la țesuturile frunzelor. În frunze au loc reacții chimice complexe în procesul fotosintezei. Din ele rezultă substanțe organice care, prin seva elaborată, se răspândesc și hrănesc întreaga plantă. Organele de reproducere sunt florile. După polenizare și fecundare, din ele se dezvoltă fructele cu semințele. Ajunse în pământ semințele germinează, dezvoltă embrionul și crește o nouă plantă. În acest fel, viața unei plante superioare se desfășoară într-un ciclu biologic care începe cu germinația seminței și se termină cu formarea de semințe noi, începutul vieții plantelor viitoare.

Angiospermele sunt plantele cele mai răspândite, cele mai folositoare și cele mai cunoscute. Din acest grup fac parte arborii și arbuștii din păduri, pomii din livezi, gramineele (ierburile) și plantele cu flori din pajiști și fânețe, plantele de cultură (alimentare, tehnice și ornamentale). Sunt plantele care dau măreție și frumusețe naturii.

98

PLANTELE MEDICINALEPlantele medicinale au fost folosite din cele mai vechi timpuri, efectele acestora fiind determinate prin observație și încercări. Aceste cunoștințe s-au transmis din generație în generație și au constituit baza de plecare în folosirea buruienilor de leac.

În scrieri babiloniene și caldeo-asiriene încă de acum 5.000 de ani sunt menționate mai multe plante medicinale, iar în Ninive, capitala imperiului asiro-babilonian, exista chiar o grădină unde se cultivau acestea.

Știați că ...?

• În Vedele indiene sunt descrise încă de acum 5.000 de ani plantele medicinale și modul lor de întrebuințare.• În Egipt, papirusul de la Eberes (1.550 î.e.n.) descrie 200 de plante cu întrebuințări medicinale.• La descoperirea Americii, s-a observat că amerindienii foloseau ardeiul, coca și arborele de cacao.• Popoarele străvechi ale Africii cunoșteau efectele nucii de cola în combaterea oboselii.• În antichitate, Pliniu cel Bătrân, în lucrarea Historia Naturalis, descrie 511 plante cu utilizare medicală.• Medicul grec Dioscoride, care a însoțit legiunile romane în campania din Dacia, descrie în lucrarea De Materia Medica 553 de plante medicinale.• Tot de la Dioscoride a rămas și remarca: Hic dacos ad planta apelatos... (în traducere, ”acestei plante dacii îi spuneau astfel...”), făcând trimitere la strămoșii noștri care cunoșteau foarte bine efectele plantelor de leac.

Din cele aproximativ 300.000 de specii cunoscute la nivel mondial, 3.700 le găsim reprezentate și în flora țării noastre. Flora spontană din România reunește aproape întreaga floră a Europei prin etajarea naturală de la nivelul mării până la etajul golului alpin.

Teritoriul României este împărțit armonios, o treime câmpie, o treime podiș și o treime munți, astfel încât și vegetația este etajată, beneficiind de diferite tipuri de sol și de microclimate. Odată cu creșterea altitudinii, accesibilitatea ultravioletelor este mai mare, amplificând principiile active din plante.

Plantele medicinale trebuie bine cunoscute și, mai ales, trebuie cunoscut momentul optim de recoltare pentru ca planta să aibă eficiența maximă.

Principiile active se găsesc în diferite părți ale plantei și fac ca produsele folosite să fie denumite în funcție de partea care este folosită din plantă.

Astfel, rădăcina de ghințură (Gentiana lutea) se va numi Gentianae radix, iar rădăcina de mătrăgună (Atropa belladonna) Belladonnae radix.

Dacă rădăcina se recolteaza cu rizomi (rizomul este o tulpină subterană simplă sau ramificată, lipsită de clorofilă, cu aspect asemănător rădăcinii) cum este cazul rădăcinii de valeriană (Valeriana officinalis), avem produsul Valerianae rhizoma cum radicibus.

Dacă folosim partea aeriană a plantei, produsul se va numi herba. De exemplu, părțile aeriene de coada calului (Equisetum arvense) se vor numi Equiseti herba.

Dacă folosim scoarța, produsul se va numi cortex. De exemplu, coaja de dracilă (Berberis vulgaris) se va numi Berberidis cortex.

Dacă folosim mugurii, produsul se va numi gemmae. De exemplu, mugurii de plop negru (Populus nigra) se vor numi Populi gemmae.

Teophrastus Bombastus Paracelsus (1493-1541) a pus bazele fitochimiei, arătând că plantele vindecă în special datorită unei părți care este activă. A numit-o arcanum, sau quinta esentia (a cincea esență) și reprezintă punctul de plecare în explicarea noțiunii de principiu activ, folosită astăzi.

11

Angelica (Angelica archangelica)

I se mai spune și "îngerica" sau "iarba celor șapte îngeri" și se credea despre ea că are puterea de a atrage protecția îngerilor. Se spune că ea poate fi culeasă și administrată spre vindecare numai de oameni cu cugetul și sufletul curate. Dacă simte că se apropie de ea un om rău ori lacom, își pierde forța, pentru că îngerii pleacă de la ea.

Angelica poate fi culeasă numai după-amiaza, pentru că, părându-i rău după locurile în care s-a născut și a crescut, e bine să fie luată doar după ce "adoarme", spre înserat. Însăși denumirea sa științifică, Angelica archangelica, arată că această plantă atrage, prin rezonanță, ajutorul și protecția îngerilor. În medicina magică românească, angelica joacă un rol unic, acela de "magnet" pentru influențele magice benefice.

În popor, angelica era folosită în scăldătorile copiilor care plângeau ori care erau urmăriți de boli, pentru că se credea că au fost părăsiți de îngerul păzitor, care era chemat înapoi de puterea plantei.

Pintea, celebrul haiduc din Munții Gutâiului, cunoștea și el miraculoasa forță de tămăduire a plantei. Se spune că în traista sa din piele avea mereu clondirul cu pălincă, în care lăsa la plămădit angelica, un elixir care îl apăra nu doar de ciumă și de holeră, ci și de supărări, sminteală și lingori.

În Ardeal, o înghițitură de pălincă, în care se maceraseră semințe și tulpini de angelică, era un remediu tradițional pentru dureri de stomac, răceli și gripe, reumatism, indispoziție și depresii cauzate de vremea friguroasă și rea. Se mai spunea că, administrată bătrânilor, le redă parte din vigoarea și bucuria tinereții.

Administrarea acestei plante elimină stările de blocaj psihic, stări caracterizate prin inapetență, vomă, apatie, pesimism. Angelica este un remediu cu adevarat magic în aceste stări-limită, pentru ca pacientul să poată depăși pragul critic.

Brusturele (Arctium lappa)

Brusturele are proprietăți detoxifiante de excepție. De secole e cunoscut ca foarte bun la purificarea sângelui. Denumirea științifică este Arctium lappa sau laba ursului (de la arktos, care înseamnă urs, și lappa, care înseamnă în limba celților labă).

Coada-calului (Equisetum arvense)

Coada-calului este o plantă de leac cunoscută din timpuri străvechi. Marii medici și învățați ai antichității Galen, Dioscoride și Plinius o menționează în tratatele lor chiar cu denumirea de coada-calului, recomandând-o mai ales în bolile de plămâni și de rinichi. Dioscoride, medic şi farmacolog al Greciei antice, utiliza această plantă datorită proprietăţilor ei hemostatice.

În mitologia popoarelor nordice, despre coada-calului se spunea că este un sol al miticei Împărății a Elfilor, care este trimis de două ori pe an oamenilor pentru a le vesti încălzirea vremii și schimbarea anotimpurilor. La romani, despre coada-calului se spunea că este o plantă sfântă, menită să le fie de folos numai oamenilor. Oile sau vacile care o mâncau rămâneau fără lapte ori chiar sterpe, în vreme ce oamenii căpătau putere și tinerețe atunci când o culegeau după un anume meșteșug. Numită și iarba-ursului sau coada-mânzului, planta este o sursă de siliciu organic, un oligoelement structurant. De aceea este extrem de folositoare pentru refacerea oaselor în caz de fracturi. Întărește, de asemenea, tendoanele și ligamentele. Se folosea și în cazul părului și unghiilor casante.

Brusturele sau captalanul este o plantă importantă în medicina dacilor, pe care aceștia o numeau riborasta.

1312

Coada-șoricelului (Achillea millefolium)

Alături de păpădie, coada-șoricelului este planta medicinală cea mai răspândită de la noi din țară. Planta creşte în toate zonele, de la câmpie până în zona montană.

Numele ştiinţific al plantei Achillea provine de la Ahile, eroul legendar al războiului troian, care folosea coada-şoricelului pentru a vindeca rănile soldaţilor săi. Dovezi arheologice arată că era folosită în scopuri rituale și terapeutice cu cel puțin 4.000-5.000 de ani în urmă.

În Moldova, în nordul și în centrul Transilvaniei, precum și în nordul Olteniei, coada-șoricelului era folosită drept cicatrizant, calmant pentru "opăritură" (alergie cutanată) sau ca plantă aperitivă.

Denumirea dacică a acestei plante, chodela, a fost consemnată în tratatele lui Dioscoride și este destul de apropiată de cea românească din prezent.

Leurda (Allium ursinum)

Denumită și ceapa vrăjitoarelor, usturoi de pădure, ai de pădure, ceapa-ursului, ceapa-ciorii, usturoița, leurda este un aliment-medicament pentru mai toate animalele din pădure (lupi, căprioare, cerbi, mistreți), care se tratează de multe boli cu ajutorul ei, deoarece planta conține substanțe cu caracter antibiotic.

Săpăturile arheologice au arătat că leurda era folosită ca aliment încă de acum 5.000 de ani, de pe timpul neoliticului, când era consumată de oameni, dar și de animalele lor de-abia domesticite. Descoperirile arheologice arată că celții o foloseau în scopuri medicinale și rituale de acum mai bine de 3.000 de ani.

În Roma antică vindecătorii o numeau "Herba salutaris" – planta sfântă. Medicul grec Dioscoride prescria leurda ca detoxifiant, pentru curățarea sângelui, a plămânilor și a tractului digestiv. Îi place în mod deosebit semiumbra din pădurile noastre, unde așterne adevărate covoare de un verde deschis în luna martie ori la începutul lui aprilie.

Dacii numeau leurda aibuta (ai = usturoi) și o foloseau pentru bolile rinichilor și ca depurativ.

Păducelul (Crataegus monogyna)

Puține plante sau medicamente din lume se pot lăuda cu asemenea efecte vindecătoare în bolile de inimă ca păducelul. Primii care l-au studiat și l-au elogiat în tratatele lor au fost învățații greci Galen și Dioscoride. Multe secole mai târziu, Paracelsus introducea florile albe, fructele roșii și frunzele acestui arbore în celebrele sale elixiruri de tinerețe și de viață lungă.

În prezent, păducelul este una dintre cele mai bine studiate plante medicinale, proprietățile sale vindecătoare fiind recunoscute de către comunitatea științifică internațională.

Legenda spune că păducelul a crescut din toiagul Sfântului Iosif.

Sânzienele galbene (Gallium verrum)

Sânzienele galbene sunt un simbol al verii, deoarece înfloresc în perioada de maximă strălucire a soarelui. Sunt cunoscute și sub numele de Drăgaica, floarea lui Sântion, închegătoare etc.

Misterul acestei plante - folosită de sute de ani în tratamentul bolilor de ficat, al reumatismului, al bolilor tiroidiene, renale și nervoase - nu a putut fi pătruns deocamdată de către știință. Este printre puținele plante erbacee la care structura chimică nu justifică decât într-o mică măsură acțiunile terapeutice observate experimental. Din acest motiv, multe cărți moderne de fitoterapie se feresc să vorbească pe larg despre proprietățile sale curative excepționale, menționând-o undeva la urmă, printre altele.

Sânziana galbenă face parte dintre plantele cu cele mai variate întrebuințări în medicina tradițională românească. De la o zonă la alta, ea este folosită pentru tratarea altor afecțiuni. În Oltenia este folosită intern, contra herniei și a afecțiunilor febrile (”friguri”), în Țara Făgărașului este folosită pentru tratatea hepatitei (”gălbinare") și a bolilor nervoase, în Moldova contra bolilor de piele, iar în Năsăud contra reumatismului. Mirosul florilor este asemănător cu cel al mierii, fiecare dintre ele având patru petale, motiv pentru care se spune că această plantă este binecuvântată de Dumnezeu, deoarece fiecare floare poartă cu ea semnul Sfintei Cruci.

1514

Șovârful (Origanum vulgare)

Plantă foarte răspândită în Carpați, șovârful era cunoscut și de daci, care îi spuneau budila. Era folosit atât ca remediu de sănătate, cât

și la vopsit. Tot de atunci s-a păstrat și obiceiul de a presăra planta între haine în lada de zestre, pentru parfum și protejarea de molii. Fiertura de șovârf se folosea și pentru igienizarea casei, stropindu-se cu ea podeaua de lut.

Șovârful este astăzi intens cercetat în laboratoare, rezultatele obținute certificând eficiența leacurilor "băbești". Șovârful are calități antibacteriene și antimicotice puternice. Este un antibiotic natural care crește imunitatea și energizează organismul.

Valeriana (Valeriana officinalis)

Valeriana este cea mai folosită plantă medicinală din lume. Anual, pe glob sunt consumate peste 300.000 de tone.

Valeriana se mai numește popular și odolean sau gușa porumbelului.

Utilizarea valerianei are o tradiție de peste 4.000 de ani. Investită și cu însușiri magice de tradiția populară, în ultimele

patru decenii i-au fost dedicate sute și sute de studii medicale, care toate atestă același lucru: valeriana este unul dintre cele mai

eficiente remedii în tratarea tulburărilor emoționale, precum și a bolilor fizice asociate lor. O problemă de extremă actualitate în vremurile noastre, care stau sub semnul tensiunii și al stresului.

Trei-frați-pătați (Viola tricolor)

La o primă vedere pare mai degrabă modestă: o iarbă măruntă, fragilă, crescută pe margini de drum. Doar florile îți atrag atenția prin culorile lor diferite și vii și mireasma suavă, de toporași. Dar, deși îți vine mai degrabă s-o mângâi decât s-o vâri în cana cu ceai, planta aceasta este un medicament natural redutabil care poate salva vieți.

Trei-frați-pătați se numără printre detoxifiantele cele mai puternice din flora medicinală mondială. Utilizările sale terapeutice sunt extrem de diverse. În medicina noastră populară, de pildă, este cunoscută drept iarba care vindecă toate bolile de piele. Există nenumărate tradiții, descântece și credințe legate de puterea ei neobișnuită.

Legenda spune că au fost odată trei feciori de împărat, frumoși și viteji,

care s-au pornit cu toții la luptă, să biruiască un balaur înfricoșător, care îi

înspăimânta de ani de zile pe supușii tatălui lor. Când cei trei voinici erau

gata să-l răpună, balaurul le-a spus că, dacă nu-l vor lăsa în viață, mare

năpastă se va abate asupra lor. Dar ei aveau inimi viteze și nu s-au dat înapoi,

omorându-l. Și numai ce și-a dat suflarea jivina, că toată fața și pielea li s-a

umplut de bube, și din frumusețea lor strălucitoare nu a mai rămas nimic.

Cum nu se mai puteau arăta așa în lume, s-au pus în genunchi și au început

a se ruga să li se curme suferința. Iar Dumnezeu le-a ascultat ruga și i-a

transformat într-o floare cu tulpina fragedă, cu miros abia simțit și suav, care

vindecă toate bolile pielii. Această floare se cheamă Trei-frați-pătați.

1716

LUMEA ANIMALELOR

Să observăm animalele!

Ne echipăm cu un binoclu care mărește de opt ori – ne va permite să intrăm în lumea animalelor și păsărilor. Calitatea optică trebuie să fie bună pentru a face o bună observație. Imaginea trebuie să fie clară, imaginea din cele două oculare perfect suprapusă și luminozitatea bună.

Fotografiem cu aparate silențioase, altfel după prima poză peisajul va fi pustiu. Avem nevoie de obiective care să ne permită să ne apropiem de subiect, poate chiar un teleobiectiv. Pentru insecte și flori avem nevoie de un obiectiv macro.

Fie că observăm animalele cu ochiul liber, cu binoclul sau le fotografiem, trebuie să vorbim în șoaptă, să călcăm cu grijă pe frunze și crengi, căci zgomotul produs îndepărteaza animalele. E mai silențios să pășim pe cărări decât pe sub arbori.

Trebuie să ne adaptăm culoarea hainelor la culorile din natură. Maro sau verde sunt soluții optime, e ideal să evităm roșu și violet. De asemenea, albul pe timpul nopții.

Ne deplasăm lent, ascultăm, observăm.

Nu arătăm, nici măcar de la distanță, un animal cu degetul. Îl vom face să dispară.

Anunțăm în șoaptă când observăm un animal și indicăm direcția în care se află cu ajutorul cifrelor de pe cadranul ceasului (de exemplu, la ora două, lângă molid).

LupulLupul trăiește în păduri și, în particular, în Carpați dinainte ca oamenii să fi locuit munții. Existența lupului este un semn de natură sănătoasă aflată în echilibru.

Lupul are aproximativ 90 cm la umeri și 100-140 cm de la cap la coadă. Greutatea lui poate varia între 30 și 65 kg. Majoritatea nu

trec de vârsta de doi ani și foarte puțini ajung la 10 ani. În captivitate ajung și la 15 ani.

Lupul are picioare lungi care îl fac un vânător rapid și rezistent – poate parcurge peste 30 km într-o noapte. În sălbăticie vânează

în special animale slăbite, bătrâne sau bolnave. Astfel joacă un rol important în selecția animalelor sălbatice.Blana este deasă și cenușie iarnă, iar vara este subțire și roșiatică. Părul pe spate este mai negru, ceea ce îl ajută să se ascundă mai bine în pădure. Coada are 30-40 cm, este stufoasă și ajută la comunicare. Ochii sunt galben-aurii, foarte bine adaptați pentru vederea pe timpul nopții. Auzul este extrem de fin. Urechile sunt foarte mobile și servesc, asemenea cozii, în comunicarea corporală. Mirosul

este foarte dezvoltat. Poate percepe bine urmele și își poate recunoaște de departe semenii.

Lupii trăiesc în haită, urmând o ierarhie strictă, pe care animalele o cunosc și o respectă. Comunicarea corporală ține cont de această ierarhie. Coada ridicată arată

un comportament dominant, în timp ce coada între picioare și urechile lăsate pe spate arată supunere. Urletul care se aude de departe are rolul de a marca teritoriul față de alte haite, iar prin urlatul în comun se întăresc legăturile de familie.

Lupii se împerechează în a doua jumătate a lunii februarie, după o perioadă de lupte pentru întâietate. După o perioadă de gestație de 62-64 de zile, lupoaica fată într-o vizuină sub pământ 3-7 pui. La vârsta de trei luni aceștia părăsesc vizuina.

În septembrie, când ating greutatea de 15-20 kg, pot însoți haita la vânătoare.

Omul nu este privit de către lup ca o pradă posibilă nici măcar în timpul iernii. Lupul fuge din fața omului încă înainte ca acesta să îl vadă. Daunele provocate turmelor de oi nu depășesc 2%, iar cu câini ciobănești carpatini ei pot fi ținuți la distanță.

Dacii, cei care își construiau munții, cum zice Lucius Annaeus Florus, și-au luat numele de la daos, daoi, denumire grecească a lupilor. Ei venerau curajul și forța acestor animale și se considerau asemănători lupilor. Drapelul lor de luptă era un cap de lup.

19

Ursul brunUrsul este răspândit din tundră până în deșert, datorită faptului că se adaptează la medii foarte diferite. Ursul brun trăiește în Carpații românești în pădurile de foioase și conifere.

Populația de urși de la noi este estimată la 5.000 de exemplare.

Ursul brun are o lungime de 2 m și o înălțime la greabăn de 1 m și atinge greutatea de 400 kg.

Are un corp masiv și un cap rotund cu un gât scurt și puternic, picioare groase și degete lungi, cu gheare îndoite. Blana maro are nuanțe de la maro deschis până la negru. Primăvara ursul își schimbă blana. Dantura este deosebit de puternică, cu canini uriași. Ochii sunt mici și destul de apropiați. Mirosul este foarte bine dezvoltat. Ating o viteză de 60 km/h, sunt înotători buni și rezistenți.

Urșii sunt omnivori, dar în proporție de 70% sunt vegetarieni,

adaptându-se la oferta de sezon. Mănâncă fructe de pădure, rădăcini,

fructe, boboci, scoarță, flori, ghindă, insecte

și larve, gândaci, miere, animale mici sau mari, cadavre și resturi menajere.

Iarna, când nu este vegetație, urșii se odihnesc, însă nu hibernează în adevăratul sens al cuvântului. Respirația și bătăile inimii sunt reduse la minim, nevoile de energie sunt acoperite de rezervele de grăsime.

Urșii se împerechează vara. Puii se nasc în bârlog până la mijlocul lunii ianuarie, iar la trei luni părăsesc prima oară adăpostul. La doi ani puii părăsesc cuibul și pleacă să își caute un alt teritoriu. Sunt solitari, excepție fac ursoaicele care se însoțesc cu puii până la doi ani.

Ursului îi e frică de oameni și îi ocolește din timp dacă îi simte. Există și mulți urși care s-au obișnuit cu omul și își caută hrana în apropierea

oamenilor. Mare parte din conflictele dintre om și urs în România sunt din cauza urșilor

crescuți de om și lăsați apoi în libertate. Urșii care își pierd frica de om ajung să fie periculoși. Faptul că un urs stă pe picioarele din spate nu înseamnă că trece la atac. Poziția de atac este cu toate picioarele pe pământ și cu capul aplecat.

Dacă întâlnim un urs în sălbăticie, trebuie să ne retragem în liniște, fără să atragem atenția. Nu fugim și nu ne cățărăm în copac!

2120

RâsulRâsul s-a stabilit de foarte mult timp în Carpați (cel mai probabil din epoca glaciară). Se estimează populația de râși la aproximativ 2.000 de exemplare. Deși au un camuflaj bun, ei nu se retrag așa de repede ca lupul din fața vânătorilor. Râsul este un animal rar în Europa, cu excepția Rusiei. Cele mai mari efective se găsesc în Scandinavia și Carpați.

Râsul are o lungime de 80-120 cm și o înălțime de 50-60 cm. Râșii au în Carpați o medie de 25 kg. Masculii sunt cu circa 15% mai grei decât femelele. Picioarele sunt lungi, diferențiindu-i de alte feline. Labele sunt late și puternice, adaptate deplasării pe teren accidentat. Din cauza aceasta, urmele râsului nu sunt la fel de adânci ca ale lupului.

Blana este formată din două straturi, unul cu păr scurt, des și mătăsos, iar al doilea cu păr de circa 5 cm. Culoarea blănii variază de la roșcat la maro deschis, cu multe pete de culoare mai închisă, care îl ajută să nu fie văzut ușor. Ochii sunt mari și orientați înainte. Are o vedere foarte bună și pe timp de noapte. Pe urechile îndreptate în sus se găsește câte un smoc de păr de circa 4 cm. Aceste smocuri poartă numele de pensule și sunt caracteristice râșilor. Are o barbă lungă în formă de evantai. Meniul său variază de la șoareci la căprioare. Poate ucide chiar și cerbi sau capre negre. Un râs matur are nevoie de aproximativ 1 kg de carne pe zi.

Râsul preferă teritoriile mari, cu păduri cu luminișuri, și versanții stâncoși. Este activ mai mult pe înserate, peste zi odihnindu-se în peșteri sau desișuri. Este un animal singuratic, partenerii nu trăiesc împreună.

Se împerechează la sfârșitul lunii februarie - începutul lunii martie. După 67-74 de zile, femela naște 1-4 pui, care sunt orbi până în a 12-a zi de viață. În primăvara celui de-al doilea an, la o greutate de 7-10 kg, puii pleacă să își găsească propriul teritoriu. Masculii ajung la maturitate la 3 ani, femelele la 2 ani. Pot trăi până la vârsta de 15 ani.

Râsul nu poate aduce daune turmelor de animale și nici nu reprezintă un pericol pentru om. Efectivul de animale sălbatice nu este amenințat de efectivul de râși.

Capra neagrăCapra neagră se adăpostește pe crestele Carpaților, deasupra limitei superioare a arborilor, unde a dezvoltat o populație de aproximativ 8.000 de indivizi.

Capra neagră are coarne care cresc de la an la an și pe care nu le pierde niciodată. Are un corp îndesat, cu picioare puternice și solide. Haina de iarnă este de culoare neagră cu un păr lung și des. Fața, burta și gâtul au o culoare galbenă. Vara corpul este acoperit cu o blană maroniu deschis, cu o linie neagră de-a lungul spatelui, și cu picioarele negre. În tot timpul anului au o dungă neagră de la ochi la nas. Masculii au în jur de 30-40 kg, în timp ce femelele rar ajung la 30 kg.

Capra neagră trăiește în grup, femelele formând grupuri cu iezii lor și cu puii lor de un an. Doar la începutul lui iunie părăsesc grupul câteva zile pentru a naște. Apoi se întorc în grup și alăptează puii până la sfârșitul toamnei. Iezii se nasc cu o haină de vară, dar sunt mai închiși la culoare decât adulții.

Caprele negre pot fi văzute de la distanță, dar lasă și urme ale trecerii lor care pot fi de asemenea văzute. Urmele de copite pot fi găsite în pământul moale sau în zăpadă. Sunt de 6-8 cm și destul de împrăștiate.

Capra mănâncă ramurile arborilor scunzi și a arbuștilor, ajungând la înălțimea de 1,2 m. Molizii tineri pot lua forme conice datorită acțiunii caprelor negre.

22

Ce îmseamnă să pornim în drumeție?Înseamnă să facem o plimbare mai lungă, neîntreruptă, pentru una sau mai multe zile, cu o viteză medie de 3,5 km/h.

LA DRUM! ÎncălțăminteaDacă folosim doar drumuri forestiere, fără greutate în spate, putem să purtăm doar teniși. În schimb, dacă ne deplasăm pe vreme rea sau în teren accidentat, este obligatoriu să avem niște ghete pentru drumeție. Încălțămintea trebuie să fie deja folosită de câteva ori, altfel ne va produce rosături. Talpa trebuie să fie de cauciuc sau Vibram care să ne permită o bună aderență. În bagaj e bine să avem mereu o pereche de pantofi ușori, de schimb. Șosetele ar trebui sa fie două, prima pereche de bumbac și a doua de lână, astfel piciorul ne va fi mai bine ferit de rosături.

HaineleChiar dacă se arată vreme bună, un pantalon lung pe lângă perechea de pantaloni scurți ne va apăra de frig seara sau de arsuri, dacă soarele e prea puternic.

Adăugăm o bluză călduroasă sau un polar în plus, mai ales la munte, unde frigul se lasă brusc, iar aerul este tot mai rece pe măsură ce urcăm la altitudine mai mare. Hainele din polar, deși sintetice, se usucă mai repede în caz de ploaie și lasă să se evapore transpirația mai ușor. Sub polar îmbrăcăm un tricou de bumbac sau din material sintetic special adaptat pentru sport.

Pentru ploaie, cea mai bună soluție, deși mai puțin estetică, rămâne pelerina de ploaie. Chiar dacă vom arăta ca niște călugări medievali, ea ne va proteja eficient, va folosi pe post de masă la picnic și ne va feri de umezeala solului când ne facem siesta. Alegem pelerina mai mare care ajunge până la pământ, care să ne acopere și rucsacul. Hainele de ploaie din Gore-Tex, mai scumpe, ne vor proteja de transpirația excesivă.

RucsaculVolumul său depinde de tipul de drumeție pe care vrem să o facem. Pentru o drumeție de o zi, alegem un rucsac de 20-30 l. Pentru o drumeție de mai multe zile alegem un rucsac de 40 până la 60 l. Îl vom proba ca pe o haină (umplut cu o greutate oarecare), pentru a-l putea regla și adapta astfel încât să ne fie comod.

2524

2726

Să nu uităm!Busola, harta, batistele de hârtie, briceagul, lanterna de buzunar sau frontală, șnur, bani și câteva batoane energizante.

Nicio drumeție fără hartăO hartă a zonei unde ne deplasăm poate fi foarte utilă. La o scară de 1/50.000 (1 cm pe harta = 500 m pe teren) sau și mai bine 1/25.000 (1 cm pe hartă = 250 m pe teren). Țineți cont întotdeauna de curbele de nivel, care arată punctele cu aceeași altitudine (din cinci în cinci metri altitudine la hărțile 1/25.000).

Distanțele nu sunt întotdeauna ce par pe hartă. De aceea, iată câteva sfaturi:• Țineți cont de condiția fizică și rezistența participanților la drumeție. Ritmul îl va da cel mai puțin pregătit.• Țineți cont de numărul participanților. Cu cât sunt mai mulți, ne vom mișca mai încet.• Țineți cont de relief. Pe teren plat vom calcula distanțele în kilometri. 2,5-3 km/h cu copii mici, 3,5 km/h pentru adulți în ritm lent, 4-4,5 km/h pentru adulți cu ritm bun de mers și 5-6 km/h pentru sportivi. Pe munte, vom ține cont de altitudine și vom calcula distanțele în ore mai degrabă decât în kilometri. Orientativ, avem nevoie de o oră să urcăm 300 m diferență de nivel și o jumătate de oră să coborâm 500 m diferență de nivel.• Țineți cont de anotimp. Dacă frigul ne îndeamnă să accelerăm mersul și să nu întârziem la pauze, căldura ne invită la repaus la umbră și răcoare și la un ritm mai lejer. Dacă zilele sunt scurte, trebuie să ne calculăm etapele astfel încât să nu ne prindă întunericul pe drum. Deplasarea pe timp de noapte nu este pentru oricine și aceasta presupune multe riscuri care, fără experiență, se pot transforma în tragedii.

BusolaEste indispensabilă în teren. Ne permite să poziționăm corect harta în teren. Alegem de obicei un model transparent care are pe margine o riglă cu o scară comună 1/25.000.

Pentru cei ce se vor profesioniști, exista GPS-ul – un dispozitiv de aproximativ 400 g care, datorită semnalului emis de sateliți, ne determină în două minute poziția pe planetă. El ne oferă și posibilitatea de a memora traseul parcurs și de a-l încărca pe internet.

Protecția în fața soareluiNe gândim la pălărie (ne va proteja și de frig), cremă de protecție împotriva ultravioletelor și ochelari de soare.

Bidonul de apăE de preferat un model din metal. Doar că trebuie bine limpezit și lăsat deschis între două utilizări, altfel va prinde un gust și un miros neplăcute. Dacă vrem un plus de parfum și un plus de siguranță, putem adăuga în apă o bucățică de rășină de brad. Drumeții profesioniști folosesc azi un rezervor de plastic prevăzut cu un tub care le permite să bea din mers.

Trusa de farmaciePentru o zi, e suficient să avem un antiseptic local, câteva pansamente și câteva pastile împotriva durerii. Mai putem avea un ulei esențial de roiniță împotriva căpușelor și o alifie de gălbenele pentru rosături.

CortulAzi cel mai răspândit este cortul de tip igloo, cu o structură din două arcuri de fibră de carbon, sau chiar corturile care se desfac automat.

Sacul de dormitÎl alegem în funcție de temperatura menționată de producător și de greutate. O pătură de polar poate fi un plus util. De asemenea, o folie de supraviețuire, care va permite să vă apărați de frig.

Fiecare dintre noi se naște cu un set unic de resurse disponibile, cu un potențial de exploatat, cu anumite aptitudini de dezvoltat și cu diferite predispoziții de care trebuie să ținem cont. Ce facem și cum beneficiem de acest „bagaj”

genetic depinde de mediul în care trăim, de experiențele cu care ne confruntăm, de situațiile la care suntem nevoiți să ne adaptăm.

Copilăria este marcată de curiozitate și de lipsa prejudecăților, trăsături care dispar odată cu înaintarea în vârstă și expunerea repetată la prejudecăți, condiționări, reguli și proceduri. Micii „cercetători” curioși, după cum îi denumea Piaget, au o minte deschisă și o nevoie crescută de a accesa lumea înconjurătoare cu ajutorul simțurilor, pentru a putea înțelege mai bine felul în care aceasta funcționează. Descoperirea naturii, a lumii plantelor și animalelor, a legilor după care acestea funcționează sporesc creativitatea și gândirea liberă a copiilor, le îmbunătățesc puterea de adaptare și capacitatea de a lua decizii prin confruntarea directă cu situații inedite.

Cunoașterea prin experiență directă optimizează funcțiile cognitive ale copilului, făcându-l mai receptiv la ceea ce i se întâmplă, mai empatic și atent la cei din jurul lui, crescându-i nivelul de toleranță și acceptare față de aceștia și nevoile lor. Supus unor situații inedite, copilul devine mai capabil să reacționeze rațional, să își cunoască și stăpânească emoțiile intense, să se confrunte cu propriile temeri și să le înțeleagă pe ale celorlalți oameni.

Copiii și natura

Ritm, antrenament, precauțiiCine vrea să ajungă departe își menajează calul. E o veche vorbă a călătorilor călare. Dar în drumețiile pe jos, suntem propriul nostru cal. Așa că trebuie să ne respectăm ritmul de deplasare și să ne bucurăm de plimbarea în natură. În coborâre, oricât ar fi de tentant, evităm salturile, ca să nu ne expunem la căzături, entorse. La coborâre nu avem nevoie de un suflu bun, dar solicităm foarte mult talpa și genunchii, făcând-o la fel de obositoare ca și urcarea.

E recomandat să începem cu plimbări scurte, fără denivelări importante. Orice abordare sportivă trebuie pregătită progresiv. E de dorit să obținem un ritm constant de deplasare, cu pauze frecvente (10 minute la fiecare oră).

Înainte de plecarePregătim din timp traseul de parcurs și avem în vedere capacitatea noastră de orientare și rezistență.

Trebuie să fim corect echipați. Hainele de culori vii ne ajută să ne reperăm coechipierii pe timp de ceață și să putem fi ușor reperați în caz de accident de către salvatorii montani.

Consultăm prognoza meteo. Un traseu pietros poate deveni brusc alunecos sub influența ploii. Vizibilitatea poate fi redusă la zero în caz de ceață. Dacă dorim să înnoptăm la cabane, să ne asigurăm că avem rezervarea făcută, deoarece în sezon nu vom fi singurii călători.

Semnalele de comunicareUn semnal sonor sau luminos = chemare

Două semnale sonore sau luminoase = răspuns

Trei semnale sonore sau luminoase = alertă

Semnalul S.O.S. (save our souls = salvati sufletele noastre) transmis în cod Morse:Trei semnale scurte, trei semnale lungi, trei semnale scurte.

2928

30

Într-un cadru non-formal, prin jocuri, povești și interațiuni sociale, copiii învață să își cunoască și să își dezvolte abilitățile și resursele, învață să își recunoască, să își accepte și optimizeze punctele slabe. Ei înțeleg faptul că oamenii sunt diferiți, ei

reacționează emoțional și comportamental diferit, deși se confruntă cu aceeași situație. Învață să își recunoască emoțiile și gândurile și să le controleze pentru a reuși să reacționeze potrivit în orice context sau situație.

De ce este important să investim în dezvoltarea cognitivă și emoțională a copiilor?

Știați că ...?

• Creierul copilului funcționează pe principiul acum ori niciodată – sinapsele care nu au fost stimulate să se formeze la momentul oportun, nu se vor mai forma niciodată.• Copiii care au parte de experiențe timpurii de învățare tind să termine școala cu note bune, să meargă la facultate, să câștige mai mulți bani și să devină buni profesioniști.• Cu cât este scos mai mult din zona de confort, cu atât un copil va avea o zonă de confort mai extinsă, adică se va simți în largul lui în situații diverse de viață.• Cu cât expunerea la stimuli este mai diversificată, cu atât capacitatea de adaptare este mai bună.• Creierul uman funcționează ca un mușchi; cu cât este mai stimulat, cu atât funcționează mai bine.• Un climat pozitiv, de încredere, marcat prin reciprocitate și flexibilitate, îi oferă copilului șansa la o dezvoltare optimă.• Un copil care se simte iubit și acceptat are șanse mult mai scăzute să dezvolte tulburări emoționale ulterior.• Părinții sunt pentru copii primul model al interacțiunii umane. Copiii vor fi tentați să replice în relațiile ulterioare tot ceea ce văd, simt, percep în relație cu părinții.• Valorile transmise copilului când e mic îi vor ghida toată viața și toate alegerile• Aptitudinile transmise copilului îi vor influența percepția ulterioară asupra propriei persoane.