Şoricel de bibliotecă, de Elia David

A fost odată un şoricel de bibliotecă. Era un şoricel de bibliotecă fiindcă aşa dorise mama lui. Ea îl trezea dimineaţă devreme şi îi arăta rafturile pline de cărţi ce trebuiau devorate. Şoricelul nu ştia de ce trebuiau devorate, dar îi făcea mamei pe plac, fiindcă la sfȃrşitul unei zile petrecute în compania cărţilor groase, primea un păhărel - cȃt un degetar - cu lapte nespus de dulce.

Înainte de a roade paginile cărţilor, şoricelul avea datoria de a le citi, pare-se pentru a aduna multe cunoştinţe şi a deveni, astfel, primul savant din lumea rozătoarelor. Evident, după exemplul strălucit (şi, mai ales, bine plătit) al şoricelului bucătar.

Însă un lucru nu prea mergea în toată afacerea asta: rȃvna mititelului nu era pe măsura rȃvnei mamei sale, care începuse deja să dea interviuri în faţa unui ciob de oglindă:

-Fiul meu a dat gata, pȃnă acum, trei rafturi de bibliotecă. E specialist în matematică şiastronomie, în chimie şi botanică. Germana o chiţăie cursiv, la fel şi engleza. Doar partiturile pentru pian nu le-a putut digera încă … Sărăcuţul, nici să doarmă nu mai are timp, dar îl înţeleg:este atȃt de studios şi de ambiţios!

În timpul acesta, ceilalţi şoricei alergau netulburaţi prin podul casei, printre jucării vechi şi manuale şcolăreşti, apoi ieşeau în cȃmp, unde li se pierdea urma pentru cȃte o zi întreagă. Seara se întorceau acasă, “prăpădiţi şi la fel de proşti”, după cum li se dădea de înţeles, fără însă a le fi refuzată porţia de caşcaval furat cu mare demnitate din cămara proprietarilor.

Păhărelul cu lapte, îl primea, se înţelege, doar şoricelul de bibliotecă, deoarece se trudea nespus pentru o carieră de succes, cȃt mai departe de hotarele acelei case modeste, care îi ţinea pe toţi.

Într-o zi, însă, ce să vezi? Proprietarul cel bătrȃn, care nu mai dădu prin bibliotecă de vreun an de zile, intră pentru a căuta o carte cu poveşti. Cȃnd să o apuce, prinse coada micuţului savant, care nu avu nici timp, nici pricepere si se legăna cu capul în jos, chiţăind după ajutor.

-Ce-mi faci dumneata aici? îl întrebă omul mirat, cu ochii la rafturile de pe care dispăruseră cărţile sale cele mai scumpe.

-Eu? Studiez! răspunse şoricelul de bibliotecă, nutrind speranţa că omul îl va elibera pentru totdeauna de această corvoadă!

-Sper că nu mi-ai mȃncat şi cartea cu poveşti! Dacă mi-ai mȃncat-o şi pe aceasta, nu scapi viu de aici!

-Nu, pe asta nu, zise el uşurat, mama a zis că nu-mi este de niciun folos acolo unde vreau eu să ajung!

-Bine, atunci îţi dau drumul! rȃse omul. Spune-i mamei tale că biblioteca mea este prea mică pentru un şoricel atȃt de ambiţios ca tine. De aceea, ar fi bine să vă mutaţi într-o casă mai mare.

-O să-i spun, domnule! Dar, vă rog, la plecare, puteţi să-mi daţi si mie să citesc ceva... mai uşor?

Aşa se face ca micul rozător de bibliotecă primi cartea cu poveşti, descoperi pasiunea cititului, apoi pe a scrisului şi, în ciuda mamei sale, care îl voia savant, deveni un simplu şi fericit şoricel scriitor.

Ariciul si iepurele, de Lev Nicolaevici Tolstoi

Iepurele îl întâlni pe arici şi-i spuse:2

- Toate le ai frumoase, ariciule, numai picioarele ţi-s strâmbe şi se cam împleticesc.

Ariciul se supără:

-Degeaba râzi, picioarele mele cele strâmbe sunt mai iuţi decât ale tale cele drepte. Să trec numai o clipă pe-acasă şi-apoi să ne luăm la întrecere!

Ariciul trecu pe acasă şi spuse nevesti-si:

-Am avut o neînţelegere cu iepurele şi vrem să ne luăm la întrecere, ca să se vadă care dintre noi aleargă mai repede.

- Se vede că ţi-ai ieşit din minţi, îi spuse aricioaica. Cum o să te iei la întrecere cu iepurele? El e iute de picior, iar labele tale sunt strâmbe şi parcă tocite.

- O fi el iute de picior, dar eu sunt mai iute la minte - spuse ariciul. Iar tu să faci ce ţi-oi spune eu. Hai la câmp!

Sosiră pe arătură, ariciul îi spuse nevesti-sii:

- Tu ascunde-te la capătul ăsta al brazdei, iar iepurele şi cu mine vom porni din capătul celălalt. Când iepurele îşi va fi luat bine avânt, eu o să mă întorc la locul de plecare, iar când va sosi el la capătul dinspre tine, ieşi de după brazdă şi spune-i: "De când te aştept!" N-o să te poată deosebi de mine şi va crede că sunt eu.

Când iepurele îşi luă bine avânt, ariciul se întoarse la locul de plecare şi se ascunse. Iepurele sosi în goana mare la capătul celălalt al brazdei: şi ce să vezi?! - nevasta ariciului aştepta acolo. Când îl zări pe iepure, îi spuse:

- De când te aştept!

Iepurele nu o deosebi pe aricioaică de arici şi se gândi: "Mare minune! Cum de m-a întrecut?"

- Dacă-i aşa, spuse el, hai să mai alergăm odată!

- Hai!3

Iepurele o luă înapoi cât putu de repede, ajunse la celălalt capăt, şi ce să vezi? Ariciul era acolo:

- Ehei, frate, abia acum ai venit, eu sunt demult aici!

"Ei, minunăţie! - se gândi iepurele - doar am fugit straşnic, cum de m-a-ntrecut?"

- Hai să mai alergăm odată, acum nu mă mai întreci.

- Hai!

Iepurele fugi de-i scăpărau călcâiele, însă degeaba!Ariciul şedea în faţa lui şi-l aştepta.

Şi aşa a fugit iepurele dintr-un capăt într-altul, până i s-au sleit puterile.

În cele din urmă, iepurele se dădu bătut şi spuse că de acum înainte nu va mai înfrunta pe nimeni

Un oaspete neobişnuit, de Călin Gruia

4

La malul apei era o salcie uriaşă. Sub salcie creştea cea mai frumoasă iarbă din lume. Apa şuşotea printre pietre, vântul legăna încet ramurile copacului, iar Mădălina citea cu glas tare o poveste. Glasul fetiţei se amesteca lin cu murmurul pârâului, cu şoapta frunzelor, iscând un fel de cântare nemaiauzită. Când Mădălina închise cartea auzi în văzduh un zbârnâit ca de aripi de cărăbuş. Pâna să se dumirească, se pomeni lânga ea cu un pitic cât o lingură de supă, şi cum tocmai în clipa aceea apunea soarele, piticul spuse: "Bună seara!" cu o voce de clopoţel.

Mădălina băgă de seamă că noul sosit şedea pe un covor mic, cam vechi, zdrenţuit şi întrebă: "Covorul fermecat?"Piticul strânse din umeri şi Mădălina îl întrebă iar: "Te-ai rătăcit?... Vii de pe tărâmul celălalt?" "Şi da şi nu", îi răspunse în doi peri piticul. Am auzit din văzduh glasul tău, iar salcia asta mi s-a părut un palat... Trebuie să ajung pâna mâine seară într-un anume loc."...

”Aş putea oare să te ajut?" îl întrebă Mădălina. "Cred că da, nu mă pot duce cu mâna goală, cum se spune. Pe tărâmul acela sunt câţiva copii şi aşteaptă să le spun o poveste. Şi eu nu mai ştiu niciuna. Le-am isprăvit. Am ştiut mii şi mii de poveşti. Dar cum spun una, cum o uit. Cum spun alta, cum o uit. Şi tot aşa, tot aşa am ajuns la margine..."

Şi cum faţa piticului se posomorî un pic, fetiţa îi întinse cartea: ”Ţi-o dau!" Piticul se înroşi în pomeţii obrajilor şi spuse că nu ştie să citească şi că-i vine să moară de ruşine. Mădălina încercă să-l încurajeze: "Dacă-i aşa, ia-ţi covoraşul subsioară şi hai cu mine."

Piticul nu aşteptă să fie poftit de două ori. Îşi făcu sul ţesătura fermecată, îşi dădu fesul mai spre ceafă şi porni către casa Mădălinei, care nu era prea departe. Intrară tiptil în cămăruţa păpuşilor, care pentru o clipă deschiseră ochii. Mădălina îl rugă pe elefantul Vasiie să se mute în patul elefantului Năilă, care era plecat la băi. Piticul se întinse în patul elefantului Vasiie şi spuse: "Ce bine! Demult n-am mai dormit într-un pat atât de curat..."

5

După ce mâncă o fragă şi trei cireşe, spuse mulţumit: "Madalina, poţi începe povestea. Te ascult bucuros..."

Mădălina aprinse lampa, luă cartea şi prinse să citeasca... Piticul zâmbea. Aţipea. Se trezea. Trăgea din lulea... Şi iar zâmbea. Şi iar aţipea. Păcat că nu eraţi şi voi de faţă să vedeţi şi să ascultaţi cât de frumos citea Mădălina."Aşa-i că ai terminat clasa I cu media 10?" a întrebat-o când a terminat de citit."De unde ştii?”

1. Continuă povestirea cu încă trei- patru rânduri.

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Bobul de mac

Într-o zi, un greier cu ochii gri mergea pe un deal galben. Era singur şi în spatele lui nu venea nimeni. La un moment dat, a ieşit de undeva o furnică. Furnica era neînsemnat de mică. Totuşi, greierul a văzut-o. La

6

început el nu i-a spus nimic, deşi ea mergea alături. Când au ajuns mai pe deal în sus, s-a oprit ca să-şi lege un şiret şi atunci s-a uitat în treacăt la ea.

Furnica nu era deosebită, dar avea ochii aurii, foarte vii. Şi ţinea în mână nişte poze! - Sunt ale tale? o întrebă el. - Nu numai ale mele, răspunse ea. - Dar ale mai cui? - Pot fi şi ale tale dacă ţie îţi plac şi dacă vrei să fim prieteni. - Ce înseamnă să fim prieteni? - Nu ştii? - Ştiu, dar de fiecare dată este altfel. De exemplu, m-am împrietenit odată cu un urs. Ursul era foarte cumsecade. De câte ori ploua mă lăsa să stau în urechea lui şi nu se supăra pe mine când începeam să cânt până îl trezeam. Deşi, îţi spun, era mare şi puternic. Altă dată m-am împrietenit cu un melc. Melcul era gospodar, avea casa lui şi tot ce-i trebuia. El mă punea să-i cânt în fiecare zi, fiindcă îmi spunea că-i place melodia. Iar eu îl credeam şi-i cântam. Numai că într-o zi, când a venit iarna, el nu m-a crezut că mi-e frig şi a intrat singur în casa lui. Aşa că nu ştiu ce să cred. - Înţeleg ce vrei să spui, răspunse furnica. Există prietenii în care sunt doi prieteni şi există prietenii în care e numai unul. Despre noi însă nu putem spune nimic. Dar, dacă mergem până sus, în vârful dealului, s-ar putea să aflăm.

Şi au început să meargă. Furnica îi povestea întâmplări din copilărie şi greierul o asculta cu atenţie. Când au ajuns sus, furnica a găsit un bob de mac. - E tare frumos, îi spuse greierele. - Îţi place? - Mult. - Ţi-l dau ţie. - Nu se poate. - Ba da, ia-l. - Nu pot să-l iau, fiindcă l-ai găsit tu şi este al tău. De ce să mi-l dai mie? - Fiindcă tu nu ai nimic. - Dar tu? - Eu am pozele, iar tu să ai bobuleţul. - Mulţumesc, furnico...

7

Apoi au început să coboare dealul. Acum greierul avea şi el ceva: un bob de mac. Şi mai avea ceva. Lângă el mergea furnica cu ochii vii, aurii.

Altceva nu s-a mai întâmplat după aceea, dar cei doi au rămas prieteni, cu toate că asta s-a întâmplat pentru un lucru atât de mic cât un bob de mac. Greierul primi bobul de mac, apoi merse mai departe şi cântă tot drumul. Acum avea şi el ceva: un bob şi alături o furnică cu ochii vii, aurii.

Cum trebuie sǎ fie o carte?

Sǎ fie frumoasǎ, fireşte,asemeni celui care-o citeşte

Sǎ îţi vorbeascǎ despre câte-n lunǎ,în fiinţe şi-n stele,

8

tocmai fiindcǎ şi tu te-ai gândit - mult -la ele

Sǎ-ţi aducǎ în minte, aproape,taine de dincolo de ceruri, de munţişi de ape,fǎrǎ sǎ uite sǎ lase cevaadânc liniştitorîn inima ta

Dacǎ nu are mirosul proaspǎt,al ultimei fugitedin tipografie,o carte nu poate sǎ îţi oferesentimentul recunoscǎtor, de libertateş i bucurie

Şi nici sǎ îţi desluşeascǎmotivul pentru care celui a descoperitviaţa cuvântuluiîi places-o şi trǎiascǎ.

FISA DE LUCRU

1. Pentru fiecare text, scrie:

a) Personajele principale;

b) Vocabular ( cuvinte cu inteles asemanator) cuvintelor subliniate in texte;9

c) Ideile principale, sub forma de titlu.

2. Daca ai descoperit si alte cuvinte pe care nu le-ai inteles, alcatuieste lista acestora, cu „vocabularul” din Dictionarul de sinonime.

3. Observa scrierea cu cratima si situatiile care ti s-au parut ca sunt deosebite ca reguli de scriere! Incercuieste aceste cuvinte/ expresii pentru a le putea discuta! ( noteaza-le pe caiet, dupa fiecare lectura!)

10